HANUS v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
HANUS v. POLAND (CtEDO, 2009)
A doua secțiune decizia nr. 42783/06 de Tomasz HANUS împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 27 ianuarie 2009 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, Președintele, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 16 octombrie 2006, având în vedere declarațiile oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cauzei. Prin deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Tomasz Hanus, este un național polonez care s-a născut în 1937 și trăiește în Skoczów. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl. Szawara, avocat practicant la Cieszyn. Guvernul polonez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1975 proprietatea aparținând reclamantului și situată în Skoczów a fost expropriată prin intermediul unei decizii administrative. În 1989, organismul administrativ competent a declarat că proprietatea a devenit licențiată în scopul întreprinderii deținute de stat și posesia sa a fost transferată în municipalitatea locală. La 4 februarie 1989, reclamantul a depus o cerere de restabilire a proprietății sale anterioare. Înainte de a fi dată o decizie privind cererea sa, o autoritate administrativă competentă transferată, prin o decizie dată în 1992, deținerea terenului la o mină de cărbune „Marcel”. În 1997 o parte din proprietate a fost restaurată reclamantului, însă o altă parte a rămas, în temeiul deciziei din 1992, în posesia minei de cărbune. La 21 mai 1999, Curtea Supremă Administrativă a anulat o decizie administrativă de a doua instanță prin care autoritatea administrativă a refuzat să declare nul și nul decizia din 1992 prin care au fost acordate anumite parcele minei. Curtea a considerat că decizia era ilegală în măsura în care legea aplicabilă prevedea în mod clar că fostii proprietari aveau prioritate să își restaureze vechile proprietăți în cazul în care aceasta a devenit redundantă în scopul original pentru care a fost expropriată. La 31 martie 2000, șeriful Cieszyn (starosta) La 25 mai 2000, guvernatorul Slask a susținut această decizie. La 27 februarie 2002, Curtea Supremă Administrativă a respins apelul reclamantului. La 6 august 2003, Guvernatorul Katowice a dat o decizie prin care mina de cărbune a obținut un drept de utilizare perpetuă a terenului în cauză. Reclamantul a cerut ca această decizie să fie declarată nulă și nulă. Solicitațiile sale nu au avut succes. În cele din urmă, prin o hotărâre din 7 februarie 2006, Curtea Administrativă Regională a respins recursul. Prezenta hotărâre, cu motive scrise, a fost transmisă la reclamant la 7 martie 2006. La 14 martie 2006, reclamantul a fost acordat, prin decizia unui oficial al registrului instanței, asistență judiciară în scopul depunerii unui recurs de casație la Curtea Supremă de Administrație. La 5 mai 2006, registrul instanței respective a trimis o scrisoare Asociației Bariere locale solicitându-i să atribuie un avocat de asistență juridică la acest caz. Mai 2006 Barul din Varșovia a informat dl M.J. că a fost atribuit cazului. Motivele scrise ale hotărârii au fost preluate asupra lui la scurt timp după aceea. La 27 mai 2006, reclamantul a dat documente de avocat cu privire la acest caz. Prin scrisoarea din 9 august 2006, avocatul a informat reclamantul că nu a văzut motive pentru care să pregătească un recurs de casă în cazul său și să pregătească o cerere către instanță pentru concediu retrospectiv pentru a depune apelul de casă din timp. În răspuns la scrisoarea reclamantului din 28 august 2006, la 8 Septembrie 2006 dl M.J. și-a reiterat poziția și a explicat în mod detaliat contextul juridic al cazului și motivele pentru care el este de părere că un apel de casă nu oferă perspective de succes. La 15 septembrie 2006, reclamantul i-a cerut din nou să pregătească un recurs de casă. În răspuns, la 22 septembrie 2006, M.J. a refuzat din nou să reprezinte reclamantul în sensul apelului de casă. La 16 noiembrie 2006, reclamantul s-a plâns la Baroul din Varșovia în legătură cu refuzul avocatului, susținând că, din moment ce i-a fost acordat ajutor juridic prin o decizie a Curții, avocatul ar trebui să fie obligat să continue cazul în conformitate cu dorința clientului său. Prin scrisoarea din 2 februarie 2007, Baroul Regional din Varșovia a informat reclamantul că plângerea sa era nefondată. Într-o scrisoare adresată Barei Regionale de Varșovia din 5 februarie 2007, reclamantul a exprimat opinia că refuzul avocatului de a-l reprezenta în sensul unui recurs de casă nu constituie o încălcare gravă a obligațiilor unui avocat de asistență juridică. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că acțiunea în cazul său a fost nedreptă deoarece a fost refuzat accesul efectiv la o instanță, deoarece avocatul de asistență juridică a refuzat să pregătească o plângere de casă în fața Curții Supreme de Administrație. 1 la Convenție, că hotărârile din acest caz au încălcat dreptul său la bucuria pașnică a bunurilor sale. DREPTUL La 19 decembrie 2008, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Poloniei oferă să plătească 2000 (2 mii) de euro Dl. Tomasz Hanus, cu scopul de a asigura o soluționare prietenoasă a cauzei menționate mai sus, care urmează să fie susținută în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care este de a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi convertită în zloti poloneze la rata aplicabilă la data plății, și va fi liberă de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” La 17 decembrie 2008, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamant: „Eu, Tomasz Hanus, reține că Guvernul Poloniei sunt dispuși să-mi plătească suma de 2.000 (2 mii) de euro, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, pe calea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi convertită în zloty polonez la rata aplicabilă la data plății, și va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale.” Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți și este mulțumit că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale și nu constată niciun motiv pentru a justifica examinarea continuă a cererii (art. 37 § 1 în amendă a Convenției). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să excludă cererea din lista de cazuri. Președintele grefierului Lawrence Early Nicolas Bratza