CASE OF STEPHENS v. MALTA (No. 1) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 11956/07 îndreptată împotriva Republicii Malta, prin care un resortisant britanic, Mark Charles Stephens („reclamantul”),

Reclamantul este reprezentat de J. Brincat, avocat în Marsa. Guvernul maltez („Guvernul”)

Guvernul Regatului Unit, care a fost informat de către grefier cu privire la dreptul său de a interveni în procedură, [art. 48 b) din convenție și art. 33 § 3 lit. b) din regulament], nu a indicat că ar dori să intervină.

Reclamantul a pretins mai multe încălcări procedurale și materiale ale art. 5 § 1 considerat separat și coroborat cu art. 7 din convenție, precum și ale art. 5 § 4 și art. 13.

La 1 iunie 2007, președintele Secției a patra a decis să comunice Guvernului capetele de cerere în temeiul art. 5 § 1 în ceea ce privește detenția reclamantului după ce mandatul de arestare emis pe numele lui a fost declarat ilegal, în temeiul art. 5 § 4 privind pretinsa încălcare a egalității armelor între părți, conform art. 409 din Codul penal maltez, și faptul că Curtea Constituțională nu l-a eliberat pe reclamant. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1963 și, înainte de evenimentele în cauză, locuia în Alicante. În prezent, acesta execută o pedeapsă cu închisoarea în Malta.

În data de 5 august 2004, reclamantul a fost arestat în Spania în urma unei cereri de extrădare (care cita Convenția europeană de extrădare a Consiliului Europei) a autorităților malteze în urma unui mandat de arestare emis de Court of Magistrates, Court of Criminal Inquiry.

Mandatul de arestare fusese emis pe baza acuzației că, împreună cu una sau mai multe persoane, reclamantul făcuse parte dintr-un asociere în scopul transportării de droguri din Spania în Malta.

În timpul detenției în Spania, reclamantul, prin avocatul său, a formulat o acțiune în Malta prin care contesta legalitatea mandatului de arestare emis pe numele său.

Procedura în fața Court of Magistrates, Court of Criminal Inquiry

La 12 octombrie 2004, în timp ce se afla în Spania, reclamantul, prin avocatul său, a solicitat Court of Magistrates să reexamineze legalitatea arestării sale pe motivul că nu avea competența de a emite mandatul și că Malta nu avea jurisdicția necesară pentru a-l judeca.

La 28 octombrie 2004, Court of Magistrates a respins ambele plângeri. A reținut că faptele aflate la baza acuzațiilor împotriva reclamantului constituiau o infracțiune care intra în jurisdicția autorităților malteze și că, prin sesizare („

Procedura în fața Civil Court (First Hall)

În data de 29 octombrie 2004, reclamantul a depus plângere în temeiul art. 5 § 1 și 4 din convenție. Acesta a susținut că arestarea sa în Spania a survenit în urma unui mandat de arestare ilegal, în primul rând, din motivul că instanțele malteze nu aveau jurisdicție de a examina faptele, așa cum s-a susținut. În conformitate cu art. 5 din Codul penal maltez, instanțele malteze au jurisdicție asupra cetățenilor străini ale căror acțiuni au loc în afara teritoriului maltez numai în cazuri prevăzute în mod special în legislație și aceasta nu poate fi extinsă prin interpretare. Nu exista un act normativ specific și nici una dintre prevederile legale citate în mandatul de arestare [art. 22 pct. (1) lit. f) din Ordonanța privind drogurile periculoase și art. 120 A pct. (1) lit. f) din Ordonanța privind profesiile medicale și similare] nu făceau referire la faptele pretinse. În al doilea rând, reclamantul a susținut că mandatul a fost emis de o autoritate care nu avea competența să îl emită. În plus, acesta s-a plâns că Court of Magistrates căreia i-a solicitat să examineze cu celeritate legalitatea arestării, nu a îndeplinit cerințele art. 5 § 4 din convenție, în condițiile în care, potrivit art. 409A din Codul penal maltez (a se vedea infra, pct. 35), doar procurorul putea formula recurs, nu și inculpatul. Acesta a solicitat instanței să constate încălcările pretinse, să revoce mandatul de arestare și cererea de extrădare emisă în baza acestuia și să i se acorde despăgubiri.

La 12 noiembrie 2004, Civil Court a admis parțial cererile reclamantului. Aceasta a reținut că mandatul de arestare din 5 februarie 2004 trebuie revocat deoarece instanța care l-a emis a acționat

Procedura în fața Curții Constituționale

Între timp, Procurorul general a formulat recurs incident.

Reiese că avocatul reclamantului a informat autoritățile spaniole cu privire la hotărârea în favoarea reclamantului și a solicitat eliberarea acestuia în acest temei. Conform Guvernului, la 16 noiembrie 2004, o instanță spaniolă a decis că eliberarea reclamantului era o chestiune care trebuia decisă pe baza legislației spaniole, fără nici o referire la legislația malteză. Reclamantul nu a fost eliberat.

În consecință, pe parcursul procedurii constituționale, la 16 noiembrie 2004, reclamantul a depus o altă cerere la Curtea Constituțională solicitând eliberarea sa în conformitate cu hotărârea din 12 noiembrie 2004. Acesta a susținut că, în conformitate cu legislația malteză, și anume art. 267 din Codul de organizare și procedură civilă, o hotărâre care declară o arestare ilegală este pusă imediat în aplicare, fără a ține seama de nicio cale de atac pe rol.

La 17 noiembrie 2004, Procurorul general a depus un răspuns făcând referire la art. 22 din Convenția europeană de extrădare, susținând,

La 22 noiembrie 2004, reclamantul și-a limitat cererea accesorie depusă la 16 noiembrie 2004 la aplicabilitatea art. 267 din Codul de organizare și procedură civilă, retrăgându-și, astfel,

Situația în urma hotărârilor judecătorești

La 1 decembrie 2004, reclamantul a fost din nou arestat de către autoritățile spaniole în baza unei noi cereri din partea autorităților malteze, dar ca o continuare a procedurii de extrădare anterioare.

La 28 martie 2005,

Prin hotărârea Court of Magistrates din 23 februarie 2006 și prin hotărârea Criminal Court din 18 iulie 2007 confirmată de hotărârea Criminal Court of Appeal din 18 ianuarie 2008, s-a afirmat că instanțele malteze aveau jurisdicția necesară să soluționeze faptele de care era acuzat reclamantul. Prin cea din urmă hotărâre, reclamant a fost găsit vinovat de acuzațiile menționate și se află, de atunci, în închisoare.

La 9 august 2006, reclamantul, care la acea dată se afla sub arest la domiciliu în Malta, a depus o altă cerere la Curte, cu alte capete de cerere privind stadii ulterioare ale acțiunii sale în Malta (cererea nr. 33740/06).

Cu privire la competența instanțelor malteze asupra infracțiunii în cauză

Art. 5 din Codul penal maltez, în părțile relevante, este redactat după cum urmează:

Art. 48 alin. (1) din Codul penal maltez este redactat după cum urmează:

Art. 22 din Ordonanța privind drogurile periculoase, Capitolul 101 din Legislația malteză, în părțile relevante, este redactat după cum urmează:

În ceea ce privește practica, reiese că instanțele malteze au condamnat în mod regulat persoane (în special curieri de droguri) pentru infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni unde fapta a avut loc în afara Maltei (a se vedea, de exemplu,

Cu privire la temeiul extrădării

Se vor prezenta, în sprijinul cererii:

Cu privire la căile de atac împotriva arestării ilegale

Art. 409A din Codul penal maltez privind o cerere a unei persoane deținute care pretinde că este arestată în mod ilegal, este redactată după cum urmează:

Art. 267 din Codul de organizare și procedură civilă, în partea sa relevantă, este redactat după cum urmează:

Cu privire la rolul Curții Constituționale

European Convention Act, în părțile sale relevante, este redactat după cum urmează:

Reclamantul s-a plâns că nu a fost „arestat legal” pe baza unei îndoieli rezonabile de a fi săvârșit „o infracțiune” și că întreaga sa detenție încălcase art. 5 § 1 din convenție.

Invocând art. 5 § 1, reclamantul s-a plâns cu privire la lipsa de acțiune a autorităților malteze cu privire la eliberarea sa în Spania după ce mandatul de arestare fusese declarat lipsit de valabilitate, ducând la prelungirea perioadei de detenție cu încă 10 zile.

Invocând art. 5 § 4 din convenție, reclamantul s-a plâns că Court of Magistrates nu a luat în considerare problema jurisdicției. În plus, dreptul de a ataca o decizie referitoare la legalitatea arestării a fost dat doar procurorului, limitând, astfel, accesul reclamantului la instanță și creând o inegalitate de arme între părți.

Reclamantul a pretins că arestarea sa a încălcat art. 7 din convenție.

Invocând art. 13 din convenție, reclamantul s-a plâns că Curtea Constituțională nu i-a oferit o cale de atac adecvată în timp ce a păstrat în vigoare efectele unui mandat de arestare lipsit de valabilitate.

Articolele din convenție pe care s-a bazat, în părțile lor relevante, sunt redactate după cum urmează:

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”

Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care în momentul săvârșirii era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

Guvernul a contestat aceste argumente.

La 11 aprilie 2007, Curtea, reunită într-o cameră compusă din trei judecători, în conformitate cu art. 27 din convenție, a decis, în temeiul art. 28 din convenție să șteargă de pe rol cererile reclamantului formulate împotriva Spaniei. Totuși, reclamantul, cu toate că era arestat în Spania în perioada în cauză, și-a menținut capetele de cerere împotriva Maltei prin prezenta cerere. Cu toate că Guvernul Maltei nu a ridicat nicio obiecție privind faptul că este considerat răspunzător în temeiul convenției pentru faptele pretinse împotriva sa, Curtea va ridica această problemă din oficiu. Trebuie să se decidă dacă faptele de care se plânge reclamantul pot fi atribuite Maltei.

Art. 1 din convenție prevede:

Reiese că statele contractante trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor și libertăților protejate de convenție comisă împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicția” lor.

Conform jurisprudenței constante a Curții, art. 1 din convenție trebuie considerat ca reflectând această noțiune teritorială uzuală și esențială a jurisdicției, alte baze ale jurisdicției fiind excepționale și necesitând o justificare specială în circumstanțele speciale ale fiecărui caz.

Curtea consideră că, în scopul examinării acestei cereri și în vederea concluziilor sale cu privire la diferitele plângeri ale reclamantului, este suficient să se considere problema jurisdicției Maltei doar în ceea ce privește plângerile referitoare la art. 5.

Curtea notează că reclamantul era sub controlul și de competența autorităților spaniole în perioada dintre arestarea și detenția sa în Spania, la 5 august 2004, și eliberarea sa pe cauțiune la 22 noiembrie 2004. În ceea ce privește pretinsa ilegalitate a arestării și detenției sale, nu poate fi trecut cu vederea faptul că privarea reclamantului de libertate își avea singura origine în măsurile luate exclusiv de către autoritățile malteze în conformitate cu măsurile convenite de către Malta și Spania în temeiul Convenției europene de extrădare.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că plângerile reclamantului în temeiul art. 5 angajează răspunderea Maltei în temeiul convenției.

În ceea ce privește perioada de detenție dintre 5 august și 12 noiembrie 2004, reclamantul pretinde că nu a fost „arestat legal” pe baza unei îndoieli rezonabile de a fi săvârșit „o infracțiune”. În primul rând, instanța care emite mandatul pentru arestarea sa nu avea autoritatea să facă acest lucru și, în al doilea rând, faptele de care era acuzat nu constituiau o infracțiune de competența instanțelor malteze.

În plus, conform convenției europene de extrădare, pentru ca arestarea în scopul extrădării să fie legală, este necesară existența unei infracțiuni de competența instanțelor malteze în cadrul jurisdicției statului care efectuează arestarea sau a statului solicitant. Reclamantul a pretins că faptele de care era acuzat nu constituiau o infracțiune în Malta. Conform interpretării pe care acesta o dă legislației, asocierea în afara teritoriului maltez cu scopul de a vinde droguri in Malta nu putea fi urmărită penal, în timp ce, în cazul asocierii în Malta, cu alte persoane, chiar dacă acestea se află în afara Maltei, se putea pune în mișcare acțiunea penală. Art. 22 alin. (1) lit. f) din Ordonanța privind drogurile periculoase și art. 120 A alin. (1) lit. f) din Ordonanța privind profesiile medicale și similare trebuiau citite în context. Prin urmare, această acuzație se aplica doar persoanelor care se asociau în scopul vânzării de droguri „în Malta”. Într-adevăr, în prezenta cauză, reclamantul a fost arestat pentru o perioadă considerabilă și ilegalitatea arestării sale, având în vedere lipsa de jurisdicție a Maltei pentru a-l judeca și pentru a emite un mandat de arestare, nu putea fi pusă la îndoială în fața instanțelor.

Plângerea în legătură cu autoritatea instanței de a emite mandatul de arestare

Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul său de „victimă”, cu excepția situației în care autoritățile naționale au confirmat, fie în mod expres, fie în esență, și i-au acordat o cale de atac pentru încălcarea convenției [a se vedea, de exemplu,

În prezenta cauză, instanțele naționale au recunoscut că Court of Magistrates, prin sesizare, nu avea competența să emită mandatul și să se pronunțe asupra căii de atac (a se vedea supra, pct. 22).

Rezultă că reclamantul nu mai are statut de victimă în ceea ce privește această parte a cererii, care este, prin urmare, incompatibilă

Plângerea în legătură cu existența unei infracțiuni de competența instanțelor malteze

Curtea notează raționamentul Civil Court și al Curții Constituționale (a se vedea supra, pct. 14 și 22), ambele dând o explicație completă cu privire la interpretarea legii, precizând că faptele de care reclamantul era acuzat sunt considerate o infracțiune în temeiul legislației malteze. În plus, această interpretare a devenit obișnuită în practica națională și a fost reafirmată în continuare de către instanțele penale care ulterior l-au condamnat pe reclamant. În consecință, Curtea consideră că infracțiunile de care era acuzat reclamantul constituiau o „lege” de calitate „suficientă” în sensul jurisprudenței Curții și nimic nu sugerează că instanțele malteze au interpretat dispozițiile relevante din legislația națională în mod nerezonabil sau astfel încât să fie pedepsite acțiuni care, altfel, ar fi rămas în afara sferei de aplicare a legislației penale relevante. Prin urmare, interpretarea lor nu a fost arbitrară astfel încât arestarea reclamantului să fie ilegală și din acest punct de vedere. În consecință, arestarea sa a fost în concordanță cu art. 5 § 1 lit. c) din convenție.

Rezultă că această parte a plângerii este în mod evident nefondată corespunzător în sensul art. 35 § 3 din convenție și trebuie declarată inadmisibilă în conformitate cu art. 35 § 4 din convenție.

Cu privire la admisibilitate

Curtea notează că Curtea Constituțională a confirmat hotărârea din prima instanță în măsura în condițiile în care a reținut o încălcare a art. 5 § 1 deoarece mandatul de arestare era nul de drept deoarece Court of Magistrates, în sesizare („

Curtea observă, după ce a analizat hotărârea în cauză, că nu se face nici o trimitere în acea hotărâre la încălcarea perioadei de 10 zile. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a insistat că prima instanță nu ar fi trebuit să dispună eliberarea reclamantului având în vedere faptul că acesta a fost arestat în Spania; prin urmare, reiese că nu ar fi putut să mențină concluzia existenței acestei încălcări. În plus, dacă o astfel de concluzie ar fi fost confirmată, Curtea Constituțională ar fi crescut suma acordată reclamantului drept despăgubire pentru următoarea perioadă de 10 zile în care a rămas în detenție dar nu a făcut acest lucru.

Reiese că nu se poate spune că hotărârea Curții Constituționale a admis în mod expres sau pe fond încălcarea art. 5

Reiese că în prezenta cauză nici unul dintre criteriile necesare pentru ca reclamantul să își piardă statutul de victimă (a se vedea supra, pct. 58), pentru perioada în cauză, nu este prezent. Prin urmare, obiecția Guvernului este respinsă.

Curtea observă că capătul de cerere în temeiul art. 5 § 1 este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibil.

Cu privire la fond

În ceea ce privește perioada 12 noiembrie 2004 – 23 noiembrie 2004, reclamantul s-a plâns de lipsa de acțiune din partea autorităților malteze cu privire la eliberarea sa în Spania. Refuzul lor de a notifica autoritățile spaniole i-au prelungit detenția în baza unui mandat care fusese declarat lipsit de valabilitate pe 12 noiembrie 2004, cu zece zile înainte de hotărârea în recurs care a confirmat că mandatul era lipsit de valabilitate .

Reclamantul a declarat că autoritățile malteze, contactând Interpolul, nu au transmis mesajul la adresa corectă și prin curierul corect. La acea dată, înainte de intrarea în vigoare a mandatului de arestare european, o cerere de extrădare a fost făcută prin canale diplomatice și doar ministrul de resort avea autoritatea să stopeze astfel de cereri. Cu toate acestea, Procurorul general nu l-a informat pe ministru să retragă cererea de extrădare pe baza mandatului revocat. Astfel, autoritățile spaniole erau obligate să continue procedurile de extrădare dacă nu erau oprite de ministrul spaniol.

În plus, soluția Curții Constituționale din 23 noiembrie 2004 a favorizat Ministerul public, nu pe reclamant. Notând că nu avea jurisdicția necesară pentru a revoca mandatul și pentru a-i anula efectele, Curtea Constituțională a înștiințat doar că un nou mandat putea fi emis legal în temeiul art. 355 V din Codul penal maltez. Într-adevăr, Procurorul general a urmat această recomandare și a emis un alt mandat care a fost imediat transmis, de data aceasta prin canale diplomatice.

Guvernul a contestat acest argument furnizând dovezi că Biroul Interpol Malta informase într-adevăr Biroul Interpol Spania că fusese emisă o hotărâre în care mandatul era declarat lipsit de valabilitate, dar această notificare afirma, de asemenea, că, conform interpretării dată de Guvern situației, hotărârea nu era definitivă și au ar avea nici un efect până soluționarea recursului.

Guvernul a declarat că perioada 12 noiembrie 2004 – 22 noiembrie 2004 a fost marcată de dezacord cu privire la aplicabilitatea provizorie a hotărârii din 12 noiembrie 2004 conform legii și, dacă era aplicabilă, efectele practice ale acestei perspective asupra detenției reclamantului în Spania. Hotărârea menționată nu poate fi înțeleasă decât ca dispunând eliberarea reclamantului în ceea ce privește mandatul pentru arestarea sa în Malta, unde nu era deținut la acea dată; nu inclusese un ordin pentru retragerea mandatului de extrădare sau pentru informarea autorităților spaniole de acest lucru. Conform declarației Curții Constituționale, prima instanță nu putea dispune eliberarea reclamantului în Spania din moment ce detenția în Spania era guvernată de legislația spaniolă. Într-adevăr, reclamantul a depus o cerere de eliberare la instanțele spaniole în baza hotărârii din 12 noiembrie 2004. Instanțele spaniole nu au găsit arestarea și detenția reclamantului în Spania ilegale.

Curtea nu va specula asupra deciziei autorităților spaniole de a-l ține pe reclamant în detenție. După cum s-a pretins, conform acelei decizii, arestarea sa în temeiul legislației spaniole era legală. Această din urmă plângere nu ar putea fi examinată de Curte decât dacă reclamantul și-a epuizat în mod corect toate căile de atac interne care îi erau disponibile în Spania.

Curtea consideră, în continuare, că nu este necesar să se examineze dacă, în urma hotărârii din 12 noiembrie 2004, Guvernul Maltei avea obligația de a informa autoritățile spaniole și, dacă da, dacă a fost utilizată procedura de notificare corectă. Se va limita la a determina dacă detenția reclamantului între 12 noiembrie 2004 și 22 noiembrie 2004 (data eliberării reclamantului) era legală în ceea ce privește art. 5 § 1, inclusiv dacă a respectat „o procedură prevăzută de lege”.

Curtea observă că nerespectarea cerinței privind „procedura prevăzută de lege” la data arestării reclamantului a fost recunoscută de instanțele interne și acestea au admis că a avut loc o încălcare a art. 5 § 1 din convenție (a se vedea supra, pct. 22). Curtea consideră că perioada de detenție în urma hotărârii Civil Court care dispunea eliberarea lui, care însuma încă 10 zile, era de asemenea ilegală și contrară art. 5 § 1 lit. c) din aceleași motive, și anume că mandatul său de arestare era lipsit de orice bază legală, din moment ce era emis de o instanță care acționa

Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a art. 5 § 1 din convenție în perioada 12 noiembrie 2004 – 22 noiembrie 2004, data la care reclamantul a fost, în cele din urmă, eliberat pe cauțiune de către autoritățile spaniole.

Reclamantul a invocat acest articol sub mai multe aspecte: lipsa de competență a Court of Magistrates; nerespectarea principiului egalității armelor în fața Court of Magistrates; erori în acțiunea în fața Curții Constituționale.

Reclamantul s-a plâns că nu s-a ținut seama de noile amendamente ale legislației adoptate în temeiul hotărârilor Curții în cauzele

Curtea observă că acest capăt de cerere nu a fost invocat în procedurile constituționale interne introduse de reclamant.

Rezultă că capătul de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din convenție.

Cu privire la admisibilitate

Reclamantul s-a plâns că, în procedura în fața Court of Magistrates, spre deosebire de Ministerul public, reclamantul nu avea drept de recurs împotriva deciziei care declara arestarea lui ca fiind legală.

Guvernul a declarat că plângerea reclamantului făcea referire la art. 409 A (4), care dă Procurorului general dreptul de a introduce recurs la Criminal Court în cazul în care un reclamant este eliberat în circumstanțe în care Procurorul general consideră că arestarea este, de fapt, legală. Cu toate acestea, nu s-a făcut deloc referire la această prevedere în cazul reclamantului, dat fiind faptul că acesta nu avusese succes în contestarea detenției sale anterioare procesului. În consecință, reclamantul nu poate pretinde că este o victimă în sensul convenției.

Curtea amintește că, pentru a pretinde statutul de victimă a unei încălcări, o persoană trebuie să fie direct afectată de măsura contestată (a se vedea

Curtea observă că în prezenta cauză contestarea de către reclamant a legalității detenției sale a fost respinsă de Court of Magistrates. Dacă reclamantul ar fi vrut să formuleze recurs, nu ar fi putut face acest lucru. Conform prevederilor din legislația internă aplicabile la acea dată, recursul putea fi formulat doar de către procuror dacă soluția instanței de fond ar fi fost în favoarea reclamantului.

Faptul că procurorul nu a avut nevoie să facă uz de dreptul său de a formula recurs nu schimbă această concluzie. Prin urmare, obiecția Guvernului este respinsă.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, observă că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

Reclamantul a subliniat că, în conformitate cu procedura în fața Court of Magistrates, dreptul de a ataca o decizie cu privire la legalitatea unei arestări era dat doar procurorului, care putea cere rearestarea persoanei. Nu exista nici o obligație de a organiza o audiere sau de a notifica persoana arestată, limitând astfel accesul acesteia la instanță și creând o inegalitate de arme între părți. Acest lucru a făcut sistemul incompatibil cu art. 5 § 4. Sugestia Guvernului că reclamantul ar fi putut introduce alte cereri

Guvernul a declarat că art. 409 A nu prevede nici o limită pentru recurgerea la acest mijloc procedural. Pe de altă parte, nu era nici o posibilitate pentru Ministerul public să redeschisă procedura soluționată în favoarea reclamantului decât prin aplicarea art. 409 A (4). În consecință, această dispoziție nu era contrară principiului egalităților armelor mai ales din moment ce procurorul putea reveni la această prevedere o singură dată după ce a fost dispusă eliberarea. În plus, până la o astfel de cerere din partea procurorului, eliberarea dispusă de Court of Magistrates nu a fost suspendată.

Guvernul a mai declarat că, în procedura prevăzută la art. 409, Criminal Court era obligată să aplice principiile justiției naturale și avea, prin urmare, obligația de a trata ambele părți în mod egal și în conformitate cu garanțiile de la art. 5 § 4 în stabilirea deciziei sale.

Curtea amintește că, în baza art. 5 §

Deși nu este întotdeauna necesar ca procedura în temeiul art. 5 §

Curtea consideră că în esență nu există nicio diferență între stabilirea arestării ilegale a reclamantului printr-o nouă cerere și aceeași stabilire ca rezultat al recursului procurorului. Într-adevăr, reiese că o nouă cerere este echivalentă cu un recurs. Astfel, faptul că reclamantul avea la dispoziție o cale de atac care este echivalentă cu cea oferită procurorului în ceea ce privește legislația și care îi oferea acestuia garanții mai mari, nu afecta echilibrul care trebuie să se mențină pe întreg parcursul acestor proceduri. În consecință, Curtea nu consideră că procedurile în temeiul art. 409, în măsura în care se referă la absența posibilității de a introduce recurs, încalcă principiul egalității armelor în temeiul art. 5 § 4.

Prin urmare, nu a fost încălcat art. 5 § 4 din convenție.

Cu toate că reclamantul invocă art. 13, Curtea consideră că, din moment ce art. 5 § 4 constituie o

Reclamantul a susținut că Curtea Constituțională nu a pus la dispoziție o cale de atac adecvată. Fără a ține seama de decizia sa prin care recunoștea încălcarea art. 5 § 1 și declara că mandatul de arestare este lipsit de valabilitate, i-a menținut, totuși, în vigoare efectele negându-și astfel propria concluzie cu privire la ilegalitate. Acesta a afirmat că activitatea autorităților spaniole și arestarea sa au fost declanșate și menținute ca urmare a cererii de extrădare formulată de către Malta. Astfel, pentru eficiență, Curtea Constituțională ar fi trebuit să dispună eliberarea reclamantului, cum a procedat prima instanță emițând o decizie către autoritățile malteze să ia toate măsurile necesare pe canale diplomatice pentru a înlătura efectele mandatului ilegal. Mai mult, reclamantul a afirmat că Convenția europeană de extrădare, care era aplicabilă în cazul de față, necesita ca bază pentru o cerere de extrădare un mandat de arestare valid emis în conformitate cu legislația părții solicitante.

Guvernul a afirmat că art. 5 § 4 nu poate cere unei instanțe să dispună eliberarea unei persoane care este deținută de către autoritățile unei alte jurisdicții. Dispoziția se poate aplica doar în jurisdicția unde persoana este deținută efectiv, iar calea de atac ar trebui căutată în fața unei instanțe din acea jurisdicție, în cazul de față Spania. În măsura în care art. 5 § 4 ar putea fi aplicabil, Curtea Constituțională a eliberat reclamantul de efectele mandatului astfel încât acesta nu mai este subiectul mandatului de arestare emis pe numele lui. Cu toate acestea, el nu putea fi fizic eliberat în Malta deoarece nu era fizic deținut acolo. Instanțele malteze nu au jurisdicție asupra autorităților spaniole. Astfel, calea de atac oferită nu poate fi decât declarativă, dar ar fi putut servi ca temei pentru a-i permite reclamantului să depună o altă cerere pentru eliberarea sa în Spania.

Curtea amintește că dreptul garantat la art. 5 § 4 este aplicabil doar persoanelor private de libertate și nu se aplică pentru a obține, după eliberare, o declarație că o deținere sau arestare anterioară a fost ilegală [a se vedea

Curtea observă că reclamantul a depus cererea pentru eliberare în timp ce se afla în detenție. Cu toate acestea, Curtea Constituțională nu a emis o decizie decât pe 24 noiembrie 2004, iar la acea dată reclamantul fusese eliberat pe cauțiune de către autoritățile spaniole (a se vedea supra, pct. 23). Astfel, deși, la data depunerii cererii sale la instanțele naționale, reclamantul avea dreptul la o cale de atac în conformitate cu art. 5 § 4, această dispoziție nu se mai aplica la data pronunțării hotărârii Curții Constituționale. În consecință, nu este necesar ca Curtea să examineze dacă procedurile privind a doua perioadă de deținere a reclamantului au fost conforme cu garanțiile de la art. 5 § 4 din convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

Reclamantul a pretins că o interpretare extensivă a unei dispoziții penale pentru a justifica jurisdicția în scopul emiterii unui mandat încălca art. 7, cu toate că procedurile se aflau în stadiul preliminar. Acesta și-a reiterat interpretarea cu privire la legea în cauză (a se vedea supra, pct. 57).

Curtea amintește că standardele de la art. 7 fac referire la acțiunea penală, condamnare și pedeapsă [a se vedea

Prin urmare, acest capăt de cerere este incompatibil

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamantul a pretins 155 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Această sumă acoperă pierderea celor două puncte de vânzare pe care le deținea și ceea ce plătise pentru fondul comercial și îmbunătățiri. Acoperă, de asemenea, și pierderile a două sezoane de încasări care se ridicau la 55 000 EUR.

Guvernul a afirmat că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă care să susțină pierderile menționate. În plus, nu este răspunzător pentru nicio pierdere survenită în timp ce reclamantul era deținut în Spania, în temeiul legislației spaniole. În ceea ce privește perioada de detenție în Malta, reclamantul ar fi suferit totuși aceleași pierderi pretinse ca urmare a procedurilor penale împotriva lui indiferent dacă ar fi fost deținut în arest sau nu.

Curtea notează că a reținut doar o încălcare în temeiul art. 5 §

Reclamantul a solicitat 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral datorită frustrării și angoasei mentale care a rezultat din menținerea arestării sale ilegale.

Guvernul a susținut că Curtea Constituțională oferise deja despăgubiri pentru încălcarea găsită. În plus, din moment ce încălcarea era doar de natură procedurală, constatarea ei ar constitui o reparație echitabilă suficientă.

Reclamantul nu a primit despăgubiri pentru arestarea ilegală ulterioară hotărârii Civil Court. Curtea a constatat încălcarea art. 5 § 1 în ceea ce privește perioada de 10 zile în perioada 12 noiembrie 2004 – 22 noiembrie 2004. Consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral în urma încălcării drepturilor sale conform art. 5 §

Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1 650 EUR (precum rezultă din centralizatorul cheltuielilor atașat) pentru cheltuielile efectuate în fața instanțelor naționale malteze; 18 880 EUR (precum rezultă din centralizatorul cheltuielilor atașat) pentru cheltuielile efectuate în fața instanțelor naționale spaniole și 4 650 EUR pentru cele efectuate în fața Curții.

Guvernul a acceptat cererea referitoare la procedura în fața instanțelor naționale malteze dar s-a opus acordării costurilor pentru procedura în fața instanțelor spaniole din moment ce nu era nici o legătură cauzală între încălcarea constatată și costurile implicate. Într-adevăr, procedura de extrădare în Spania a continuat după ce autoritățile spaniole au luat cunoștință de încălcarea constatată de instanțele malteze, în urma cărora mandatul lipsit de valabilitate a fost înlocuit cu un alt mandat valid. În plus, aceste costuri păreau a fi exorbitante. În ceea ce privește costurile procedurilor în fața Curții, Guvernul a susținut că suma de 1 000 EUR ar fi corectă și rezonabilă în aceste circumstanțe.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate să obțină rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, Curtea reține că doar încălcarea art. 5 § 1 în ceea ce privește perioada de 10 zile de arestare ilegală ulterioară hotărârii Civil Court. Având în vedere informațiile pe care le deține și criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea privind cheltuielile în procedurile naționale în fața instanțelor spaniole, dar acceptă în parte cererea privind costurile în fața instanțelor naționale malteze și în fața Curții. Consideră rezonabil să acorde suma de 1 000

Curtea consideră necesar ca dobânzile moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

din convenție privind inegalitatea armelor între părți care rezultă din art. 409 al Codului penal maltez; și declară restul cererii inadmisibilă;

În constatarea încălcării art. 5 § 1 în prezenta cauză, majoritatea Camerei a împărțit detenția reclamantului în Spania în două perioade – perioada dintre 5 august 2004 (data arestării reclamantului) și 12 noiembrie 2004 (data deciziei Civil Court referitoare la contestația constituțională a reclamantului) și perioada dintre 12 noiembrie 2004 și 22 noiembrie 2004 (data la care reclamantul a fost eliberat pe cauțiune de autoritățile spaniole).

În ceea ce privește prima perioadă, plângerea reclamantului că a fost deținut cu încălcarea art. 5 § 1 din moment ce instanța care a emis mandatul de arestare nu avea autoritatea să facă acest lucru a fost respinsă de Cameră din motivul că reclamantul nu mai poate pretinde că este o victimă a unei încălcări și că această parte a plângerii este, în consecință, incompatibilă

Sunt întru totul de acord cu Camera în ceea ce privește această concluzie și acest raționament. Unde diferă părerea mea de cea a majorității este constatarea lor că, în privința celei de a doua perioade, reclamantul și-a păstrat statutul de victimă și că drepturile lui în temeiul art. 5 § 1 au fost încălcate. Majoritatea a respins obiecția Guvernului privind lipsa statutului de victimă din motivul că în hotărârea sa, Curtea Constituțională nu a admis nici în mod expres, nici pe fond încălcarea art. 5 § 1 în perioada de 10 zile între 12 – 22 noiembrie 2004 și, în consecință, nu a reparat această încălcare. Se susține că, în hotărârea sa care confirmă decizia Civil Court, Curtea Constituțională „nu a făcut nicio trimitere [...] la o încălcare în ceea ce privește perioada de 10 zile”. S-a spus că, dimpotrivă, Curtea Constituțională a insistat că Civil Court „nu ar fi trebuit să dispună eliberarea reclamantului având în vedere faptul că acesta a fost deținut în Spania; prin urmare, reiese că nu ar fi putut să susțină constatarea acestei încălcări”. În opinia majorității, dacă o astfel de constatare ar fi fost confirmată, Curtea Constituțională „ar fi crescut suma acordată reclamantului drept compensație pentru următoarea perioadă de 10 zile în care a rămas în detenție” (hotărâre, pct. 67).

În opinia mea, abordarea majorității este excesiv de formalistă și nu reflectă în mod corespunzător nici intenția, nici efectul hotărârii Curții Constituționale. Este adevărat că Curtea Constituțională nu a menținut decizia Civil Court de a-l elibera pe reclamant din motive care ar părea să reiasă clar din hotărârea sa, și anume că reclamantul era deținut în Spania și că o instanță malteză nu avea jurisdicția necesară pentru a dispună instanțelor sau autorităților unui alt stat suveran să elibereze un deținut pe teritoriul său. Acest lucru era, într-adevăr subliniat de faptul că atunci când instanța spaniolă a fost informată de decizia Civil Court, a decis, la 16 noiembrie 2004, că eliberarea reclamantului era o chestiune care trebuia determinată pe baza legislației spaniole, fără referire la legislația malteză, și a refuzat să îl elibereze (supra, pct. 18). Nu reiese, în opinia mea, din aceasta că Curtea Constituțională nu a admis că drepturile reclamantului în temeiul art. 5 § 1 fuseseră încălcate; dimpotrivă, instanța a constatat în mod expres că mandatul de arestare era nul de drept și că arestarea reclamantului era ilegală și contravenea art. 5 § 1.

Majoritatea susține că, dacă Curtea Constituțională ar fi susținut întru totul hotărârea Civil Court, ar fi crescut suma acordată pentru următoarea perioadă de 10 zile în care reclamantul a rămas în detenție. Nu pot împărtăși această perspectivă. Reiese din raționamentul Curții Constituționale de ce a considerat că o creștere a sumei acordate nu era justificată. Pe lângă faptul că eliberarea reclamantului era o chestiune care nu putea fi controlată de instanțele malteze, încălcarea art. 5 § 1 era una procedurală mai degrabă decât de fond; așa cum a subliniat Curtea Constituțională, mandatul de arestare nu fusese emis de instanța corectă, dar avea temei valid în legislația malteză. Chiar pentru motivul că ilegalitatea se datora doar unui defect procedural, Curtea Constituțională a considerat despăgubirea acordată de prima instanță ca fiind adecvată, a confirmat suma oferită și a remarcat că un nou mandat în temeiul art. 355 V din Codul penal ar putea fi emis și ar fi perfect legal (supra, pct. 22). În lumina acestei explicații, nu văd niciun motiv pentru care despăgubirea acordată de Civil Court, care nu era fixată prin referire la numărul de zile pe care reclamantul le petrecuse în detenție, ar fi trebuit să crească pentru a reflecta celelalte zece zile de detenție, dintre care șase se pot atribui, în orice caz, autorităților spaniole.

În opinia mea, confirmarea explicită că a avut loc o încălcare a cerințelor procedurale de legalitate în temeiul art. 5 § 1 și reparația prevăzută prin acordarea unei despăgubiri pentru această încălcare sunt în așa fel încât reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă a unei încălcări a acestui articol.