ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3471/2018

Obiectul acțiunii și cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 iunie 2010, reclamanta Societatea A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, - anularea Deciziei nr. 180.563 din 25 mai 2010 emise de pârât; - constatarea inexistenței dreptului pârâtului de a colecta pentru viitor de la societatea reclamantă a taxei reglementate de O.U.G. nr. 249/2000 și, corelativ, inexistența obligației societății reclamante de plată pentru viitor a taxei, pentru incompatibilitatea O.U.G. nr. 249/2000 cu dispozițiile dreptului comunitar; - restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă, plătită de reclamantă Fondului Special pentru Produse Petroliere în perioada 2007 - 2010 pentru produse livrate pe piața externă; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin O.U.G. nr. 249/2000 s-a înființat fondul special pentru produse petroliere, pentru acoperirea integrală a obligațiilor de plată aferente fostei B. înființate prin H.G. nr. 540/1996, fond ce se constituia prin includerea în prețul produselor petroliere livrate, benzina și motorina, obținute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari SUA/litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării. Ulterior, prin Legea nr. 142/2006 a fost modificată O.U.G. nr. 249/2000, prevăzându-se că fondul special se constituie prin includerea sumei fixe în prețul produselor petroliere livrate pe piața internă și externă. Motivația instituirii acestui fond a reprezentat-o acoperirea integrală a obligațiilor de plată aferente fostei B.. Reclamanta a arătat, în esență, că sumele plătite în baza O.U.G. nr. 249/2000 au natură fiscală conform art. 22 din Codul de procedură fiscală și art. 2 pct. 7 din Legea nr. 500/2002 și că au un caracter nedatorat, după data de 01 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, întrucât încalcă dispozițiile art. 25 din Tratatul privind Comunitățile Europene, reprezentând o taxă cu caracter fiscal, impusă în mod unilateral de un stat membru și cerută pentru faptul că mărfurile trec o frontieră. Prin încheierea din 10 februarie 2011, Curtea de Apel București a admis în parte excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Ministerul Economiei, prin întâmpinare și a respins capetele de cerere privind anularea adresei nr. x din 25 mai 2010 și privind inexistența dreptului pârâtului de a colecta pentru viitor de la reclamantă a taxei prevăzută de O.U.G. nr. 249/2000, ca inadmisibile. În cauză, s-a formulat de către pârât o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ce a fost respinsă de instanță prin încheierea din 25 mai 2011. Ulterior, prin încheierea din 22 iunie 2011, în urma unei cereri a pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a fost introdus în cauză, în calitate de pârât Ministerul Finanțelor Publice, în raport de obiectul cauzei și atribuțiile specifice ale M.F.P. în administrarea și gestionarea bugetului public național.

Hotărârea primei instanțe pronunțate în primul ciclu procesual. Prin Sentința civilă nr. 5867 din data de 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, având ca obiect restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală, plătită de reclamantă la Fondul Special pentru Produse Petroliere în perioada 2007 - 2010, pentru produsele petroliere livrate pe piața externă. În motivarea acestei soluții, Curtea a apreciat că refuzul pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri de a restitui reclamantei sumele astfel pretinse nu reprezintă un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, acesta fiind, în concret, obiectul prezentei acțiuni. Prima instanță a reținut că în perioada 2007 - 2010 reclamanta Societatea A. SA a achitat în contul pârâtei Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în total suma de 77.823.707 RON, reprezentând sumele prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 pentru constituirea Fondului Special pentru Produse Petroliere, sume provenite din livrarea de benzină și motorină pe piața externă. Analizând dispozițiile O.U.G. nr. 249/2010, prin prisma dispozițiilor art. 25 din Tratatul Comunităților europene, Curtea a concluzionat că suma respectivă de 0,01 dolari SUA pe litru ce se include în prețul produselor petroliere, se calculează atât produselor livrate pe piața internă, cât și celor livrate pe piața externă, astfel că taxa respectivă nu are caracter de taxă vamală la export sau cu efect echivalent, nefiind instituită pentru trecerea frontierei de către o marfă, ci având caracterul unei taxe interne. A arătat prima instanță că, admițând că taxa instituită de O.U.G. nr. 249/2010 ar reprezenta o taxă vamală interzisă de art. 25 din TCE, solicitarea reclamantei de a i se restitui această taxă este neîntemeiată, întrucât suma respectivă a fost inclusă în prețul benzinei și motorinei livrată pe piața externă, și, prin urmare, nu a fost suportată de către reclamantă care a livrat produsele petroliere, ci de către persoanele care au achiziționat produsele respective. În acest sens, Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în cauza C-192/95 Comateb ș.a., în care a reținut că cel care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea taxei, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor, întrucât nu este permisă îmbogățirea fără justă cauză, iar instanțele naționale trebuie să determine dacă taxa a fost transferată, în tot sau în parte, de către comerciant asupra altora. A mai arătat că, din redactarea art. 1 din O.U.G. nr. 249/2010 rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari pe litru se include în prețul produselor, și prin urmare cel care suportă această taxă nu este cel care livrează produsele petroliere, ci cel care achiziționează aceste produse și care achită prețul, astfel că reclamanta nu justifică vreun prejudiciu prin stabilirea acestei taxe.

Recursul exercitat împotriva hotărârii Curții de apel Împotriva Sentinței nr. 5867 din 12 octombrie 2011 a declarat recurs reclamanta Societatea A. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a criticat încheierea de ședință prin care a fost admisă în parte excepția inadmisibilității acțiunii și a apreciat că instanța a schimbat natura acțiunii cu care a fost sesizată, calificând acțiunea ca având ca obiect "constatarea refuzului nejustificat al pârâtului M.E.C.M.A. de a soluționa cererea de restituire a sumelor achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 și obligarea pârâtei M.E.C.M.A. la restituirea acestor sume", acțiune ce se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Cu încălcarea, deci, a principiului disponibilității, ce obligă instanța la soluționarea acțiunii potrivit cauzei și obiectul indicat, prima instanță a schimbat cauza și natura acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, soluționând un alt tip de acțiune decât cea cu care a fost sesizată, întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004. A mai arătat că este nelegală hotărârea instanței și în privința caracterizării contribuției la Fondul Special pentru produse petroliere ca având caracterul unei taxe interne, argumentul instanței cu privire la această caracterizare este lapidar, incoerent și lipsit de logică, precum și în privința reținerii faptului că societatea reclamantă s-ar îmbogăți fără justă cauză în cazul restituirii taxei achitate, în realitate aceasta recuperând pierderea suferită. A apreciat că nu este aplicabilă în cauză speța Curții Europene de Justiție citată de instanța de fond, C-192/95 Comateb, speță potrivit cu care, cel care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea acesteia, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor. La data de 16 octombrie 2013 recurenta a depus o completare a motivării, invocând un motiv de recurs de ordine publică, respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prin omisiunea de a pronunța hotărârea în contradictoriu cu toate părțile din dosar. Se arată că, deși la termenul din 22 iunie 2011 instanța de fond a admis cererea de introducere în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor Publice în raport de obiectul acțiunii și atribuțiile specifice ale M.E.F. în administrarea și gestionarea bugetului public național, sentința recurată nu a fost pronunțată și în contradictoriu cu aceasta, ci doar în contradictoriu cu M.E.C.

Decizia instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual Prin Decizia nr. 6820 din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Societatea A. SA Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 5867 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare către aceeași instanță. A reținut instanța de recurs că reclamanta-recurentă a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 180563 din 25 mai 2010 emise de pârât, constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a colecta pentru viitor de la societatea reclamantă taxa reglementată de dispozițiile O.U.G. nr. 249/2000 și corelativ inexistenței obligației sale de plată pentru viitor a taxei pentru incompatibilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 249/2000 cu dispozițiile dreptului comunitar; restituirea sumei de 77.823.707 RON la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă și obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată. A constatat instanța, examinând dispozitivul sentinței recurate, că soluția de respingere a acțiunii a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, deși calitate de pârât în cauză are și Ministerul Finanțelor Publice. În esență, instanța de control judiciar a apreciat a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că a omis să pronunțe hotărârea în contradictoriu cu toate părțile din dosar, aspect de natură a vătăma drepturile procesuale ale persoanei necitate. În rejudecare, s-a decis a se avea în vedere și celelalte critici formulate prin calea de atac a recursului, judecătorul fondului urmând a clarifica următoarele aspecte: obiectul acțiunii în raport de petitul introductiv, având în vedere că nu exista o decizie de soluționare a cererii societății reclamante; dacă Adresa nr. x din 25 mai 2010 emisă de pârâtul MECMA are caracterul unui act administrativ, așa cum este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar în ipoteza în care are un astfel de caracter, dacă în cauză suntem în prezența unui refuz nejustificat conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond, în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare Prin Sentința nr. 165 din 25 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Departamentul pentru Energie (actual Ministerul Energiei) și a respins acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Energiei ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. A respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. SA în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, ca nefondată. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. A obligat reclamanta la plata onorariului suplimentar de 1.000 RON pentru expertul C.. A reținut instanța că, în fapt, în perioada 2007 - 2010 reclamanta Societatea A. SA a achitat în contul pârâtei Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în total suma de 77.823.707 RON, reprezentând sumele prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 pentru constituirea Fondului Special pentru Produse Petroliere. Din raportul de expertiză contabilă întocmit în al doilea ciclu procesual rezultă faptul că reclamanta nu a adăugat centul/litru la prețul de vânzare al produsului petrolier comercializat în perioada 01.01.2007-31.03.2010, expertul indicând faptul că reclamanta a achitat din surse proprii centul/litru pentru livrările pe piața externă în perioada de referință. Printr-o cerere intitulată plângere prealabilă, înregistrată la pârâta Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri sub nr. 230.237/2010, reclamanta a solicitat restituirea sumei de mai sus întrucât ar avea un caracter nedatorat, dispozițiile O.U.G. nr. 249/2000 contravenind art. 25 din Tratatul privind Comunitățile Europene. La această cerere, pârâta MECMA a răspuns reclamantei prin adresa nr. x din 24 mai 2010, arătând că sumele fixe prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 nu sunt taxe vamale sau cu efect echivalent, ele nu au fost instituite pentru a reglementa domeniul exportului sau importului, ci au ca țintă producătorii sau procesatorii de produse petroliere livrate atât la intern cât și la extern, iar Tratatul de aderare a României la UE nu a impus eliminarea taxelor interne pe care România, ca orice alt stat membru, le poate aplica. În ceea ce privește problema de drept în litigiu, a apreciat instanța de fond că acțiunea reclamantei are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtei M.E.C.M.A. de a-i soluționa cererea de restituire a sumelor achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 și obligarea pârâtei M.E.C.M.A. (ulterior reorganizată) la restituirea acestor sume, acțiune ce se încadrează în dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a 2-a coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. A reținut Curtea că, în analiza existenței refuzului nejustificat al pârâtei de a restitui reclamantei sumele achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 pentru produsele petroliere livrate pe piața externă, în perioada 2007 - 2010, trebuie pornit de la însăși teza reclamantei care supune cercetării instanței dacă prevederile O.U.G. nr. 249/2000 contravin dispozițiilor art. 25 din Tratatul Comunităților europene. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000, în forma în vigoare în perioada 2007 - 2010 "se constituie Fondul special pentru produse petroliere, prin includerea în prețul produselor petroliere livrate pe piața internă și externă, benzină și motorină, obținute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari S.U.A./litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării." Potrivit art. 23 din T.C.E.:, Comunitatea se va baza pe o uniune vamală care va cuprinde comerțul cu mărfuri în ansamblu și care va presupune interzicerea între statele membre a taxelor vamale la importuri și exporturi și a tuturor tarifelor cu efect echivalent și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile lor cu țări terțe". Art. 25 din T.C.E. (actualmente art. 38 din Tratatul privind Uniunea Europeana) prevede că: "Taxele vamale la importuri și exporturi și tarifele cu efect echivalent sunt interzise între statele membre. De asemenea, această interdicție se va aplica taxelor vamale de natură fiscală." Art. 28 din T.C.E. (actualmente art. 41 din Tratatul privind Uniunea Europeana) prevede: "Restricțiile cantitative la importuri și toate măsurile cu efect echivalent sunt interzise între statele membre." Prin aceste dispoziții sunt stabilite principiile liberei circulații a mărfurilor, principiul nediscriminării produselor importate cu produsele interne, libera concurență, precum și interdicția statelor membre de a introduce taxe contrare principiilor tratatului. Cât privește O.U.G. nr. 249/2000, din conținutul dispozițiilor citate, rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari SUA pe litru ce se include în prețul produselor petroliere, se calculează atât produselor livrate pe piața internă, cât și celor livrate pe piața externă. Cu privire la ipoteza de discuție în litigiul de față, prin voința legiuitorului, suma respectivă a fost inclusă în prețul benzinei și motorinei livrate pe piața externă. Prin urmare, la nivel teoretic, în sistemul O.U.G. nr. 249/2000 taxa ar fi fost suportată de către persoanele care au achiziționat produsele respective, iar nu de către reclamantă, astfel că aceasta nu poate pretinde o vătămare. Astfel, reține Curtea Europeană de Justiție în cauzele conexate C-192/95 și C 218/95 Comateb ș.a. că persoana care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea taxei, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor, întrucât nu este permisă îmbogățirea fără justă cauză, iar instanțele naționale trebuie să determine dacă taxa a fost transferată, în tot sau în parte, de către comerciant asupra altora. Din redactarea art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000 rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari pe litru se include în prețul produselor, și prin urmare cel care suportă această taxă nu este cel care livrează produsele petroliere, ci cel care achiziționează aceste produse și care achită prețul, astfel că reclamanta nu justifică vreun prejudiciu prin stabilirea acestei taxe. În plus, dincolo de acest aspect, trebuie avută în vedere și specificitatea litigiului de față. Împrejurarea că reclamanta, deși a calculat și virat la buget această taxa, totuși nu a adăugat centul/litru la prețul de vânzare al produsului petrolier comercializat în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2010, expertul indicând faptul că reclamanta a achitat din surse proprii centul/litru pentru livrările pe piața externă în perioada de referință, nu conduce la o concluzie contrară, întrucât aceasta este o modalitate de lucru stabilită doar de reclamantă, în baza propriei opțiuni, neimputabilă autorității pârâte și nefundamentată pe dispozițiile legale mai sus menționate. Altfel spus, în condițiile în care în raporturile comerciale dintre reclamantă și clienții săi nu a fost inclusă în prețul la extern respectiva taxă, practic întregul edificiu argumentativ al reclamantei privind nesocotirea dreptului Uniunii Europene rămâne fără suport întrucât reclamanta a înțeles să nu aplice norma internă în ceea ce privește prețul produselor livrate la extern. Împrejurarea că reclamanta a înțeles să achite din resurse proprii respectiva taxă nu o îndreptățește la restituire câtă vreme nu s-a achitat în baza unor dispoziții constatate irevocabil ca nelegale (contrare dreptului Uniunii Europene), ci a unui mecanism propriu al reclamantei, neprevăzut de lege.

Recursurile exercitate împotriva hotărârii Curții de apel pronunțate în al doilea ciclu procesual 7.1. Împotriva sentinței nr. 165 din 25 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, a declarat recurs expertul C., solicitând admiterea cererii de majorare a onorariului de expert potrivit devizului anexat, în sensul majorării acestuia cu 11.755,54 RON, și nu doar cu 1.000 de RON. În motivarea căii de atac exercitate recurenta - expert C. a susținut că instanța de fond nu a motivat înlăturarea a 11.755,54 RON, acordând doar 1.000 RON cu acest titlu, deși Raportul de expertiză depus și opinia părților care au certificat prin neopunere susținerile expertului sunt contrare opiniei instanței. Raportul de expertiză depus este rezultatul unei activități îndelungate și asidue în care au fost analizate nu mai puțin de 48 de bibliorafturi de documentație pe durata a 50 de ore, în cursul a 4 zile de expertizare efectuând zilnic deplasări în acest sens de la București la Ploiești la sediul reclamantei Societatea A. SA. Elaborarea raportului de expertiză a presupus dezbateri profunde între experți pe marginea documentelor analizate, raportul rezultat însumând aproape 200 de file cu informații amănunțite, care redau cu fidelitate situația economico-financiară analizată. Refuzând să ia în considerație complexitatea expertizei care a presupus inclusiv analizarea structurii prețului la export de produse petroliere, instanța de fond, cu totul arbitrar și fără să-și motiveze decizia a înlăturat aproape integral acordarea diferenței de onorariu solicitat, refuzându-i recurentei acordarea a 11.755,54 RON fără nicio motivare în drept sau în fapt. 7.2. Reclamanta Societatea A. SA a formulat recurs împotriva hotărârii instanței de fond, solicitând, în principal, casarea sentinței, reținerea cauzei și, în rejudecare, admiterea acțiunii, sau, alternativ, trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii. În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta a susținut în primul rând că instanța de fond prin hotărârea pronunțată a încălcat principiul contradictorialității și a disponibilității, aspecte care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Făcând referire la opiniile doctrinare pe marginea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că judecarea cauzei cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, așadar, cu încălcarea unor reguli esențiale ce guvernează desfășurarea judecății, conduce inevitabil la pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale și netemeinice, care se impune a fi casată, pentru a asigura rejudecarea pricinii în condiții de legalitate. Sentința recurată se sprijină pe elemente străine de obiectul judecății, care exced limitelor învestirii îndepărtându-se de la obiectul judecății și natura cauzei, reținând aspecte care exced cadrului procesual supus cercetării și dezbaterii în prezentul dosar Pe de o parte, problema conformării reclamantei cu prevederile O.U.G. nr. 249/2000 nu face obiectul prezentei cauze. Raportat la limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, în prezenta cauză prezintă interes faptul că O.U.G. nr. 249/2000 a fost în vigoare, a instituit o taxă contrară dreptului comunitar, taxă care necontestat a fost achitată de către reclamantă și incontestabil a fost suportată din surse proprii de către A.. Pe de altă parte, nefiind un element litigios care să facă parte din cadrul procesual al prezentei cauze, modul de aplicare de către reclamantă a prevederilor O.U.G. nr. 249/2000 nu a fost supus unei cercetări judecătorești, respectiv dezbateri în contradictoriu în condițiile respectării tuturor garanțiilor procedurale ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil în accepțiunea art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prima instanță, luând în considerare un element străin cauzei, pe care l-a ridicat la nivelul unui motiv decisiv și, mai mult, analizându-l în contextul deliberării, în condițiile în care niciun probatoriu relevant acestui element nu a fost administrat în mod corespunzător în cursul procesului și nicio dezbatere nu a fost desfășurată, a nesocotit limitele învestirii, a încălcat prin sentința recurată principiul disponibilității procesului civil și principiul contradictorialității. Se mai susține că sentința recurată nu a analizat conformitatea normei de taxare de drept intern cu dispozițiile dreptului comunitar, care constituie elementul central al disputei. Dedicând motivarea unui element străin prezentului litigiu, prima instanță a ignorat necesitatea examinării problemei de drept centrale în prezenta cauză privind neconformitatea normei interne de taxare - O.U.G. nr. 249/2000 - cu dreptul comunitar. Procedând astfel, în opinia recurentei, prima instanță a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului litigiului dedus judecății, în sensul art. 312 alin. (3) prima propoziție, teza III. Recurenta mai arată că hotărârea atacată este dată încălcarea și aplicarea greșită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că întregul raționament al instanței înfrânge, interpretează și aplică greșit dreptul Uniunii Europene, respectiv dispozițiile art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE). Prima instanță nu neagă faptul că norma internă care a instituit taxarea - O.U.G. nr. 249/2000 - este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, ci se rezumă la analiza modului în care contribuabilul s-a conformat cu exactitate mecanismului prevăzut de această normă internă (ea însăși nelegală/incompatibilă). Plecând de la această din urmă falsă problemă, care nu are nicio legătură cu ipoteza art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE), și asumând concluzii nefundamentate în sensul că reclamanta nu a aplicat norma internă, prima instanță ajunge să concluzioneze că nu ar exista o încălcare a art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE) în speță sau, cel puțin, nu ar fi imputabil Statului Român un prejudiciu suferit de A. Or, în realitate, punctul de plecare al dezbaterii ar trebui să fie acela că, prevederile art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE) interzic, în genere, instituirea unor taxe/contribuții/sarcini ce întrunesc caracteristicile taxelor cu efect echivalent. O normă de drept intern care instituie o taxă cu efect echivalent este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene (comunitar), reprezintă o încălcare de către statul membru a obligațiilor asumate prin tratatele Uniunii Europene și nu poate constitui temei valid pentru prelevarea taxei în discuție. Conform unei jurisprudențe constante a CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii Europene. Astfel de taxe sunt încasate fără temei valid de către statul membru și sunt supuse restituirii. În speță, situația de fapt fiind stabilită cu precizie și necontestată - în sensul că taxa de 0,01$/litru s-a prelevat, că aceasta a avut destinația prevăzută de norma internă de taxare și că, contrar alegațiilor intimaților, ea a fost suportată de către A. și netransferată asupra consumatorului (deci nu exista risc de îmbogățire fără justă cauză prin restituirea sumelor prelevate către A.) - premisele sunt suficiente pentru a dispune restituirea de către Statul Român a unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, necuvenit. În motivarea hotărârii, prima instanță face trimitere la considerentele reținute de Curtea Europeană de Justiție în cauzele conexate C-192/95 și C-218/95 Comateb ș.a., care, în esență, clarifică faptul că restituirea unei taxe prelevate contrar dreptului comunitar nu poate fi cerută de către contribuabil dacă acesta a transferat efectiv costul respectivei taxe asupra consumatorului, întrucât nu este permisă îmbogățirea fără justă cauză. Prima instanță răstoarnă raționamentul Curții și reține, în esență, că, indiferent de cine a suportat în cele din urmă în fapt taxa - contribuabilul sau consumatorul - contribuabilul nu ar mai putea cere restituirea ei dacă mecanismul normei interne de taxare era gândit astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european. În realitate, în interpretarea normelor de drept comunitar care interzic taxele cu efect echivalent, Curtea Europeană de Justiție a tranșat explicit exact opusul raționamentului extras de prima instanță, și anume că: (i) principiul este acela că statul membru care a prelevat o taxă/contribuție contrar dreptului comunitar trebuie să restituie respectiva taxă, dreptul la restituire fiind consecința și accesoriul drepturilor conferite indivizilor prin prevederile comunitare care interzic astfel de taxe/contribuții; (ii) excepția de la principiul enunțat la pct. (i) supra este situația în care persoana obligată să achite respectiva taxă/contribuție a transferat efectiv costul ei către alte persoane; (iii) chiar dacă în dreptul național taxele indirecte sunt concepute să fie transferate asupra consumatorului final și chiar dacă în comerț ele sunt, în mod obișnuit, transferate asupra consumatorului în tot sau în parte, nu poate fi prezumat că, în fiecare caz anume, taxa a fost efectiv transferată; transferul efectiv asupra consumatorului depinde de diverși factori specifici fiecărei tranzacții comerciale; (iv) în consecință, întrebarea dacă o taxă concepută a fi indirectă a fost sau nu a fost transferată asupra consumatorului în fiecare caz particular, este un fapt care trebuie determinat de către instanța națională. Configurația taxei concepute a fi suportată de consumator nu reprezintă un temei pentru refuzul de restituire a acesteia, cât timp, în fapt, se demonstrează că, în situația particulară a cauzei, agentul economic a suportat-o din propriile surse. În speță, ipoteza urmărită de normele comunitare este demonstrată pe deplin prin probatoriul administrat în fața instanței - respectiv că, în fapt, taxa de 0,01$/litru nu a fost transferată către consumatori, ci a fost suportată de către A. din surse proprii. A., în calitate de contribuabil al respectivei taxe la FSPP, este îndreptățit să ceară restituirea ei. Prin urmare, față de interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor dreptului comunitar, care au aplicabilitate directă în dreptul român, recurenta consideră că se impune modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii. Se mai învederează de recurentă că prin hotărârea pronunțată instanța de fond a încălcat prevederilor TCE/TFUE privind libera circulație a mărfurilor și netemeinicia soluției primei instanțe, aspect care face incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 C. proc. civ. Sub acest aspect, se susține că libertatea de circulație a mărfurilor este una dintre cele patru libertăți fundamentale ale pieței interne, fiind garantată prin eliminarea taxelor vamale, precum și a oricăror taxe cu efect echivalent, cu scopul creării unei piețe unice, cu tarif unic la export, și al eliminării oricăror obstacole în calea liberei circulații. În acest sens, prevederile Articolului 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE), dispun că: "Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau, taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal. Potrivit prevederilor citate, uniunea vamală vizează ansamblul schimburilor de mărfuri, toate categoriile de mărfuri și orice taxe ce constituie un obstacol în calea comerțului liber. Printre criteriile și obiectivele care sunt avute în vedere în acest context, astfel cum sunt enunțate în articolul 32 TFUE (ex-articolul 27 TCE), se regăsesc (i) necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre și țările terțe; (ii) evoluția condițiilor de concurență în cadrul Uniunii; (iii) necesitățile Uniunii de aprovizionare cu materii prime și produse semifinite, veghind ca între statele membre să nu fie denaturate condițiile de concurență în ce privește produsele finite, etc. În speță, taxa de 0,01$/litru, a fost introdusă pentru livrările pe piața externă prin modificarea legislativă adusă de Legea nr. 142/2006 de aprobare a O.G. nr. 53/2005 (a se vedea și primul alineat, p. 4 din întâmpinarea MFP). De altfel, în expunerea de motive ce a însoțit proiectul O.G. nr. 53/2005 se regăsesc considerentele Guvernului de opunere la introducerea unei asemenea taxe la export după cum urmează: "Conform legislației în vigoare, pentru nici un produs care este exportat nu se calculează nici un fel de taxe sau impozite. Aceeași soluție este justificată cu atât mai mult în cazul unui Fond special creat cu o destinație clară. Soluția contrară nu ar face decât să scadă competitivitatea exporturilor României de produse petroliere și implicit să afecteze negativ balanța comercială a României și deficitul contului curent." Cu toate acestea, taxa de 0,01$/litru a fost totuși aplicată din 2006 și produselor petroliere livrate la extern, urmare a aprobării O.G. nr. 53/2005 cu modificări și completări prin Legea nr. 142/2006. Rezultatul aplicării unei astfel de măsuri pentru livrările de produse petroliere la export era, în mod previzibil, cel enunțat de Guvernul României. În acest sens, din considerente de păstrare a competitivității pe piața externă (concurenții din exterior nu erau încărcați cu o astfel de taxă, iar prețul la extern era influențat de criterii de piață specifici), reclamanta, alături de ceilalți producători sau procesatori de produse petroliere, nu au putut transfera costul taxei asupra cumpărătorilor noștri externi. În mod evident, în fapt, taxa în discuție a generat un dezavantaj net întâmpinat la export, aspect ce poate fi sesizat inclusiv prin comparație cu mecanismul de formare a prețului în cazul vânzării produselor petroliere pe piața internă. Incompatibilitatea practicii de taxare în discuție cu prevederile TCE și ulterior TFUE după momentul aderării României la Uniunea Europeană trebuie privită, așadar, prin prisma efectului direct al instituirii ei și raportat la implicațiile presiunilor create de această sarcină pecuniară asupra producătorului de profil din România, descurajat să exporte în contextul distorsionării competitivității sale în mediul concurențial extern. Acestea sunt și criteriile relevante care se află în spatele interdicției din articolul 30 TFUE, așa cum reflectă inclusiv articolul 32 TFUE. Prin urmare, practica de taxare rezultată din aplicarea taxei de 0,01$/litru pentru livrările la export, este ceea ce Articolul 30 TFUE interzice sub titlul de "taxă cu efect echivalent", sens în care, după aderarea României la Uniunea Europeană, în considerarea obiectivului comun de creare a unei piețe unice, în care mărfurile circulă liber, cu abolirea oricăror obstacole la trecerea acestora dintr-un stat membru în altul, încasarea taxei de 0,01$/litru pentru livrările la extern trebuie considerată incompatibilă cu art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE). Poziția MECMA exprimată în Adresa nr. x/24 mai 2010 (refuzul exprimat față de cererea de restituire) este rezultatul unei interpretări opace și greșite a obligațiilor instituite prin TFUE în legătură cu cerințele Uniunii Vamale, precum și al unor confuzii regretabile în privința criteriilor operate de Uniunea Europeană în calificarea diverselor practici ale statelor membre ca fiind contrare libertății de circulație și pieței unice, inclusiv sub aspectul interdicțiilor vizând taxele cu efect echivalent. Astfel, MECMA reținea prin Adresa nr. x/24 mai 2010 că: "Sumele prevăzute de Fondul special nu sunt taxe vamale sau similare, pentru că ele nu au fost instituite pentru a reglementa domeniul exportului sau al importului, ci au ca țintă producătorii sau procesatorii de produse petroliere livrate (livrarea poate fi la intern sau la export) așa cum este prevăzut în art. 1 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 249/2000, cu modificările din Legea nr. 142/2006. Totodată, Tratatul de Aderare al României la UE nu a impus eliminarea taxelor interne pe care România ca oricare alt Stat Membru le aplica și nu există Reglementări comunitare care să impună norme obligatorii tuturor Statelor Membre în acest domeniu." Or, în ce privește prima susținere a MECMA, criteriul la care se referă - respectiv faptul că Taxa de 0,01$/litru vizează livrările, iar livrările pot fi la intern sau la extern - este total irelevant. Astfel, practica CJUE cristalizată la nivel de principiu este aceea că, în aplicarea prevederilor Articolului 30 TFUE interesează efectul și nu scopul declarat al taxei. Totodată, interpretarea evolutivă data de CJUE este foarte largă în această privință (și strictă la adresa încercărilor de a restrânge direct sau indirect libera circulație a mărfurilor), apreciindu-se că este irelevantă originea sau destinația mărfurilor în discuție. Noțiunea de "taxă internă", de care se prevalează pârâtul, este relevantă în aplicarea Articolului 110 TFUE, atunci când se are în vedere protecționismul acordat produselor interne față de cele importate (fiind admise, în acel context, taxele interne care se aplică nediferențiat produselor interne și importate). În speță, însă, nu suntem într-o astfel de ipoteză, nu se pune problema unor produse importate, ci discutăm despre circulația produselor petroliere interne în cadrul Uniunii Europene și restricțiile pe care practicarea Taxei de 0,01$/litru le ocaziona în calea acestei circulații. În ipoteza speței, care atrage aplicarea Articolului 30 TFUE, nu există nicio exceptare de la regula potrivit căreia orice taxă cu efect echivalent este interzisă. Cu titlu de concluzie, reclamanta susține că, având în vedere prevederile Articolului 30 TFUE, scopul instituirii acestui text normativ la nivelul Uniunii Europene, precum și efectele vădit contrare generate de Taxa de 0,01$/litru, încasarea acesteia la FSPP în perioada 2007 - 2010 contravine dreptului Uniunii Europene. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în conturarea noțiunii de "taxe cu efect echivalent" a adoptat o interpretare extensivă, expunând și aplicând în diverse situații particulare de speță criterii vizate de obiectivul asigurării liberei circulații a mărfurilor și a pieței unice. Un corolar de la care pleacă în mod constant interpretarea CJUE poate fi desprins din următoarele considerente ale Curții, expuse cu valoare de principiu: "Întrucât în temeiul art. 9 din Tratatul CEE, Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală bazată pe interzicerea între statele membre a drepturilor vamale și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și pe adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile acestora cu țări terțe; În temeiul art. 12 se interzice introducerea unor noi drepturi vamale la import și la export sau a unor taxe cu efect echivalent; În temeiul art. 13 și 16, drepturile vamale și taxele cu efect echivalent, la import cât și la export, în vigoare între statele membre, trebuie să fie eliminate conform modalităților și în termenele prevăzute în dispozițiile respective; (...) importanța acestor interdicții este de o asemenea natură încât, pentru a evita sustragerea de la acestea printr-o varietate de practici vamale sau fiscale, tratatul a încercat să prevină orice eventuală lacună în aplicarea acestora. (...) pentru a recunoaște unei taxe un efect echivalent cu cel al unui drept vamal, este important să se ia în considerare acest efect având în vedere obiectivele pe care și le propune Tratatul în părțile, titlurile și capitolele unde sunt inserate Articolele 9, 12, 13 și 16, în special în legătură cu libera circulație a mărfurilor." Așadar, dispozițiile articolului 30 din TFUE (ex-articolul 25 TCE/respectiv 13 și 16 TCEE) tind să fie atotcuprinzătoare în urmărirea scopului precis de a elimina orice bariere fiscale ce pot fi impuse de stat, direct sau indirect - prin orice varietate de practică - liberei circulații a mărfurilor. În practica sa amplă referitoare la calificarea diverselor practici naționale de taxare, CJUE a considerat că sunt taxe cu efect echivalent cele încasate la eliberarea licențelor de import, pentru realizarea unei statistici privind mărfurile exportate, taxele solicitate în scopul inspecției sanitare a mărfurilor destinate exportului, cele menite să contribuie la acoperirea costurilor controalelor administrative realizate de birourile vamale, cotizațiile la un fond sectorial unde agenții economici erau obligați să se afilieze. Într-o formulare mai generală, CJUE a inclus în categoria taxelor cu efect echivalent "orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea, denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale ori străine pentru că ele trec o frontiera și care nu sunt taxe vamale în sens strict". În practica sa recentă, CJUE vizează explicit situația practicilor de taxare aplicate producției interne independent de origine și destinație (pentru piața națională sau la export), în considerarea beneficiului adus anume pieței naționale. În speță, oricare ar fi criteriile specifice de interpretare împrumutate din practica CJUE, din orice perspectivă, Taxa de 0,01$/litru se dovedește, în opinia recurentei, a fi incompatibilă cu prevederile și obiectivele TFUE. Astfel, taxa de 0,01$/litru este pecuniară și este impusă în mod unilateral de Statul Român, destinația acesteia fiind un fond special ce intră în compunerea bugetului general consolidat. Factori precum cuantumul contribuției pe care o impune, denumirea ce îi este atribuită, modul/mecanismul de aplicare sau beneficiarul final al practicii de taxare sunt irelevanți. Taxa în discuție se aplică la trecerea frontierei, contrar interdicției stabilite de Articolul 30 TFUE, vânzarea către cumpărătorul extern fiind fapt generator al obligației de plată. În fine, caracteristicile anacronice ale acestei taxe - care impune la export o sarcină menită să acopere datorii istorice ale CRP generate exclusiv de subvenționarea pieței interne în perioada 1992 - 1997 - în dezavantajul exportului, determină în egală măsură efectul echivalent taxelor vamale, interzis de Articolul 30 din TFUE (ex-articolul 25 TCE). În final, recurenta remarcă efectul direct și aplicabilitatea directă și prioritară a TCE/TFUE în fața judecătorului național, în sensul că particularii (persoane fizice și persoane juridice) pot cere judecătorului național să le asigure respectarea unui drept conferit de o dispoziție a dreptului comunitar, făcând abstracție de-o dispoziție contrară din dreptul intern. Deoarece particularii pot invoca o anumită prevedere a normei comunitare pentru a-și exercita dreptul conferit de aceasta, rezultă că principiul efectului direct permite particularilor și instanțelor naționale să pună în aplicare principiul primordialității dreptului comunitar față de dreptul intern. În situația în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent prin încălcarea prevederilor legale comunitare, "taxele vamale și taxele cu efect echivalent este necesar să fie restituite in integrum și ab origine, adică în funcție de momentul în care sunt ilicite". În Hotărârea Curții pronunțată în Cauza 199/82, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Spa Sah Giorgio, ce avea ca obiect restituirea impozitelor naționale prelevate prin încălcarea dreptului comunitar, Curtea a reținut că "îndreptățirea la restituirea impozitelor percepute de un stat membru contrar regulilor de drept comunitar reprezintă o consecință și un accesoriu al drepturilor conferite particularilor prin dispozițiile comunitare ce interzic taxele cu efect echivalent taxelor vamale". Deși restituirea poate fi solicitată doar în cadrul unor condiții de fond și de formă precizate în diversele legislații naționale aplicabile, totuși după cum Curtea a statuat în mod constant că respectivele condiții nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele privitoare la pretenții asemănătoare referitoare la contribuțiile interne și că acestea nu pot fi concepute astfel încât să facă imposibilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar. De asemenea, sunt incompatibile cu dreptul comunitar orice mijloace de probă care fac, din punct de vedere practic, imposibilă sau extrem de dificilă recuperarea taxelor încasate prin nesocotirea normelor comunitare. Prin urmare, se apreciază că, așa cum a stabilit inechivoc CJUE, judecătorului național îi este conferit temeiul pentru a dispune, în aplicarea directă a dispozițiilor TFUE și prin acordarea efectelor directe ale acestora, restituirea sumelor achitate în contul unor taxe incompatibile cu interdicțiile impuse de dreptul Uniunii Europene, cum este Taxa de 0,01$/litru disputată în speță. 7. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate intimații Ministerul Finanțelor și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri au solicitat respingerea recursului reclamantei Societatea A. SA ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 8.1. Recursul expertului C. Criticile formulate de recurenta - expert C. prin recursul exercitat împotriva hotărârii instanței de fond sunt întemeiate. Recurenta a solicitat cu titlu de onorariu suplimentar suma de 12.755,54 RON conform decontul definitiv depus la dosarul cauzei, din care instanța de fond a acordat prin dispozitivul hotărârii numai suma de 1.000 RON. Această sumă, deloc derizorie, este însă justificată de efortul depus de recurentă pentru analizarea și sintetizarea informațiilor relevante din documentele contabile ale reclamantei pentru o perioadă de 4 ani, care a presupus studierea structurii prețului la export de produse petroliere livrate de reclamantă pe perioada relevantă și care în final s-a concretizat prin întocmirea raportului de expertiză, un raport voluminos de aproximativ 200 de pagini, care redă situația economico - financiară analizată, calitatea concluziilor expertului nefăcând obiect de dispută între părțile în proces și asupra cărora instanța de fond nu a ridicat obiecții. Prin urmare, în mod greșit și nemotivat instanța de fond nu a acordat întreaga sumă solicitată de expert cu titlu de onorariu, pe deplin justificată așa cum s-a arătat, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului exercitat, vor fi modificate în parte hotărârile atacate în sensul majorării onorariului de expert de la suma de 1.000 RON la suma de 12.755,54 RON, urmând a fi obligată reclamanta la plata acestei sume. 8.2. Recursul reclamantei Societatea A. SA Criticile reclamantei referitoare la încălcarea principiilor contradictorialității și a disponibilității, aspecte care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate. În această privință, reclamanta a susținut că problema conformării conduitei ei cu prevederile O.U.G. nr. 249/2000, a modului de aplicare a prevederilor acestui act normativ nu au făcut obiectul prezentei cauze, prezentând interes în dezlegarea pricinii, conform limitelor învestirii, faptul că O.U.G. nr. 249/2000 a fost în vigoare, a instituit o taxă contrară dreptului comunitar, taxă care necontestat a fost achitată de către reclamantă și a fost suportată din surse proprii de către aceasta. Instanța de fond dând valențe decizorii împrejurării că reclamanta nu a inclus în prețul final suma fixă reprezentată de taxa de 0,01 dolari american/litru instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 a pronunțată în opinia recurentei reclamante o hotărâre cu încălcarea celor două principii de drept menționate în precedent. Însă, așa cum se întrevede din cele expuse anterior, reclamanta în susținerea cererii de restituire s-a prevalat, printre altele, de împrejurarea că a suportat din surse proprii această taxă, conduita sa caracterizându-se prin neincluderea în prețul produselor petroliere livrate a cuantumului taxei în discuție, neconformându-se astfel prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000 care prevăd că "Se constituie Fondul special pentru produse petroliere, prin includerea în prețul produselor petroliere livrate pe piața internă și externă, benzină și motorină, obținute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari S.U.A./litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării." Or, din această perspectivă, nu sunt susținute criticile reclamantei, referitoare la depășirea cadrului procesual sau la încălcarea principiului contradictorialității, prin faptul că nu s-a pus în discuția părților aspectul menționat, reclamanta prin motivele cererii sale fixând cadrul dezbaterilor în cauză, asupra cărora instanța s-a pronunțat cu respectarea rigorilor procesului civil. Pe de altă parte, și pârâții prin apărările formulate, au supus dezbaterii părților împrejurarea nerespectării de către reclamantă a dispozițiilor O.U.G. nr. 249/2000, considerându-se că neadăugarea acestei taxe la prețul produselor livrate conform conduitei prescrise de actul normativ menționat nu este imputabil pârâților, ci reclamantei, conturând astfel cadrul procesual în limitele căruia instanța era ținută a se pronunța. Prin urmare, instanța de fond a pronunțat hotărârea cu respectarea principiilor contradictorialității și a disponibilității, rezultatul fiind o analiză a fondului pretențiilor și apărărilor părților, concluzie care dovedește neincidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Nu este fondată nici critica reclamantei referitoare la interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dreptului Uniunii Europene, respectiv a dispozițiilor art. 30 T.F.U.E. (ex-articolul 25 T.C.E.), aspect care s-ar circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanta a solicitat restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă, plătită în contul Fondului Special pentru Produse Petroliere în perioada 2007 - 2010 pentru produse livrate pe piața externă, în temeiul O.U.G. nr. 249/2000, susținând neconformitatea normelor din acest act normativ prin care se instituie taxa de 0,01 dolari S.U.A./litru în raport de art. 30 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene. Potrivit acestei norme unionale "Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal." Ridicându-se, în soluționarea acestei cauze, probleme de interpretare a dreptului primar unional, mai ales sub aspectul obligației de restituire a acestei taxe, Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea de ședință nr. 3224 din 17 noiembrie 2016 a admis cererea reclamantei și a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâ