CASE OF KVASNICA v. SLOVAKIA

6. Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește în Piešťany. 7. Reclamantul este avocat. A fost procuror public și în prezent este membru practicant al baroului slovac. 8. Între august 1999 și martie 2001 reclamantul a acționat ca reprezentant legal al mai multor companii industriale aparținând unui grup asociat cu o oțelărie strategică din estul Slovaciei. Pentru o perioadă care a început pe 18 aprilie 2001 a fost membru al consiliului de administrație al societății care deține aceeași oțelărie. 9. În 1999 Ministrul Afacerilor Interne a constituit o echipă specială de investigatori pentru a investiga activități kriminale organizate pe scară largă de natură financiară care se presupunea că se comitea în legătură cu o companie aparținând grupului menționat mai sus.

Echipa era compusă din ofițeri ai poliției financiare. 10. La o dată nespecificată, investigatorii l-au acuzat pe un individ, I.C., de fraudă agravată. 11. La o dată nespecificată, investigatorii au solicitat autorizație judiciară pentru a intercepta telefonul reclamantului. La un moment nespecificat, un judecător al Curții Regionale Bratislava a acordat autorizația. Telefonul mobil profesional al reclamantului a fost ulterior interceptat. 12. În noiembrie 2000 reclamantul a învățat că apelurile de pe telefonul său erau interceptate; că interceptarea era efectuată de poliția financiară; și că conținutul comunicațiilor sale telefonice era cunoscut în afara poliției. 13. Pe 5 ianuarie 2001 reclamantul a primit o scrisoare anonimă care confirma informațiile de mai sus și îl sfătuia că interceptarea a avut loc din octombrie până în decembrie 2000 și a fost efectuată la cererea unor oponenți ai clienților săi.

14. Pe 31 mai 2001 și 1 iunie 2001 un ziar cotidian a publicat interviuri cu Ministrul Afacerilor Interne și cu șeful Corpului de Poliție. Din acele interviuri reclamantul a înțeles că a existat o confirmare că interceptarea a avut loc efectiv. 15. Înregistrări verbatim ale apelurilor reclamantului au fost divulgate unor grupuri de interes, politicienilor și jurnaliștilor, precum și reprezentanților mai multor persoane juridice. 16. Astfel, în septembrie 2001, ziarul Sme a primit prin poștă o transcriere a conversației telefonice a reclamantului cu un jurnalist de la Radio Europa Liberă. Pe 13 octombrie 2001, Sme a publicat o declarație a unui politician care declara la o conferință de presă că posedă aproximativ 300 de pagini cu cópii ale transcrierii conversațiilor telefonice ale reclamantului.

17. În vara anului 2002 reclamantul a fost informat că înregistrări verbatim ale conversațiilor sale cu terți persoane, efectuate de poliția financiară, erau liber accesibile pe un site web. Acestea includeau conversații cu colegii săi, clienți, reprezentantul celeilalte părți într-un caz, și prieteni. Înregistrările fuseseră manipulate în sensul că includeau afirmații pe care reclamantul și celelalte persoane implicate nu le-au făcut. 18. Pe 15 și 29 ianuarie 2001 reclamantul a informat Serviciul de Inspecție al Ministerului Afacerilor Interne („Serviciul de Inspecție") că fusese avertizat într-o scrisoare semnată „membru al Poliției Financiare" despre interceptarea telefonului său. A susținut că interceptarea era ilegală și nejustificată și a acuzat uno sau mai mulți ofițeri de poliție necunoscuți de abuz de autoritate oficială.

Reclamantul a declarat că o investigație corespunzătoare ar trebui efectuată în materia aceasta în conformitate cu legea. 19. Directorul diviziei speciale a poliției financiare și criminale (odbor zvláštnych úloh správy kriminálnej a finančnej polície) a depus o plângere penală, deoarece, pe baza examinării proprii a dosarului cauzei, ajunsese la concluzia că interceptarea încălcă articolele 36 și 37 (1) din Legea Corpului de Poliție din 1993 (a se vedea mai jos secțiunea Dreptul intern și practica relevantă). Aceasta era adevărată în special pentru că nu se bazase pe nici o suspiciune specifică împotriva persoanei vizate și nu fuseseră indicate scopuri specifice. În opinia sa, membrii echipei speciale de investigație abuzaseseră de autoritatea oficială în sensul Articolului 158 din Codul Penal.

20. Pe 10 mai 2001 judecătorul care autorizase interceptarea a depus o declarație scrisă președintelui Curții Regionale. Judecătorul a declarat că cererea de autorizare îndeplinise toate cerințele formale și de fond. În opinia sa, directorul poliției nu avea autoritate de a contesta autorizarea. Judecătorul considera deci nepotrivit să abordeze substanța obiecțiilor directorului. Cu toate acestea, a remarcat, în general, că cererile de autorizare erau depuse în scris, dar erau prezentate în persoană. Ofițerul care prezenta cererea expunea cazul oral și prezentarea orală era de obicei mai cuprinzătoare decât cererea scrisă. Deoarece cererile de autorizare trebuiau tratate cu urgență maximă, judecătorii nu avuseseră oportunitate realistă de a examina dosarul cauzei sau de a verifica că cererea de autorizare corespundea conținutului dosarului.

De altfel, informațiile din dosar erau adesea obținute din surse neverificabile. Judecătorii trebuiau deci să se bazeze pe informațiile din cererea de autorizare, ceea ce presupunea un anumit element de încredere. Judecătorul a observat în continuare că existase o creștere enormă a volumului de muncă privind interceptarea și că aceasta era datorată, printre altele, unui acord inter-agențial încheiat sub auspiciile Ministerului Justiției (a se vedea mai jos secțiunea Dreptul intern și practica relevantă) și extindea jurisdicția Curții Regionale Bratislava în această zonă. În opinia sa, chestiuni de jurisdicție nu ar trebui reglementate prin „acorduri" ci prin statut, ceea ce nu era cazul privind interceptarea.

Judecătorul a declarat că interceptarea telefonului fusese autorizată pe trei ocazii anterioare în cursul investigației în presupusele vaste tranzacții criminale în cadrul grupului industrial menționat mai sus. Avusese deci cunoștințe suficiente și detaliate despre cazul reclamantului. Judecătorul s-a asociat complet cu decizia luată, deși suspiciunea împotriva reclamantului putea fi mai târziu clarificată. Aceasta nu era nimic neobișnuit și se întâmpla în 10-20% din cazuri. 21. Pe 22 mai 2001 reclamantul a cerut Procurorului General să ia măsuri în vederea eliminării interceptării ilegale și înregistrării conversațiilor telefonice. 22. Pe 20 iunie 2001 Serviciul de Inspecție l-a audiat pe reclamant în legătură cu plângerea sa.

Potrivit reclamantului, de atunci nu a existat nicio comunicare oficială privind plângerea sa și nu a fost informat despre rezultatul investigației. 23. Pe 21 iunie și 2 iulie 2001 Serviciul de Inspecție a cerut Ministerului Afacerilor Interne să elibereze membri echipei speciale de investigație de obligația confidențialității cu privire la subiectul investigației. Ministerul a consimțit pe 9 și, respectiv, 10 iulie 2001. 24. Pe 31 august 2001 Oficiul Procurorului General a informat reclamantul, în răspuns la cererea sa de mai sus din 22 mai 2001, că cadrul pentru interferență era definit de Articolul 22 § 2 al Constituției și dispozițiile statutare relevante inclusiv Legea Corpului de Poliție din 1993. Decretul nr. 66/1992 definia jurisdicția curții în astfel de materii în cazuri în care proceduri penale nu fuseseră inițiate.

Faptul că problema relevantă nu era reglementată de o lege era doar un inconvenient formal. De altfel, o proiect de lege fusese pregătit pentru a acoperi problema relevantă. 25. Între 5 și 20 septembrie 2001 Serviciul de Inspecție a audiat patru membri ai echipei de investigație. Depunerile lor includeau, printre altele, informația că partea operativă a echipei colaborase cu reclamantul; că reclamantul fusese în contact strâns cu I.C.

(a se vedea paragraful 10 mai sus); că reclamantul fusese implicat în mai multe tranzacții contractuale în cadrul grupului, care au compromis în final interesele oțelăriei; că cererea de autorizare pentru a intercepta telefonul reclamantului se bazase pe suspiciunea că acesta comisese infracțiunile de fraudă agravată (Articolul 250 din Codul Penal) și spălare de bani (Articolul 255 din Codul Penal); că cererea fusese redactată fără consultarea dosarului; că interceptarea fusese necesară pentru că nu fuseseră posibile progrese în investigație fără aceasta; și că după compromiterea interceptării dosarul fusese pus la dispoziția diferiților oficiali, inclusiv Ministrului Justiției, care la acel moment acționa și ca Ministru al Afacerilor Interne ad interim.

26. Pe 21 septembrie 2001 Serviciul de Inspecție a respins plângerea penală depusă de directorul poliției. A notat că un „comitet de experți specializați în sarcini operaționale" fusese constituit și „nu detectase nici o încălcare a regulamentelor aplicabile". Interceptarea fusese autorizată de un judecător și deci fusese legală. Nu exista nici o bază pentru controlarea deciziei judecătorului. În concluzie, nu exista nici un caz de răspuns. Decizia nu a fost niciodată comunicată reclamantului. 27. Potrivit reclamantului, depusese aproximativ zece plângeri penale între 2001 și 2003 cu privire la interceptarea conversațiilor sale telefonice și tratarea incorectă a înregistrărilor verbatim. Fără a furniza detalii suplimentare, reclamantul a indicat că acele plângeri fuseseră respinse fără o examinare corespunzătoare a faptelor.

28. Redactorul șef al ziarului Sme a depus o plângere penală după primirea unei transcrieri a conversației telefonice a reclamantului cu un jurnalist de la Radio Europa Liberă. În contextul procedurii, un jurnalist de la Sme a fost audiat. Pe 14 noiembrie 2001 poliția a audiat de asemenea politicianul care declara că posedă 300 de pagini cu cópii ale transcrierii conversațiilor telefonice ale reclamantului. Reclamantul a fost implicat în procedură ca parte vătămată. 29. Părțile nu au informat Curtea despre rezultatul procedurii. 30. În 2003 locotenent colonelul B., ataşat departamentului Serviciului de Inspecție specializat în combaterea corupției și crimei organizate, l-a contactat pe reclamant și l-a informat că existase o ordine generală în Corpul de Poliție de respingere a tuturor plângerilor reclamantului.

Ofițerul de poliție fusese obligat să plece din poliție după ce inițiase procedură penală la una din plângerile reclamantului. În februarie și martie 2003 acel ofițer plângusese Biroului Procurorului Militar Superior din Bratislava și Oficiul Procurorului General cu privire la abuz de autoritate în contextul examinării plângerilor reclamantului. 31. Guvernul a depus o poziție a Procurorului General datată 8 februarie 2007. Indică faptul că decizia de mai sus a Serviciului de Inspecție din 21 septembrie 2001 fusese luată în conformitate cu legea. Cu privire la plângerile penale pe care ofițerul B. le depusese în 2003, un investigator setase deoparte cazul, pe 19 iulie 2006, pe motiv că nici o infracțiune nu fuseseră comisă în contextul examinării plângerilor reclamantului.

În final, referință s-a facut la răspunsul pe care Oficiul Procurorului General l-a trimis reclamantului pe 31 august 2001. 32. Potrivit Articolului 19, orice persoană are dreptul la protecție împotriva interferenței nejustificate cu viața privată și de familie (§ 2) și împotriva colectării, publicării sau altei denaturări nejustificate a datelor personale (§ 3). 33. Articolul 22 garantează secretul corespondenței, a altor comunicații și a mesajelor scrise transmise prin poștă, și a informațiilor personale (§ 1). Intimitatea scrisorilor, a altor comunicații și a mesajelor scrise păstrate în privat sau transmise prin poștă sau în alt mod, inclusiv comunicații efectuate prin telefon, telegraf și alte mijloace, nu poate fi încălcată de nimeni cu excepția cazurilor specificate de lege (§ 2). 34. În procedura nr. II.

ÚS 254/03 o persoană a susținut, printre altele, o încălcare a Articolului 8 din Convenție în sensul că telefonul său fusese interceptat ilegal. Pe 17 decembrie 2003 Curtea Constituțională a respins plângerea ca fiind klaramente nefondată. A stabilit că interceptarea fusese autorizată de un judecător al curții regionale în conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii Corpului de Poliție din 1993. 35. În procedura nr. I. ÚS 274/05 (sentința din 14 iunie 2006) Curtea Constituțională a constatat o încălcare a drepturilor unui individ sub Articolul 8 din Convenție pe motiv că, contrar cerințelor statutare, două decizii judiciare de autorizare a interceptării telefonului plângitorului nu conțineau motive specifice care să justifice interferența.

36. Codul distinge între procedura înainte de instituirea formală a unei proceduri penale, reglementată de dispozițiile Capitolului 9, procedura după inițierea procedurii dar înainte de depunerea cazului de acuzare, cunoscută sub denumirea de „procedura preliminară" și reglementată de dispozițiile Capitolului 10, și procedura în instanță care începe cu depunerea acuzării și reglementată de dispozițiile Capitolului 11. 37. Procedura înainte de instituirea unei proceduri penale cuprinde primirea și verificarea informațiilor, obținerea documentației și explicațiilor și asigurarea dovezilor cu scopul de a determina dacă o infracțiune penală a fost comisă și dacă este justificat să se inițieze o procedură formală în legătură cu aceasta.

Ca regulă generală, ascultarea și interceptarea nu sunt permise în această etapă a procedurii (Articolul 158 § 4) decât dacă măsurile respective nu pot fi amânate sau repetate în sensul Articolului 158 § 6. 38. Procedura înainte de inițierea unei proceduri penale se încheie cu o decizie formală fie de a nu accepta plângerea penală (Articolul 158 § 2), fie de a transmite materia autorității relevante care se ocupă de infracțiuni minore sau discipline sau alte materii (Articolul 159 § 1), fie de a refuza să ia măsuri (Articolul 159 §§ 1, 2 și 3), fie de a institui procedură penală formală (Articolul 160). 39. Amploarea jurisdicției și competenței instanțelor penale este definită în secțiunea 1 a Capitolului

6. The applicant was born in 1962 and lives in Piešťany. 7. The applicant is a lawyer. He used to be a public prosecutor and is now a practising member of the Slovak bar association. 8. Between August 1999 and March 2001 the applicant acted as the legal representative of several industrial companies belonging to a group associated with a strategic steelworks in eastern Slovakia. For a period of time starting on 18 April 2001 he was on the board of directors of the company owning the works. 9. In 1999 the Minister of the Interior set up a special team of investigators to investigate large-scale organised criminal activities of a financial nature which were supposedly being committed in connection with a company belonging to the above group.

The team was composed of officers from the financial police. 10. On an unspecified date the investigators charged an individual, I.C., with aggravated fraud. 11. On an unspecified date the investigators applied for judicial authorisation to tap the applicant’s telephone. At an unspecified time a judge of the Bratislava Regional Court granted the authorisation. The applicant’s professional mobile phone was subsequently tapped. 12. In November 2000 the applicant learned that calls from his phone were being intercepted; that the interception was being carried out by the financial police; and that the contents of his telephone communications were known outside the police. 13. On 5 January 2001 the applicant received an anonymous letter confirming the above information and advising him that the interception had taken place from October to December 2000 and had been carried out at the request of opponents of his clients.

14. On 31 May 2001 and 1 June 2001 a daily paper published interviews with the Minister of the Interior and the chief of the Police Corps. From those interviews the applicant understood that there had been confirmation that the interception had actually taken place. 15. Verbatim records of the applicant’s calls had been leaked to various interest groups, politicians and journalists, as well as to representatives of several legal persons. 16. Thus in September 2001 the daily Sme received by mail a transcript of the applicant’s telephone conversation with a journalist of Radio Free Europe. On 13 October 2001 Sme published a statement by a politician who had declared at a press conference that he possessed approximately 300 pages of copies of transcripts of the applicant’s telephone conversations.

17. In summer 2002 the applicant was informed that verbatim records of his conversations with third persons which had been made by the financial police were freely accessible on a website. They included conversations with his colleagues, clients, the representative of the other party in a case, and friends. The records had been manipulated in that they included statements which the applicant and the other persons involved had not made. 18. On 15 and 29 January 2001 the applicant informed the Inspection Service of the Ministry of the Interior (“the Inspection Service”) that he had been warned in a letter signed “member of the Financial Police” about the interception of his telephone. He claimed that the interception was unlawful and unjustified and accused one or more unknown police officers of having abused their official authority.

The applicant stated that an appropriate investigation should be carried out into the matter in accordance with the law. 19. The director of the special division of the financial and criminal police (odbor zvláštnych úloh správy kriminálnej a finančnej polície) lodged a criminal complaint as, on the basis of his own examination of the case file, he had come to the conclusion that the interception contravened sections 36 and 37 (1) of the Police Corps Act 1993 (see Relevant domestic law and practice below). This was so in particular because it had not been based on any specific suspicion against the person being targeted and no specific purpose had been indicated. In his view, the members of the special investigative team had abused their official authority within the meaning of Article 158 of the Criminal Code.

20. On 10 May 2001 the judge who had authorised the interception made a written statement to the President of the Regional Court. The judge stated that the request for the authorisation had met all formal and substantive requirements. In his view, the police director had no authority to challenge the authorisation. The judge therefore considered it inappropriate to address the substance of the director’s objections. He nevertheless remarked, in general, that requests for authorisation were made in writing, but were submitted in person. The officer submitting the request had presented the case orally and the oral presentation was usually more comprehensive than the written request. As requests for authorisation had to be handled with the utmost urgency, judges had had no realistic opportunity to examine the case file or to check that the request for authorisation corresponded to the contents of the case file.

Furthermore, the information in the case file was often obtained from unverifiable sources. Judges therefore had to rely on the information in the request for authorisation, which presupposed a certain element of trust. The judge further observed that there had been an enormous increase in the workload concerning tapping and that this was due, inter alia, to an interagency agreement which had been reached under the auspices of the Ministry of Justice (see Relevant domestic law and practice below) and had extended the jurisdiction of the Bratislava Regional Court in this area. In his view, questions of jurisdiction should not be regulated by “agreements” but by statute, which was not the case in relation to tapping.

The judge stated that telephone tapping had been authorised on three previous occasions in the course of the investigation into the suspected extensive criminal transactions within the industrial group mentioned above. He had thus had sufficient and detailed knowledge about the applicant’s case. The judge associated himself completely with the decision taken, although the suspicion against the applicant might later have been dispelled. This was nothing unusual and happened in 10-20% of cases. 21. On 22 May 2001 the applicant asked the General Prosecutor to take measures with a view to eliminating unlawful interception and recording of telephone conversations. 22. On 20 June 2001 the Inspection Service questioned the applicant in connection with his complaint.

According to the applicant, since then there has been no official communication concerning his complaint and he has not been informed of the outcome of the investigation. 23. On 21 June and 2 July 2001 the Inspection Service requested that the Ministry of the Interior discharge members of the special investigative team from the obligation of confidentiality in respect of the subject matter of the investigation. The Ministry agreed on 9 and 10 July 2001 respectively. 24. On 31 August 2001 the General Prosecutor’s Office informed the applicant, in reply to his above request of 22 May 2001, that the framework for the interference was defined by Article 22 § 2 of the Constitution and the relevant statutory provisions including the Police Corps Act 1993. Decree no. 66/1992 defined the court’s jurisdiction in such matters in cases where criminal proceedings had not been brought.

The fact that the relevant issue was not governed by a law was only a formal shortcoming. Moreover, a draft law had been prepared to cover the relevant issue. 25. Between 5 and 20 September 2001 the Inspection Service questioned four members of the investigative team. Their depositions included, inter alia, the information that the operative part of the team had been colluding with the applicant; that the applicant had been in close contact with I.C.

(see paragraph 10 above); that the applicant had been involved in several contractual transactions within the group, which had eventually harmed the interests of the steelworks; that the request for authorisation to tap the applicant’s phone had been based on the suspicion that he had committed the offences of aggravated fraud (Article 250 of the Criminal Code) and money laundering (Article 255 of the Criminal Code); that the request had been drafted without consultation of the case file; that the interception had been necessary because it had not been possible to move the investigation forward without it; and that after the interception had been compromised the case file had been made available to various officials, including the Minister of Justice, who at that time also acted as the Minister of the Interior ad interim.

26. On 21 September 2001 the Inspection Service dismissed the criminal complaint by the police director. It noted that a “committee of experts specialising in operational tasks” had been set up and “had detected no breach of the applicable regulations”. The interception had been authorised by a judge and had thus been lawful. There was no basis for scrutinising the judge’s decision. In conclusion, there was no case to answer. The decision has never been served on the applicant. 27. According to the applicant, he had lodged some ten criminal complaints between 2001 and 2003 about the interception of his telephone conversations and mishandling of the verbatim records. Without submitting further details the applicant indicated that those complaints had been rejected without an appropriate examination of the facts.

28. The chief editor of the daily Sme filed a criminal complaint after receipt of a transcription of the applicant’s telephone conversation with a journalist of Radio Free Europe. In the context of the proceedings a journalist of Sme was heard. On 14 November 2001 the police also heard the politician who had stated that he possessed 300 pages of copies of transcripts of the applicant’s telephone conversations. The applicant was involved in the proceedings as the injured party. 29. The parties have not informed the Court about the outcome of the proceedings. 30. In 2003 lieutenant colonel B., attached to the Inspection Service’s department specialised in combating corruption and organised crime, contacted the applicant and informed him that there was a general order within the Police Corps to reject all the applicant’s complaints.

The police officer had been obliged to leave the police after he had started criminal proceedings upon one of the applicant’s complaints. In February and March 2003 that officer had complained to the Bratislava Higher Military Prosecutor’s office and to the General Prosecutor’s office about abuse of authority in the context of examination of the applicant’s complaints. 31. The Government submitted a standpoint of the General Prosecutor dated 8 February 2007. It indicates that the above decision of the Inspection Service of 21 September 2001 had been taken in accordance with the law. As to the criminal complaints which officer B. had lodged in 2003, an investigator had set the case aside, on 19 July 2006, on the ground that no offence had been committed in the context of examination of the applicant’s complaints.

Finally, reference was made to the reply which the General Prosecutor’s Office had sent to the applicant on 31 August 2001. 32. Pursuant to Article 19, everybody has the right to protection against unjustified interference with his or her private and family life (§ 2) and against the unjustified collection, publication or other misuse of personal data (§ 3). 33. Article 22 guarantees the secrecy of correspondence, other communications and written messages delivered by post, and of personal information (§ 1). The privacy of letters, other communications and written messages kept privately or delivered by post or otherwise, including communications made by telephone, telegraph and other means, cannot be violated by anyone except in cases specified by law (§ 2). 34. In proceedings no. II.

ÚS 254/03 an individual alleged, inter alia, a breach of Article 8 of the Convention in that his telephone had been tapped unlawfully. On 17 December 2003 the Constitutional Court dismissed the complaint as being manifestly ill-founded. It established that the interception had been authorised by a regional court judge in accordance with the relevant provisions of the Police Corps Act 1993. 35. In proceedings no. I. ÚS 274/05 (judgment of 14 June 2006) the Constitutional Court found a breach of an individual’s rights under Article 8 of the Convention on the ground that, contrary to the statutory requirement, two judicial decisions to authorise the interception of the plaintiff’s telephone contained no specific reasons justifying the interference.

36. The Code distinguishes between the procedure before the formal institution (commencement) of a criminal prosecution, which is governed by the provisions of Chapter 9, the procedure after the commencement of the prosecution but before the filing of the bill of indictment, known as the “preliminary proceedings” and governed by the provisions of Chapter 10, and the procedure in court which begins with the filing of the indictment and is governed by the provisions of Chapter 11. 37. The procedure before the institution of a criminal prosecution encompasses receiving and verifying information, obtaining documentation and explanations and securing evidence with a view to determining whether a criminal offence has been committed and whether it is justified to bring a formal prosecution in connection with it.

As a general rule, eavesdropping and interception is not allowed at this stage of the proceedings (Article 158 § 4) unless such measures cannot be postponed or repeated within the meaning of Article 158 § 6. 38. The procedure before the commencement of a criminal prosecution ends with a formal decision either not to accept the criminal complaint (Article 158 § 2), or to refer the matter to the relevant authority dealing with minor offences or disciplinary or other matters (Article 159 § 1), or to refuse to take action (Article 159 §§ 1, 2 and 3), or to institute formal criminal proceedings (Article 160). 39. The scope of the jurisdiction and competence of criminal courts is defined in section 1 of Chapter