STOBER v. SLOVENIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
STOBER v. SLOVENIA (CtEDO, 2009)
Decizia nr. 17517/03 de Ivan ŠTOBER împotriva Sloveniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 27 ianuarie 2009 ca Camera compusă din: Josep Casadevall, Președintele, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 23 mai 2003, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat, având în vedere acordul de decontare semnat de părți, deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ivan Štober, este un cetățen sloven care s-a născut în 1952 și locuiește în Velenje. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna. Cončan - Verstovšek, avocat practicant la Celje. Guvernul sloven (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Lucijan Bembič, Procuror General de Stat. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 decembrie 1999, reclamantul a instituit o procedură civilă împotriva companiei de asigurări ZT în Curtea de District Celje ( Okrožno sodišče/ Celju ) cerând daune pentru rănile suferite într-un accident la locul de muncă. În timpul procedurii au fost desfășurate trei audieri și părțile au depus mai multe depuneri scrise. La 11 decembrie 2003, Curtea de District Celje a pronunțat o hotărâre, susținând în parte cererea reclamantului. La 30 martie 2005, Curtea Superioră Celje ( Višje sodišče/ Celjuče ) a susținut recursul reclamantului din 26 martie 2004 în parte și a modificat hotărârea instanței de primă instanță în consecință. La 14 iulie 2005, Curtea Supremă Celje și-a corectat hotărârea din 30 martie 2005, ulterior, reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept, respinsă de Curtea Supremă la 20 septembrie 2007. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata excesivă a procedurilor civile și la lipsa unui remediu intern eficace în acest sens (în substanță, art. 13 din Convenție). La 4 iunie 2008, Președintele Camerei a hotărât că acest caz ar trebui comunicat guvernului pentru observații privind admisibilitatea și meritul acesteia, solicitându-i să abordeze în mod specific problema privind disponibilitatea de căi de recurs interne în ceea ce privește durata plângerii de procedură având în vedere Actul privind protecția dreptului la un proces fără întârziere nejustificată (Zakon o varstvu pravice do sojenja brez nepotrebnega odlašanja , Gazette Oficiale, nr. 49/2006). La 26 septembrie 2008, Guvernul a prezentat observațiile și a informat Curtea că au făcut o propunere de soluționare reclamantului. Prin acordul de decontare semnat de Oficiul Procurorului de Stat și reclamantul la 28 Octombrie și, respectiv, 11 noiembrie 2008, fostul a recunoscut o încălcare a dreptului la un proces într-un timp rezonabil și a acceptat să plătească reclamantul 1.080 euro (EUR) pentru prejudiciu moral și 285,70 EUR pentru costuri și cheltuieli. Reclamantul a acceptat suma menționată ca o compensare completă pentru daunele suportate din cauza lungii procedurii de mai sus și a renunțat la orice alte cereri împotriva Republicii Sloveniei în ceea ce privește prezenta plângere. La 18 noiembrie 2008, reclamantul a informat Curtea că a ajuns la o soluție cu Procuratura de stat și că dorește să retragă cererea depusă în fața Curții. Curtea reamintește art. 37 din Convenție care, în partea relevantă, citește după cum urmează: „1. Curtea poate, în orice etapă a procedurii, să decidă să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că (a) reclamantul nu intenționează să își continue cererea; sau (b) chestiunea a fost rezolvată; ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în protocolele lor, este necesar.” Curtea ia act de faptul că, după soluționarea atinsă între părți, această chestiune a fost rezolvată la nivel intern și că reclamantul nu dorește să își continue cererea. Este convins că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 în amendă a Convenției). Prin urmare, cazul ar trebui eliminat din listă în conformitate cu art. 37 § 1 lit. (a) și (b) din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să pună în aplicare cererea din lista cazurilor sale.