Decizia nr. 11 din 19 iunie 2017

Recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), precum şi a dispoziţiilor art. 7 lit. h) din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 155/2010), în sensul stabilirii competenţei funcţionale a agenţilor constatatori – din cadrul poliţiei locale sau poliţiei rutiere – de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002:

necomunicarea de către proprietarul sau utilizatorul unui vehicul, la solicitarea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul spre a fi condus;

necomunicarea, în termen, la cererea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice;

Legea nr. 155/2010:

Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, astfel:

În acest sens se arată că dispoziţiile art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010 trebuie interpretate lato sensu, căci o altfel de interpretare – în urma căreia este exclusă posibilitatea poliţiei locale de a aplica sancţiuni în baza art. 102 alin. (1) pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 – ar goli de conţinut însuşi dreptul agenţilor din cadrul poliţiei locale de a constata şi sancţiona contravenţiile enumerate la art. 7 lit. h) din lege.

Referitor la procesul-verbal s-a reţinut, pe de-o parte, că, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exerciţiul funcţiunii, se bucură de prezumţia de veridicitate în privinţa constatării stării de fapt şi a încadrării juridice, iar, pe de altă parte, solicitarea adresată persoanei fizice de către poliţia locală nu trebuie să îmbrace forma cerută de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), întrucât nu constituie proces-verbal de contravenţie.

În măsura în care solicitarea de comunicare a datelor de identificare se face pentru a se putea constata încălcarea normelor legale, în cazul contravenţiilor prevăzute de art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în spiritul legii, faptele contravenţionale prevăzute de art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, raportat la art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din acelaşi act normativ, sunt fapte în legătură cu categoria contravenţiilor a căror constatare intră în competenţa funcţională a agenţilor de poliţie din cadrul poliţiei locale.

De asemenea, s-a mai susţinut că, dacă legea îi permite unui agent constatator să sancţioneze o persoană care a săvârşit o contravenţie în domeniul circulaţiei pe drumurile publice (spre exemplu, oprirea în zona de acţiune a indicatorului „Oprirea interzisă”), este firesc să i se permită să procedeze şi la identificarea contravenientului, solicitându-i proprietarului autoturismului să furnizeze datele de identificare, urmând ca, în cazul în care acesta nu se conformează obligaţiei legale ce îi incumbă, să fie sancţionat în temeiul art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Din altă perspectivă, în aplicarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, instanţele de judecată au apreciat că se impune concluzia că poliţia locală are competenţa de a constata contravenţiile mai sus menţionate (cele săvârşite în materie rutieră), independent de actul normativ prin care acestea au fost reglementate, legiuitorul neînţelegând să facă vreo distincţie cu privire la acest aspect, nefiind întemeiate susţinerile potrivit cărora poliţia locală ar putea să constate aceste contravenţii privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis doar dacă ar fi reglementate printr-o hotărâre a consiliului local.

În sprijinul acestei orientări jurisprudenţiale s-a arătat că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 155/2010, care stabilesc o serie de atribuţii pentru poliţiştii locali privind circulaţia pe drumurile publice, reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia în domeniul circulaţiei competenţa revine poliţiştilor rutieri, astfel că sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie şi la alte contravenţii; au fost invocate prevederile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora „Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori”.

În această situaţie, instanţa de judecată, verificând, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, a arătat că acesta a fost întocmit cu respectarea normelor legale în materie, deşi era încheiat de un agent constatator al poliţiei locale (aspect care nu a fost dezbătut).

Avocatul Poporului apreciază că, faţă de prevederile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, doar poliţiştii rutieri au dreptul de a constata contravenţiile reglementate prin dispoziţiile art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din acelaşi act normativ, iar faţă de dispoziţiile Legii nr. 155/2010 agenţii locali au atribuţii limitate privind circulaţia pe drumurile publice, pentru următoarele argumente:

Problema competenţei poliţiei locale în materie rutieră trebuie abordată, în primul rând, din prisma noţiunii de „poliţist rutier”, astfel cum aceasta este reglementată de prevederile art. 177 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), potrivit cărora „Poliţiştii rutieri sunt ofiţerii şi agenţii de poliţie specializaţi şi anume desemnaţi prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţei Române”.

Rezultă, din norma legală citată, că pentru a avea calitatea de poliţist rutier, poliţistul trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiţii: să fie agent de poliţie specializat şi să fie desemnat prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţei Române, această din urmă condiţie neputând fi îndeplinită.

Mai mult, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu cuprind dispoziţii referitoare la competenţa poliţiei locale în materia circulaţiei pe drumurile publice şi procedura aplicabilă pentru constatarea contravenţiilor de către poliţia locală.

Pe cale de consecinţă, se apreciază că doar poliţiştii rutieri au calitatea de agent constatator pentru faptele contravenţionale reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii, invocând, în esenţă, argumentele ce vor fi arătate în continuare.

Contravenţia în discuţie, prevăzută de dispoziţiile art. 102 alin. (1) pct. 14 şi de art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, raportat la art. 39 din acelaşi act normativ, presupune un raport între poliţia rutieră şi un alt subiect de drept, consumându-se tot în cadrul aceluiaşi raport, astfel încât, logic şi juridic, autoritatea solicitantă potrivit normei legale, poliţia rutieră, are competenţa de a constata săvârşirea contravenţiei ce constă în neîndeplinirea obligaţiei legale de comunicare a informaţiilor solicitate, la expirarea termenului administrativ stabilit în acest scop.

Transpunând aceste observaţii în planul raporturilor juridice de răspundere contravenţională, se observă că subiect activ al acestui raport juridic poate fi doar poliţia rutieră, structură funcţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române care acţionează în domeniul reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin poliţiştii rutieri.

Or, aşa cum rezultă din cuprinsul actelor normative care reglementează cele două structuri, poliţia rutieră şi poliţia locală, legiuitorul a operat o demarcare clară, instituţională şi de competenţă funcţională, între acestea, în ceea ce priveşte constatarea şi sancţionarea contravenţiilor rutiere, în general, şi a contravenţiei în discuţie, în particular.

Astfel, în urma interpretării sistematice a dispoziţiilor cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 218/2002), şi Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, rezultă că, în acord cu prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în privinţa tuturor contravenţiilor reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, este stabilită o competenţă generală, cvasi-exclusivă de constatare şi aplicare a sancţiunilor în favoarea poliţiştilor rutieri din cadrul Poliţiei Române.

În cadrul reglementării speciale în materia circulaţiei rutiere sunt stabilite şi competenţe speciale, în favoarea poliţiştilor de frontieră, însă doar în privinţa contravenţiilor rutiere a căror săvârşire este constatată în punctele de trecere a frontierei, precum şi competenţe partajate, atunci când poliţiştii rutieri sau poliţiştii de frontieră acţionează în echipaje mixte, cu reprezentanţi ai altor autorităţi având competenţe în domeniu. Faţă de conţinutul constitutiv al contravenţiei aflate în discuţie, în sistemul normativ al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, competenţa de constatare a acesteia şi de aplicare a sancţiunii este, însă, una exclusivă, expres stabilită în favoarea poliţistului rutier.

Atribuţiile poliţiei locale în domeniul circulaţiei pe drumurile publice sunt expres şi limitativ enumerate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 155/2010, prevederi legale din conţinutul cărora rezultă cu suficientă claritate domeniile specifice circulaţiei pe drumurile publice în care poliţia locală are competenţa de a constata şi sancţiona contravenţii.

Raportat la competenţele în materie contravenţională, instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se poate observa că, în privinţa contravenţiilor identificate/identificabile pe baza referirilor din enumerarea conţinută de art. 7 din Legea nr. 155/2010, există o competenţă partajată între poliţia rutieră şi poliţia locală. De asemenea, competenţa poliţiei locale în domeniul contravenţiilor rutiere, fiind stabilită printr-un act normativ special, derogator sub acest aspect de la regula competenţei generale, cvasi-exclusive a poliţiei rutiere, astfel cum aceasta a fost stabilită prin reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice, este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă în privinţa altor contravenţii decât cele identificate/identificabile pe baza referinţelor din legea specială (exceptio est strictissimae interpretationis).

Totodată, se observă lipsa din cuprinsul acestei enumerări limitative a vreunei atribuţii proprii poliţiei locale în ceea ce priveşte identificarea de către aceasta a deţinătorului/utilizatorului autovehiculului implicat în săvârşirea contravenţiilor rutiere date în competenţa sa, precum şi absenţa unei derogări exprese de la reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice prin care să fie conferită poliţistului local atribuţia legală de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10, raportat la art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Această lacună de reglementare nu poate fi pusă pe seama unei simple omisiuni din partea legiuitorului, ci dă expresia voinţei sale concrete ca, în privinţa identificării deţinătorului/utilizatorului autovehiculului implicat în săvârşirea unei contravenţii rutiere de competenţa poliţiei locale, atribuţiile acesteia din urmă să fie plasate în sfera cooperării cu unităţile/structurile teritoriale ale Poliţiei Române.

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării, respingând excepţiile invocate, prin următoarele decizii: nr. 532 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 octombrie 2016; nr. 164 din 10 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 16 martie 2009; nr. 999 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 18 august 2009; nr. 521 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 5 februarie 2014.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii care să statueze asupra chestiunii de drept în discuţie, această categorie de litigii nefiind de competenţa instanţei supreme.

Raportul analizează sesizarea formulată de Avocatul Poporului, apreciind, în principal, că s-a făcut dovada existenţei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa problemelor de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii, conform dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, respectiv că autorul sesizării este legitimat procesual, potrivit prevederilor art. 514 din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte fondul problemei supuse dezbaterii, prin raport se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale supuse analizei, doar agentul constatator din cadrul poliţiei rutiere are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

Recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării.

Obiectul recursului în interesul legii îl constituie, aşa cum s-a arătat mai sus, interpretarea dispoziţiilor art. 39, art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prin raportare la dispoziţiile art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010.

Problema de drept ce se impune a fi dezlegată este dacă poliţia locală are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002:

De asemenea, conform art. 109 alin. (9) din acelaşi act normativ, „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă referitoare la contravenţii se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dacă prin prezenta ordonanţă de urgenţă nu se dispune altfel”.

Prin urmare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, alături de Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, constituie cadrul general de reglementare în materia circulaţiei pe drumurile publice.

Referitor la situaţia concretă pentru care a fost identificată practică judiciară neunitară sunt incidente prevederile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit cărora „Proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice poliţiei rutiere, la cererea acesteia şi în termenul solicitat, identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice”.

Raportat la acest text de lege, fapta săvârşită de persoane fizice, constând în necomunicarea de către proprietarul sau utilizatorul unui vehicul, la solicitarea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul spre a fi condus, constituie contravenţie şi se sancţionează, potrivit art. 102 alin. (1) pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

În mod similar, fapta săvârşită de persoane juridice, constând în necomunicarea, în termen, la cererea poliţiei rutiere, a identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, constituie contravenţie şi se sancţionează conform art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

În aceste condiţii se cere a se stabili cui îi revine competenţa constatării săvârşirii faptei contravenţionale şi aplicării sancţiunii prevăzute de lege.

Potrivit art. 109 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac direct de către poliţistul rutier, iar în punctele de trecere a frontierei de stat a României, de către poliţiştii de frontieră.

De asemenea, potrivit art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, constatarea contravenţiei se realizează printr-un proces-verbal, încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ, care stabilesc şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori, care, în virtutea alin. (2) al aceluiaşi articol, pot fi primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.

Din economia acestor norme rezultă regula potrivit căreia constatarea contravenţiilor prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 sau art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 se realizează de către poliţistul rutier şi, în mod special, de către poliţiştii de frontieră.

Pe de altă parte, prin Legea nr. 155/2010 a fost înfiinţată poliţia locală, în urma desfiinţării poliţiei comunitare, în scopul exercitării atribuţiilor privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii: a) ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor; b) circulaţia pe drumurile publice; c) disciplina în construcţii şi afişajul stradal; d) protecţia mediului; e) activitatea comercială; f) evidenţa persoanelor; g) alte domenii stabilite prin lege.

În acest sens, în Expunerea de motive a Legii nr. 155/2010 se menţionează că „atribuţiile poliţiei locale sunt semnificativ mai ample decât cele ale Poliţiei Comunitare, fiind prevăzute noi domenii de competenţă, pe lângă cele deja în vigoare, în special în domeniul siguranţei rutiere”.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, pe lângă multe alte atribuţii, poliţia locală constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar.

Această normă este derogatorie de la norma generală, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, fiind de strictă interpretare, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Este, însă, evidentă intenţia legiuitorului de a da şi în competenţa poliţiei locale atribuţia de a constata contravenţii şi de a aplica sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, precum şi dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar.

În exercitarea acestei competenţe, potrivit art. 20 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 155/2010, poliţistul local are dreptul să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori dacă sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală.

Pe de altă parte, conform art. 7 lit. m) din acelaşi act normativ, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, poliţia locală cooperează cu unităţile/structurile teritoriale ale Poliţiei Române pentru identificarea deţinătorului/utilizatorului autovehiculului ridicat ca urmare a staţionării neregulamentare sau al autovehiculelor abandonate pe domeniul public.

Mai mult decât atât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 155/2010, poliţia locală comunică, de îndată, organelor abilitate datele cu privire la aspectele de încălcare a legii, altele decât cele stabilite în competenţa sa, de care a luat cunoştinţă cu ocazia îndeplinirii misiunilor şi activităţilor specifice.

Se poate observa, aşadar, că legiuitorul nu a stabilit, în mod expres, în competenţa poliţiei locale atribuţia de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, şi nici de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

Or, vidul legislativ nu se poate complini prin adoptarea, de către autorităţile administraţiei publice locale, a unor acte normative secundare, în materia constatării contravenţiilor la circulaţia rutieră, reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, aspect reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 9 din 25 mai 2015 privind legalitatea hotărârilor adoptate de consiliile locale în vederea reglementării procedurii privind ridicarea vehiculelor staţionate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015).

În acest context este importantă clarificarea noţiunii de „poliţist rutier”, sens în care se evidenţiază dispoziţiile art. 177 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit cărora „Poliţiştii rutieri sunt ofiţerii şi agenţii de poliţie specializaţi şi anume desemnaţi prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţei Române”.

În concret, norma legală indicată instituie îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru calitatea de poliţist rutier, şi anume, pe de o parte, să fie ofiţer sau agent de poliţie specializat, iar, pe de altă parte, să fie desemnat prin dispoziţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţei Române.

Dacă prima condiţie ar putea fi considerată ca fiind îndeplinită de un poliţist local, prin prisma prevederilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora poliţiştii locali cu atribuţii în domeniul circulaţiei rutiere sunt obligaţi să urmeze un program de formare iniţială organizat într-o instituţie de învăţământ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cea de-a doua condiţie rămâne neîndeplinită.

În concluzie, nu se poate pune semnul egalităţii între poliţistul rutier şi poliţistul local, competenţele acestuia din urmă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice fiind limitate şi expres prevăzute de lege.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să reglementeze vreo derogare, în sensul stabilirii unor competenţe suplimentare în favoarea poliţiei locale în materia circulaţiei rutiere, o asemenea excepţie ar fi trebuit expres prevăzută, aşa cum s-a întâmplat recent, prin Hotărârea Guvernului nr. 965/2016 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Prin art. II din acest act normativ au fost aduse modificări legislaţiei rutiere, stabilindu-se că procedura privind ridicarea vehiculului, prevăzută de Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se aplică în mod corespunzător şi de poliţistul local în situaţiile prevăzute la art. 7 lit. h) şi k) din Legea nr. 155/2010.

Rezultă că, în condiţiile legislative actuale, doar agentul constatator din cadrul poliţiei rutiere are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, în cazul necomunicării relaţiilor solicitate.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,