ÎCCJ, Decizia nr. 26/2017

Înalta Curte de Casație și Justiție

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 26/2017

din 20/11/2017

Dosar nr. 2.432/1/2017

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 162

din 21/02

/2018

Ilie Iulian Dragomir - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea

- președintele delegat al Secției I civile

Eugenia Voicheci - președintele Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției penale

Dan Andrei Enescu - judecător la Secția penală

Horia Valentin Șelaru - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Constantin Epure - judecător la Secția penală

Simona Elena Cîrnaru - judecător la Secția penală

Angela Dragne - judecător la Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Rodica Susanu - judecător la Secția I civilă

Florentin Sorin Drăguț - judecător la Secția I civilă

Viorica Cosma - judecător la Secția I civilă

Eugenia Pușcașiu - judecător la Secția I civilă - judecător-raportor

Romanița Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secția I civilă

Lavina Dascălu

- judecător la Secția I civilă

Paulina Lucia Brehar - judecător la Secția a II-a civilă - judecător-raportor

Rodica Dorin - judecător la Secția a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secția a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secția a II-a civilă

Ianina Blandiana Grădinaru - judecător la Secția a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secția a II-a civilă

Ana Hermina Iancu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.432/1/2017 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27

1

și art. 27

2

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.

La ședința de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror-șef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secția judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, la ședința de judecată participă doamna Silvia Sanda Iancu, magistrat- asistent în cadrul Completului pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală în vederea stabilirii calității procesuale a entității denumite Fondul de garantare a asiguraților în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, precum și limitele răspunderii în procesul penal.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror-șef Marinela Mincă, a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 471 și art. 472 din Codul de procedură penală, la nivel național fiind identificate numeroase hotărâri judecătorești definitive prin care s-a soluționat diferit problema dedusă astăzi judecății, dovada existenței practicii neunitare fiind făcută cu anexele atașate la dosar.

A susținut că punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este acela că Fondul de garantare a asiguraților nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, fiind înființat, potrivit art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, cu scopul de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței asigurătorilor și pentru plata de despăgubiri și indemnizații rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de textul legal anterior menționat și în limitele resurselor financiare disponibile la momentul plății, potrivit art. 5 din aceeași lege.

Rolul fondului pe piața asigurărilor este de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii "consumatorului" de asigurări și a de a asigura o bună funcționare a pieței asigurărilor în general.

Or, protecția oferită de o schemă de garantare a fost apreciată de legiuitor ca fiind mult mai flexibilă și mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obține mai repede și mai sigur despăgubirea.

Din această perspectivă, Fondul de garantare a asiguraților este, întocmai Fondului de protecție a victimelor străzii, după cum rezultă din chiar denumirea sa, un garant al despăgubirii, însă, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 3 din 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, întrucât, spre deosebire de Fondul de protecție a victimelor străzii, cadrul normativ al Fondului de garantare a asiguraților și regulile pentru plata despăgubirilor sunt fixate prin norme speciale și derogatorii circumscrise falimentului asigurătorului și protecției legale a creditorului de asigurări în cadrul acestei proceduri, în condițiile în care scopul final al asumării oricărei obligații îl constituie executarea acesteia astfel cum a fost stabilită, iar, pe de altă parte, ipoteza de lucru este una diferită, deoarece în cazul Fondului de protecție a victimelor străzii era vorba de prejudiciile create prin accidente de circulație în care autovehiculele implicate nu erau asigurate, în vreme ce în cazul Fondului de garantare a asiguraților se pune problema acoperirii prejudiciilor rezultate din accidente rutiere în cazul în care pentru autovehiculele implicate existau polițe/contracte de asigurări valabil încheiate, dar societatea de asigurări a intrat în faliment.

Conform dispozițiilor art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, printre principalele efecte ale deschiderii procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare debitoare sunt: distribuirea sumelor din Fondul de garantare (plata creanțelor creditorilor de asigurări) și suspendarea acțiunilor judiciare/extrajudiciare și a procedurilor de executare silită îndreptate împotriva societăților de asigurare debitoare.

Cu privire la acest din urmă efect este de remarcat că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență prevăd că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva debitoarei și constituie o reglementare specială, derogatorie de la dispozițiile de principiu înscrise în art. 75 alin. (2) lit. a) din titlul II "Procedura insolvenței" din aceeași lege, conform cărora acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului nu sunt supuse suspendării de drept.

Dat fiind împrejurarea că acțiunea civilă în procesul penal este suspendată de drept, acest fapt constituie un argument în plus în sprijinul ideii că Fondul de garantare a asiguraților nu poate fi introdus în procesul penal. Prin urmare, titlul executoriu se obține în contradictoriu cu inculpatul, iar creanța este certă, lichidă și exigibilă, iar partea civilă alege fie calea executării silite, fie calea administrativă prin procedura falimentului, astfel cum este prevăzută în dispozițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Dreptul creditorilor de asigurare de a solicita plata sumelor de la Fondul de garantare a asiguraților se naște la data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiare, iar de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare a asiguraților este în drept să efectueze plăți.

Deși legea folosește sintagma "suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare și extrajudiciare și a măsurilor de executare silită", în realitate, toate aceste acțiuni vor înceta pentru că, prin forța împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acțiuni, situație imposibilă în cazul falimentului societăților de asigurare, știut fiind faptul că societatea debitoare nu mai poate reveni la existența normală de dinaintea falimentului.

Creditorul de asigurări va obține titlul executoriu în contradictoriu cu inculpatul, astfel încât, în momentul în care are o creanță certă, lichidă și exigibilă, el se poate adresa fie direct Fondului, fie poate urma procedura falimentului în vederea recuperării creanței, inclusiv pentru suma care depășește plafonul de garantare prevăzut de lege.

Fondul de garantare a asiguraților acoperă creanțele de asigurări nu ca o obligație proprie, pe baza unui contract, ci în virtutea protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, astfel că plățile efectuate de Fond prezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind achitate în numele și pe seama acestuia, Fondul fiind în drept să își recupereze aceste sume de la societatea de asigurări debitoare.

Față de cele mai sus expuse, reprezentantul Ministerului Public a arătat că o eventuală introducere a Fondului de garantare a asiguraților în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente, este, în mod evident, inadmisibilă: acțiunea civilă în procesul penal este suspendată, iar prevederile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților arată clar procedura de urmat în astfel de situații, care este una administrativă, declanșată la simpla cerere a creditorului de asigurări adresată Fondului de garantare a asiguraților, prin care se solicită deschiderea dosarului de daună și încasarea despăgubirii, urmată de faza instrumentării dosarului de către Fond, de acceptarea/respingerea cererii de despăgubire de către comisia specială constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, în caz de respingere a cererii fiind prevăzută posibilitatea legală a contestării acesteia, conform art. 19 din aceeași lege.

Referitor la acțiunea civilă în procesul penal, ca persoană păgubită pentru care asigurătorul este obligat în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul să o despăgubească pentru prejudiciul cauzat în baza legii civile, partea civilă din procesul penal are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare. În această calitate, independent de suspendarea acțiunii civile în procesul penal îndreptată împotriva asigurătorului, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care întinderea creanței a fost stabilită în contradictoriu cu autorul prejudiciului, persoana păgubită își poate valorifica creanța (certă, lichidă și exigibilă) de la Fondul de garantare a asiguraților, creanță care devine scadentă însă după rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Prin urmare, acțiunea civilă în procesul penal împotriva asigurătorului aflat în faliment este suspendată de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, iar atribuțiile Fondului de garantare a asiguraților, în calitate de garant, vizează exclusiv etapa plății creanței într-o procedură administrativă, după obținerea titlului executoriu, respectiv a hotărârii penale definitive, deci fondul nu poate fi introdus în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.

Potrivit definiției părții responsabile civilmente, astfel cum este redată în art. 86 din Codul de procedură penală, pentru a dobândi această calitate în procesul penal, pe lângă condițiile privind obligația persoanei, legală sau convențională, de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune, singură sau în solidar cu inculpatul, mai trebuie îndeplinită cumulativ și cerința ca acea persoană să poată fi chemată să răspundă în procesul penal, ceea ce nu este posibil în cazul Fondului de garantare a asiguraților, așa cum s-a relevat anterior.

A mai susținut că există o singură subrogare a Fondului de garantare a asiguraților în drepturile creditorilor de asigurări până la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale și nu există o subrogare în obligațiile asigurătorului.

A concluzionat în sensul că recursul în interesul legii este admisibil, solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii să stabilească că, în interpretarea dispozițiilor legale supuse analizei, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraților în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Ca atare, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat, în temeiul art. 474 din Codul de procedură penală, admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii prin care să se dea o interpretare unitară problemei de drept ce formează obiectul învestirii instanței, apreciind că soluția corectă corespunde orientării majoritare conturate în jurisprudența națională.

Președintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, după ce a acordat posibilitatea membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că nu mai sunt alte chestiuni ori întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că, în practica judiciară națională, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, în sensul stabilirii calității procesuale a entității denumite Fondul de garantare a asiguraților în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, respectiv limitele răspunderii în procesul penal.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național referitoare la modul de soluționare a laturii civile în cauzele penale pentru prejudicii cauzate prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, s-au evidențiat două orientări în ceea ce privește calitatea procesuală a Fondului de garantare a asiguraților, conturându-se, astfel, caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

3.1. Într-o primă orientare a practicii judiciare (majoritară), instanțele de judecată au apreciat că Fondul de garantare a asiguraților nu are calitate procesuală pasivă în procesul penal, în condițiile în care, din coroborarea art. 2 alin. (3), art. 11 și următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, rezultă fără dubiu calitatea de garant a acestuia, și nu aceea de succesor universal în raport cu asigurătorii aflați în procedura falimentului, acesta garantând plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și în limitele resurselor financiare disponibile la momentul plății. În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudențiale:

a) în sensul constatării lipsei calității de parte responsabilă civilmente, respectiv a înlăturării obligării Fondului de la plata despăgubirilor civile;

b) în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de introducere în cauză a Fondului de garantare a asiguraților.

Astfel, s-a argumentat că, prin declanșarea procedurii falimentului societății de asigurare, atât timp cât ea există în continuare ca subiect de drept nu este înlăturată răspunderea acesteia pentru faptele sale. Lichidatorul judiciar asigură doar administrarea societății, iar Fondul de garantare a asiguraților este o instituție implicată exclusiv în procedura de punere în executare a titlurilor executorii împotriva societăților de asigurare care se află în faliment, nu și în procedura de angajare a răspunderii societății de asigurare (art. 11 și următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților).

3.2. Într-o a doua orientare a practicii judiciare (minoritară), instanțele de judecată au apreciat că Fondul de garantare a asiguraților participă în procesul penal, diferind opiniile cu privire la calitatea procesuală a acestuia, natura și întinderea răspunderii penale pe care o implică.

Astfel, în cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul:

a) introducerii în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, a Fondului de garantare a asiguraților, însă prin hotărâre s-a reținut doar calitatea de garant a acestuia conform dispozițiilor Legii nr. 213/2015;

b) obligării societății de asigurare aflată în faliment, în solidar cu Fondul de garantare a asiguraților, la plata despăgubirilor civile, în limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015;

c) obligării numai a Fondului de garantare a asiguraților la plata despăgubirilor civile, considerându-se că, dacă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească vinovăția persoanei responsabile de producerea accidentului, trebuie obligat direct Fondul de garantare a asiguraților.

4.1. Potrivit art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Conform art. 32 și 86 din același cod, este parte responsabilă civilmente și subiect procesual în procesul penal persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces, fiind deci consacrată expres răspunderea civilă a părții responsabile civilmente care poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârșirea faptei. Raportând dispozițiile legale sus-menționate și la prevederile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a susținut că, în procesul penal, tragerea la răspundere civilă vizează prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii, iar repararea acestui prejudiciu se face conform legii civile, instanța pronunțându-se, prin aceeași hotărâre, atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile.

4.2. În jurisprudența anterioară de unificare a instanței supreme s-a reținut că partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal și răspunde în acest cadru numai pe latură civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiuni de către inculpat, în condițiile legii civile, respectiv în baza unei obligații legale sau convenționale.

4.3. În aceeași jurisprudență s-a statuat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

În procesul penal, poziția societății de asigurare se întemeiază pe relația contractuală dintre aceasta și persoana vinovată de producerea accidentului care, în cazul producerii riscului asigurat, dă naștere unor drepturi în beneficiul unor terțe persoane, respectiv al persoanelor prejudiciate prin fapta celui asigurat.

Din coroborarea dispozițiilor art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România rezultă că asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii față de terțe persoane păgubite.

4.4. În vederea protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței asigurătorilor și pentru plata despăgubirilor/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul insolvenței unui asigurător, a fost înființat Fondul de garantare a asiguraților, persoană juridică de drept public, având organizare și statut proprii, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Anterior, Fondul de garantare era reglementat de art. 60 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, text abrogat expres prin art. 41 lit. a) din Legea nr. 213/2015. În prezent, art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraților, ca "schemă de garantare" în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de această lege și în limita resurselor financiare disponibile în momentul plății, potrivit art. 5 din lege.

Rolul Fondului de garantare pe piața asigurărilor este acela de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii "consumatorului" de asigurări și acela de a asigura o bună funcționare a pieței asigurărilor în general. În aceste condiții, protecția oferită de "o schemă de garantare" a fost apreciată de legiuitor ca fiind mult mai flexibilă și mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obține mai repede și mai sigur despăgubirea.

Din această perspectivă, Fondul de garantare a asiguraților este, după cum rezultă din chiar denumirea sa, un garant al despăgubirii, întocmai Fondului de protecție a victimelor străzii.

Spre deosebire de cadrul normativ incident în cazul Fondului de protecție a victimelor străzii asupra căruia instanța supremă s-a pronunțat deja, cadrul normativ și regulile pentru plata despăgubirilor de către Fondul de garantare sunt fixate prin norme speciale, derogatorii, circumscrise falimentului asigurătorului și protecției legale a creditorilor de asigurări în cadrul acestei proceduri.

4.5. Societățile de asigurări sunt supuse unui proces continuu de control și supraveghere prin care se urmăresc crearea și menținerea unei situații financiare solide a profesioniștilor în domeniu, scop în care a fost adoptată Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevederile referitoare la falimentul societăților de asigurare au fost preluate în integralitate în cap. IV din titlul II din acest act normativ, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări restrângându-și obiectul de reglementare doar la procedura de redresare financiară a societăților de asigurare prevăzută de art. 4-27. La rândul ei, o parte din această procedură, și anume cea referitoare la condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, a fost preluată în dispozițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare.

În concepția art. 3 lit. b) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, procedura de redresare financiară reprezintă totalitatea modalităților și măsurilor cu caracter administrativ dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca autoritate competentă, destinate să mențină sau să restabilească situația financiară a unei societăți de asigurare. Procedura redresării financiare are, așadar, un caracter administrativ, și nu unul judiciar ca în cazul reorganizării judiciare reglementate de Codul insolvenței.

Redresarea financiară intervine atunci când asigurătorul se află într-o situație financiară precară, care pune în pericol drepturile creditorilor de asigurări, criteriile de apreciere fiind prevăzute de art. 7 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. Procedura redresării financiare are un pronunțat caracter de salvgardare a societății de asigurare, pentru că, prin măsurile ce se dispun în cadrul acesteia, se urmăresc restabilirea situației financiare și evitarea ajungerii în starea de faliment, așa cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (2) din aceeași lege, măsurile aplicate în cadrul procedurii de redresare financiară urmăresc protejarea intereselor legitime și a drepturilor creditorilor de asigurări. Aceștia sunt definiți în art. 3 alin. (1) lit. h) din aceeași lege ca fiind persoanele asigurate, deținătorii de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum și orice alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor ale căror creanțe nu au fost plătite de societatea de asigurare.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, măsurile de redresare financiară a societăților de asigurare pot fi aduse la îndeplinire pe bază de plan de redresare financiară sau prin administrare specială.

Între măsurile care pot fi dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară în procedura de redresare financiară se regăsesc, conform art. 8 alin. (3) lit. h) din legea mai sus menționată, verificarea, inventarierea și instrumentarea, după caz, a dosarelor de daună, înregistrate în evidențele societății de asigurare/reasigurare, în vederea evaluării daunelor reale și a stabilirii obligațiilor de plată față de creditorii de asigurări. Această activitate se va face în regim de urgență, fără a se putea depăși un termen de 30 de zile de la data primirii deciziei de declanșare a procedurii de redresare financiară.

În perioada de redresare, conform prevederilor legale incidente în materia reglementării activității Fondului de garantare a asiguraților, acesta nu susține acoperirea creanțelor asiguraților, ci doar atunci când societățile de asigurare trec în următoarea fază procedurală, respectiv la faliment, situație în care Fondul va susține acoperirea creanțelor asiguraților în totalitate, urmând să se îndestuleze pentru sumele plătite, în ordinea de preferință prevăzută de Codul insolvenței.

Potrivit art. 20 lit. b) și art. 21 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în cazul în care măsurile dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară nu au fost îndeplinite în mod corespunzător sau aplicarea acestora nu a făcut posibilă restabilirea situației patrimoniale a societății, Autoritatea este obligată să retragă autorizația de funcționare a asigurătorului și, dacă se constată insolvabilitatea acestuia, trebuie să solicite, de îndată, deschiderea procedurii falimentului.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvabilitate a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Prin urmare, creditorii de asigurări nu trebuie să aștepte deschiderea procedurii falimentului de către tribunal pentru a-și satisface creanțele.

4.6. Plata creanțelor creditorilor de asigurări se face după reguli speciale prevăzute de art. 23 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări și art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 246 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, societatea de asigurare/reasigurare este obligată să ceară deschiderea procedurii falimentului, atunci când se află în stare de insolvență, în cel mult 20 de zile de la apariția stării de insolvență. Astfel, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, societatea de asigurare/reasigurare debitoare aflată în stare de insolvență, astfel cum este definită la art. 5 pct. 31 lit. a) din aceeași lege, este obligată să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului. Cererea se depune în termen de 20 de zile de la data apariției stării de insolvență.

În sensul art. 5 pct. 31 lit. a) din aceeași lege, insolvența societății de asigurare/reasigurare este acea stare a societății caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilitățile bănești. În acest caz, art. 246 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență prevede că, înainte de înregistrarea la tribunal, cererea societății de asigurare/reasigurare se înaintează Autorității de Supraveghere Financiară odată cu actele și documentele doveditoare, în vederea analizării acesteia și a formulării întâmpinării prevăzute la art. 248 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, potrivit art. 247 din legea anterior menționată, creditorii societății, alții decât creditorii de asigurări ale căror sume pretinse se plătesc din disponibilitățile Fondului de garantare, pot cere deschiderea procedurii falimentului împotriva societății debitoare, dacă dețin o creanță care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 5 pct. 20 și 72 din aceeași lege, respectiv dacă au o creanță certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile care îndeplinește și condiția valorii-prag. Pe baza dispozițiilor art. 247 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și a definiției creditorilor de asigurări din art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în doctrină s-a arătat că legiuitorul a atribuit legitimarea procesuală activă pentru formularea cererii de faliment doar creditorilor societăților de asigurare/reasigurare, nu și creditorilor de asigurări și că, în antiteză cu această din urmă categorie, au calitatea de creditori ai societății de asigurare toți creditorii ale căror creanțe nu izvorăsc din raporturi de asigurare. Prin urmare, dacă creditorii de asigurări nu pot formula cererea de faliment, creanțele acestora nu rămân neplătite, dimpotrivă, această categorie de creditori este satisfăcută cu prioritate din Fondul de garantare.

4.7. Conform art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, principalele efecte ale deschiderii procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare debitoare sunt publicitatea acestei măsuri, retragerea autorizației de funcționare, dacă această măsură nu a fost dispusă anterior de Autoritatea de Supraveghere Financiară, interdicția înstrăinării acțiunilor de către acționarii semnificativi, ridicarea dreptului de administrare, distribuirea sumelor din Fondul de garantare, suspendarea acțiunilor judiciare/extrajudiciare și a procedurilor de executare silită. Cu privire la acest din urmă efect este de remarcat că dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 care arată că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva debitoarei constituie o reglementare specială, derogatorie de la dispozițiile de principiu înscrise în art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeași lege, conform cărora acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului nu sunt supuse suspendării de drept.

Deși legea folosește sintagma "suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită", în realitate, toate aceste acțiuni vor înceta pentru că, prin forța împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acțiuni, situație imposibilă în cazul falimentului societăților de asigurare, știut fiind faptul că societatea debitoare nu mai poate reveni la existența normală de dinaintea falimentului.

Așadar, deschiderea procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare împotriva debitoarei, inclusiv a acțiunii civile din procesul penal, îndreptată împotriva acesteia, ca parte responsabilă civilmente. De altfel, și în jurisprudența instanței supreme s-a reținut, din interpretarea art. 75 alin. (1) și art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, că legiuitorul a înțeles să reglementeze distinct situația societăților de asigurare/reasigurare, în sensul prevederii unei norme imperative, potrivit căreia hotărârea de deschidere a procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare.

În privința acestor societăți sunt aplicabile dispozițiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în timp ce art. 75 reprezintă norma generală, incidentă doar în situația în care nu există o normă specială, derogatorie. Or, în cazul societăților de asigurare/reasigurare nu este reglementată o normă care să vizeze excepții de la măsura suspendării, așa cum se prevede la art. 75 alin. (2), aplicabil celorlalte societăți.

4.8. Potrivit art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

Alin. (2) al aceluiași articol arată că, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestuia, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.

Conform art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, creanțele de asigurări, constatate prin titluri executorii obținute ulterior deschiderii procedurii, se înregistrează la tribunal în dosarul de insolvență, în termen de 10 zile de la data obținerii titlului. După cenzurarea acestora, lichidatorul judiciar le înscrie în tabel împreună cu rangul de preferință. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanțe nu poate fi dispusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanțelor. Pe baza acestor dispoziții, dar și a prevederilor art. 17 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților se poate observa că un creditor de asigurări având o creanță certă, lichidă și exigibilă se poate adresa direct Fondului de garantare sau poate urma separat procedura de faliment prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În acest scop, potrivit art. 26 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, creditorul de asigurări se poate înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut de lege. Rezultă că, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare, în vederea plății creanțelor care nu depășesc plafonul de garantare, creditorii de asigurări, în funcție de propria opțiune, fie pot solicita plata de la Fondul de garantare, fie pot solicita înscrierea la masa credală, în procedura falimentului. De asemenea, potrivit art. 29 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, titlul executoriu care constată creanțe de asigurări nevalorificate în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului, în vederea verificării lui și, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condițiile normei și ale prevederilor legale incidente.

Ipoteza prevăzută în dispozițiile din norme poate viza, de pildă, situația titlurilor executorii care nu au putut fi valorificate în procedura falimentului, fie din cauza lipsei/insuficienței lichidităților debitoarei, fie pentru că au fost obținute după expirarea termenului prevăzut de art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență în care cererea de înscriere a creanței de asigurări putea fi înregistrată la dosarul de insolvență al tribunalului.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților cu dispozițiile art. 26 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților rezultă că înscrierea la masa credală este obligatorie pentru partea din creanță care depășește plafonul de garantare pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, însă, și în această situație, dacă titlul executoriu nu a putut fi valorificat în procedura falimentului, el poate fi valorificat de la Fond.

Pentru a nu se realiza o dublă acoperire a creanțelor, art. 266 alin. (3) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență interzice creditorilor de asigurări ale căror creanțe de asigurări au fost plătite de la Fondul de garantare să mai înregistreze cereri și/sau să mai solicite valorificarea creanțelor și/sau plata sumelor pretinse, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare.

După cum s-a observat în doctrină, scopul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare îl constituie satisfacerea drepturilor creditorilor de asigurări. De aceea, un efect principal al deschiderii procedurii falimentului îl reprezintă plata creanțelor creditorilor de asigurări, consumatorii raporturilor de asigurare fiind cel mai bine protejați dintre toți creditorii participanți la o procedură de insolvență, deoarece, în caz de faliment al unui asigurător/reasigurător, creanțele creditorilor de asigurări sunt acoperite în întregime din Fondul de garantare.

Fondul de garantare va efectua plăți în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Efectul plății sumelor de bani din Fond se naște din lege, prin urmare, nu este necesară aprobarea judecătorului sindic în acest sens și nici avizarea Autorității de Supraveghere Financiară.

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări, nu ca o obligație proprie pe temei contractual, ci în virtutea protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, astfel că plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind achitate în numele și pe seama acestuia, Fondul fiind îndreptățit să își recupereze aceste sume din averea societății de asigurare debitoare.

Chiar și în cazul în care riscurile asigurate s-au produs după închiderea procedurii falimentului, plata despăgubirilor se poate face tot din Fondul de garantare, întrucât, la închiderea procedurii, sumele rămase se depun la acest fond. Evident, doar creditorii de asigurări vor beneficia de aceste sume, ceilalți creditori, numiți de lege, creditori ai societății de asigurare, vor suporta consecințele falimentului, dacă nu și-au valorificat creanțele anterior închiderii procedurii.

4.9. Așadar, având în vedere că obligația de plată a sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se naște în sarcina Fondului de garantare doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, conform art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, dată de la care operează și suspendarea de drept pentru toate acțiunile îndreptate împotriva societății de asigurare debitoare, conform art. 262 alin. (4) din aceeași lege, inclusiv acțiunea civilă împotriva debitoarei în procesul penal, o eventuală cerere a creditorului de asigurări, constituit parte civilă în procesul penal, de introducere a Fondului de garantare a asiguraților în acest proces, ca parte responsabilă civilmente, este în mod evident inadmisibilă, din moment ce normele speciale cuprinse în dispozițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților arată clar procedura de urmat în astfel de situații.

Această procedură este una administrativă, fiind declanșată prin simpla cerere a creditorilor de asigurări adresată Fondului prin care se solicită deschiderea dosarului de daună și încasarea despăgubirii, urmată de faza instrumentării dosarului de către Fond și de acceptarea sau respingerea cererilor de despăgubire de către comisia specială constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în caz de respingere, existând posibilitatea formulării unei contestații în condițiile art. 19 din aceeași lege.

Ca terță persoană păgubită pe care asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, să o despăgubească pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii civile, partea civilă din procesul penal are calitate de creditor de asigurare în sensul art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind procedura falimentului societăților de asigurare/reasigurare. În această calitate, independent de suspendarea acțiunii civile din procesul penal îndreptată împotriva asigurătorului, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care întinderea creanței a fost stabilită în contradictoriu cu autorul prejudiciului, partea civilă își poate valorifica creanța certă, lichidă și exigibilă direct de la Fondul de garantare a asiguraților, caz în care nu este nevoită să suporte concursul celorlalți creditori ai asigurătorului aflat în faliment.

Pe de altă parte, din redactarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, potrivit căruia Fondul face plata creanțelor certe, lichide și exigibile în limita unui plafon de 450.000 lei pe creditor de asigurare, se desprinde o dată în plus concluzia inadmisibilității unei cereri de introducere a Fondului ca parte responsabilă civilmente în procesul penal. Pentru a fi exigibilă, creanța trebuie să fi ajuns la scadență, ceea ce nu se poate susține atât timp cât procesul penal încă nu a fost soluționat definitiv.

Întrucât acțiunea civilă îndreptată împotriva asigurătorului în procesul penal este suspendată obligatoriu de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar Fondul de garantare are calitatea de garant al despăgubirii, atribuțiile sale vizând exclusiv etapa plății creanței într-o procedură administrativă, după obținerea titlului executoriu, Fondul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente și nu poate fi introdus în procesul penal.

Parcurgerea procedurii administrative în fața Fondului de garantare și valorificarea creanței de despăgubiri de la acesta sunt posibile doar în faza de executare a procesului penal, după ce dreptul de creanță al părții civile, creditor de asigurare, a fost constatat printr-o hotărâre penală definitivă.

Totodată, din definiția dată părții responsabile civilmente de art. 86 din Codul de procedură penală rezultă că, pentru a dobândi această calitate în procesul penal, pe lângă condiția privind obligația persoanei/părții, legală sau convențională, de a repara prejudiciul cauzat prin infracțiune, singură sau în solidar cu inculpatul, mai trebuie îndeplinită și condiția cumulativă ca această persoană să poată fi chemată să răspundă în procesul penal, ceea ce, în cazul Fondului de garantare a asiguraților, așa cum s-a relevat pe larg în cele de mai sus, nu se poate realiza, legea prevăzând o altă procedură de urmat, extrapenală și extrajudiciară.

Ministerul Public - procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis relevând că Fondul de garantare a asiguraților nu are calitate de parte responsabilă civilmente în sensul legii penale și, prin urmare, nu pot fi admise cererile de introducere în procesul penal a acestei entități juridice.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii, Direcția legislație, studii documentare și informatică juridică a comunicat un punct de vedere, raliindu-se opiniei exprimate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, Fondul de garantare a asiguraților nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal, argumentând suplimentar că, prin Decizia nr. 1/2016, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

Prin aceeași decizie pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală calitatea de parte responsabilă civilmente îi este atribuită societății de asigurare, indiferent dacă societatea de asigurare se află sau nu se află în procedura falimentului.

Nici dispozițiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și nici cele ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nu prevăd calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului de garantare a asiguraților. În absența unei astfel de dispoziții legale, în condițiile în care societatea de asigurare are