CASE OF KVASNICA v. SLOVAKIA

Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește în Piešťany. 7. Reclamantul este avocat. A fost procuror public și în prezent este membru practicant al baroului slovac. 8. Între august 1999 și martie 2001 reclamantul a acționat ca reprezentant legal al mai multor companii industriale aparținând unui grup asociat cu o oțelărie strategică din estul Slovaciei. Pentru o perioadă care a început pe 18 aprilie 2001 a fost membru al consiliului de administrație al societății care deține aceeași oțelărie. 9. În 1999 Ministrul Afacerilor Interne a constituit o echipă specială de investigatori pentru a investiga activități kriminale organizate pe scară largă de natură financiară care se presupunea că se comitea în legătură cu o companie aparținând grupului menționat mai sus. Echipa era compusă din ofițeri ai poliției financiare. 10. La o dată nespecificată, investigatorii l-au acuzat pe un individ, I.C., de fraudă agravată. 11. La o dată nespecificată, investigatorii au solicitat autorizație judiciară pentru a intercepta telefonul reclamantului. La un moment nespecificat, un judecător al Curții Regionale Bratislava a acordat autorizația. Telefonul mobil profesional al reclamantului a fost ulterior interceptat. 12. În noiembrie 2000 reclamantul a învățat că apelurile de pe telefonul său erau interceptate; că interceptarea era efectuată de poliția financiară; și că conținutul comunicațiilor sale telefonice era cunoscut în afara poliției. 13. Pe 5 ianuarie 2001 reclamantul a primit o scrisoare anonimă care confirma informațiile de mai sus și îl sfătuia că interceptarea a avut loc din octombrie până în decembrie 2000 și a fost efectuată la cererea unor oponenți ai clienților săi. 14. Pe 31 mai 2001 și 1 iunie 2001 un ziar cotidian a publicat interviuri cu Ministrul Afacerilor Interne și cu șeful Corpului de Poliție. Din acele interviuri reclamantul a înțeles că a existat o confirmare că interceptarea a avut loc efectiv. 15. Înregistrări verbatim ale apelurilor reclamantului au fost divulgate unor grupuri de interes, politicienilor și jurnaliștilor, precum și reprezentanților mai multor persoane juridice. 16. Astfel, în septembrie 2001, ziarul Sme a primit prin poștă o transcriere a conversației telefonice a reclamantului cu un jurnalist de la Radio Europa Liberă. Pe 13 octombrie 2001, Sme a publicat o declarație a unui politician care declara la o conferință de presă că posedă aproximativ 300 de pagini cu cópii ale transcrierii conversațiilor telefonice ale reclamantului. 17. În vara anului 2002 reclamantul a fost informat că înregistrări verbatim ale conversațiilor sale cu terți persoane, efectuate de poliția financiară, erau liber accesibile pe un site web. Acestea includeau conversații cu colegii săi, clienți, reprezentantul celeilalte părți într-un caz, și prieteni. Înregistrările fuseseră manipulate în sensul că includeau afirmații pe care reclamantul și celelalte persoane implicate nu le-au făcut. 18. Pe 15 și 29 ianuarie 2001 reclamantul a informat Serviciul de Inspecție al Ministerului Afacerilor Interne („Serviciul de Inspecție") că fusese avertizat într-o scrisoare semnată „membru al Poliției Financiare" despre interceptarea telefonului său. A susținut că interceptarea era ilegală și nejustificată și a acuzat uno sau mai mulți ofițeri de poliție necunoscuți de abuz de autoritate oficială. Reclamantul a declarat că o investigație corespunzătoare ar trebui efectuată în materia aceasta în conformitate cu legea. 19. Directorul diviziei speciale a poliției financiare și criminale (odbor zvláštnych úloh správy kriminálnej a finančnej polície) a depus o plângere penală, deoarece, pe baza examinării proprii a dosarului cauzei, ajunsese la concluzia că interceptarea încălcă articolele 36 și 37 (1) din Legea Corpului de Poliție din 1993 (a se vedea mai jos secțiunea Dreptul intern și practica relevantă). Aceasta era adevărată în special pentru că nu se bazase pe nici o suspiciune specifică împotriva persoanei vizate și nu fuseseră indicate scopuri specifice. În opinia sa, membrii echipei speciale de investigație abuzaseseră de autoritatea oficială în sensul Articolului 158 din Codul Penal. 20. Pe 10 mai 2001 judecătorul care autorizase interceptarea a depus o declarație scrisă președintelui Curții Regionale. Judecătorul a declarat că cererea de autorizare îndeplinise toate cerințele formale și de fond. În opinia sa, directorul poliției nu avea autoritate de a contesta autorizarea. Judecătorul considera deci nepotrivit să abordeze substanța obiecțiilor directorului. Cu toate acestea, a remarcat, în general, că cererile de autorizare erau depuse în scris, dar erau prezentate în persoană. Ofițerul care prezenta cererea expunea cazul oral și prezentarea orală era de obicei mai cuprinzătoare decât cererea scrisă. Deoarece cererile de autorizare trebuiau tratate cu urgență maximă, judecătorii nu avuseseră oportunitate realistă de a examina dosarul cauzei sau de a verifica că cererea de autorizare corespundea conținutului dosarului. De altfel, informațiile din dosar erau adesea obținute din surse neverificabile. Judecătorii trebuiau deci să se bazeze pe informațiile din cererea de autorizare, ceea ce presupunea un anumit element de încredere. Judecătorul a observat în continuare că existase o creștere enormă a volumului de muncă privind interceptarea și că aceasta era datorată, printre altele, unui acord inter-agențial încheiat sub auspiciile Ministerului Justiției (a se vedea mai jos secțiunea Dreptul intern și practica relevantă) și extindea jurisdicția Curții Regionale Bratislava în această zonă. În opinia sa, chestiuni de jurisdicție nu ar trebui reglementate prin „acorduri" ci prin statut, ceea ce nu era cazul privind interceptarea. Judecătorul a declarat că interceptarea telefonului fusese autorizată pe trei ocazii anterioare în cursul investigației în presupusele vaste tranzacții criminale în cadrul grupului industrial menționat mai sus. Avusese deci cunoștințe suficiente și detaliate despre cazul reclamantului. Judecătorul s-a asociat complet cu decizia luată, deși suspiciunea împotriva reclamantului putea fi mai târziu clarificată. Aceasta nu era nimic neobișnuit și se întâmpla în 10-20% din cazuri. 21. Pe 22 mai 2001 reclamantul a cerut Procurorului General să ia măsuri în vederea eliminării interceptării ilegale și înregistrării conversațiilor telefonice. 22. Pe 20 iunie 2001 Serviciul de Inspecție l-a audiat pe reclamant în legătură cu plângerea sa. Potrivit reclamantului, de atunci nu a existat nicio comunicare oficială privind plângerea sa și nu a fost informat despre rezultatul investigației. 23. Pe 21 iunie și 2 iulie 2001 Serviciul de Inspecție a cerut Ministerului Afacerilor Interne să elibereze membri echipei speciale de investigație de obligația confidențialității cu privire la subiectul investigației. Ministerul a consimțit pe 9 și, respectiv, 10 iulie 2001. 24. Pe 31 august 2001 Oficiul Procurorului General a informat reclamantul, în răspuns la cererea sa de mai sus din 22 mai 2001, că cadrul pentru interferență era definit de Articolul 22 § 2 al Constituției și dispozițiile statutare relevante inclusiv Legea Corpului de Poliție din 1993. Decretul nr. 66/1992 definia jurisdicția curții în astfel de materii în cazuri în care proceduri penale nu fuseseră inițiate. Faptul că problema relevantă nu era reglementată de o lege era doar un inconvenient formal. De altfel, o proiect de lege fusese pregătit pentru a acoperi problema relevantă. 25. Între 5 și 20 septembrie 2001 Serviciul de Inspecție a audiat patru membri ai echipei de investigație. Depunerile lor includeau, printre altele, informația că partea operativă a echipei colaborase cu reclamantul; că reclamantul fusese în contact strâns cu I.C. (a se vedea paragraful 10 mai sus); că reclamantul fusese implicat în mai multe tranzacții contractuale în cadrul grupului, care au compromis în final interesele oțelăriei; că cererea de autorizare pentru a intercepta telefonul reclamantului se bazase pe suspiciunea că acesta comisese infracțiunile de fraudă agravată (Articolul 250 din Codul Penal) și spălare de bani (Articolul 255 din Codul Penal); că cererea fusese redactată fără consultarea dosarului; că interceptarea fusese necesară pentru că nu fuseseră posibile progrese în investigație fără aceasta; și că după compromiterea interceptării dosarul fusese pus la dispoziția diferiților oficiali, inclusiv Ministrului Justiției, care la acel moment acționa și ca Ministru al Afacerilor Interne ad interim. 26. Pe 21 septembrie 2001 Serviciul de Inspecție a respins plângerea penală depusă de directorul poliției. A notat că un „comitet de experți specializați în sarcini operaționale" fusese constituit și „nu detectase nici o încălcare a regulamentelor aplicabile". Interceptarea fusese autorizată de un judecător și deci fusese legală. Nu exista nici o bază pentru controlarea deciziei judecătorului. În concluzie, nu exista nici un caz de răspuns. Decizia nu a fost niciodată comunicată reclamantului. 27. Potrivit reclamantului, depusese aproximativ zece plângeri penale între 2001 și 2003 cu privire la interceptarea conversațiilor sale telefonice și tratarea incorectă a înregistrărilor verbatim. Fără a furniza detalii suplimentare, reclamantul a indicat că acele plângeri fuseseră respinse fără o examinare corespunzătoare a faptelor. 28. Redactorul șef al ziarului Sme a depus o plângere penală după primirea unei transcrieri a conversației telefonice a reclamantului cu un jurnalist de la Radio Europa Liberă. În contextul procedurii, un jurnalist de la Sme a fost audiat. Pe 14 noiembrie 2001 poliția a audiat de asemenea politicianul care declara că posedă 300 de pagini cu cópii ale transcrierii conversațiilor telefonice ale reclamantului. Reclamantul a fost implicat în procedură ca parte vătămată. 29. Părțile nu au informat Curtea despre rezultatul procedurii. 30. În 2003 locotenent colonelul B., ataşat departamentului Serviciului de Inspecție specializat în combaterea corupției și crimei organizate, l-a contactat pe reclamant și l-a informat că existase o ordine generală în Corpul de Poliție de respingere a tuturor plângerilor reclamantului. Ofițerul de poliție fusese obligat să plece din poliție după ce inițiase procedură penală la una din plângerile reclamantului. În februarie și martie 2003 acel ofițer plângusese Biroului Procurorului Militar Superior din Bratislava și Oficiul Procurorului General cu privire la abuz de autoritate în contextul examinării plângerilor reclamantului. 31. Guvernul a depus o poziție a Procurorului General datată 8 februarie 2007. Indică faptul că decizia de mai sus a Serviciului de Inspecție din 21 septembrie 2001 fusese luată în conformitate cu legea. Cu privire la plângerile penale pe care ofițerul B. le depusese în 2003, un investigator setase deoparte cazul, pe 19 iulie 2006, pe motiv că nici o infracțiune nu fuseseră comisă în contextul examinării plângerilor reclamantului. În final, referință s-a facut la răspunsul pe care Oficiul Procurorului General l-a trimis reclamantului pe 31 august 2001. 32. Potrivit Articolului 19, orice persoană are dreptul la protecție împotriva interferenței nejustificate cu viața privată și de familie (§ 2) și împotriva colectării, publicării sau altei denaturări nejustificate a datelor personale (§ 3). 33. Articolul 22 garantează secretul corespondenței, a altor comunicații și a mesajelor scrise transmise prin poștă, și a informațiilor personale (§ 1). Intimitatea scrisorilor, a altor comunicații și a mesajelor scrise păstrate în privat sau transmise prin poștă sau în alt mod, inclusiv comunicații efectuate prin telefon, telegraf și alte mijloace, nu poate fi încălcată de nimeni cu excepția cazurilor specificate de lege (§ 2). 34. În procedura nr. II. ÚS 254/03 o persoană a susținut, printre altele, o încălcare a Articolului 8 din Convenție în sensul că telefonul său fusese interceptat ilegal. Pe 17 decembrie 2003 Curtea Constituțională a respins plângerea ca fiind klaramente nefondată. A stabilit că interceptarea fusese autorizată de un judecător al curții regionale în conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii Corpului de Poliție din 1993. 35. În procedura nr. I. ÚS 274/05 (sentința din 14 iunie 2006) Curtea Constituțională a constatat o încălcare a drepturilor unui individ sub Articolul 8 din Convenție pe motiv că, contrar cerințelor statutare, două decizii judiciare de autorizare a interceptării telefonului plângitorului nu conțineau motive specifice care să justifice interferența. 36. Codul distinge între procedura înainte de instituirea formală a unei proceduri penale, reglementată de dispozițiile Capitolului 9, procedura după inițierea procedurii dar înainte de depunerea cazului de acuzare, cunoscută sub denumirea de „procedura preliminară" și reglementată de dispozițiile Capitolului 10, și procedura în instanță care începe cu depunerea acuzării și reglementată de dispozițiile Capitolului 11. 37. Procedura înainte de instituirea unei proceduri penale cuprinde primirea și verificarea informațiilor, obținerea documentației și explicațiilor și asigurarea dovezilor cu scopul de a determina dacă o infracțiune penală a fost comisă și dacă este justificat să se inițieze o procedură formală în legătură cu aceasta. Ca regulă generală, ascultarea și interceptarea nu sunt permise în această etapă a procedurii (Articolul 158 § 4) decât dacă măsurile respective nu pot fi amânate sau repetate în sensul Articolului 158 § 6. 38. Procedura înainte de inițierea unei proceduri penale se încheie cu o decizie formală fie de a nu accepta plângerea penală (Articolul 158 § 2), fie de a transmite materia autorității relevante care se ocupă de infracțiuni minore sau discipline sau alte materii (Articolul 159 § 1), fie de a refuza să ia măsuri (Articolul 159 §§ 1, 2 și 3), fie de a institui procedură penală formală (Articolul 160). 39. Amploarea jurisdicției și competenței instanțelor penale este definită în secțiunea 1 a Capitolului 2. Procedurile de primă instanță trebuie desfășurate în fața unei curți de district decât dacă legea prevede altfel (Articolul 16). 40. Legea reglementează organizarea și puterile poliției. Secțiunea 2 (1) definește sarcinile poliției. Acestea includ servirea (a) pentru a proteja drepturile și libertățile fundamentale, viața, sănătatea, siguranța personală și proprietatea; (b) pentru a detecta infracțiuni penale și pentru a identifica vinovații; (c) pentru a detecta operații financiare ilegale și spălarea de bani; (d) pentru a investiga infracțiuni penale și pentru a examina plângeri penale; și (e) pentru a combate terorismul și crima organizată. Dispozițiile relevante în cazul de față sunt următoarele: „Dispozitive de tehnologie informației Articolul 35 Pentru scopurile acestei legi, dispozitivele de tehnologie informației sunt, în particular, mijloace și dispozitive electrotehnică, radio-tehnică, foto-tehnică, optică și alte sau combinații ale acestora utilizate în secret pentru a) căutare, deschidere și examinare a încărcăturilor și evaluarea lor prin utilizarea metodelor forense, b) interceptare și înregistrare a telecomunicațiilor, c) obținere de imagini, sunete sau alte înregistrări. Articolul 36 1. Corpul de Poliție are dreptul să utilizeze dispozitive de tehnologie informației în conformitate cu sarcinile sale în lupta împotriva terorismului, spălării banilor în contextul celor mai grave forme de activități criminale, în particular crima organizată, ... evaziune fiscală și operații financiare ilegale, ... Dispozițiunea precedentă nu se aplică contactelor dintre persoana acuzată și consilierul juridic al acesteia. 2. Corpul de Poliție poate utiliza dispozitive de tehnologie informației și pentru alte activități criminale decât cele menționate în sub-secțiunea 1 sub condiția acordului persoanei ale cărei drepturi și libertăți vor fi assim interferite. Condiții de utilizare a dispozitivelor de tehnologie informației Articolul 37 1. Corpul de Poliție poate utiliza dispozitive de tehnologie informației numai atunci când utilizarea altor mijloace ar face investigația activităților criminale menționate în articolul 36, identificarea perpetratorilor lor sau asigurarea dovezilor necesare pentru scopuri ale procedurii penale ineficace sau considerabil dificilă. 2. Dispozitivele de tehnologie informației pot fi utilizate numai sub rezerva acordului prealabil scris al unui judecător și pentru o perioadă strict necesară care, totuși, nu poate depăși șase luni. Acea perioadă începe de la ziua când acordul a fost dat. 3. Judecătorul care aprobă utilizarea dispozitivelor de tehnologie informației poate, pe baza unei cereri noi, extinde perioada, dar cu cel mult șase luni de fiecare dată. 4. În cazuri excepționale, în care nu este posibilă nici o întârziere și acordul scris al unui judecător nu poate fi obținut, dispozitivele de tehnologie informației pot fi utilizate fără acordul respectiv. Cu toate acestea, Corpul de Poliție trebuie să ceară aprobarea scrisă a unui judecător fără întârziere. Dacă acordul nu este dat în termen de 24 de ore de la momentul în care utilizarea dispozitivelor a început sau dacă judecătorul refuză să dea acordul, Corpul de Poliție trebuie să înceteze utilizarea dispozitivelor de tehnologie informații. Informațiile obținute así nu pot fi utilizate de Corpul de Poliție și trebuie să fie distruse în prezența judecătorului competent să decidă asupra cererii. 5. Corpul de Poliție va depune o cerere de aprobare a utilizării dispozitivelor de tehnologie informații unui judecător în scris; trebuie să conțină date despre persoana vizată, să specifice dispozitivul care va fi utilizat, locul, durata și motivele pentru utilizare. 6. Judecătorul care acordă consimțământul pentru utilizarea dispozitivelor de tehnologie informații trebuie să examineze pe o bază continuă dacă motivele pentru utilizare persistă; în cazul în care acele motive nu mai există, judecătorul este obligat să ordone imediat încetarea utilizării dispozitivelor. 7. Corpul de Poliție poate utiliza dispozitive de tehnologie informații fără acordul prealabil al unui judecător ... atunci când persoana ale cărei drepturi și libertăți sunt să fie interferite a consimțit la aceasta în scris... Articolul 38 1. Atunci când utilizează dispozitive de tehnologie informații, Corpul de Poliție trebuie să examineze constant dacă motivele pentru aceasta utilizare persistă. Atunci când acele motive nu mai sunt valide, Corpul de Poliție trebuie imediat să înceteze utilizarea unui dispozitiv de tehnologie informații. 2. Corpul de Poliție trebuie să informeze judecătorul care acordă consimțământul pentru utilizarea dispozitivelor de tehnologie informații despre încetarea unei asemenea utilizări. 3. Informațiile obținute prin mijloace de dispozitive de tehnologie informații pot fi utilizate exclusiv pentru atingerea scopului prevăzut în articolul 36. 4. Utilizarea dispozitivelor de tehnologie informații poate restricționa inviolabilitatea casei, intimitatea corespondenței și intimitatea informațiilor comunicate doar în măsura în care este indispensabilă. 5. Informațiile obținute prin mijloace de dispozitive de tehnologie informații pot fi excepțional utilizate ca dovezi, și anume atunci când asemenea informații constituie singura dovadă care indică faptul că o infracțiune penală listată în articolul 36 a fost comisă de o anumită persoană și în cazul în care asemenea dovezi nu pot fi obținute prin alte mijloace. În acest caz, înregistrarea relevantă trebuie să fie însoțită de procese-verbale care indică locul, ora, mijloacele și conținutul înregistrării și motivul pentru care a fost efectuată.„ 41. Secțiunea 69 tratează sistemele de informații și bazele de date ale poliției. Poliția are dreptul să constituie și să opereze sisteme de informații și baze de date care conțin informații despre persoane și fapte care sunt relevante pentru munca sa (subsecțiunea 1). Poliția are datoria de a proteja datele stocate în aceste sisteme de la divulgare, abuz, deteriorare și distrugere (subsecțiunea 2). Dacă datele nu mai sunt necesare, trebuie distruse sau stocate așa fel încât să nu fie accesibile nimănui cu excepția unei curți (subsecțiunea 3). 42. Secțiunile 35, 36(2), 37 și 38 ale Legii Corpului de Poliție din 1993 au fost abrog

The applicant was born in 1962 and lives in Piešťany. 7. The applicant is a lawyer. He used to be a public prosecutor and is now a practising member of the Slovak bar association. 8. Between August 1999 and March 2001 the applicant acted as the legal representative of several industrial companies belonging to a group associated with a strategic steelworks in eastern Slovakia. For a period of time starting on 18 April 2001 he was on the board of directors of the company owning the works. 9. In 1999 the Minister of the Interior set up a special team of investigators to investigate large-scale organised criminal activities of a financial nature which were supposedly being committed in connection with a company belonging to the above group. The team was composed of officers from the financial police. 10. On an unspecified date the investigators charged an individual, I.C., with aggravated fraud. 11. On an unspecified date the investigators applied for judicial authorisation to tap the applicant’s telephone. At an unspecified time a judge of the Bratislava Regional Court granted the authorisation. The applicant’s professional mobile phone was subsequently tapped. 12. In November 2000 the applicant learned that calls from his phone were being intercepted; that the interception was being carried out by the financial police; and that the contents of his telephone communications were known outside the police. 13. On 5 January 2001 the applicant received an anonymous letter confirming the above information and advising him that the interception had taken place from October to December 2000 and had been carried out at the request of opponents of his clients. 14. On 31 May 2001 and 1 June 2001 a daily paper published interviews with the Minister of the Interior and the chief of the Police Corps. From those interviews the applicant understood that there had been confirmation that the interception had actually taken place. 15. Verbatim records of the applicant’s calls had been leaked to various interest groups, politicians and journalists, as well as to representatives of several legal persons. 16. Thus in September 2001 the daily Sme received by mail a transcript of the applicant’s telephone conversation with a journalist of Radio Free Europe. On 13 October 2001 Sme published a statement by a politician who had declared at a press conference that he possessed approximately 300 pages of copies of transcripts of the applicant’s telephone conversations. 17. In summer 2002 the applicant was informed that verbatim records of his conversations with third persons which had been made by the financial police were freely accessible on a website. They included conversations with his colleagues, clients, the representative of the other party in a case, and friends. The records had been manipulated in that they included statements which the applicant and the other persons involved had not made. 18. On 15 and 29 January 2001 the applicant informed the Inspection Service of the Ministry of the Interior (“the Inspection Service”) that he had been warned in a letter signed “member of the Financial Police” about the interception of his telephone. He claimed that the interception was unlawful and unjustified and accused one or more unknown police officers of having abused their official authority. The applicant stated that an appropriate investigation should be carried out into the matter in accordance with the law. 19. The director of the special division of the financial and criminal police (odbor zvláštnych úloh správy kriminálnej a finančnej polície) lodged a criminal complaint as, on the basis of his own examination of the case file, he had come to the conclusion that the interception contravened sections 36 and 37 (1) of the Police Corps Act 1993 (see Relevant domestic law and practice below). This was so in particular because it had not been based on any specific suspicion against the person being targeted and no specific purpose had been indicated. In his view, the members of the special investigative team had abused their official authority within the meaning of Article 158 of the Criminal Code. 20. On 10 May 2001 the judge who had authorised the interception made a written statement to the President of the Regional Court. The judge stated that the request for the authorisation had met all formal and substantive requirements. In his view, the police director had no authority to challenge the authorisation. The judge therefore considered it inappropriate to address the substance of the director’s objections. He nevertheless remarked, in general, that requests for authorisation were made in writing, but were submitted in person. The officer submitting the request had presented the case orally and the oral presentation was usually more comprehensive than the written request. As requests for authorisation had to be handled with the utmost urgency, judges had had no realistic opportunity to examine the case file or to check that the request for authorisation corresponded to the contents of the case file. Furthermore, the information in the case file was often obtained from unverifiable sources. Judges therefore had to rely on the information in the request for authorisation, which presupposed a certain element of trust. The judge further observed that there had been an enormous increase in the workload concerning tapping and that this was due, inter alia, to an interagency agreement which had been reached under the auspices of the Ministry of Justice (see Relevant domestic law and practice below) and had extended the jurisdiction of the Bratislava Regional Court in this area. In his view, questions of jurisdiction should not be regulated by “agreements” but by statute, which was not the case in relation to tapping. The judge stated that telephone tapping had been authorised on three previous occasions in the course of the investigation into the suspected extensive criminal transactions within the industrial group mentioned above. He had thus had sufficient and detailed knowledge about the applicant’s case. The judge associated himself completely with the decision taken, although the suspicion against the applicant might later have been dispelled. This was nothing unusual and happened in 10-20% of cases. 21. On 22 May 2001 the applicant asked the General Prosecutor to take measures with a view to eliminating unlawful interception and recording of telephone conversations. 22. On 20 June 2001 the Inspection Service questioned the applicant in connection with his complaint. According to the applicant, since then there has been no official communication concerning his complaint and he has not been informed of the outcome of the investigation. 23. On 21 June and 2 July 2001 the Inspection Service requested that the Ministry of the Interior discharge members of the special investigative team from the obligation of confidentiality in respect of the subject matter of the investigation. The Ministry agreed on 9 and 10 July 2001 respectively. 24. On 31 August 2001 the General Prosecutor’s Office informed the applicant, in reply to his above request of 22 May 2001, that the framework for the interference was defined by Article 22 § 2 of the Constitution and the relevant statutory provisions including the Police Corps Act 1993. Decree no. 66/1992 defined the court’s jurisdiction in such matters in cases where criminal proceedings had not been brought. The fact that the relevant issue was not governed by a law was only a formal shortcoming. Moreover, a draft law had been prepared to cover the relevant issue. 25. Between 5 and 20 September 2001 the Inspection Service questioned four members of the investigative team. Their depositions included, inter alia, the information that the operative part of the team had been colluding with the applicant; that the applicant had been in close contact with I.C. (see paragraph 10 above); that the applicant had been involved in several contractual transactions within the group, which had eventually harmed the interests of the steelworks; that the request for authorisation to tap the applicant’s phone had been based on the suspicion that he had committed the offences of aggravated fraud (Article 250 of the Criminal Code) and money laundering (Article 255 of the Criminal Code); that the request had been drafted without consultation of the case file; that the interception had been necessary because it had not been possible to move the investigation forward without it; and that after the interception had been compromised the case file had been made available to various officials, including the Minister of Justice, who at that time also acted as the Minister of the Interior ad interim. 26. On 21 September 2001 the Inspection Service dismissed the criminal complaint by the police director. It noted that a “committee of experts specialising in operational tasks” had been set up and “had detected no breach of the applicable regulations”. The interception had been authorised by a judge and had thus been lawful. There was no basis for scrutinising the judge’s decision. In conclusion, there was no case to answer. The decision has never been served on the applicant. 27. According to the applicant, he had lodged some ten criminal complaints between 2001 and 2003 about the interception of his telephone conversations and mishandling of the verbatim records. Without submitting further details the applicant indicated that those complaints had been rejected without an appropriate examination of the facts. 28. The chief editor of the daily Sme filed a criminal complaint after receipt of a transcription of the applicant’s telephone conversation with a journalist of Radio Free Europe. In the context of the proceedings a journalist of Sme was heard. On 14 November 2001 the police also heard the politician who had stated that he possessed 300 pages of copies of transcripts of the applicant’s telephone conversations. The applicant was involved in the proceedings as the injured party. 29. The parties have not informed the Court about the outcome of the proceedings. 30. In 2003 lieutenant colonel B., attached to the Inspection Service’s department specialised in combating corruption and organised crime, contacted the applicant and informed him that there was a general order within the Police Corps to reject all the applicant’s complaints. The police officer had been obliged to leave the police after he had started criminal proceedings upon one of the applicant’s complaints. In February and March 2003 that officer had complained to the Bratislava Higher Military Prosecutor’s office and to the General Prosecutor’s office about abuse of authority in the context of examination of the applicant’s complaints. 31. The Government submitted a standpoint of the General Prosecutor dated 8 February 2007. It indicates that the above decision of the Inspection Service of 21 September 2001 had been taken in accordance with the law. As to the criminal complaints which officer B. had lodged in 2003, an investigator had set the case aside, on 19 July 2006, on the ground that no offence had been committed in the context of examination of the applicant’s complaints. Finally, reference was made to the reply which the General Prosecutor’s Office had sent to the applicant on 31 August 2001. 32. Pursuant to Article 19, everybody has the right to protection against unjustified interference with his or her private and family life (§ 2) and against the unjustified collection, publication or other misuse of personal data (§ 3). 33. Article 22 guarantees the secrecy of correspondence, other communications and written messages delivered by post, and of personal information (§ 1). The privacy of letters, other communications and written messages kept privately or delivered by post or otherwise, including communications made by telephone, telegraph and other means, cannot be violated by anyone except in cases specified by law (§ 2). 34. In proceedings no. II. ÚS 254/03 an individual alleged, inter alia, a breach of Article 8 of the Convention in that his telephone had been tapped unlawfully. On 17 December 2003 the Constitutional Court dismissed the complaint as being manifestly ill-founded. It established that the interception had been authorised by a regional court judge in accordance with the relevant provisions of the Police Corps Act 1993. 35. In proceedings no. I. ÚS 274/05 (judgment of 14 June 2006) the Constitutional Court found a breach of an individual’s rights under Article 8 of the Convention on the ground that, contrary to the statutory requirement, two judicial decisions to authorise the interception of the plaintiff’s telephone contained no specific reasons justifying the interference. 36. The Code distinguishes between the procedure before the formal institution (commencement) of a criminal prosecution, which is governed by the provisions of Chapter 9, the procedure after the commencement of the prosecution but before the filing of the bill of indictment, known as the “preliminary proceedings” and governed by the provisions of Chapter 10, and the procedure in court which begins with the filing of the indictment and is governed by the provisions of Chapter 11. 37. The procedure before the institution of a criminal prosecution encompasses receiving and verifying information, obtaining documentation and explanations and securing evidence with a view to determining whether a criminal offence has been committed and whether it is justified to bring a formal prosecution in connection with it. As a general rule, eavesdropping and interception is not allowed at this stage of the proceedings (Article 158 § 4) unless such measures cannot be postponed or repeated within the meaning of Article 158 § 6. 38. The procedure before the commencement of a criminal prosecution ends with a formal decision either not to accept the criminal complaint (Article 158 § 2), or to refer the matter to the relevant authority dealing with minor offences or disciplinary or other matters (Article 159 § 1), or to refuse to take action (Article 159 §§ 1, 2 and 3), or to institute formal criminal proceedings (Article 160). 39. The scope of the jurisdiction and competence of criminal courts is defined in section 1 of Chapter 2. Proceedings at first instance are to be conducted before a district court unless the law provides otherwise (Article 16). 40. The Act governs the organisation and powers of the police. Section 2 (1) defines the tasks of the police. These include serving (a) to protect fundamental rights and freedoms, life, health, personal safety and property; (b) to detect criminal offences and to identify the culprits; (c) to detect illegal financial operations and money laundering; (d) to investigate criminal offences and to examine criminal complaints; and (e) to combat terrorism and organised crime. The provisions relevant in the present case read as follows: “Information technology devices Section 35 For the purpose of this Act information technology devices are, in particular, electro-technical, radio-technical, photo-technical, optical and other means and devices or their combinations secretly used for a) search for, opening and examination of consignments and their evaluation while using forensic methods, b) interception and recording of telecommunications, c) obtaining image, sound or other recordings. Section 36 1. The Police Corps is entitled to use information technology devices when complying with its tasks in the fight against terrorism, money laundering in the context of the most serious forms of criminal activities, in particular organised crime, ... tax evasion and unlawful financial operations, ... The preceding provision does not apply to contacts between an accused person and his or her defence counsel. 2. The Police Corps can use information technology devices also in respect of criminal activities other than those mentioned in sub-section 1 subject to the agreement of the person whose rights and freedoms will thereby be interfered with. Conditions of use of information technology devices Section 37 1. The Police Corps can use information technology devices only where the use of other means would render the investigation of criminal activities mentioned in section 36, identification of their perpetrators or securing evidence necessary for the purpose of criminal proceedings ineffective or considerably difficult. 2. Information technology devices can only be used subject to a prior written consent of a judge and for a period strictly necessary which however cannot exceed six months. That period starts running on the day when such consent has been given. 3. The judge who approved of use of information technology devices can, on the basis of a fresh request, extend the period, but for no longer than six months each time. 4. In exceptional cases, where no delay is possible and a written consent of a judge cannot be obtained, information technology devices can be used without such consent. However, the Police Corps must apply for a written approval by a judge without delay. If such consent is not given within 24 hours from the moment when the use of devices started or if the judge refuses to give his or her consent, the Police Corps must put an end to the use of information technology devices. Information thus obtained cannot be used by the Police Corps and they must be destroyed in the presence of the judge competent to decide on the request. 5. The Police Corps shall submit a request for approval of the use of information technology devices to a judge in writing; it must contain data about the person concerned, specify the device to be used, place, duration and reasons for its use. 6. The judge who gave consent to the use of information technology devices must examine on a continuous basis whether the reasons for their use persist; where such reasons no longer exist, the judge is obliged to immediately order that the use of the devices be stopped. 7. The Police Corps can use information technology devices without prior consent of a judge ... where the person whose rights and freedoms are to be interfered with has consented to such in writing... Section 38 1. When using information technology devices the Police Corps must constantly examine whether the reasons for such use persist. Where those reasons are no longer valid, the Police Corps must immediately put an end to the use of an information technology device. 2. The Police Corps must inform the judge who gave consent to the use of information technology devices of the termination of such use. 3. Information obtained by means of information technology devices can be used exclusively for attaining the aim set out in section 36. 4. The use of information technology devices can restrict the inviolability of one’s home, the privacy of correspondence and the privacy of information communicated only to the extent that it is indispensable. 5. Information obtained by means of information technology devices can exceptionally be used as evidence, namely where such information constitutes the only proof indicating that a criminal offence listed in section 36 was committed by a specific person and where such proof cannot be obtained by other means. In such case the relevant recording must be accompanied by minutes indicating the place, time, means and contents of the recording and the reason for which it was made.” 41. Section 69 deals with police information systems and databases. The police are entitled to set up and operate information systems and databases containing information about persons and facts which are relevant for their work (subsection 1). The police have the duty to protect the data stored in such systems from disclosure, abuse, damage and destruction (subsection 2). If the data are no longer needed, they must be destroyed or stored so that they are not accessible to anyone except a court (subsection 3). 42. Sections 35, 36(2), 37 and 38 of the Police Corps Act 1993 were repealed by Act 166/2003 Coll. on Protection of Privacy against Unjustified Use of Information Technology Devices (“Privacy Protection Act 2003”) which entered into force on 21 May 2003. 43. The Act governs the use of information technology devices without the prior consent of the person concerned. It does not extend to the use of such devices in the context of criminal proceedings which is governed by the Code of Criminal Procedure (section 1). 44. Section 2 defines the authorities entitled to use such devices (Police Corps, Slovak Intelligence Service, Military Intelligence Service, Railways Police, Corps of Prison and Justice Guards and Customs Administration). The devices used must be secured against tampering. Personnel involved in using the devices must undergo a lie-detector test at intervals fixed by the head of the authority concerned. 45. Section 3 allows for use of information technology devices only where it is necessary in a democratic society for ensuring the safety or defence of the State, prevention or investigation of crime or for the protection of the rights and freedoms of others. The information thus obtained cannot be used for purposes other than one of those enumerated above. 46. Pursuant to section 4, such devices can be used subject to prior approval by a judge within whose jurisdiction the case falls. Their use should be limited to a period which is strictly necessary and it should not exceed six months unless the judge grants an extension. The judge involved is obliged to examine on a continuing basis whether the reasons for the use of such devices persist. 47. In exceptional cases specified in section 5 the police can use the devices without the prior consent of a judge. In such cases, the judge must be notified within one hour after the use of the devices has started and a request for authorisation of such use must be submitted within 6 hours. In case of disapproval by the judge of such interference the data obtained must be destroyed. 48. Sections 7 and 8 govern the use and disposal of data obtained and the liability of the State in case of failure by the authorities concerned to comply with the law. 49. Pursuant to section 9 the National Council of the Slovak Republic (the Parliament) shall examine at its plenary meeting, twice a year, a report of its committee set up for the purpose of supervising the use of information technology devices. The report must indicate any unlawful use of the devices established. The report can be made available to the media. The authorities entitled to use information technology devices must make available to the above committee all relevant information within ten working days following the committee’s request. 50. The decree was issued, inter alia, pursuant to Article 391a § 2 of the Code of Criminal Procedure, which authorised the Minister of Justice to lay down further details of the procedure before district courts and regional courts “in dealing with criminal matters”. 51. Section 45 (1) obliged the presidents of each regional court to assign one judge to deal with matters concerning use of information technology devices. 52. The decree of 1992 was repealed by Decree no. 543/2005 with effect from 1 January 2006. 53. On 29 March 2000 a conference took place under the auspices of the Ministry of Justice. Representatives of the Ministry, the regional courts, the head office of the police and the office of the Prosecutor General took part. The participants agreed that matters concerning authorisation of wiretapping would be handled by the regional court in the judicial district in which the agency requesting it had its seat. 54. The amendment entered into force on 16 April 2002. It introduced, inter alia, subsections 2 and 3 to section 13 of the Courts and Judges Act. They provide that, as a general rule, authorisation for monitoring telecommunications falls within the jurisdiction of the regional courts. Territorial competence is conferred on the regional court in the judicial district in which the authority seeking the authorisation has its seat.