ÎCCJ, decizie (scj.ro #155134)

Dovedirea conținutului unor norme juridice străine. Suspendarea judecății cauzei pentru neîndeplinirea obligațiilor procesuale. Nelegalitate Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Incidente procedurale. Suspendarea procesului Index alfabetic : suspendare - rol activ - lege străină C.proc.civ. din 1865, art. 155 1 , art. 304 pct. 9 C.civ., art. 2562 Legea nr. 189/2003 Sub aspectul sarcinii dovedirii conținutului dreptului străin, în legislația românească este consacrat sistemul mixt, al colaborării între organul de jurisdicție și părți. Astfel, sarcina probei dreptului străin se împarte între judecător și părțile litigiului cu element de extraneitate. Instanța de judecată, în baza rolului activ, trebuie să ia din oficiu măsurile cuvenite pentru stabilirea conținutului legii străine aplicabile, dispunând, în acest sens, administrarea mijloacelor de probă pe care le apreciază ca fiind necesare.

În același timp, instanța are posibilitatea, dar nu obligația de a solicita concursul părților la stabilirea conținutului legii străine. Dacă partea interesată, în virtutea principiului disponibilității, invocă dreptul străin, poate fi obligată să facă dovada conținutului acestuia, însă impunerea unei asemenea obligații trebuie justificată, în sensul că instanța trebuie să motiveze de ce nu utilizează alte mijloace instituționale pe care le-ar avea la îndemână pentru determinarea conținutului legii străine.

Or, în condițiile în care partea a dat curs obligației stabilite în sarcina sa și a indicat conținutul dreptului străin, depunând la dosar traducerea dispozițiilor legale invocate, iar instanța de judecată a urmat procedura prevăzută de Legea nr.189/2003, solicitând informații asupra dreptului străin, prin intermediul Ministerului Justiției, în răspunsul transmis pe această cale de instituția similară din statul străin comunicându-se că, în problema de drept care formează obiectul solicitării, sunt aplicabile aceleași prevederi legale indicate de către reclamant, suspendarea judecății în temeiul art. 155 1 C.proc.civ. nu se justific. Aceasta, deoarece scopul pentru care s-a instituit în sarcina părții obligația stabilită prin încheiere a fost atins, dovada conținutului legii străine fiind făcută, atât de către parte, cât și ca efect al demersurilor instanței.

De asemenea, nici faptul că instanța a pretins părții să obțină de la o altă autoritate publică a statului străin o „opinie” în legătură cu participarea acesteia în proces, nu poate justifica suspendarea cauzei, câtă vreme judecata în continuare nu este împiedicată, instanța putând, în raport cu conținutul dreptului străin, dovedit în cauză, să aprecieze asupra problemei de drept. Secția I civilă, decizia nr. 819 din 18 aprilie 2019 Prin încheierea din 15.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă în dosarul nr. x/117/2011**, s-a dispus suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 155 1 alin. (1) C.proc.civ., până la îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina reclamantului A. la termenul de judecată din 4.10.2018.

În considerentele acestei încheieri, instanța de apel a reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin încheierea de ședință din 4.10.2018, respectiv, în temeiul prevederilor art. 1083 și art. 253 C.proc.civ. și art. 2562 alin. (2) C.civ., să obțină de la Ministerul de Finanțe a landului Hessen o opinie cu privire exact la informațiile pe care instanța le solicită de la Ministerul Justiției, și anume, dacă în opinia acestei autorități germane, în circumstanțele acestui proces, faptul de a fi chemată ca parte sau ca succesor/ moștenitor al unei părți în procesul civil, potrivit actului – certificatului de moștenitor nr. x/16 a Judecătoriei Bad Homburg, ca și tribunal de succesiune, este conformă cu legea germană și care este opinia acestei instituții cu privire la această împrejurare.

Instanța a mai reținut că această obligația a fost stabilită în sarcina reclamantului în scopul de fi posibilă demararea de către instanța judecătorească a procedurii prevăzute de H.G. 153/1991 de solicitare de informații de la Ministerul Justiției din România.

De asemenea, instanța de apel a subliniat că soluționarea prezentului apel este și rămâne supusă dispozițiilor vechiului Cod de procedură civilă, însă, obligațiile stabilite în sarcina reclamantului la termenul de judecată din 4.10.2018 și pe care acesta nu le-a îndeplinit, au fost dispuse în temeiul prevederilor art. 1083 și art. 253 din noul Cod de procedură civilă respectiv art. 2562 alin. (2) din noul Cod civil, în considerarea faptului că actul emis de instanța germană, pe care urmează a se întemeia atât cererea adresată Ministerului de Finanțe a Landului Hessen de către reclamant, cât și procedura de recunoaștere a sa, este emis la data de 06 12.2017 și, în raport de această dată, acestui act îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură și de drept material în vigoare la momentul emiterii sale, moment care este ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil și a noului Cod de procedură civilă.

În concluzie, a reținut instanța, obligațiile stabilite în sarcina reclamantului, de efectuare de demersuri la Ministerului de Finanțe a Landului Hessen și de recunoaștere a certificatului de moștenitor emis de Judecătoriei Bad Homburg, sunt supuse dispozițiilor noului Cod de procedură civilă și noului Cod civil, raportat la data emiterii acestui act, fără ca acesta să modifice normele de procedură aplicabile judecării prezentului apel, care rămân cele ale vechiului Cod de procedură civilă. Constatând că reclamantul nu și-a îndeplinit două dintre obligațiile stabilite în sarcina sa, la termenul de judecată din 4.10.2018, fără de care nu se poate păși la soluționarea apelului, întrucât nu este posibilă stabilirea cadrului procesual, Curtea, în urma deliberării, în temeiul art. 155 1 alin.(1) C.proc.civ., a dispus suspendarea judecării apelului până la îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina reclamantului.

Împotriva încheierii din 15.11.2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a declarat recurs reclamantul. Recurentul solicită, în principal, casarea încheierii atacate și, prin raportare la prevederile art.313 alin.(1) teza a doua din Cod de procedură civilă din 1865, trimiterea cauzei în vederea continuării judecații altei instanțe de același grad. În subsidiar, prin raportare la prevederile art.313 alin. (1) teza întâi din același cod, solicită trimiterea cauzei în vederea judecații la aceeași instanță care a pronunțat hotărârea atacată.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă din 1865, recurentul susține, în esență, următoarele critici: - Instanța de apel nesocotește faptul că, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată înaintea intrării în vigoare a prezentului Cod de procedură civilă, soluționarea oricărui incident procedural, inclusiv cel al introducerii în cauză a succesorilor uneia dintre părți, decedată pe parcursul procesului, urmează a se face exclusiv conform prevederilor vechiului Cod de procedură civilă, art.3 din Legea nr. 76/2012 excluzând orice „combinație” de genul celei statuate prin încheierea recurată; - Instanța de judecată nu a fost legal/procedural învestită în legătură cu „recunoașterea certificatului de moștenitor emis de Judecătoria Bad Homburg” și, implicit, să se pronunțe asupra validității acestuia în ceea ce privește calitatea de succesor al defunctului B., a Ministerului de Finanțe al Landului Hessen, încălcându-se astfel prevederile art.129 alin.6 din vechiul Cod de procedură civilă; - Sub regimul de aplicabilitate al vechiului Cod de procedură civilă, singura obligație care revenea „părții interesate”, în caz de deces al uneia dintre părți, pentru a nu surveni suspendarea „de drept” a cauzei, era, conform art.243 alin.(1) teza a doua, aceea de a indica moștenitorii defunctului și a solicita introducerea lor în cauză,

obligație îndeplinită în mod corespunzător de către recurent; - Urmare a renunțării la succesiune de către toți moștenitorii legali ai defunctului, apelantul-reclamant a depus la dosarul cauzei traducerea reglementărilor Codului civil german referitoare la succesiunile vacante, indicând, totodată, că, într-o asemenea situație, urmează a fi citat în calitate de apelant-reclamant Ministerul de Finanțe al Landului Hessen; - Deși instanța de apel a constatat că apelantul-reclamant și-a îndeplinit obligația de indicare a succesorului legal al defunctului B. și a dispus continuarea judecății, totuși, fără a dispune citarea acestuia, măsură obligatorie pentru punerea ulterioară în discuție a oricărui incident procedural, a suspendat judecata cauzei prin încheierea din 06.07.2017, hotărâre ce avea să fie desființată prin admiterea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a dispus continuarea judecății.

Instanța de apel, după reluarea judecății, nesocotind flagrant „dezlegarea problemei de drept” dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv de îndeplinire a condițiilor procedurale privind citarea și introducerea obligatorie în cauză a Ministerului de Finanțe al Landului Hessen în calitate de apelant-reclamant, cu încălcarea prevederilor art.315 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, a instituit în sarcina apelantului A. noi obligații ce excedeau cadrului procesual, respectiv de a depune la dosarul cauzei originalul hotărârii nr.229 din 06.12.2016 a Judecătoriei Bad Homburg și recunoașterea acesteia de către instanțele române, ignorând faptul că, în realitate, era vorba de un simplu certificat de moștenitor, și, mai ales, de a obține de la Ministerul de Finanțe al Landului Hesse o opinie cu privire exact la informația pe care instanța o solicitase Ministerului Justiției din România; - Instanța de apel, cu nesocotirea dispozițiilor din Regulamentul nr.650/2012 al Parlamentului European și Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, reglementări de imediată aplicabilitate în temeiul art.20 din Constituția României, a dispus, din nou, prin încheierea recurată,

suspendarea judecării cauzei, pentru neîndeplinirea unei pretinse obligații instituite în mod abuziv în sarcina sa, obligație imposibil de executat, în condițiile în care aceleași, „relații” fuseseră solicitate deja „din oficiu” de către instanța de apel, de la Ministerul Justiției din România, „relațiile” respective nu reprezentau o condiție pentru a se pronunța și a dispune citarea succesorului legal al defunctului B., nefiind impuse prin vreun act normativ în regimul de aplicabilitate al vechiului Cod de procedură civilă, „relațiile” respective nu aveau nicio relevanță în ceea ce privește introducerea în cauză a succesorului legal al părții decedate în timpul procesului, orice discuție eventuală putându-se purta numai și exclusiv în legătură cu calitatea procesuală activă a Ministerului de Finanțe al Landului Hessen, instituție publică germană, după citarea prealabilă a sa; - Renunțând în mod expres, printr-un act autentic, potrivit legii germane aplicabile, la succesiunea defunctului său tată, recurentul-reclamant nu mai avea nicio calitate pentru a se adresa Ministerului de Finanțe al Landului Hessen și a-i solicita „acordul” de a interveni în proces; pe de altă parte, autoritatea publică respectivă nu putea să se pronunțe și să-i furnizeze acestuia „relațiile” impuse prin încheierea din 04.10.2017,

atâta timp cât nu fusese citată în cauză și nu i se comunicase în prealabil actele procedurale traduse și depuse la dosarul cauzei; - Chiar dacă s-ar admite că sunt aplicabile dispozițiile noilor coduri (civil și de procedură civilă), sancțiunea procedurală a suspendării cauzei își păstrează caracterul vădit nelegal deoarece recurentul reclamant a îndeplinit integral și întocmai obligația instituită prin art. 2562 alin.(2) din Codul civil, depunând la dosarul cauzei traducerea prevederilor din Codul civil german referitoare la acceptarea/renunțarea la succesiune și succesiunile vacante; Prin art. 253 din actualul Cod de procedură civilă se conferă instanței de judecată posibilitatea de a lua cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin în situația în care acesta este invocat în cursul unui proces desfășurat în România, fără să instituie vreo obligație expresă în sarcina vreunuia dintre părțile litigante; prin art. 1083 din actualul Cod de procedură civilă legiuitorul român a găsit de cuviință să confere persoanelor fizice și juridice străine în față instanțelor române aceleași drepturi și obligații procesuale ca și cetățenilor români, respectiv persoanelor juridice române, bineînțeles, numai și exclusiv după ce dobândesc calitatea de parte în proces.

Referitor la cererea de trimitere a cauzei pentru continuarea judecății la altă instanță de același grad, recurentul invocă prevederile art.313 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, arătând că are convingerea că nu va beneficia de o judecată dreaptă și echitabilă la aceeași instanță de apel, această convingere fiind bazată pe modul în care s-a derulat judecata până în prezent (măsuri procesuale dispuse în dosar cu încălcarea legii, unele desființate de Înalta Curte de Casație și Justiție) și pe existența unor indicii privind anumite relații existente între un membru al completului de judecată și pârâtul din prezenta cauză, respectiv, existența unor raporturi de familie între avocații pârâtului și judecători de la Curtea de Apel Cluj.

Examinând încheierea recurată, în raport cu motivul de recurs invocat și cu argumentele dezvoltate în susținerea acestuia, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Astfel cum a reținut și instanța de apel în motivarea încheierii recurate, procedura aplicabilă litigiului dedus judecății este cea reglementată de Codul de procedură civilă din 1865, de vreme ce procesul a fost început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispozițiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare.

Cu toate că a reținut corect faptul că legea de procedură civilă aplicabilă în cauză este cea de la data începerii procesului, instanța de apel a apreciat în mod greșit și contradictoriu asupra incidenței în cauză a unor dispoziții procedurale prevăzute de legea nouă, stabilind prin încheierea din 4.10.2018, în sarcina recurentului, obligația ca, „în temeiul prevederilor art. 1083 și art. 253 Cod procedură civilă și art. 2562 alin. (2) Cod civil, să obțină de la Ministerul de Finanțe a Landului Hessen o opinie cu privire exact la informațiile pe care instanța le solicită de la Ministerul Justiției, și anume, dacă în opinia acestei autorități germane, în circumstanțele acestui proces, faptul de a fi chemată ca parte sau ca succesor/ moștenitor al unei părți în procesul civil, potrivit actului – certificatului de moștenitor nr. x/16 a Judecătoriei Bad Homburg, ca și tribunal de succesiune, este conformă cu legea germană și care este opinia acestei instituții cu privire la această împrejurare”.

În lipsa unor dispoziții tranzitorii exprese, legea de procedură civilă aplicabilă litigiului se extinde inclusiv asupra incidentelor procedurale, astfel încât, în stabilirea anumitor obligații în sarcina parților și aplicarea unor sancțiuni corelative, instanța nu se poate raporta la alte norme de procedură decât cele care guvernează litigiul pendinte, în ansamblu. Sub aspectul conținutului obligației instituite în sarcina recurentului, instanța de apel i-a pretins acestuia să solicite de la Ministerul de Finanțe a Landului Hessen „o opinie” sub aspectul posibilității, în conformitate cu legea germană, a participării ca parte în proces a acestei autorități, în calitate de moștenitoare a părții decedate.

În ceea ce privește temeiul legal al impunerii în sarcina recurentului a acestei îndatoriri, instanța de apel a făcut trimitere la prevederile art. 2562 alin. (2) din Codul civil din 2009 și la art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 153/1991. Mai trebuie precizat că, în cadrul aceleiași încheieri, s-a dispus ca, exact pentru aceleași informații privind dreptul străin, să se formuleze cerere către Ministerul Justiției, conform H.G. nr. 153/1991. Înalta Curte constată că problema dovedirii conținutului dreptului străin își găsește reglementarea în dispozițiile art. 2562 din Codul civil din 2009, în Convenția europeană în domeniul informației asupra dreptului străin, încheiată la Londra, la 7 iunie 1968 și Protocolul său adițional (la care România a aderat prin H.G.

nr.153/1991 , publicată în Monitorul Oficial nr.62 bis din 26.03.1991) și în Legea nr.189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, republicată (Capitolul IV, art.29 -31). Potrivit art. 2562 alin. (1) din Codul civil din 2009, „ conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat ”. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că „ partea care a invocat o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei ”. Așadar, sub aspectul sarcinii dovedirii conținutului dreptului străin, în legislația noastră este consacrat sistemul mixt, al colaborării între organul de jurisdicție și părți.

Astfel, sarcina probei dreptului străin se împarte între judecător și părțile litigiului cu element de extraneitate. Instanța de judecată, în baza rolului activ, trebuie să ia din oficiu măsurile cuvenite pentru stabilirea conținutului legii străine aplicabile. În acest sens, va dispune administrarea mijloacelor de probă pe care le apreciază ca fiind necesare. În același timp, instanța are posibilitatea, dar nu obligația de a solicita concursul părților la stabilirea conținutului legii străine. Dacă partea interesată, în virtutea principiului disponibilității, invocă dreptul străin, poate fi obligată să facă dovada conținutului acestuia, însă impunerea unei asemenea obligații trebuie justificată, în sensul că instanța trebuie să motiveze de ce nu utilizează alte mijloace instituționale pe care le-ar avea la îndemână pentru determinarea conținutului legii străine.

De asemenea, trebuie văzut dacă nu cumva se ajunge la situația în care se pune în sarcina părților o probă care, uneori, se poate dovedi dificilă sau excesivă. Faptul că, în sistemul nostru de drept, instanța este ținută să stabilească dreptul străin, cu concursul părților în litigiu, presupune, pe de o parte, că părțile, care au interesul să convingă instanța, aduc proba legii străine pe care se întemeiază, însă, în același timp, și instanța, care are rol activ în aflarea adevărului în cauză și dispune de metode adecvate de probare a dreptului străin, face demersurile pentru identificarea conținutului legii străine aplicabile. Părțile recurg, de regulă, la certificate care emană de la autoritățile publice ale statului străin sau chiar de la un specialist, remunerat de părți, pentru a oferi consultații asupra dreptului străin.

În schimb, instanța de judecată poate dispune expertize de specialitate, după cum are la îndemână soluții la nivel instituțional pentru a obține proba dreptului străin. Principalele instrumente utilizate în materia cooperării judiciare civile și comerciale sunt Convenția europeană în domeniul informării asupra dreptului străin și Rețeaua judiciară europeană. Ambele oferă instanței de judecată atât posibilitatea de a se informa cu privire la conținutul dreptului străin, cât și cu privire la modul de interpretare a normelor juridice străine în statul de origine. În speță, recurentul a dat curs obligației stabilite în sarcina sa și a indicat conținutul dreptului străin, invocând prevederile art. 1963 din Codul civil german, a cărei traducere a depus-o la dosar.

De asemenea, instanța de judecată a urmat procedura prevăzută de Legea nr.189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială și a solicitat informații asupra dreptului străin, prin intermediul Ministerului Justiției, iar în răspunsul transmis pe această cale de Ministerul Justiției din Germania s-a comunicat că, în problema de drept care formează obiectul solicitării, sunt aplicabile prevederile art. 1963 din Codul civil german, adică aceleași dispoziții anterior indicate (și al căror conținut fusese depus, în traducere) de către reclamant. În aceste condiții, suspendarea judecății în temeiul art. 155 1 C.proc.civ. nu se justifică, deoarece scopul pentru care s-a instituit în sarcina reclamantului obligația stabilită prin încheierea din 4.10.2018 a fost atins, dovada conținutului legii străine fiind făcută, atât de către parte, cât și ca efect al demersurilor instanței.

Astfel, în conformitate cu prevederile legale menționate, atunci când se constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina părții reclamante, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecății, instanța poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate. Ca atare, aplicarea sancțiunii presupune, pe lângă neîndeplinirea de către parte a obligației stabilite în sarcina sa, și condiția ca judecata să fie împiedicată din această cauză. Or, faptul că instanța a pretins părții să obțină de la Ministerul de Finanțe al Landului Hessen și o „opinie” în legătură cu participarea acestei autorități în proces, opinie care nu a fost depusă la dosar, nu poate justifica suspendarea cauzei, câtă vreme judecata în continuare nu este împiedicată, instanța putând, în raport cu conținutul dreptului străin, dovedit în cauză, să aprecieze asupra acestei probleme de drept.

În ce privește criticile referitoare la calificarea actului emis de Judecătoria Bad Homburg ca fiind hotărâre judecătorească sau certificat de moștenitor, precum și cele privind efectele certificatului european de moștenitor conform Regulamentului 650/2012 al Parlamentului European, Înalta Curte constată că, prin încheierea din 4.10.2018 s-a stabilit în sarcina reprezentantului reclamantului recurent să facă demersuri în vederea recunoașterii efectelor în România a actului ce a fost comunicat de către Tribunalul de Succesiune - Judecătoria Bad Homburg, potrivit art. 1094 și următoarele din noul Cod de procedură civilă, care se referă la eficacitatea și recunoașterea hotărârilor străine. În motivarea încheierii de suspendare din 15.11.2018, aceeași instanță a lămurit că actul emis de instanța germană nu este o „hotărâre”, ci un „act civil” referitor la succesiune.

Din motivarea aceleiași încheieri nu rezultă cu destulă claritate că suspendarea judecății a fost determinată și de împrejurarea că reclamantul nu și-ar fi îndeplinit obligația de a face demersuri pentru recunoașterea actului, motivarea fiind axată preponderent pe aspectul neîndeplinirii obligației de a obține „opinia” Ministerului de Finanțe a Landului Hessen cu privire la participarea acestuia în proces. Cert este că instanța de apel nu a analizat susținerile reclamantului referitoare la calificarea actului ca fiind certificat european de moștenitor, conform Regulamentului 650/2012 al Parlamentului European și efectele pe care le produce această calificare sub aspectul eficacității și recunoașterii actului în toate statele membre ale Uniunii Europene, fără a fi necesară parcurgerea unei proceduri speciale.

Întrucât Înalta Curte nu se poate pronunța direct în recurs cu privire la această problemă de drept, neanalizată de instanța de apel, modul de calificare a actului emis de autoritatea germană fiind hotărâtor sub aspectul aprecierii existenței unei culpe a recurentului reclamant în neîndeplinirea obligației stabilite de instanță în sarcina sa și, implicit, asupra legalității aplicării sancțiunii suspendării cauzei, se impune casarea încheierii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport cu aceste considerente, constatând, pe de o parte, că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența prevederilor noului Cod de procedură civilă, precum și faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 155 1 Cod procedură civilă de la 1865 pentru aplicarea sancțiunii suspendării judecății, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a admis recursul, a casat încheierea recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță de apel. În ceea ce privește solicitarea recurentului de trimitere a cauzei pentru continuarea judecății la altă instanță de același grad, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 313 C.proc.civ.

nu sunt aplicabile, aspectele invocate în susținerea acestei solicitări putând constitui eventuale motive de bănuială legitimă ce pot fi invocate exclusiv în cadrul unei cereri de strămutare.