Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017
Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 20 noiembrie 2017 7 iulie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Decizie nr. 26/2017 din 20/11/2017 Dosar nr. 2.432/1/2017 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 162 din 21/02/2018 Ilie Iulian Dragomir – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului Lavinia Curelea – preşedintele delegat al Secţiei I civile Eugenia Voicheci – preşedintele Secţiei a II-a civile Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală Horia Valentin Şelaru – judecător la Secţia penală – judecător-raportor Constantin Epure – judecător la Secţia penală Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală Angela Dragne – judecător la Secţia penală Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală Rodica Susanu – judecător la Secţia I civilă Florentin Sorin Drăguţ – judecător la Secţia I civilă Viorica Cosma – judecător la Secţia I civilă Eugenia Puşcaşiu – judecător la Secţia I civilă – judecător-raportor Romaniţa Ecaterina Vrînceanu – judecător la Secţia I civilă Lavina Dascălu – judecător la Secţia I civilă Paulina Lucia Brehar – judecător la Secţia a II-a civilă – judecător-raportor Rodica Dorin – judecător la Secţia a II-a civilă Cosmin Horia Mihăianu – judecător la Secţia a II-a civilă Ileana Izabela Dolache – judecător la Secţia a II-a civilă Ianina Blandiana Grădinaru – judecător la Secţia a II-a civilă
Constantin Brânzan – judecător la Secţia a II-a civilă Ana Hermina Iancu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Luiza Maria Păun – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.432/1/2017 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27 1 şi art. 27 2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.
La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Conform art. 27 3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată participă doamna Silvia Sanda Iancu, magistrat- asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală în vederea stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, precum şi limitele răspunderii în procesul penal.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror-şef Marinela Mincă, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, la nivel naţional fiind identificate numeroase hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat diferit problema dedusă astăzi judecăţii, dovada existenţei practicii neunitare fiind făcută cu anexele ataşate la dosar.
A susţinut că punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este acela că Fondul de garantare a asiguraţilor nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, fiind înfiinţat, potrivit art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, cu scopul de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei asigurătorilor şi pentru plata de despăgubiri şi indemnizaţii rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de textul legal anterior menţionat şi în limitele resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, potrivit art. 5 din aceeaşi lege.
Rolul fondului pe piaţa asigurărilor este de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului” de asigurări şi a de a asigura o bună funcţionare a pieţei asigurărilor în general. Or, protecţia oferită de o schemă de garantare a fost apreciată de legiuitor ca fiind mult mai flexibilă şi mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea.
Din această perspectivă, Fondul de garantare a asiguraţilor este, întocmai Fondului de protecţie a victimelor străzii, după cum rezultă din chiar denumirea sa, un garant al despăgubirii, însă, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 3 din 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, întrucât, spre deosebire de Fondul de protecţie a victimelor străzii, cadrul normativ al Fondului de garantare a asiguraţilor şi regulile pentru plata despăgubirilor sunt fixate prin norme speciale şi derogatorii circumscrise falimentului asigurătorului şi protecţiei legale a creditorului de asigurări în cadrul acestei proceduri, în condiţiile în care scopul final al asumării oricărei obligaţii îl constituie executarea acesteia astfel cum a fost stabilită, iar, pe de altă parte, ipoteza de lucru este una diferită, deoarece în cazul Fondului de protecţie a victimelor străzii era vorba de prejudiciile create prin accidente de circulaţie în care autovehiculele implicate nu erau asigurate, în vreme ce în cazul Fondului de garantare a asiguraţilor se pune problema acoperirii prejudiciilor rezultate din accidente rutiere în cazul în care pentru autovehiculele implicate existau poliţe/contracte de asigurări valabil încheiate, dar societatea de asigurări a intrat în faliment.
Conform dispoziţiilor art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, printre principalele efecte ale deschiderii procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare debitoare sunt: distribuirea sumelor din Fondul de garantare (plata creanţelor creditorilor de asigurări) şi suspendarea acţiunilor judiciare/extrajudiciare şi a procedurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţilor de asigurare debitoare.
Cu privire la acest din urmă efect este de remarcat că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă prevăd că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva debitoarei şi constituie o reglementare specială, derogatorie de la dispoziţiile de principiu înscrise în art. 75 alin. (2) lit. a) din titlul II „Procedura insolvenţei” din aceeaşi lege, conform cărora acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului nu sunt supuse suspendării de drept. Dat fiind împrejurarea că acţiunea civilă în procesul penal este suspendată de drept, acest fapt constituie un argument în plus în sprijinul ideii că Fondul de garantare a asiguraţilor nu poate fi introdus în procesul penal.
Prin urmare, titlul executoriu se obţine în contradictoriu cu inculpatul, iar creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, iar partea civilă alege fie calea executării silite, fie calea administrativă prin procedura falimentului, astfel cum este prevăzută în dispoziţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. Dreptul creditorilor de asigurare de a solicita plata sumelor de la Fondul de garantare a asiguraţilor se naşte la data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiare, iar de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare a asiguraţilor este în drept să efectueze plăţi.
Deşi legea foloseşte sintagma „suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită”, în realitate, toate aceste acţiuni vor înceta pentru că, prin forţa împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acţiuni, situaţie imposibilă în cazul falimentului societăţilor de asigurare, ştiut fiind faptul că societatea debitoare nu mai poate reveni la existenţa normală de dinaintea falimentului. Creditorul de asigurări va obţine titlul executoriu în contradictoriu cu inculpatul, astfel încât, în momentul în care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, el se poate adresa fie direct Fondului, fie poate urma procedura falimentului în vederea recuperării creanţei, inclusiv pentru suma care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de lege.
Fondul de garantare a asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări nu ca o obligaţie proprie, pe baza unui contract, ci în virtutea protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, astfel că plăţile efectuate de Fond prezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind achitate în numele şi pe seama acestuia, Fondul fiind în drept să îşi recupereze aceste sume de la societatea de asigurări debitoare.
Faţă de cele mai sus expuse, reprezentantul Ministerului Public a arătat că o eventuală introducere a Fondului de garantare a asiguraţilor în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente, este, în mod evident, inadmisibilă: acţiunea civilă în procesul penal este suspendată, iar prevederile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor arată clar procedura de urmat în astfel de situaţii, care este una administrativă, declanşată la simpla cerere a creditorului de asigurări adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, prin care se solicită deschiderea dosarului de daună şi încasarea despăgubirii, urmată de faza instrumentării dosarului de către Fond, de acceptarea/respingerea cererii de despăgubire de către comisia specială constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, în caz de respingere a cererii fiind prevăzută posibilitatea legală a contestării acesteia, conform art. 19 din aceeaşi lege.
Referitor la acţiunea civilă în procesul penal, ca persoană păgubită pentru care asigurătorul este obligat în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul să o despăgubească pentru prejudiciul cauzat în baza legii civile, partea civilă din procesul penal are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare. În această calitate, independent de suspendarea acţiunii civile în procesul penal îndreptată împotriva asigurătorului, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care întinderea creanţei a fost stabilită în contradictoriu cu autorul prejudiciului, persoana păgubită îşi poate valorifica creanţa (certă, lichidă şi exigibilă) de la Fondul de garantare a asiguraţilor, creanţă care devine scadentă însă după rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Prin urmare, acţiunea civilă în procesul penal împotriva asigurătorului aflat în faliment este suspendată de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, iar atribuţiile Fondului de garantare a asiguraţilor, în calitate de garant, vizează exclusiv etapa plăţii creanţei într-o procedură administrativă, după obţinerea titlului executoriu, respectiv a hotărârii penale definitive, deci fondul nu poate fi introdus în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.
Potrivit definiţiei părţii responsabile civilmente, astfel cum este redată în art. 86 din Codul de procedură penală, pentru a dobândi această calitate în procesul penal, pe lângă condiţiile privind obligaţia persoanei, legală sau convenţională, de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune, singură sau în solidar cu inculpatul, mai trebuie îndeplinită cumulativ şi cerinţa ca acea persoană să poată fi chemată să răspundă în procesul penal, ceea ce nu este posibil în cazul Fondului de garantare a asiguraţilor, aşa cum s-a relevat anterior. A mai susţinut că există o singură subrogare a Fondului de garantare a asiguraţilor în drepturile creditorilor de asigurări până la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale şi nu există o subrogare în obligaţiile asigurătorului.
A concluzionat în sensul că recursul în interesul legii este admisibil, solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii să stabilească că, în interpretarea dispoziţiilor legale supuse analizei, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente. Ca atare, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în temeiul art. 474 din Codul de procedură penală, admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se dea o interpretare unitară problemei de drept ce formează obiectul învestirii instanţei, apreciind că soluţia corectă corespunde orientării majoritare conturate în jurisprudenţa naţională.
Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce a acordat posibilitatea membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt alte chestiuni ori întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, în sensul stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, respectiv limitele răspunderii în procesul penal.
Examenul jurisprudenţial Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional referitoare la modul de soluţionare a laturii civile în cauzele penale pentru prejudicii cauzate prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, s-au evidenţiat două orientări în ceea ce priveşte calitatea procesuală a Fondului de garantare a asiguraţilor, conturându-se, astfel, caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.
Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare a practicii judiciare (majoritară), instanţele de judecată au apreciat că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate procesuală pasivă în procesul penal, în condiţiile în care, din coroborarea art. 2 alin. (3), art. 11 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, rezultă fără dubiu calitatea de garant a acestuia, şi nu aceea de succesor universal în raport cu asigurătorii aflaţi în procedura falimentului, acesta garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi în limitele resurselor financiare disponibile la momentul plăţii. În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudenţiale: a) în sensul constatării lipsei calităţii de parte responsabilă civilmente, respectiv a înlăturării obligării Fondului de la plata despăgubirilor civile; b) în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de introducere în cauză a Fondului de garantare a asiguraţilor. Astfel, s-a argumentat că, prin declanşarea procedurii falimentului societăţii de asigurare, atât timp cât ea există în continuare ca subiect de drept nu este înlăturată răspunderea acesteia pentru faptele sale. Lichidatorul judiciar asigură doar administrarea societăţii, iar Fondul de garantare a asiguraţilor este o instituţie implicată exclusiv în procedura de punere în executare a titlurilor executorii împotriva societăţilor de asigurare care se află în faliment, nu şi în procedura de angajare a răspunderii societăţii de asigurare (art. 11 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor). 3.2. Într-o a doua orientare a practicii judiciare (minoritară), instanţele de judecată au apreciat că Fondul de garantare a asiguraţilor participă în procesul penal, diferind opiniile cu privire la calitatea procesuală a acestuia, natura şi întinderea răspunderii penale pe care o implică. Astfel, în cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul: a) introducerii în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, a Fondului de garantare a asiguraţilor, însă prin hotărâre s-a reţinut doar calitatea de garant a acestuia conform dispoziţiilor Legii nr. 213/2015; b) obligării societăţii de asigurare aflată în faliment, în solidar cu Fondul de garantare a asiguraţilor, la plata despăgubirilor civile, în limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015; c) obligării numai a Fondului de garantare a asiguraţilor la plata despăgubirilor civile, considerându-se că, dacă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească vinovăţia persoanei responsabile de producerea accidentului, trebuie obligat direct Fondul de garantare a asiguraţilor.
Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale majoritare, respectiv că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate procesuală pasivă în procesul penal, în condiţiile în care din coroborarea art. 2 alin. (3), art. 11 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor rezultă calitatea de garant a acestuia şi nu aceea de succesor universal în raport cu asigurătorii aflaţi în procedura falimentului, acesta garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de aceeaşi lege şi în limitele resurselor financiare disponibile la momentul plăţii. 4.1. Potrivit art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Conform art. 32 şi 86 din acelaşi cod, este parte responsabilă civilmente şi subiect procesual în procesul penal persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces, fiind deci consacrată expres răspunderea civilă a părţii responsabile civilmente care poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârşirea faptei. Raportând dispoziţiile legale sus-menţionate şi la prevederile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a susţinut că, în procesul penal, tragerea la răspundere civilă vizează prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii, iar repararea acestui prejudiciu se face conform legii civile, instanţa pronunţându-se, prin aceeaşi hotărâre, atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile. 4.2. În jurisprudenţa anterioară de unificare a instanţei supreme s-a reţinut că partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal şi răspunde în acest cadru numai pe latură civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiuni de către inculpat, în condiţiile legii civile, respectiv în baza unei obligaţii legale sau convenţionale. 4.3. În aceeaşi jurisprudenţă s-a statuat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. În procesul penal, poziţia societăţii de asigurare se întemeiază pe relaţia contractuală dintre aceasta şi persoana vinovată de producerea accidentului care, în cazul producerii riscului asigurat, dă naştere unor drepturi în beneficiul unor terţe persoane, respectiv al persoanelor prejudiciate prin fapta celui asigurat. Din coroborarea dispoziţiilor art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România rezultă că asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite. 4.4. În vederea protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei asigurătorilor şi pentru plata despăgubirilor/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul insolvenţei unui asigurător, a fost înfiinţat Fondul de garantare a asiguraţilor, persoană juridică de drept public, având organizare şi statut proprii, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. Anterior, Fondul de garantare era reglementat de art. 60 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, text abrogat expres prin art. 41 lit. a) din Legea nr. 213/2015. În prezent, art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraţilor, ca „schemă de garantare” în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de această lege şi în limita resurselor financiare disponibile în momentul plăţii, potrivit art. 5 din lege. Rolul Fondului de garantare pe piaţa asigurărilor este acela de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului” de asigurări şi acela de a asigura o bună funcţionare a pieţei asigurărilor în general. În aceste condiţii, protecţia oferită de „o schemă de garantare” a fost apreciată de legiuitor ca fiind mult mai flexibilă şi mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea. Din această perspectivă, Fondul de garantare a asiguraţilor este, după cum rezultă din chiar denumirea sa, un garant al despăgubirii, întocmai Fondului de protecţie a victimelor străzii. Spre deosebire de cadrul normativ incident în cazul Fondului de protecţie a victimelor străzii asupra căruia instanţa supremă s-a pronunţat deja, cadrul normativ şi regulile pentru plata despăgubirilor de către Fondul de garantare sunt fixate prin norme speciale, derogatorii, circumscrise falimentului asigurătorului şi protecţiei legale a creditorilor de asigurări în cadrul acestei proceduri. 4.
Societăţile de asigurări sunt supuse unui proces continuu de control şi supraveghere prin care se urmăresc crearea şi menţinerea unei situaţii financiare solide a profesioniştilor în domeniu, scop în care a fost adoptată Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevederile referitoare la falimentul societăţilor de asigurare au fost preluate în integralitate în cap. IV din titlul II din acest act normativ, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări restrângându-şi obiectul de reglementare doar la procedura de redresare financiară a societăţilor de asigurare prevăzută de art. 4-27. La rândul ei, o parte din această procedură, şi anume cea referitoare la condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, a fost preluată în dispoziţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare. În concepţia art. 3 lit. b) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, procedura de redresare financiară reprezintă totalitatea modalităţilor şi măsurilor cu caracter administrativ dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca autoritate competentă, destinate să menţină sau să restabilească situaţia financiară a unei societăţi de asigurare. Procedura redresării financiare are, aşadar, un caracter administrativ, şi nu unul judiciar ca în cazul reorganizării judiciare reglementate de Codul insolvenţei. Redresarea financiară intervine atunci când asigurătorul se află într-o situaţie financiară precară, care pune în pericol drepturile creditorilor de asigurări, criteriile de apreciere fiind prevăzute de art. 7 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. Procedura redresării financiare are un pronunţat caracter de salvgardare a societăţii de asigurare, pentru că, prin măsurile ce se dispun în cadrul acesteia, se urmăresc restabilirea situaţiei financiare şi evitarea ajungerii în starea de faliment, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, măsurile aplicate în cadrul procedurii de redresare financiară urmăresc protejarea intereselor legitime şi a drepturilor creditorilor de asigurări. Aceştia sunt definiţi în art. 3 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege ca fiind persoanele asigurate, deţinătorii de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi orice alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare. Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, măsurile de redresare financiară a societăţilor de asigurare pot fi aduse la îndeplinire pe bază de plan de redresare financiară sau prin administrare specială. Între măsurile care pot fi dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară în procedura de redresare financiară se regăsesc, conform art. 8 alin. (3) lit. h) din legea mai sus menţionată, verificarea, inventarierea şi instrumentarea, după caz, a dosarelor de daună, înregistrate în evidenţele societăţii de asigurare/reasigurare, în vederea evaluării daunelor reale şi a stabilirii obligaţiilor de plată faţă de creditorii de asigurări. Această activitate se va face în regim de urgenţă, fără a se putea depăşi un termen de 30 de zile de la data primirii deciziei de declanşare a procedurii de redresare financiară. În perioada de redresare, conform prevederilor legale incidente în materia reglementării activităţii Fondului de garantare a asiguraţilor, acesta nu susţine acoperirea creanţelor asiguraţilor, ci doar atunci când societăţile de asigurare trec în următoarea fază procedurală, respectiv la faliment, situaţie în care Fondul va susţine acoperirea creanţelor asiguraţilor în totalitate, urmând să se îndestuleze pentru sumele plătite, în ordinea de preferinţă prevăzută de Codul insolvenţei. Potrivit art. 20 lit. b) şi art. 21 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în cazul în care măsurile dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară nu au fost îndeplinite în mod corespunzător sau aplicarea acestora nu a făcut posibilă restabilirea situaţiei patrimoniale a societăţii, Autoritatea este obligată să retragă autorizaţia de funcţionare a asigurătorului şi, dacă se constată insolvabilitatea acestuia, trebuie să solicite, de îndată, deschiderea procedurii falimentului. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvabilitate a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Prin urmare, creditorii de asigurări nu trebuie să aştepte deschiderea procedurii falimentului de către tribunal pentru a-şi satisface creanţele. 4.
Plata creanţelor creditorilor de asigurări se face după reguli speciale prevăzute de art. 23 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări şi art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. De asemenea, potrivit art. 246 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, societatea de asigurare/reasigurare este obligată să ceară deschiderea procedurii falimentului, atunci când se află în stare de insolvenţă, în cel mult 20 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Astfel, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, societatea de asigurare/reasigurare debitoare aflată în stare de insolvenţă, astfel cum este definită la art. 5 pct. 31 lit. a) din aceeaşi lege, este obligată să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului. Cererea se depune în termen de 20 de zile de la data apariţiei stării de insolvenţă. În sensul art. 5 pct. 31 lit. a) din aceeaşi lege, insolvenţa societăţii de asigurare/reasigurare este acea stare a societăţii caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti. În acest caz, art. 246 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă prevede că, înainte de înregistrarea la tribunal, cererea societăţii de asigurare/reasigurare se înaintează Autorităţii de Supraveghere Financiară odată cu actele şi documentele doveditoare, în vederea analizării acesteia şi a formulării întâmpinării prevăzute la art. 248 alin. (1) din aceeaşi lege. Totodată, potrivit art. 247 din legea anterior menţionată, creditorii societăţii, alţii decât creditorii de asigurări ale căror sume pretinse se plătesc din disponibilităţile Fondului de garantare, pot cere deschiderea procedurii falimentului împotriva societăţii debitoare, dacă deţin o creanţă care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 5 pct. 20 şi 72 din aceeaşi lege, respectiv dacă au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile care îndeplineşte şi condiţia valorii-prag. Pe baza dispoziţiilor art. 247 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi a definiţiei creditorilor de asigurări din art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în doctrină s-a arătat că legiuitorul a atribuit legitimarea procesuală activă pentru formularea cererii de faliment doar creditorilor societăţilor de asigurare/reasigurare, nu şi creditorilor de asigurări şi că, în antiteză cu această din urmă categorie, au calitatea de creditori ai societăţii de asigurare toţi creditorii ale căror creanţe nu izvorăsc din raporturi de asigurare. Prin urmare, dacă creditorii de asigurări nu pot formula cererea de faliment, creanţele acestora nu rămân neplătite, dimpotrivă, această categorie de creditori este satisfăcută cu prioritate din Fondul de garantare. 4.
Conform art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, principalele efecte ale deschiderii procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare debitoare sunt publicitatea acestei măsuri, retragerea autorizaţiei de funcţionare, dacă această măsură nu a fost dispusă anterior de Autoritatea de Supraveghere Financiară, interdicţia înstrăinării acţiunilor de către acţionarii semnificativi, ridicarea dreptului de administrare, distribuirea sumelor din Fondul de garantare, suspendarea acţiunilor judiciare/extrajudiciare şi a procedurilor de executare silită. Cu privire la acest din urmă efect este de remarcat că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 care arată că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva debitoarei constituie o reglementare specială, derogatorie de la dispoziţiile de principiu înscrise în art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege, conform cărora acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului nu sunt supuse suspendării de drept. Deşi legea foloseşte sintagma „suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită”, în realitate, toate aceste acţiuni vor înceta pentru că, prin forţa împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acţiuni, situaţie imposibilă în cazul falimentului societăţilor de asigurare, ştiut fiind faptul că societatea debitoare nu mai poate reveni la existenţa normală de dinaintea falimentului. Aşadar, deschiderea procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare împotriva debitoarei, inclusiv a acţiunii civile din procesul penal, îndreptată împotriva acesteia, ca parte responsabilă civilmente. De altfel, şi în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut, din interpretarea art. 75 alin. (1) şi art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, că legiuitorul a înţeles să reglementeze distinct situaţia societăţilor de asigurare/reasigurare, în sensul prevederii unei norme imperative, potrivit căreia hotărârea de deschidere a procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. În privinţa acestor societăţi sunt aplicabile dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în timp ce art. 75 reprezintă norma generală, incidentă doar în situaţia în care nu există o normă specială, derogatorie. Or, în cazul societăţilor de asigurare/reasigurare nu este reglementată o normă care să vizeze excepţii de la măsura suspendării, aşa cum se prevede la art. 75 alin. (2), aplicabil celorlalte societăţi. 4.
Potrivit art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestuia, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii. Conform art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, creanţele de asigurări, constatate prin titluri executorii obţinute ulterior deschiderii procedurii, se înregistrează la tribunal în dosarul de insolvenţă, în termen de 10 zile de la data obţinerii titlului. După cenzurarea acestora, lichidatorul judiciar le înscrie în tabel împreună cu rangul de preferinţă. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi dispusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor. Pe baza acestor dispoziţii, dar şi a prevederilor art. 17 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor se poate observa că un creditor de asigurări având o creanţă certă, lichidă şi exigibilă se poate adresa direct Fondului de garantare sau poate urma separat procedura de faliment prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. În acest scop, potrivit art. 26 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, creditorul de asigurări se poate înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de lege. Rezultă că, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare, în vederea plăţii creanţelor care nu depăşesc plafonul de garantare, creditorii de asigurări, în funcţie de propria opţiune, fie pot solicita plata de la Fondul de garantare, fie pot solicita înscrierea la masa credală, în procedura falimentului. De asemenea, potrivit art. 29 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificate în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului, în vederea verificării lui şi, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condiţiile normei şi ale prevederilor legale incidente. Ipoteza prevăzută în dispoziţiile din norme poate viza, de pildă, situaţia titlurilor executorii care nu au putut fi valorificate în procedura falimentului, fie din cauza lipsei/insuficienţei lichidităţilor debitoarei, fie pentru că au fost obţinute după expirarea termenului prevăzut de art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă în care cererea de înscriere a creanţei de asigurări putea fi înregistrată la dosarul de insolvenţă al tribunalului. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor cu dispoziţiile art. 26 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor rezultă că înscrierea la masa credală este obligatorie pentru partea din creanţă care depăşeşte plafonul de garantare pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, însă, şi în această situaţie, dacă titlul executoriu nu a putut fi valorificat în procedura falimentului, el poate fi valorificat de la Fond. Pentru a nu se realiza o dublă acoperire a creanţelor, art. 266 alin. (3) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă interzice creditorilor de asigurări ale căror creanţe de asigurări au fost plătite de la Fondul de garantare să mai înregistreze cereri şi/sau să mai solicite valorificarea creanţelor şi/sau plata sumelor pretinse, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. După cum s-a observat în doctrină, scopul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare îl constituie satisfacerea drepturilor creditorilor de asigurări. De aceea, un efect principal al deschiderii procedurii falimentului îl reprezintă plata creanţelor creditorilor de asigurări, consumatorii raporturilor de asigurare fiind cel mai bine protejaţi dintre toţi creditorii participanţi la o procedură de insolvenţă, deoarece, în caz de faliment al unui asigurător/reasigurător, creanţele creditorilor de asigurări sunt acoperite în întregime din Fondul de garantare. Fondul de garantare va efectua plăţi în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Efectul plăţii sumelor de bani din Fond se naşte din lege, prin urmare, nu este necesară aprobarea judecătorului sindic în acest sens şi nici avizarea Autorităţii de Supraveghere Financiară. Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări, nu ca o obligaţie proprie pe temei contractual, ci în virtutea protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, astfel că plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind achitate în numele şi pe seama acestuia, Fondul fiind îndreptăţit să îşi recupereze aceste sume din averea societăţii de asigurare debitoare. Chiar şi în cazul în care riscurile asigurate s-au produs după închiderea procedurii falimentului, plata despăgubirilor se poate face tot din Fondul de garantare, întrucât, la închiderea procedurii, sumele rămase se depun la acest fond. Evident, doar creditorii de asigurări vor beneficia de aceste sume, ceilalţi creditori, numiţi de lege, creditori ai societăţii de asigurare, vor suporta consecinţele falimentului, dacă nu şi-au valorificat creanţele anterior închiderii procedurii. 4.
Aşadar, având în vedere că obligaţia de plată a sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se naşte în sarcina Fondului de garantare doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, conform art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, dată de la care operează şi suspendarea de drept pentru toate acţiunile îndreptate împotriva societăţii de asigurare debitoare, conform art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege, inclusiv acţiunea civilă împotriva debitoarei în procesul penal, o eventuală cerere a creditorului de asigurări, constituit parte civilă în procesul penal, de introducere a Fondului de garantare a asiguraţilor în acest proces, ca parte responsabilă civilmente, este în mod evident inadmisibilă, din moment ce normele speciale cuprinse în dispoziţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor arată clar procedura de urmat în astfel de situaţii. Această procedură este una administrativă, fiind declanşată prin simpla cerere a creditorilor de asigurări adresată Fondului prin care se solicită deschiderea dosarului de daună şi încasarea despăgubirii, urmată de faza instrumentării dosarului de către Fond şi de acceptarea sau respingerea cererilor de despăgubire de către comisia specială constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în caz de respingere, existând posibilitatea formulării unei contestaţii în condiţiile art. 19 din aceeaşi lege. Ca terţă persoană păgubită pe care asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, să o despăgubească pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii civile, partea civilă din procesul penal are calitate de creditor de asigurare în sensul art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare. În această calitate, independent de suspendarea acţiunii civile din procesul penal îndreptată împotriva asigurătorului, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care întinderea creanţei a fost stabilită în contradictoriu cu autorul prejudiciului, partea civilă îşi poate valorifica creanţa certă, lichidă şi exigibilă direct de la Fondul de garantare a asiguraţilor, caz în care nu este nevoită să suporte concursul celorlalţi creditori ai asigurătorului aflat în faliment. Pe de altă parte, din redactarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, potrivit căruia Fondul face plata creanţelor certe, lichide şi exigibile în limita unui plafon de 450.000 lei pe creditor de asigurare, se desprinde o dată în plus concluzia inadmisibilităţii unei cereri de introducere a Fondului ca parte responsabilă civilmente în procesul penal. Pentru a fi exigibilă, creanţa trebuie să fi ajuns la scadenţă, ceea ce nu se poate susţine atât timp cât procesul penal încă nu a fost soluţionat definitiv. Întrucât acţiunea civilă îndreptată împotriva asigurătorului în procesul penal este suspendată obligatoriu de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar Fondul de garantare are calitatea de garant al despăgubirii, atribuţiile sale vizând exclusiv etapa plăţii creanţei într-o procedură administrativă, după obţinerea titlului executoriu, Fondul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente şi nu poate fi introdus în procesul penal. Parcurgerea procedurii administrative în faţa Fondului de garantare şi valorificarea creanţei de despăgubiri de la acesta sunt posibile doar în faza de executare a procesului penal, după ce dreptul de creanţă al părţii civile, creditor de asigurare, a fost constatat printr-o hotărâre penală definitivă. Totodată, din definiţia dată părţii responsabile civilmente de art. 86 din Codul de procedură penală rezultă că, pentru a dobândi această calitate în procesul penal, pe lângă condiţia privind obligaţia persoanei/părţii, legală sau convenţională, de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune, singură sau în solidar cu inculpatul, mai trebuie îndeplinită şi condiţia cumulativă ca această persoană să poată fi chemată să răspundă în procesul penal, ceea ce, în cazul Fondului de garantare a asiguraţilor, aşa cum s-a relevat pe larg în cele de mai sus, nu se poate realiza, legea prevăzând o altă procedură de urmat, extrapenală şi extrajudiciară. Ministerul Public – procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis relevând că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate de parte responsabilă civilmente în sensul legii penale şi, prin urmare, nu pot fi admise cererile de introducere în procesul penal a acestei entităţi juridice. 5. Opinia Direcţiei legislaţie, studii documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Direcţia legislaţie, studii documentare şi informatică juridică a comunicat un punct de vedere, raliindu-se opiniei exprimate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal, argumentând suplimentar că, prin Decizia nr. 1/2016, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”. Prin aceeaşi decizie pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală calitatea de parte responsabilă civilmente îi este atribuită societăţii de asigurare, indiferent dacă societatea de asigurare se află sau nu se află în procedura falimentului. Nici dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi nici cele ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă nu prevăd calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului de garantare a asiguraţilor. În absenţa unei astfel de d
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.