Argyrou și alții împotriva Greciei

La originea acestei cauze se găsește o cerere (nr. 10468/04) îndreptată împotriva Republicii Eleniene și cu care au sesizat Curtea patru resortishan ai acestui stat, Domnii Vassilia Argyrou, Nikolaos Argyros, Margarita Argyrou și Vassiliki Koutsomylou ("reclamanții"), la 3 martie 2004 conform articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de Domnul I. Stamoulis, avocat la barou Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentul său, Domnul S. Spyropoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului și Doamna M. Papida, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

La 15 noiembrie 2006, Curtea a decis comunicarea griuei ținând seama de durata procedurii Guvernului. Prevalindu-se de art. 29 § 3 din Convenție, a decis că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FAPT I.

În noiembrie 1991, Dionysios Argyros a reunit cele două parcele pentru a construi o casă în care s-a mutat. Din dosar reiese că interesatul nu primise anterior permis de construire pentru a proceda la construirea imobilului.

La 25 ianuarie 1993, Prefectul Attikis a calificat terenul în cauză ca "destinat rebosirii" (act nr. 3536/92/25.1.1993). De altfel, la 8 martie 1993, aceeași autoritate a ordonat demolarea casei (act nr. 703/8.3.1993).

La 22 martie 1993, Dionysios Argyros a format un recurs la președintele tribunalului administrativ din Atena împotriva actului administrativ ordonând demolarea casei sale. La 20 iunie 1995, președintele tribunalului administrativ din Atena a respins recursul (decizia nr. 239/1995). Conform dreptului intern pertinent, această decizie nu este susceptibilă de recurs.

Între-timp, la 29 aprilie 1993, Dionysios Argyros și a patra reclamantă solicitaseră Inspectoratului Pădurilor Penteli calificarea terenului în cauză ca "proprietate de natură neforestieră". Reclamanții susțineau că, conform articolului 43 § 1 al legii nr. 998/1979 privind protecția pădurilor și suprafețelor forestiere, afectarea unui teren la rebosiré echivalează cu o expropiere forțată.

La 31 august 1999, Inspectorul Pădurilor Penteli, răspunzând cererii Dionysios Argyros și a patrei reclamante, a calificat terenul în cauză de natură forestieră (act nr. 6295/1999).

La 11 octombrie 1999, reclamanții formaseră, conform articolului 14 al legii nr. 998/1979, obiecții la Comitetul de primă instanță de rezolvare a diferendelor forestiere împotriva actului nr. 6295/1999 al Inspectorului Pădurilor Penteli.

La 9 martie 2007, Comitetul de primă instanță de rezolvare a diferendelor forestiere a respins obiecțiile reclamanților, după ce considerase că cel puțin până în 1991, o mare parte din suprafața în cauză era acoperită de conifere (decizia nr. 4/2007). Părțile nu furnizează informații privind continuarea procedurii.

Între 2002 și 2003, Inspectorul Pădurilor Penteli infligese celor trei primi reclamanți mai multe amenzi, cu o valoare totală de 622.218,17 euro, pentru neexecutarea demolării casei construite pe un teren destinat rebosirii. II.

Legea nr. 998/1979 privind protecția pădurilor și spațiilor forestiere prevede: art. 10 § 3 "Un comitet de soluționare a diferendelor forestiere competent să cunoască litigi legate de clasificarea în întreg sau în parte a unei zone ca spațiu forestier sau de delimitarea acesteia se instituie la sediul fiecărei prefecturi. (...) Comitetul este prezidat de președintele tribunalului regional al prefecturii și alcătuit din șefii serviciilor pădurilor și agriculturii din aceeași prefectură. (...) deciziile comitetului pot fi contestate devant Comitetul de secund instanță, sesizat la sediul curții de apel interesate și prezidat de președintele acestei jurisdicții și alcătuit din Inspectorii generali ai pădurilor și agriculturii (...)" art. 14 "1. În absența unui cadastru forestier, clasificarea în întreg sau în parte a unei zone ca spațiu forestier și delimitarea acesteia (...) sunt realizate de oficiul pădurilor competent, ex officio sau la cererea oricărei persoane având un interes legitim. 2. (...) Clasificarea este notificată persoanei fizice sau juridice sau serviciului public solicitant (...) 3. Prefectul sau orice altă persoană având un interes legitim poate contesta clasificarea sus-menționată, în termen de două luni de la data notificării (...) devant comitetul menționat la art. 10 § 3 [Comitet de primă instanță] Comitetul de soluționare a diferendelor și comitetul de apel [Comitet de secundă instanță] (...) se pronunță pe contestație prin decizie motivată în termen de trei luni de la ziua în care este dusă devant ei (...)" art. 41 "1. Decizia de clasificare a unui teren în zonă de rebosiré este luată de prefectul competent. Această decizie trebuie să conțină o delimitare precisă a zonei în cauză și să fie însoțită de un plan (...). 3. (...) decizia prefectorală menționată la paragraful întâi al prezentului articol este luată pe recomandarea Inspectorului pădurilor competent." art. 43 "1. Afectarea unei suprafețe private la rebosiré constituie un motiv de expropiere a acesteia pentru cause de utilitate publică, conform condițiilor menționate mai jos (...)"

Conform jurisprudenței Consilului de Stat, procedura devant autoritățile administrative prescrisă de art. 14 al legii nr. 998/1979 constituie o procedură prejudiciară specială și necesară pentru sesizarea ulterioară a înaltei jurisdicții administrative a unui recurs de anulare. Consilul de Stat consideră că actul Inspectorului Pădurilor pronunțîndu-se asupra caracterului forestier sau nu al unui teren, precum și deciziile ulterioare ale Comitetelor de soluționare a diferendelor forestiere, răspund de manieră definitiv la întrebarea privind calitatea forestieră sau nu a terenului în cauză și sunt obligatorii atât pentru administrație cât și pentru interesați (vezi, printre altele, Consilul de Stat, hotărâri nr. 4589/2005 și 677/2005 (plenul)). Când Comitetele de soluționare a diferendelor forestiere nu se pronunță în termenul prescris obiectiilor depuse de interesată, aceasta din urmă are dreptul de a sesiza Consilul de Stat cu un recurs de anulare împotriva respingerii implicite a obiectiilor de către Comitetul de primă instanță. În acest caz, înalta jurisdicție administrativă examinează doar suficiența motivării singurul act administrativ luat, și anume cel al Inspectorului Pădurilor (Consilul de Stat, hotărâre nr. 4589/2005). De altfel, înalta jurisdicție administrativă consideră că decizia Comitetului de secundă instanță încheie procedura prejudiciară și este susceptibilă de recurs prin casație, care poate fi exercitat nu doar de persoana fizică sau juridică având interesul legitim necesar ci și de organul competent al Statului. Când Consilul de Stat anulează decizia Comitetului de soluționare a diferendelor forestiere din cauza motivării insuficiente, trimite cauza înapoi comitetului competent pentru reexaminarea fondului cauzei (Consilul de Stat, hotărâre nr. 4589/2005).

Articolele pertinente ale decretului prezidențial nr. 18/1989 privind desfășurarea procedurii devant Consilul de Stat prevăd: art. 40 "(...) 2. Recursul pentru excedere de putere este inadmisibil dacă este direcționat împotriva unui act executiv, cu privire la care legea prevede un recurs prejudiciar obligatoriu, care trebuie exercitat în anumit termen împotriva organului administrativ care a publicat actul sau împotriva altui organ și care permite examinarea fondului cauzei. În acest caz, recursul pentru excedere de putere poate fi exercitat doar împotriva actului publicat cu privire la recursul prejudiciar. (...)" art. 48 "Mijloacele unui recurs de anulare sunt: 1) Incompetența autorității administrative care a emis actul administrativ; 2) Viciul de formă; 3) Excedere de putere; 4) Abatere de putere, când actul administrativ posedă toți elementele legalității, dar vizează alt scop decât cel pentru care a fost adoptat."

Când recursul de anulare privește omisiunea administrației de a adopta un act legal, mijlocul de anulare vizează încălcarea regulilor impunând administrației emiterea actului menționat (vezi E. Spiliotopoulos, Tratat de drept administrativ, Editions Sakkoulas, 2001, p. 519).

Articolul unic al ordinii ministeriale 184/30.12.1981 prevede: "1. Prefectul exercită, pentru seama Statului, recursul împotriva deciziilor Comitetului de primă instanță de soluționare a diferendelor forestiere, prevăzut în art. 10 § 3 al legii nr. 998/1979. (...)" ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND DURATA PROCEDURII

Reclamanții susțin că durata procedurii devant autoritățile naționale a încălcat principiul "termenului rezonabil" cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat de această manieră: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" A. Privind admisibilitatea 1. Tezele părților

Guvernul pledează inadmisibilitatea prezentului griuă ratione materiae. Susține că obligația de a se pronunța într-un "termen rezonabil" asupra unei contestații privind un drept sau obligație de caracter civil se aplică procedurilor judiciare și nu procedurilor devant autoritățile administrative. Guvernul adaugă că art. 6 § 1 din Convenție se aplică în cadrul unei proceduri administrative doar atunci când aceasta constituie un demers indispensabil anterior prezentării de către interesată a litigiului devant jurisdicția competentă. În cazul de față, Guvernul susține că procedurile administrative devant Inspectorul Pădurilor Penteli, apoi devant Comitetul de primă instanță de soluționare a diferendelor forestiere, nu erau demaruri indispensabile pentru a duce cauza devant jurisdicțiile administrative. Guvernul afirmă, mai întâi, că reclamanții ar fi putut introduce un recurs de anulare devant Consilul de Stat împotriva refuzului implicit al Inspectorului Pădurilor Penteli de a se pronunța asupra caracterului forestier sau nu al proprietății lor, la expirarea unui termen de trei luni după cererea pe care i-o depuseră (vezi paragrafele 13 și 16 mai sus). De aceea, el susține că, în termen de trei luni după omisiunea Comitetului de primă instanță de soluționare a diferendelor forestiere de a se pronunța pe obiecțiile lor, reclamanții ar fi putut sesiza Comitetul de secundă instanță de soluționare a diferendelor forestiere cu un recurs împotriva refuzului implicit al Comitetului de primă instanță pe obiecțiile lor. De altfel, Guvernul susține că reclamanții ar fi putut introduce un recurs de anulare devant Consilul de Stat împotriva actului nr. 3536/92/25.1.1993 al Prefectului Attikis calificând terenul în cauză ca "destinat rebosirii".

Reclamanții răspund că procedura administrativă în cauză era indispensabilă pentru a sesiza ulterior eventual jurisdicția competentă. Susțin că calificarea terenului lor de către decizia Inspectorului Pădurilor ca forestier sau nu era esențială pentru a permite ulterior atât Comitetelor de rezolvare a diferendelor forestiere cât și Consilului de Stat să se pronunțe asupra binefondului acestei decizii. Privind necesitatea de a epuiza anterior căile de recurs prevăzute devant Comitetele de rezolvare a diferendelor forestiere, reclamanții afirmă că sunt recurșuri prejudiciare obligatorii anterior introducerii unui recurs pentru excedere de putere. 2. Aprecierea Curții

Curtea observă, de la debutul, că Guvernul contestă aplicabilitatea articolului 6 § 1, remarcând în special că procedura administrativă în cauză nu era indispensabilă pentru ca interesații să depună cauza devant Consilul de Stat. Curtea reamintește că aplicabilitatea articolului 6 § 1 în context civil presupune existența unui "tribunal" care va pronunța asupra "contestațiilor" privind un "drept de caracter civil". Prin urmare, pentru a se pronunța asupra aplicabilității acestei dispoziții în cazul de față, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra caracterului indispensabil sau nu al procedurii administrative în cauză ci estimă util să examineze dacă condițiile de aplicabilitate prescrise de art. 6 § 1 sunt îndeplinite. a) Privind Inspectorul Pădurilor Penteli

Curtea constată că prin cererea lor la Inspectorul Pădurilor Penteli, reclamanții l-au invitat pe acesta să calificareze terenul în cauză ca "proprietate de natură neforestieră". Rezultă că cererea nu poate fi calificată ca "recurs", deoarece nu a declanșat nicio "contestație" devant Inspectorul Pădurilor Penteli (vezi Janssen c. Germania, nr. 23959/94, § 40, 20 decembrie 2001). Prin urmare, art. 6 § 1 nu se aplică privind procedura dusă devant Inspectorul Pădurilor. b) Privind Comitetele de soluționare a diferendelor forestiere i. Privind existența "tribunalului"

Curtea observă, mai întâi, că prin termenul "tribunal", art. 6 § 1 din Convenție nu înțelege neapărat o jurisdicție de tip clasic, integrată în structurile judiciare obișnuite ale țării (Campbell și Fell c. Regatul Unit, 28 iunie 1984, § 76, seria A nr. 80). În scopuri ale articolului 6 § 1, o autoritate poate fi analizată ca un "tribunal" în sens material, adică atunci când îi aparține să tranșeze, pe baza normelor de drept, cu plină jurisdicție și la sfârșitul unei proceduri organizate, orice chestiune care cade sub competența sa (Sramek c. Austria, 22 octombrie 1984, § 36, seria A nr. 84, și Beaumartin c. Franța, 24 noiembrie 1994, § 38, seria A nr. 296-B). Într-adevăr, un "tribunal" se deosebește prin puterea sa de a reforma în orice punct, atât de fapt cât și de drept, decizia dată de o autoritate administrativă (Schmautzer c. Austria, 23 octombrie 1995, § 36, seria A nr. 328-A). În fine, puterea de a da o decizie obligatorie care nu poate fi modificată de o autoritate non-judiciară în detrimentul unei părți este inerență pentru noțiunea înseași de "tribunal" (Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 45, seria A nr. 288).

În caz, reiese atât din legislația pertinentă cât și din jurisprudența Consilului de Stat că Comitetele de primă sau secundă instanță de soluționare a diferendelor forestiere, prezidiate de președinții tribunalului regional sau curții de apel respectiv, se pronunță, la końcul unei proceduri organizate, asupra caracterului forestier sau nu al terenurilor (vezi paragrafele 14-15 mai sus). Deciziile lor sunt obligatorii atât pentru autoritățile administrative interesate cât și pentru interesați. În circumstanțele cazului, sesizarea ulterioară a Consilului de Stat poate termina doar într-un control de legalitate al actului atacat. Într-adevăr, când înalta jurisdicție administrativă anulează decizia Comitetului de soluționare a diferendelor forestiere, trimite cauza înapoi comitetului competent care tranșează cu plină jurisdicție și în manieră obligatorie pentru administrație și interesată, orice chestiune care cade sub clasificarea unui teren în spațiu forestier.

De altfel, posibilitatea pentru reclamanți de a introduce un recurs de anulare devant Consilul de Stat împotriva actului nr. 3536/92/25.1.1993 al Prefectului Attikis, invocată de Guvern, nu este de asemenea susceptibilă de a retrage calitatea de "tribunale" comitetelor în cauză. Într-adevăr, un asemenea recurs ar fi direcționat împotriva actului calificând terenul în cauză ca "destinat rebosirii", decizie distinctă de cea care face obiectul procedurii în cauză.

La vedere celor de mai sus, Curtea consideră că Comitetele de rezolvare a diferendelor forestiere trebuie considerate ca "tribunale" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. ii. Privind existența contestației privind un "drept de caracter civil"

Curtea reamintește că o contestație privind un "drept de caracter civil" care se poate spune, cel puțin de manieră apărabilă, recunoscut în dreptul intern, trebuie să fie reală și serioasă; poate privi atât existența însăși a unui drept cât și amploarea sau modalitățile exercitării sale; în fine, rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul în cauză (Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda [GC], nr. 63235/00, § 40, CEDO 2007-...).

În caz, Curtea observă că obiectul cererii reclamanților la Comitetul de primă instanță de soluționare a diferendelor forestiere se referea la un drept de caracter civil, și anume calitatea forestieră sau nu a proprietății lor, calificare crucială privind posibilitățile exercitării sale. Prin urmare, procedura litigioasă era privitoare la "un drept de caracter civil" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. De altfel, existența unei "contestații" reale și serioase privind caracterul forestier sau nu al terenului în cauză este indubitabilă în cazul de față. Într-adevăr, rezultatul procedurii devant Comitetul de primă instanță era direct determinant pentru dreptul în cauză, deoarece comitetul administrativ era chemat să confirme sau infirme decizia contestată a Inspectorului pădurilor, adică să accepte sau respingă, după un examen al faptelor, obiecțiile reclamanților (vezi, a contrario, Sdruzeni Jihoceske Matky c. Republica Cehă (dec.), nr. 19101/03, 10 iulie 2006).

La vedere celor de mai sus, Curtea consideră că art. 6 § 1 din Convenție se aplică procedurii devant Comitetul de rezolvare a diferendelor forestiere. Convine deci respingerea excepției ridicate de Guvern la această privință. De altfel, Curtea constată că acest griuă nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convine deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Perioada de luat în considerare

Perioada de considerat a început la 11 octombrie 1999, când reclamanții formaseră obiecții la Comitetul de primă instanță de soluționare a diferendelor forestiere împotriva actului nr. 6295/1999 al Inspectorului Pădurilor Penteli, și s-a încheiat la 9 martie 2007, cu decizia nr. 4/2007 a Comitetului de primă instanță de soluționare a diferendelor forestiere. S-a deci extins pe aproximativ șapte ani și cinci luni pentru un grad de jurisdicție. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul, convins de inaplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenție, nu a făcut comentariu pe fondul prezentului griuă.

Reclamanții afirmă că Guvernul nu prezintă nici un argument pentru a justifica întârzierea anormal excesivă a procedurii administrative în cauză.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate prin jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente precum și miza litigiului pentru interesați (vezi, printre mai mulți, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea constată că în caz procedura devant Comitetul de primă instanță a durat mai mult de șapte ani, ceea ce este din punct de vedere obiectiv excesiv pentru un grad de jurisdicție. Aceasta este cu atât mai adevărat că Guvernul nu aduce în față nicio justificare privind durata acestei proceduri.

De altfel, chiar dacă art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică în procedura devant Inspectorul Pădurilor Penteli, Curtea observă întârzierea anormal lungă de mai mult de șase ani luată de acesta pentru a răspunde cererii reclamanților. Într-adevăr, dacă reclamanții ar fi sesizat direct Consilul de Stat cu un recurs de anulare împotriva refuzului implicit al Inspectorului Pădurilor Penteli de a se pronunța în timp util asupra caracterului forestier sau nu al proprietății lor, înalta jurisdicție administrativă s-ar fi pronunțat doar asupra obligației Inspectorului Pădurilor de a răspunde sau nu cererii care i-o fusese depuse. Consilul de Stat nu ar fi examinat binefondrul actului de calificare în sine, deoarece acesta ar fi făcut defect (vezi paragrafele 15 și 17 mai sus). În consecință, în circumstanțele cazului, actul de calificare a proprietății litigioase de către Inspectorul Pădurilor era indispensabil pentru reclamanți pentru a cunoaște natura forestieră sau nu a terenului litigios. Caracterul anormal lung al termenului în cauză impunea deci Comitetului de primă instanță să demonstreze o celeritate particulară când cauza i-o fusese dusă. Așa nu a fost totuși cazul, deoarece această jurisdicție a, la rândul ei, luat mai mult de șapte ani pentru a se pronunța.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost supuse și ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea estimează că în caz durata procedurii litigioase a fost excesivă și nu a răspuns cerinței "termenului rezonabil". Prin urmare, există violare a articolului 6 § 1. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND ECHITATEA PROCEDURII

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de o atingere la dreptul lor de acces la o instanță. În particular, afirmă că, conform legislației interne, nicio cale de recurs nu este autorizată împotriva hotărârii tribunalului administrativ pronunțîndu-se asupra legalității actului demolării unui edificiu construit pe un teren destinat rebosirii. Privind admisibilitatea

Curtea observă că președintele tribunalului administrativ din Atena s-a pronunțat pe această chestiune în 1995, cu decizia nr. 239/1995. Prin urmare, procedura în cauză s-a încheiat mai mult de șase luni înainte de 3 martie 2004, data introducerii prezentei cereri.

Rezultă că acest griuă este tardiv și trebuie respins conform articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. III.

Curtea reamintește că decizia nr. 239/1995, decizie internă definitiv pronunțîndu-se asupra legalității actului demolării imobilului litigios, a fost dată la 20 iunie 1995, mai mult de șase luni înainte de 3 martie 2004, data introducerii prezentei cereri.

Prin urmare, în măsura în care reclamanții contestă legalitatea ordinii de demolire, acest griuă este tardiv și trebuie respins conform articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Privind atât decizia prefectorală de calificare a terenului litigios ca "destinat rebosirii" cât și amenzile administrative impuse, din dosar nu reiese că reclamanții contestaseră actele administrative sus-menționate.

Rezultă că această parte a griuei trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, conform articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanții nu prezintă nicio cerere nici privind daunele materiale și morale nici privind frais și dépens.

Prin urmare, Curtea estimează că nu este caz de a le acorda o sumă la această privință. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind griua ținând seama de durata excesivă a procedurii în cauză și inadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că există violare a articolului 6 § 1 din Convenție; Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 15 ianuarie 2009 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 10468/04) dirigée contre la République hellénique et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM. Vassilia Argyrou, Nikolaos Argyros, Margarita Argyrou et Vassiliki Koutsomylou (« les requérants »), ont saisi la Cour le 3 mars 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e I. Stamoulis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me M. Papida, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 15 novembre 2006, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

En novembre 1991, Dionysios Argyros réunit les deux parcelles pour y faire construire une maison dans laquelle il s’installa. Il ressort du dossier que l’intéressé ne s’était pas préalablement vu accorder de permis de construire pour procéder à la construction de l’immeuble.

Le 25 janvier 1993, le Préfet d’Attiki qualifia le terrain en cause comme « destiné au reboisement » (acte n o 3536/92/25.1.1993). En outre, le 8 mars 1993, la même autorité ordonna la démolition de la maison (acte n o 703/8.3.1993).

Le 22 mars 1993, Dionysios Argyros forma un recours près la présidente du tribunal administratif d’Athènes contre l’acte administratif ordonnant la démolition de sa maison. Le 20 juin 1995, la présidente du tribunal administratif d’Athènes rejeta son recours (décision n o 239/1995). Selon le droit interne pertinent, cette décision n’est pas susceptible de recours.

Entre-temps, le 29 avril 1993, Dionysios Argyros et la quatrième requérante avaient sollicité auprès de l’Inspection des Forêts de Penteli la qualification du terrain en cause en tant que « propriété de nature non forestière ». Les requérants allèguaient que, selon l’article 43 § 1 de la loi n o 998/1979 sur la protection des forêts et des surfaces forestières, l’affectation d’un terrain au reboisement équivaut à une expropriation forcée.

Le 31 août 1999, l’Inspecteur des Forêts de Penteli, répondant à la demande de Dionysios Argyros et de la quatrième requérante, qualifia le terrain en cause de nature forestière (acte n o 6295/1999).

Le 11 octobre 1999, les requérants formèrent, conformément à l’article 14 de la loi n o 998/1979, des objections auprès du Comité de première instance de résolution des différends forestiers contre l’acte n o 6295/1999 de l’Inspecteur des Forêts de Penteli.

Le 9 mars 2007, le Comité de première instance de résolution des différends forestiers rejeta les objections des requérants, après avoir considéré qu’au moins jusqu’en 1991, une grande partie de la superficie en cause était couverte de conifères (décision n o 4/2007). Les parties ne fournissent pas d’informations sur la suite de la procédure.

Entre 2002 et 2003, l’Inspecteur des Forêts de Penteli avait infligé aux trois premiers requérants plusieurs amendes, d’un montant total de 622 218,17 euros, pour ne pas avoir procédé à la démolition de la maison construite sur un terrain destiné au reboisement. II.

La loi n o 998/1979 sur la protection des forêts et des espaces forestiers dispose : Article 10 § 3 « Un comité de règlement des différends forestiers compétent pour connaître des litiges relatifs au classement de tout ou partie d’une zone en espace forestier ou à la délimitation de celle-ci est établi au siège de chaque préfecture. (...) Ledit comité est présidé par le président du tribunal de grande instance de la préfecture et composé des chefs des services des forêts et de l’agriculture de la même préfecture. (...) les décisions dudit comité peuvent être contestées devant le Comité de seconde instance, siégeant au siège de la cour d’appel concernée et présidé par le président de cette juridiction et composé des Inspecteurs généraux des forêts et de l’agriculture (...) » Article 14 « 1. En l’absence de cadastre forestier, le classement de tout ou partie d’une zone en espace forestier et la délimitation de celle-ci (...) sont réalisés par l’office des forêts compétent, ex officio ou à la demande de toute personne y ayant un intérêt légitime. 2. (...) Le classement est notifié à la personne physique ou morale ou au service public auteur de la demande (...) 3. Le préfet ou toute autre personne y ayant un intérêt légitime peut contester le classement susmentionné, dans un délai de deux mois à compter de la date de la notification (...) devant le comité visé à l’article 10 § 3 [Comité de première instance] Le comité de règlement des différends et le comité d’appel [Comité de seconde instance] (...) se prononcent sur la contestation par une décision motivée dans un délai de trois mois à compter du jour où elle est portée devant eux (...) » Article 41 « 1. La décision de classement d’un terrain en zone à reboiser est prise par le préfet compétent. Cette décision doit comporter une délimitation précise de la zone concernée et être accompagnée d’un plan (...). 3. (...) la décision préfectorale visée au premier paragraphe du présent article est prise sur recommandation de l’Inspecteur des forêts compétent. » Article 43 « 1. L’affectation d’une superficie privée au reboisement constitue un motif d’expropriation de celle-ci pour cause d’utilité publique, selon les conditions énoncées ci-dessous (...). »

Selon la jurisprudence du Conseil d’Etat, la procédure devant les autorités administratives prescrite par l’article 14 de la loi n o 998/1979 constitue une procédure préjudiciaire spéciale et nécessaire pour la saisine subséquente de la haute juridiction administrative d’un recours en annulation. Le Conseil d’Etat considère que l’acte de l’Inspecteur des Forêts se prononçant sur le caractère forestier ou non d’un terrain, ainsi que les décisions subséquentes des Comités de règlement des différends forestiers, répondent de manière définitive à la question de la qualité forestière ou non du terrain concerné et sont contraignants tant pour l’administration que pour les intéressés (voir, parmi d’autres, Conseil d’Etat, arrêts n os 4589/2005 et 677/2005 (plénière). Lorsque les Comités de règlement des différends forestiers ne se prononcent pas dans le délai prescrit aux objections déposées par l’intéressé, ce dernier a le droit de saisir le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre le rejet tacite de leurs objections. Dans ce cas, la haute juridiction administrative n’examine que la suffisance de motivation du seul acte administratif pris, à savoir celui de l’Inspecteur des Forêts (Conseil d’Etat, arrêt n o 4589/2005). En outre, la haute juridiction administrative considère que la décision du Comité de seconde instance clôt la procédure préjudiciaire et est susceptible de pourvoi en cassation, qui peut être exercé non seulement par la personne physique ou morale ayant l’intérêt légitime exigé mais aussi par l’organe compétent de l’Etat. Lorsque le Conseil d’Etat annule la décision du Comité de règlement des différends forestiers pour manque de motivation, il renvoie l’affaire devant le comité compétent pour réexaminer le fond de l’affaire (Conseil d’Etat, arrêt n o 4589/2005).

Les articles pertinents du décret présidentiel n o 18/1989 portant sur le déroulement de la procédure devant le Conseil d’Etat disposent : Article 40 « (...) 2. Le recours pour excès de pouvoir est irrecevable s’il est dirigé contre un acte exécutoire, à l’égard duquel la loi prévoit un recours préjudiciaire obligatoire, qui doit être exercé dans un certain délai contre l’organe administratif ayant publié cet acte ou contre un autre organe et qui permet l’examen du fond de l’affaire. Dans ce cas, le recours pour excès de pouvoir ne peut être exercé que contre l’acte publié à l’égard du recours préjudiciaire. (...). » Article 48 « Les moyens d’un recours en annulation sont : 1) L’incompétence de l’autorité administrative ayant émis l’acte administratif ; 2) Le vice de forme ; 3) L’excès de pouvoir ; 4) Le détournement de pouvoir, lorsque l’acte administratif possède tous les éléments de la légalité, mais vise un autre but que celui pour lequel il a été adopté. »

Lorsque le recours en annulation concerne l’omission de l’administration d’adopter un acte légal, le moyen d’annulation vise la violation des règles imposant à l’administration l’émission dudit acte (voir E. Spiliotopoulos, Traité de droit administratif, Editions Sakkoulas, 2001, p. 519).

L’article unique de l’arrêté ministériel 184/30.12.1981 dispose : « 1. Le Préfet exerce, pour le compte de l’Etat, le recours contre les décisions du Comité de première instance de règlement des différends forestiers, prévu dans l’article 10 § 3 de la loi n o 998/1979. (...) » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Les requérants allèguent que la durée de la procédure devant les autorités nationales a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité 1. Thèses des parties

Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité du présent grief ratione materiae. Il affirme que l’obligation de statuer dans un « délai raisonnable » sur une contestation relative à un droit ou à une obligation de caractère civil s’applique aux procédures judiciaires et non aux procédures devant les autorités administratives. Le Gouvernement ajoute que l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer dans le cadre d’une procédure administrative uniquement lorsque celle-ci constitue une démarche indispensable préalable à la soumission par l’intéressé de son litige devant la juridiction compétente. Dans le cas d’espèce, le Gouvernement allègue que les procédures administratives devant l’Inspecteur des Forêts de Penteli, puis devant le Comité de première instance de résolution des différends forestiers, n’étaient pas des démarches indispensables pour porter l’affaire devant les juridictions administratives. Le Gouvernement affirme, en premier lieu, que les requérants auraient pu introduire un recours en annulation devant le Conseil d’Etat contre le refus tacite de l’Inspecteur des Forêts de Penteli de se prononcer sur le caractère forestier ou non de leur propriété, à l’expiration d’un délai de trois mois après la demande qu’ils lui avaient soumise (voir paragraphes 13 et 16 ci-dessus). De surcroît, il argue que, dans un délai de trois mois après l’omission du Comité de première instance de résolution des différends forestiers de se prononcer sur leurs objections, les requérants auraient pu saisir le Comité de seconde instance de résolution des différends forestiers d’un recours contre le refus tacite de leurs objections par le Comité de première instance. Au demeurant, le Gouvernement affirme que les requérants auraient pu introduire un recours en annulation devant le Conseil d’Etat contre l’acte n o 3536/92/25.1.1993 du Préfet d’Attiki qualifiant le terrain en cause comme « destiné au reboisement ».

Les requérants rétorquent que la procédure administrative en cause était indispensable pour saisir ensuite éventuellement la juridiction compétente. Ils allèguent que la qualification de leur terrain par décision de l’Inspecteur des Forêts comme forestier ou non était essentiel afin de permettre ultérieurement tant aux Comités de résolution des différends forestiers qu’au Conseil d’Etat de se prononcer sur le bien-fondé de ladite décision. Quant à la nécessité d’épuiser au préalable les voies de recours prévues devant les Comités de résolution des différends forestiers, les requérants affirment qu’il s’agit de recours préjudiciaires obligatoires à l’introduction d’un recours pour excès de pouvoir. 2. Appréciation de la Cour

La Cour note, d’emblée, que le Gouvernement conteste l’applicabilité de l’article 6 § 1, en relevant notamment que la procédure administrative en cause n’était pas indispensable pour que les intéressés soumettent leur cause devant le Conseil d’Etat. La Cour rappelle que l’applicabilité de l’article 6 § 1 dans le contexte civil présuppose l’existence d’un « tribunal » qui décidera des « contestations » sur un « droit de caractère civil ». Partant, afin de se prononcer sur l’applicabilité de cette disposition au cas d’espèce, la Cour ne juge pas nécessaire de se prononcer sur le caractère indispensable ou non de la procédure administrative en cause mais estime utile d’examiner si les conditions d’applicabilité prescrites par l’article 6 § 1 sont remplies. a) Quant à l’Inspecteur des Forêts de Penteli

La Cour constate qu’au travers de leur demande près l’Inspecteur des Forêts de Penteli, les requérants ont invité celui-ci à qualifier le terrain en cause de « propriété de nature non forestière ». Il s’ensuit que ladite demande ne peut être qualifiée de « recours », puisque elle n’a déclenché aucune sorte de « contestation » devant l’Inspecteur des Forêts de Penteli (voir Janssen c. Allemagne , n o 23959/94, § 40, 20 décembre 2001). Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en ce qui concerne la procédure suivie devant l’Inspecteur des Forêts. b) Quant aux Comités de règlement des différends forestiers i. Sur l’existence de « tribunal »

La Cour note, en premier lieu, que, par le terme « tribunal », l’article 6 § 1 de la Convention n’entend pas nécessairement une juridiction de type classique, intégrée aux structures judiciaires ordinaires du pays ( Campbell et Fell c. Royaume-Uni , 28 juin 1984, § 76, série A n o 80). Aux fins de l’article 6 § 1, une autorité peut s’analyser en un « tribunal » au sens matériel du terme, à savoir lorsqu’il lui appartient de trancher, sur la base de normes de droit, avec plénitude de juridiction et à l’issue d’une procédure organisée, toute question relevant de sa compétence ( Sramek c. Autriche , 22 octobre 1984, § 36, série A n o 84, et Beaumartin c. France , 24 novembre 1994, § 38, série A n o 296 ‑ B). En effet, un « tribunal » se distingue par son pouvoir de réformer en tous points, en fait comme en droit, la décision rendue par une autorité administrative ( Schmautzer c. Autriche , 23 octobre 1995, § 36, série A n o 328 ‑ A). Enfin, le pouvoir de rendre une décision obligatoire ne pouvant être modifiée par une autorité non judiciaire au détriment d’une partie est inhérent à la notion même de « tribunal » ( Van de Hurk c. Pays-Bas , 19 avril 1994, § 45, série A n o 288).

En l’occurrence, il ressort tant de la législation pertinente que de la jurisprudence du Conseil d’Etat que les Comités de première ou seconde instance de règlement des différends forestiers, présidés par les présidents du tribunal de grande instance ou de la cour d’appel respectivement, se prononcent, à l’issue d’une procédure organisée, sur le caractère forestier ou non des terrains (voir paragraphes 14-15 ci-dessus). Leurs décisions sont contraignantes tant pour les autorités administratives concernées que pour les intéressés. Dans les circonstances de l’espèce, la saisine ultérieure du Conseil d’Etat peut uniquement aboutir à un contrôle de légalité de l’acte attaqué. En effet, lorsque la haute juridiction administrative annule la décision du Comité de règlement des différends forestiers, elle renvoie l’affaire devant le comité compétent qui tranche avec plénitude de juridiction et de manière obligatoire pour l’administration et l’intéressé, toute question relevant du classement d’un terrain en espace forestier.

En outre, la possibilité pour les requérants d’introduire un recours en annulation devant le Conseil d’Etat contre l’acte n o 3536/92/25.1.1993 du Préfet d’Attiki, invoquée par le Gouvernement, n’est pas non plus susceptible de retirer la qualité de « tribunaux » aux comités en cause. En effet, un tel recours serait dirigé contre l’acte qualifiant le terrain en cause de « destiné au reboisement », décision distincte de celle qui fait l’objet de la procédure en cause.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que les Comités de résolution des différends forestiers doivent être regardés comme des « tribunaux » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. ii. Sur l’existence de contestation relative à un « droit de caractère civil »

La Cour rappelle qu’une contestation relative à un « droit de caractère civil » que l’on peut dire, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne, doit être réelle et sérieuse ; elle peut porter aussi bien sur l’existence même d’un droit que sur son étendue ou ses modalités d’exercice ; enfin, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question ( Vilho Eskelinen et autres c. Finlande [GC], n o 63235/00, § 40, CEDH 2007 ‑ … ).

En l’occurrence, la Cour note que l’objet de la demande des requérants près le Comité de première instance de résolution des différends forestiers était relatif à un droit de caractère civil, à savoir la qualité forestière ou non de leur propriété, qualification cruciale quant aux possibilités de sa jouissance. Partant, la procédure litigieuse était relative à « un droit de caractère civil » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, l’existence de « contestation » réelle et sérieuse sur le caractère forestier ou non du terrain en cause est indéniable dans le cas d’espèce. En effet, l’issue de la procédure devant le Comité de première instance était directement déterminante pour le droit en question, puisque le comité administratif était appelé à confirmer ou infirmer la décision contestée de l’Inspecteur des forêts, c’est-à-dire, accepter ou rejeter, après un examen des faits, les objections des requérants (voir, a contrario, Sdruzeni Jihoceske Matky c. République tchèque (déc.), n o 19101/03, 10 juillet 2006).

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que l’article 6 § 1 de la Convention est applicable à la procédure devant le Comité de règlement des différends forestiers. Il convient donc de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement à ce titre. Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Période à prendre en considération

La période à considérer a débuté le 11 octobre 1999, lorsque les requérants ont formé des objections auprès du Comité de première instance de résolution des différends forestiers contre l’acte n o 6295/1999 de l’Inspecteur des Forêts de Penteli, et s’est achevée le 9 mars 2007, avec la décision n o 4/2007 du Comité de première instance de résolution des différends forestiers. Elle s’est donc étalée sur sept ans et cinq mois environ pour un degré de juridiction. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement, convaincu de l’inapplicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention, n’a pas fait de commentaire sur le fond du présent grief.

Les requérants affirment que le Gouvernement ne présente aucun argument pour justifier le délai excessivement anormal de la procédure administrative en cause.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], no 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour constate qu’en l’occurrence la procédure devant le Comité de première instance a duré plus de sept ans, ce qui est d’un point de vue objectif excessif pour un degré de juridiction. Cela est d’autant plus vrai que le Gouvernement ne met en avant aucune justification quant à la durée de cette procédure.

Au demeurant, même si l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas application dans la procédure devant l’Inspecteur des Forêts de Penteli, la Cour note le délai anormalement long de plus de six ans mis par celui-ci pour répondre à la demande des requérants. En effet, si les requérants avaient saisi directement le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre le refus tacite de l’Inspecteur des Forêts de Penteli de se prononcer en temps utile sur le caractère forestier ou non de leur propriété, la haute juridiction administrative ne se serait prononcée que sur l’obligation de l’Inspecteur des Forêts de répondre ou non à la demande qui lui avait été soumise. Le Conseil d’Etat n’aurait pas examiné le bien-fondé de l’acte de qualification lui-même, puisque celui-ci aurait fait défaut (voir paragraphes 15 et 17 ci-dessus). Par conséquent, dans les circonstances de l’espèce, l’acte de qualification de la propriété litigieuse par l’Inspecteur des Forêts était indispensable pour les requérants afin de connaître la nature forestière ou non du terrain litigieux. Le caractère anormalement long du délai en cause imposait donc au Comité de première instance de faire preuve d’une célérité particulière lorsque l’affaire fut portée devant lui. Tel n’a cependant pas été le cas, puisque cette juridiction a, à son tour, mis plus de sept ans pour statuer.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse a été excessive et n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L’ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal. En particulier, ils affirment que, selon la législation interne, aucune voie de recours n’est autorisée contre le jugement du tribunal administratif se prononçant sur la légalité de l’acte de démolition d’un bâtiment construit sur un terrain destiné au reboisement. Sur la recevabilité

La Cour note que la présidente du tribunal administratif d’Athènes s’est prononcée sur cette question en 1995, avec la décision n o 239/1995. Partant, la procédure en cause a pris fin plus de six mois avant le 3 mars 2004, date d’introduction de la présente requête.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Les requérants se plaignent que la qualification de leur terrain en tant que « destiné au reboisement » équivalait à une expropriation de fait. Or, au lieu de recevoir une indemnité de la part de l’Etat à ce titre, l’administration a ordonné la démolition de la maison qui y était construite et, de plus, leur a infligé des amendes administratives. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité

La Cour rappelle que la décision n o 239/1995, décision interne définitive se prononçant sur la légalité de l’acte de démolition de l’immeuble litigieux, a été rendue le 20 juin 1995, plus de six mois avant le 3 mars 2004, date d’introduction de la présente requête.

Partant, pour autant que les requérants contestent la légalité de l’ordonnance de démolition, ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

S’agissant tant de la décision préfectorale de qualifier le terrain litigieux de « destiné au reboisement » que des amendes administratives imposées, il ne ressort pas du dossier que les requérants aient contesté lesdits actes administratifs.

Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants ne présentent aucune demande ni au titre du dommage matériel et moral ni au titre des frais et dépens.

Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure en cause et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 janvier 2009 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente