CASE OF OPUZ v. TURKEY - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 33401/02 îndreptată împotriva Republicii Turcia prin care un resortisant al acestui stat, doamna Nahide Opuz („reclamanta”), a sesizat Curtea la 15 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

În fața Curții, reclamanta a fost reprezentată de M. Beștaș, avocat în Baroul Diyarbakir. Guvernul turc

În cererea sa, persoana în cauză se plânge în special de neîndeplinirea de către autoritățile din Turcia a obligației lor de protecție împotriva violenței în familie suferită de aceasta și de mama sa, care au provocat moartea acesteia.

La 28 noiembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea respectivă. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenție, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

De asemenea, au fost primite observații de la organizația Interights, pe care președintele a autorizat-o să intervină în procedură (art. 36 § 2 din convenție și art. 44 § 2 din regulamentul Curții). Guvernul pârât a răspuns la aceste observații (art. 44 § 5 din regulament).

La 7 octombrie 2008, la Strasbourg, a avut loc, la Palais des Droits de l’Homme, o ședință publică privind admisibilitatea și fondul cauzei (art.

Reclamanta s-a născut în 1972 și are domiciliul în Diyarbakır.

Mama sa a încheiat o căsătorie religioasă cu A.O. În 1990, reclamanta și H.O., fiul lui A.O., s-au mutat împreună. S-au căsătorit la 12 noiembrie 1995. Au avut trei copii (în 1993, 1994 și 1996). Încă de la începutul relației lor, se certau în mod violent. Faptele redate în continuare nu sunt contestate de către Guvern.

Prima agresiune comisă de H.O. și A.O. asupra persoanei în cauză și asupra mamei acesteia

La 10 aprilie 1995, reclamanta și mama sa au depus o plângere la Parchetul Diyarbakır, pretextând că H.O. și A.O. le-au cerut bani, le-au lovit, le-au amenințat cu moartea și că aduceau și alți bărbați în domiciliul conjugal.

În aceeași zi, persoana în cauză și mama sa au fost supuse unui examen medical. Reiese din rapoartele stabilite cu această ocazie că reclamanta prezenta contuziuni, o vânătaie și o umflătură la sprânceana stângă, precum și zgârieturi în zona gâtului, iar mama sa avea contuziuni și vânătăi. Rapoartele definitive stabilite la 20 aprilie 1995 au confirmat constatările primelor rapoarte precum și concluziile conform cărora rănile respective au generat o incapacitate temporară de muncă de cinci zile pentru persoana în cauză și mama sa.

La 25 aprilie 1995, Parchetul din Diyarbakır i-a trimis în judecată pe H.O. și A.O. cu acuzarea de amenințare cu moartea, lovire și vătămare. La 15 iunie 1995, judecătoria din Diyarbakır a pronunțat încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire și vătămare pe motiv că începerea procedurii nu se mai justifica în temeiul art. 456 alin. (4) C. pen., deoarece reclamanta și mama sa și-au retras plângerea.

La 11 septembrie 1995, instanța de recurs din Diyarbakır i-a achitat pe acuzați pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare cu moartea conform principiului

A doua agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză

La 11 aprilie 1996, în timpul unei dispute, H.O. a lovit-o cu violență pe reclamantă provocându-i sângerări la ochiul drept, la urechea dreaptă, o vânătaie la umărul stâng și dureri de spate, răni care pot pune viața în pericol după cum stabilește ulterior raportul medical. În aceeași zi, H.O. a fost plasat în arest preventiv prin decizia judecătorului sesizat de către Parchetul din Diyarbakır.

La 12 aprilie 1996, procurorul a depus la instanța corecțională din Diyarbakır actul de sesizare împotriva lui H.O. pentru violențe în formă agravată, infracțiune prevăzută la art. 456 alin. (2) și 457 alin. (1) C. pen.

La 15 aprilie 1996, H.O. a adresat președintelui judecătoriei din Diyarbakır o cerere de eliberare provizorie, indicând că a avut o ceartă cu soția sa, că i-a dat două sau trei palme, că a fost arestat fără motiv pe baza unui certificat medical făcut de soacra sa pe numele persoanei în cauză la spitalul la care lucra, că nu voia să-și piardă familia și locul de muncă și că regretă că și-a lovit soția.

La 16 aprilie 1995, instanța de recurs din Diyarbakır a respins cererea de eliberare prezentată de către H.O. și a decis că trebuie menținut în arest.

La ședința din 14 mai 1996, reclamanta și-a menținut plângerea, însă procurorul a solicitat eliberarea provizorie a lui H.O. având în vedere natura infracțiunii și faptul că rănile persoanei în cauză s-au vindecat total. Instanța a urmat concluziile procurorului și a dispus eliberarea lui H.O.

La ședința din 13 iunie 1996 reclamanta și-a retras plângerea, declarând că s-a împăcat cu soțul său.

La 18 iulie 1996, instanța a reținut că infracțiunea de care era acuzat H.O. era prevăzută la art. 456 alin. (4) C. pen., dispoziție care condiționează acțiunea penală de menținerea plângerii victimei. Constatând că persoana în cauză și-a retras plângerea, a clasat cauza.

A treia agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză a mamei acesteia

La 5 februarie 1998, reclamanta, mama sa, sora sa și H.O. au avut o altercație în cursul căreia acesta din urmă și-a atacat soția cu un cuțit. H.O., persoana în cauză și mama acesteia s-au ales cu răni care le-au adus șapte, trei și, respectiv, cinci zile de incapacitate de muncă, conform rapoartelor medicale întocmite ulterior.

La 6 martie 1998, parchetul a decis să nu rețină nicio acuzație împotriva persoanelor implicate în altercație, estimând că nu există suficiente dovezi ale agresiunii cu cuțitul presupusă a fi comisă de H.O. și că celelalte infracțiuni – cum ar fi loviri sau alte violențe și distrugerile aduse bunurilor – puteau face loc unor acțiuni civile. În opinia sa, continuarea urmăririi penale nu răspundea niciunui interes public.

La o dată neprecizată, persoana în cauză s-a mutat la mama sa.

A patra agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză și a mamei acesteia: amenințările și agresiunea cu un automobil, lucruri ce au condus la deschiderea procedurii de divorț

La 4 martie 1998, H.O. le-a accidentat pe reclamantă și mama acesteia cu mașina personală, provocând răni ce puteau fi mortale acesteia din urmă. La comisariat, el a pretins că era vorba de un accident și că, după ce au refuzat invitația de a urca în mașină, victimele și-au continuat drumul pe jos înainte de a se arunca în fața mașinii. În ceea ce o privește, mama persoanei în cauză a declarat că ginerele său le-a ordonat să urce în mașină, amenințându-le cu moartea dacă nu urcă, că acesta a răsturnat-o pe fiica ei cu mașina în timp ce fugea și că a dat înapoi și a lovit-o cu mașina în timp ce încerca să-și ajute fiica. Mama reclamantei și-a recăpătat conștiința la spital. În declarația dată la poliție, persoana în cauză a confirmat declarațiile mamei sale și și-a acuzat soțul de încercarea de a le ucide pe amândouă cu mașina.

La 5 martie 1998, Judecătoria Diyarbakır, complet cu judecător unic, a dispus arestarea preventivă a lui H.O..

La 19 martie 1998, Parchetul din Diyarbakır a început urmărirea penală față de H.O. în fața instanței corecționale din acest oraș pentru amenințare cu moartea și lovire și răni grave. În aceeași zi, institutul medico-legal din Diyarbakır a întocmit un raport in care este indicat faptul că reclamanta avea zgârieturi la genunchi și că rănile provocate i-au adus cinci zile de incapacitate de muncă.

La 20 martie 1998, persoana în cauză a inițiat procedura de divorț, cu motivul că existau multe neînțelegeri între ea și soțul ei, că acesta nu-și asuma responsabilitățile de soț și de tată, că o supunea la violențe confirmate de rapoartele medicale și că venea și cu alte femei în domiciliul conjugal. În observațiile sale în fața Curții, reclamanta a arătat că amenințările și presiunile soțului său au făcut-o să renunțe la procedură.

La 2 aprilie 1998, persoana în cauză și mama sa au solicitat la Parchetul general din Diyarbakır instituirea unor măsuri de protecție din cauza amenințărilor cu moartea făcute de H.O. și tatăl acestuia.

La 2 și 3 aprilie 1998, polițiștii au audiat-o pe reclamantă, pe mama ei, pe fratele ei, pe cumnata ei, pe H.O. și pe tatăl acestuia din urmă. Persoana în cauză și mama ei au declarat că H.O. a încercat să atenteze la viața lor cu mașina personală și că le-a amenințat cu moartea dacă soția sa refuză reluarea vieții conjugale. Polițiștii au notat că reclamanta a inițiat procedura de divorț și că a refuzat să se întoarcă să trăiască împreună cu soțul său. Fratele persoanei în cauză și soția lui au arătat că mama reclamantei a convins-o să-și reia viața conjugală cu H.O. și că ei nu știau nimic de amenințările cu moartea de care acesta și tatăl lui erau acuzați. H.O. a declarat că singura lui dorință era să-și reunească familia, că soacra lui se opunea, că solicitase în zadar ajutorul fratelui soției lui și al celor mai vârstnici din familie, că nu-și amenințase niciodată soția sau soacra și că acuzațiile lor erau calomnioase. Tatăl lui a spus că mama persoanei în cauză dorea ca fiica sa să divorțeze pentru a se căsători cu un alt bărbat.

În raportul din 3 aprilie 1998, șeful Serviciului juridic și ordinii publice din cadrul Direcției de siguranță din Diyarbakır a informat parchetul general cu privire la rezultatele anchetei realizată asupra presupunerilor reclamantei și ale mamei acesteia. Acesta a arătat că persoana în cauză și-a părăsit soțul și a plecat să locuiască cu mama sa, că aceasta s-a opus demersurilor întreprinse de H.O. pentru reluarea vieții conjugale, că l-a insultat și acuzat de amenințări cu moartea. Arătând că H.O. a fost închis pentru 25 zile pentru lovirea soacrei lui cu mașina, că s-a adresat mai multor mediatori pentru a le cere să o convingă pe soția lui să revină în domiciliul conjugal, că soacra lui s-a opus interzicându-i fiicei sale să se întoarcă să locuiască cu el, autorul raportul a concluzionat că au fost făcute amenințări de o parte și de cealaltă, că soacra lui H.O. dorea ca fiica sa să se despartă de acesta pentru a se răzbuna pe fostul ei soț, că făcea în mod constant propuneri calomnioase și că făcea forțele de ordine să-și piardă timpul.

La 14 aprilie 1998, Procurorul general din Diyarbakır l-a acuzat pe H.O. și pe tatăl acestuia de amenințarea cu moartea împotriva persoanei în cauză și a mamei acesteia, infracțiune prevăzută la art. 188 alin. (1) C. pen.

La 30 aprilie 1998, instanța corecțională din Diyarbakır a dispus liberarea provizorie a lui H.O și, declarându-se necompetentă să judece cauza, a trimis-o la Curtea cu jurați din Diyarbakır.

La 11 mai 1998, curtea cu jurați a schimbat încadrarea în tentativă de omor. La ședința de judecată din 9 iulie 1988, H.O. a declarat din nou că faptele de care este acuzat au fost accidentale, pretinzând că una din ușile mașinii sale rămasă deschisă a lovit victimele în timpul unei manevre. Acestea i-au confirmat declarațiile și au renunțat la plângere.

La 23 iunie 1998, curtea cu jurați l-a achitat pe H.O. și pe tatăl acestuia de amenințarea cu moartea conform principiului

La 9 iulie 1998, mama persoanei în cauză a fost supusă unui examen medical. Reiese din raportul stabilit cu această ocazie că rănile suportate de aceasta nu i-au pus viața în pericol, dar au generat o incapacitate de muncă de 25 zile.

La ședința din 8 octombrie 1998, reclamanta și mama sa și-au retras plângerea, declarând că H.O. le-a lovit accidental cu una din ușile automobilului său care rămăsese deschisă. Audiate cu privire la motivele care le-au făcut să depună plângere împotriva lui H.O., acestea au răspuns că s-au certat și că au formulat aceste acuzații la supărare.

La 17 noiembrie 1998, curtea cu jurați din Diyarbakır a constatat că persoana în cauză și-a retras plângerea și a dispus încetarea procesului penal cu privire la faptele a căror victimă a fost. A dispus, în schimb, având în vedere gravitatea rănilor făcute de H.O. soacrei sale, că acesta trebuie să răspundă penal deși mama reclamantei și-a retras plângerea. Prin urmare, l-a condamnat la o pedeapsă cu amendă și trei luni închisoare, comutată ulterior în pedeapsă cu amendă.

A cincea agresiune comisă de H.O. asupra persoanei în cauză și vătămările corporale grave provocate acesteia

La 29 octombrie 2001, reclamanta a vizitat-o pe mama sa. Mai târziu, în aceeași zi, H.O. i-a telefonat pentru a-i cere să se întoarcă în domiciliul conjugal. Temându-se de noi violențe din partea soțului său, i-a spus mamei sale că acestea „o va face bucăți”. Mama sa a sfătuit-o să se întoarcă acasă împreună cu copiii. Trei sferturi de oră mai târziu, unul din ei s-a întors la bunica lor pentru a o avertiza că tatăl lor a omorât-o în bătaie pe mama lor. Mama persoanei în cauză a fugit la domiciliul fetei sale pe care o găsi întinsă pe jos, plină de sânge. Ajutată de vecini, a urcat-o într-un taxi și a dus-o la spitalul din Diyarbakır, unde a fost informată că fiica sa era într-o stare gravă și că trebuia transferată la spitalul universitar din Dicle, care era mai bine echipat. S-a notat în dosarul medical al reclamantei că aceasta a primit șapte lovituri de cuțit în diferite locuri ale corpului, dar că viața nu îi era în pericol.

În aceeași zi, în jurul orei 23:30, H.O. a mers la poliție unde i-a fost confiscat cuțitul cu care o lovise pe soția sa. El a declarat că s-a întors acasă în jurul orei 18, constatând că soția și copiii lui nu erau, că i-a sunat pentru a le spune să vină acasă, că a întrebat-o pe soție de ce a întârziat și nu i-a pregătit cina, că aceasta i-a răspuns, înainte să-i aducă o farfurie cu fructe, că a servit masa împreună cu copiii și cu mama ei. A adăugat că au început să se certe, că el a întrebat-o pe soție de ce merge atât de des la mama sa și că i-a cerut să mai rărească vizitele, să nu mai plece de acasă și să aibă grijă de copii. Arătând că cearta s-a aprins, acesta a precizat că reclamanta l-a agresat cu o furculiță, că au început să se bată, că el și-a pierdut controlul, că a luat cuțitul pentru fructe și a lovit-o pe reclamantă, nemaiștiind câte lovituri i-a aplicat. Pretinzând că a trebuit să se apere atunci când soția lui, mai voinică decât el, l-a atacat, acesta a subliniat că nu era rea și că s-au înțeles bine până când soacra lui a început să se amestece în căsnicia lor, de vreo doi ani, creând conflicte în cuplu. A declarat că regretă gestul făcut. Polițiștii au decis să-l lase să plece după ce a făcut declarația.

La 31 octombrie 2001, avocata mamei persoanei în cauză a reclamat această decizie la Parchetul din Diyarbakır. Ea l-a informat că clienta sa i-a declarat că H.O. a mai lovit-o pe reclamantă cu violență cu cinci ani în urmă, fapte pentru care a fost arestat și închis înainte de a obține eliberarea după prima ședință de judecată. A arătat că clienta sa și persoana în cauză au fost nevoite să-și retragă plângerea din cauza amenințărilor cu moartea și a presiunilor constante din partea acestui individ, adăugând că a auzit că acesta făcea trafic de femei. Estimând că eliberarea lui H.O. era inacceptabilă din punct de vedere moral, având în vedere gravitatea faptelor comise la 4 martie 1998 (a se vedea infra), ea a solicitat arestarea preventivă a acestuia.

La 2 noiembrie 2001, avocatul reclamantei a sesizat parchetul general pentru a contesta concluziile raportului medical realizat de spitalul facultății de medicină din Dicle, conform căruia rănile făcute persoanei în cauză nu puneau în pericol viața acesteia. El a solicitat un nou examen medical.

La 9 noiembrie 2001, reclamanta s-a plâns la Parchetul general din Diyarbakır că H.O. a lovit-o cu pumnii de mai multe ori în timpul unei certe. Aceasta a solicitat autorizarea să se prezinte la institutul medico-legal pentru a face un nou examen medical.

La 8 noiembrie 2001, în urma dispoziției parchetului, Institutul medico-legal din Diyarbakır a examinat-o pe reclamantă. Medicul legist a constatat că prezintă la încheietura mâinii stângi o rană de trei centimetri lungime făcută cu un cuțit, două răni la șoldul stâng (profunde de cinci și, respectiv, doi centimetri) și alta deasupra genunchiului stâng. El a estimat că nu aceste răni nu au pus în pericol viața victimei, dar că au antrenat o incapacitate de muncă de șapte zile.

La 12 decembrie 2001, procurorul a depus la instanța corecțională din Diyarbakır actul de sesizare împotriva lui H.O. pentru agresiune cu armă albă, infracțiune prevăzută la art. 456 alin. (4) și 457 alin. (1) C. pen.

La 23 mai 2002, instanța de recurs din Diyarbakır l-a condamnat pe H.O. la pedeapsa cu amenda de 839

Al șaselea act de violență comis de H.O.

La 14 noiembrie 2001, reclamanta a depus plângere la Parchetul din Diyarbakır, pretinzând că H.O. a amenințat-o.

La 11 martie 2002, procurorul a estimat că susținerile formulate de partea în cauză nu constituiau dovezi tangibile care să permită procedura penală față de H.O.

Plângerea penală depusă de mama reclamantei la parchet cu privire la amenințările cu moartea făcute de H.O. și A.O.

La 19 noiembrie 2001, mama persoanei în cauză s-a plâns procurorului de amenințările constante pe care H.O., A.O. și apropriații lor le-au făcut împotriva ei și a fiicei ei, pretinzând, în special, că H.O. a avertizat-o că o va ucide pe ea, precum și pe copii ei și pe întreaga ei familie. Afirmând că acesta o hărțuia și că aducea atingere vieții ei private hoinărind în jurul domiciliului ei înarmat cu un cuțit și un pistol, ea a declarat că trebuia considerat responsabil de toate neplăcerile pe care ea sau apropiații ei le-ar putea suferi și a reamintit faptele survenite la 29 octombrie 2001, dată la care reclamanta a fost lovită cu pumnii de H.O. (a se vedea supra). Pentru a da curs acestei plângeri, procurorul a cerut Direcției de siguranță din Diyarbakır întocmirea unui raport de anchetă după audierea reclamantei și a lui H.O.

Între timp, la 14 decembrie 2001, reclamanta a introdus o nouă acțiune de divorț la Judecătoria Diyarbakır.

La 23 decembrie 2001, câțiva polițiști l-au interogat pe H.O. despre susținerile formulate de soacra lui, susțineri pe care acesta le-a respins afirmând că aceasta se amesteca în căsnicia lor, că o incita pe fiica ei să ducă o viață destrăbălată și să îl amenințase. La 5 ianuarie 2002, poliția a interogat-o iarăși pe mama reclamantei, care a declarat că H.O. venea în fiecare zi la ușa ei cu câte un cuțit sau o armă de foc amenințând-o cu moartea pe ea, pe fiica și pe nepoții ei.

La 10 ianuarie 2002, H.O. a fost acuzat de amenințarea cu moartea, infracțiune prevăzută la art. 191 alin. (1) C. pen.

La 27 februarie 2002, mama reclamantei a sesizat din nou Parchetul din Diyarbakır pentru a se plânge de intensificarea amenințărilor făcute de H.O. și de apropriații acestuia, acuzându-i și de hărțuire și acte de intimidare prin telefon. Considerând că se află în pericol grav de moarte, ea a cerut poliției să îi pună telefonul sub ascultare și să ia măsuri împotriva lui H.O. În aceeași zi, Parchetul din Diyarbakır a solicitat direcției locală a companiei turcești de telecomunicații să-i prezinte lista tuturor numerelor de telefon de pe care au fost făcute apeluri către mama persoanei în cauză în cursul lunii precedente. Neprimind nici un răspuns la cerere, acesta a reînnoit-o la 3 aprilie 2002.

La 16 aprilie 2002, Judecătoria din Diyarbakır l-a interogat pe H.O. despre agresiunea cu arma albă pe care a comis-o asupra soacrei lui. Acesta a repetat declarațiile pe care le-a făcut poliției, adăugând că nu voia ca soția sa să se duca la soacra lui pentru că aceasta avea o viață dezordonată.

Omorul comis de H.O. asupra mamei reclamantei

Reclamanta locuia la mama ei după evenimentele din 29 octombrie 2001.

La o dată neprecizată, mama persoanei în cauză a angajat un transportator în vederea mutării mobilei sale la Izmir. Aflând acestea, H.O. ar fi declarat că o va găsi și o va ucide indiferent de locul unde va merge. În ciuda acestei amenințări, mama reclamantei și-a încărcat mobila într-o camionetă a societății de transport la 11 martie 2002. Șoferul automobilului a făcut două drumuri între centrul de transfer al societății și domiciliul mamei persoanei în cauză. Se pregătea să-l facă pe al treilea când aceasta l-a rugat să conducă până la centrul de transfer și s-a așezat pe locul din față. În timpul drumului, un taxi al cărui șofer a apărat butonul de avarie s-a oprit în fața camionetei. Crezând că acesta îl va întreba despre o adresă, șoferul camionetei a oprit automobilul. Din taxi a ieșit H.O., a deschis portiera camionetei în partea în care era așezată mama reclamantei și, strigând că vrea să știe unde duce mobila, a tras un foc asupra acesteia, ucigând-o pe loc.

Urmărirea penală împotriva lui H.O.

La 13 martie 2002, Parchetul din Diyarbakır a depus la curtea cu jurați actul de sesizare pentru infracțiunea de omor împotriva lui H.O., infracțiune prevăzută la art. 449 alin. (1) C. pen.

În fața poliției, a procurorului și a instanței, H.O. a declarat că și-a ucis soacra pentru că voia să o antreneze și pe fiica ei în viața sa destrăbălată și că o incitase pe aceasta să se despartă de el luându-i copiii. El a pretins, de asemenea, că, în ziua în care au avut loc aceste evenimente, i-a cerut soacrei lui să-i spună unde era soția lui și unde voia să ducă mobila, iar aceasta i-a răspuns „să se ducă naibii, că ea pleacă cu fiica ei și ca va vinde mobila”. El a adăugat că și-a pierdut controlul și că a tras pentru a-și apăra onoarea și copiii.

Prin hotărârea definitivă din 26 martie 2008, curtea cu jurați din Diyarbakır l-a găsit pe H.O. vinovat de omor și port ilegal de armă de foc și l-a condamnat la închisoare pe viață. Arătând totuși că acuzatul a fost provocat de victima sa și că a avut o conduită bună în timpul procesului, a micșorat pedeapsa la 15 ani și 10 luni închisoare însoțită de o amendă de 180 lire noi turcești. Luând în considerare timpul pe care acuzatul l-a petrecut în arest preventiv și faptul că a fost introdus recurs împotriva hotărârii, a dispus eliberarea lui H.O.

Procedura de recurs este în prezent pe rolul Curții de Casație.

Evenimentele survenite după eliberarea lui H.O.

La 15 aprilie 2008, reclamanta a depus o plângere penală la Parchetul din Kemalpașa (Izmir) pentru a fi transmisă la Parchetul general din Diyarbakır și a cerut autorităților să ia măsurile pentru a o apăra. Semnalând că fostul său soț

La 14 mai 2008, avocatul reclamantei a informat Curtea că fostul soț al clientei sale a fost eliberat și că a reînceput să o amenințe. Plângându-se că nu a fost luată nicio măsură în ciuda cererilor formulate de persoana în cauză, ea a cerut Curții să solicite guvernului pârât să asigure o protecție adecvată clientei sale.

Prin scrisoarea din 16 mai 2008, grefa a transmis această cerere Guvernului pentru observații și i-a solicitat să informeze Curtea despre măsurile pe care autoritățile interne au înțeles să le ia.

La 26 mai 2008, șeful Direcției de drept internațional și relații externe din cadrul Ministerului Justiției a adresat prin fax o scrisoare Parchetului din Diyarbakır cu privire la plângerile formulate de reclamantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Semnalând parchetului că persoana în cauză a făcut o cerere în fața Curții, el a solicitat informații cu privire la derularea executării pedepsei pronunțate împotriva lui H.O., la starea procedurii cu privire la plângerea penală depusă de reclamantă la Parchetul general din Kemalpașa (Izmir) și la măsurile luate pentru protecția persoanei în cauză.

În aceeași zi, un procuror din cadrul Parchetului general din Diyarbakır a scris cabinetului guvernatorului acestui oraș pentru a-l invita să ia măsuri în vederea protejării reclamantei.

Prin scrisoarea din 28 mai 2008 adresată sub acoperirea Parchetului general din Diyarbakır Direcției de poliție centrală din Șehitler (Diyarbakır), un procuror (A.E.) a cerut poliției să îl citeze pe H.O. la cabinetul său pentru o anchetă.

La 29 mai 2008, A.E. l-a audiat pe H.O. cu privire la plângerea depusă de reclamantă. Acesta a negat că ar fi amenințat-o pe persoana în cauză și a declarat că aceasta a formulat aceste susțineri pentru a-l destabiliza la ieșirea din închisoare, că nu avea nimic împotriva ei, că se consacra apropriaților și copiilor săi.

La 3 iunie 2008, A.E. a înregistrat declarația lui M.M., noul partener al reclamantei. Acesta a spus că H.O. l-a sunat pentru a-i cere adresa persoanei în cauză spunându-i intenția sa de a o ucide. El a precizat că nu l-a întâlnit pe H.O., că nu a depus plângere împotriva lui, dar că a sunat-o pe reclamanta pentru a o informa de amenințările făcute de acesta.

Prin scrisoarea din 20 iunie 2008, Guvernul a informat Curtea că fostul soț al reclamantei nu și-a ispășit încă pedeapsa cu închisoarea și că autoritățile l-au eliberat în așteptarea procesului său pentru a evita o depășire a duratei maxime a arestului preventiv. El a spus, de asemenea, că cabinetul guvernatorului localității respective și parchetul general știau că reclamanta a depus plângere și că li s-a solicitat să ia măsuri pentru a o proteja.

Prin scrisoarea din 14 noiembrie 2008, avocatul persoanei în cauză a anunțat Curtea că viața clientei sale era expusă unui pericol imediat deoarece autoritățile nu au luat nici cea mai mică măsură pentru a o proteja împotriva fostului său soț. În aceeași zi, grefa Curții a transmis scrisoarea respectivă Guvernului, cerându-i informații cu privire la măsurile pe care le-a luat în vederea protejării reclamantei.

La 21 noiembrie 2008, Guvernul a arătat Curții că poliția a luat măsuri speciale pentru protejarea persoanei în cauză împotriva fostului ei soț, precizând în special că fotografia și amprentele digitale ale acestuia au fost distribuite comisariatelor din regiune pentru a permite arestarea sa în cazul în care ar fi găsit în apropierea domiciliului reclamantei.

Prevederile relevante din legislația internă aplicate de autoritățile judiciare în această cauză sunt expuse mai jos.

Codul penal

Legea privind protecția familiei (Legea nr. 4320 din 14 ianuarie 1998)

Normele din 1 martie 2008 de aplicare a Legii privind protecția familiei

Normele din 1 martie 2008 de aplicare a Legii nr. 4320/1998 stabilesc măsurile ce pot fi luate împotriva membrilor unei familii autori ai unor acte de violență, precum și procedurile și principiile ce guvernează aplicarea acestor măsuri, în vederea protejării membrilor familiei victime ale violenței domestice.

Poziția Națiunilor Unite în ceea privește problema violenței domestice și discriminarea asupra femeilor

Adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1979, Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW) a fost ratificată de Turcia la 19 ianuarie 1986.

Acest instrument a definit discriminarea femeilor în felul următor:

În opinia Comitetului pentru eliminarea discriminării față de femei (denumit în continuare „Comitetul CEDAW”), „violența bazată pe sex este o formă de discriminare care împiedică serios femeile să se bucure de aceleași drepturi și libertăți ca bărbații” și intră din această cauză sub incidența interzicerii prevăzută de art. 1 din CEDAW. Comitetul aranjează „actele private”

În plus, în observațiile sale generale cu privire la Recomandarea generală nr. 19, Comitetul CEDAW s-a exprimat în felul următor:

Violența bazată pe sex, care compromite sau anulează folosirea drepturilor individuale și a libertăților fundamentale de către femei în virtutea principiilor generale de drept internațional sau a convențiilor particulare cu privire la drepturile omului, constituie o discriminare, în sensul primului articol al Convenției.

Atitudinile tradiționale făceau din femeie un obiect de supunere sau le atribuiau un rol stereotipat perpetuând folosirea răspândită a violenței sau a constrângerii, în special violențele și proastele tratamente în familie, căsătoriile forțate, omorul soților pentru neplata zestrei, atacurile cu acid, excizie. Asemenea opinii și practici pot justifica violența bazată pe sex ca formă de protecție sau de control asupra femeii. Această violență aduce atingere integrității fizice și mintale a femeilor, le împiedică să se bucure de libertățile și drepturile fundamentale, să le exercite și să le cunoască ca fel ca și bărbații. În timp ce această observație are legătură cu violența efectivă și cu amenințările de violență, aceste consecințe subiacente ale violenței bazate pe sex contribuie la închiderea femeilor în roluri subordonate și la menținerea nivelului lor scăzut de participare politică, de educație, de calificare și de muncă.”

Din constatările în cauza

În cauza

Art. 4 c) din Declarația Adunării generale a Națiunilor Unite cu privire la eliminarea violenței față de femei (1993) solicită statelor să „acționeze cu diligența dorită pentru a preveni actele de violență față de femei, să ancheteze aceste acte și să le pedepsească conform legislației naționale, fie că sunt comise de stat sau de persoane particulare”.

În cel de-al treilea raport prezentat la 20 ianuarie 2006 Comisiei drepturilor omului a Consiliului economic și social al Organizației Națiunilor Unite, raportorul special privind violența față de femei a concluzionat existența unei norme de drept internațional cutumiar „care obligă

Consiliul Europei

În Recomandarea Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecția femeilor împotriva violenței, Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei a invitat în special statele să introducă, să dezvolte și/sau să îmbunătățească, după caz, politici naționale de combatere a violenței bazate pe siguranța maximă și protecția victimelor, susținerea și asistența, modificarea dreptului penal și civil, sensibilizarea publicului, formarea specială a profesioniștilor confruntați cu violența față de femei și prevenirea.

Comitetul Miniștrilor a recomandat în special statelor să incrimineze actele grave de violență comise asupra femeilor, cum sunt violențele sexuale și violul, abuzul de vulnerabilitate ce decurge dintr-o sarcină, o incapacitate de a se apăra, o vătămare a sănătății, o infirmitate sau o stare de dependență precum și abuzul de putere din partea autorului unor asemenea acte. Comitetul le-a solicitat, de asemenea, să asigure posibilitatea tuturor victimelor violențelor să introducă o acțiune în justiție, să prevadă posibilitatea introducerea unei acțiuni penale la cererea ministerului public, să îl încurajeze pe acesta din urmă să considere violența față de femei și copii un factor agravant sau decisiv în cazul începerii urmăririi penale în interes public, să ia, după caz, măsuri care să asigure protecția eficientă a victimelor împotriva amenințărilor și riscurilor de răzbunare și să vegheze, prin măsuri specifice, protecția drepturilor copilului în cursul procedurilor.

În ceea ce privește violența familială, Comitetul Miniștrilor a recomandat statelor să încadreze ca infracțiune orice violență comisă în sânul familiei, să ia în considerare posibilitatea de a lua unele măsuri pentru a permite în special autorităților judiciare, în vederea protejării victimelor, să adopte măsuri interimare pentru a împiedica autorul violențelor să intre în contact cu victima, să comunice cu ea sau să se apropie de ea, să locuiască în anumite locuri stabilite sau să frecventeze asemenea locuri, să incrimineze orice încălcare a măsurilor impuse agresorului de către autorități și să stabilească un protocol obligatoriu de intervenție pentru poliție și serviciile medicale și sociale.

Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului

În hotărârea pronunțată în cauza

Din punct de vedere juridic, principiul conform căruia acțiunile unei persoane particulare pot indica în ultimă instanță răspunderea statului se justifică prin nerespectarea de către acesta a obligației de a garanta protecția drepturilor omului impuse de art. 1 § 1 din Convenția americană a drepturilor omului

Convenția interamericană din 1994 cu privire la prevenirea, sancțiunea și eliminarea violenței față de femei (Convenția de la Belém Do Pará) impune statelor obligații în materia eliminării violenței bazată pe sex. Această convenție este singurul tratat multilateral de protecția drepturilor omului în mod exclusiv consacrat combaterii violenței față de femei.

Subscriind abordării adoptate de Curtea interamericană în materia răspunderii statului pentru acțiunile sau inacțiunile persoanelor particulare, Comisia interamericană a hotărât, în cauza

Elemente de drept comparat

Legislația a 11 state membre ale Consiliului Europei, adică Albania, Austria, Bosnia Herțegovina, Elveția, Estonia, Grecia, Italia, Polonia, Portugalia, San Marino și Spania, prevede continuarea urmăririi penale în ciuda retragerii plângerii victimei în cauzele de violență familială.

27 state membre, adică Andora, Armenia, Azerbaijan, Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Federația Rusă, Finlanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franța, Georgia, Germania, Irlanda, Luxemburg, Malta, Marea Britanie și Țara Galilor, Moldova, Republica Cehă, Serbia, Suedia, Turcia, Țările de Jos, Ucraina și Ungaria, acordă autorităților competente latitudinea pentru a se pronunța cu privire la problema continuării urmăririi penale împotriva autorilor violențelor familiale. Un număr important de sisteme juridice naționale stabilesc distincția dintre faptele pedepsite în urma unei acțiuni particulare (pentru care depunerea unei plângeri de către victimă este o condiție prealabilă) și cele care sunt pedepsite în urma acțiunii publice (care privesc în general infracțiuni mai grave pentru care urmăririle sunt considerate ca fiind de interes public).

Reiese din legislația și din practica celor 27 țări enumerate că menținerea urmăririi penale în caz de retragere a plângerii victimei rezultă din aprecierea Ministerului Public și că, în exercitarea acestei puteri de apreciere, acesta ține cont înainte de toate de problema dacă o asemenea măsură rezultă din interesul public. În unele din aceste țări, inclusiv Marea Britanie și Țara Galilor, Ministerul Public (

România pare a fi singurul stat care își bazează continuarea urmăririi penale exclusiv – și în toate circumstanțele – pe intenția/plângerea victimei.

Avizul „Acoperișului purpuriu” (Mor Çatı Kadın Sığınağı Vakfı), fundație de adăpost pentru femei, în temeiul Legii nr. 4320 din 7 iulie 2007

Din raportul menționat reiese că Legea nr. 4320/2007 (supra, pct. 70) nu este încă pe deplin aplicată și că, chiar dacă numărul de ordonanțe de protecție și de ordonanțe președințiale pronunțate de instanțele care judecă litigii de familie a crescut în ultimii ani, anumite jurisdicții continuă să stabilească termene de judecată la două-trei luni după depunerea plângerii în cauzele privind femeile aflate în pericol de moarte. Autorii raportului estimează că această practică reflectă tendința magistraților și a Ministerului Public de a considera acțiunea prevăzută de Legea nr. 4320 ca o formă de acțiune de divorț, în ciuda faptului că această lege are ca obiectiv abilitarea lor să ia măsuri de urgență în favoarea femeilor care acționează pentru a-și proteja viața. Ei semnalează, de asemenea, că acestea se confruntă cu dificultăți pentru a pune în executare ordonanțele președințiale pronunțate de instanțe.

De altfel, raportul arată că, în cursul celor doi ani dinaintea publicării, numai 120 din cele 900 femei care s-au adresat fundației Mor Çatı și au luptat pentru exercitarea drepturilor recunoscute de Legea nr. 4320 au avut câștig de cauză. El indică faptul că fundația Mor Çatı a arătat unele probleme grave în aplicarea acestei legi, care țin de faptul, în special, că violența familială este încă tolerată de poliție și atitudinea unor agenți care, încercând să medieze, iau partea bărbaților împotriva femeilor sau încearcă să le convingă să-și retragă plângerea. Raportul semnalează, de asemenea, că notificarea ordonanțelor președințiale pronunțate în baza Legii nr. 4320 către soți se confruntă cu serioase dificultăți, precizând că anumite femei dornice să lucreze cu Mor Çatı nu au putut obține executarea ordonanțelor pronunțate în favoarea lor deoarece soțul lor era polițist sau avea relații amicale cu comisariatul însărcinat cu controlul aplicării acestor ordonanțe.

Denunțând întârzierile excesive aduse pronunțării de ordonanțe președințiale, raportul indică faptul că acestea își au originea în înclinația autorităților judiciare de a asimila acuzațiile de violență domestică plângerilor articulate în sprijinul unei acțiuni de divorț și în bănuiala că femeile le formulează chiar dacă nu suferă abuzuri. Consideră nefondată teza conform căreia femeile se bazează în mod abuziv pe Legea nr. 4320, indicând că bărbații își asumă aproape toate sarcinile gospodărești și că, prin urmare, este de neconceput ca femeile să profite de Legea nr. 4230 dacă nu se confruntă cu nici un pericol de moarte. Semnalează, în cele din urmă, că ordonanțele președințiale sunt, în general, limitate și că instanțele refuză în principiu să extindă domeniul de aplicare.

Raportul de cercetare din 25 noiembrie 2005 privind aplicarea Legii nr. 4320 întocmit de Centrul de informare cu privire la drepturile femeilor și punerea lor în aplicare (KA-MER) al Baroului din Diyarbakır

Raportul indică faptul că violența face parte din cultura turcă și că este tolerată în numeroase domenii ale vieții. Raportează un studiu realizat asupra acțiunilor introduse în fața instanțelor civile din Diyarbakır, atât în fața unui judecător (

Raportul semnalează că, în ciuda importanței problemei violenței familiale, Legea nr. 4320 este foarte rar invocată, fie pentru că este puțin cunoscută de locuitorii din regiune, fie pentru că aceștia dau dovadă de o profundă neîncredere în forțele de ordine. El precizează că întârzierile aduse emiterii de ordonanțe și lipsa controlului executării lor de către autorități constituie dificultățile cele mai importante.

Mai adaugă că unul din obstacolele care împiedică femeile să invoce legea respectivă rezidă în ostilitatea polițiștilor față de victimele violențelor familiale care se prezintă la comisariate. Precizează că femeile care merg cu plângeri privind asemenea acte

Raportul formulează recomandări ce vizează îmbunătățirea punerii în aplicare a Legii nr. 4320 și consolidarea protecției victimelor violențelor familiale.

Statisticile stabilite de serviciul de asistență telefonică de urgență KA-MER din Diyarbakır în perioada 1 august 1997 - 30 iunie 2007

Raportul de informații statistice a fost întocmit după întâlnirile cu 2

Raportul publicat în 2004 de către Amnesty International sub titlul „Turcia: femeile și violența în cadrul familiei”

Raportul arată că statisticile cu privire la amploarea violenței împotriva femeilor în Turcia sunt rare și puțin fiabile, semnalând totuși că, în acest caz, cultura violenței supune femeile la o dublă amenințare, cea de a fi victime și cea de a fi private de un acces efectiv la justiție. Raportul subliniază că femeile ce aparțin categoriilor vulnerabile, cum sunt cele sărace sau cele care fug de un conflict sau de o catastrofă naturală, sunt în mod special amenințate, precizând, în această privință, că, în sud-estul țării, multe din crimele împotriva femeilor rămân nepedepsite.

Raportul mai arată că apărătorii drepturilor femeilor luptă împotriva mentalității anturajului care tolerează violența față de ele, contra numeroaselor instanțe, responsabili guvernamentali și decidenți. Semnalează faptul că legislația nu mai garantează tratamentele discriminatorii de când a fost reformată, dar că mentalitățile continuă să influențeze femeile pentru a se conforma unor tipuri de comportament, ceea ce restrânge alegerile ce li se oferă.

Raportul constată, la toate nivelele sistemului represiv, lipsa unui răspuns prompt și riguros la plângerile depuse de femeile victime ale violului, agresiunii sexuale sau altor forme de violență în cadrul familiei lor. Arată că polițiștii sunt reticenți să prevină actele de violență familială și să ancheteze, în special, cazurile de moarte violentă a femeilor și că procurorii refuză adesea să deschidă anchete asupra cazurilor de violență domestică sau să dispună măsuri de protecție pentru femeile amenințate de familia sau comunitatea lor. Semnalează că poliția și magistrații nu fac nimic pentru a asigura respectarea măsurilor judiciare impuse bărbaților, în special în materie de protecție a victimelor, și că, atunci când sunt condamnați, ei beneficiază de o clemență nejustificată sub pretextul că victimelor lor i-au „provocat” sau din alte motive la fel de contestabile.

Raportul arată că femeile se lovesc de numeroase obstacole atunci când încearcă să apeleze la justiție și să se apere de violențe. Semnalează că un număr mare de polițiști estimează că rolul lor constă în „reconcilierea soților” și că refuză să ancheteze plângerile depuse de femei. Precizează că acestea, în special în regiunile rurale, sunt frecvent în incapacitatea de a depune plângere pentru că nu se pot îndepărta de cartier pentru că se expun unei supravegheri strânse, unor critici și, în unele cazuri, unor violențe.

În plus, deși unele instanțe par să fi pus reforma în aplicare, libertatea de apreciere de care dispune permite persoanelor răspunzătoare pentru violențele conjugale să continue să beneficieze de o clemență nejustificată. Condamnările sunt adesea atenuate, după bunul plac al judecătorilor, pentru care „provocarea agravată” împotriva datinii, tradiției sau onoarei rămâne o scuză acceptabilă.

În fine, raportul adresează guvernului turc și autorităților religioase și locale un număr de recomandări pentru a le incita să se sesizeze în ceea ce privește problema violenței familiale.

Raportul de cercetare a „crimelor de onoare” întocmit de asociația „Proiect justiție pentru toți” a Baroului Diyarbakır și Centrul de informare cu privire la drepturile femeilor și punerea lor în aplicare

Raportul menționat anterior și-a propus să examineze aspectele judiciare ale fenomenului „crimelor de onoare”. În acest scop, autorii săi au realizat un studiu cu privire la hotărârile pronunțate din 1999 până în 2005 de către curtea cu jurați din Diyarbakır și de jurisdicțiile pentru minori în vederea recensării cauzelor privind aceste crime aduse în fața justiției, precum și pentru analizării reacțiilor autorităților judiciare în privința lor, a strategiilor de apărare urmate de acuzați, a rolului jucat de structurile sociale (consilii de familie și datină) și a motivelor autorilor. În perioada respectivă, au recensat 59 cazuri care au dus la pronunțarea unei hotărâri în justiție, privind 71 victime (omor sau violențe) și 81 acuzați.

Reiese din concluziile acestui raport că, în cauzele în care victimele erau de sex masculin, acuzatele s-au apărat afirmând că au fost violate, agresate sexual sau că le-a fost răpit unul din apropiați ori că au fost incitate să se prostitueze și că, în cauzele în care victimele erau de sex feminin, acuzații au declarat în apărarea lor că acestea au vorbit cu alți bărbați, s-au prostituat sau au comis un adulter. Circumstanțe atenuante de provocare nejustificată au fost reținute în 46 decizii. S-a făcut aplicarea art. 59 din Codul penal turc – dispoziție care autorizează magistrații să aprecieze în mod suveran existența unor circumstanțe atenuante – în 61 decizii de condamnare.

Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate.

Cu privire la pretinsa nerespectare a termenului de șase luni prevăzut de art. 35 §

Guvernul susține că cererea a fost introdusă după termenul de șase luni în ceea ce privește evenimentele ce au avut loc înainte de 2001. El pledează că plângerile privind perioada 1995 – 2001 să fie respinse pentru întârziere și că, în cazul în care reclamanta a estimat că deciziile autorităților interne privind evenimentele survenite în această perioadă îi cauzau prejudicii, ar fi trebuit să sesizeze Comisia sau Curtea consecutiv intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 în termen de șase luni din ziua în care fiecare din ele a fost pronunțată.

Persoana în cauză afirmă că a introdus cererea în termen de șase luni care au urmat comiterii faptelor litigioase. În opinia ei, acestea formează un ansamblu și nu trebuie examinate în mod separat.

Curtea reamintește că regula celor șase luni are ca obiect să asigure securitatea juridică și să vegheze ca cauzele litigioase privind convenția să fie examinate într-un termen rezonabil [a se vedea

În această privință, Curtea arată că prima din multiplele agresiuni și amenințări fizice de care H.O. s-a făcut vinovat față de reclamantă și de mama acesteia a avut loc la 10 aprilie 1995. Actele de violență comise de acest individ au cauzat moartea mamei persoanei în cauză și i-au provocat reclamantei suferințe și dureri intense. Conștientă de caracterul discontinuu al evenimentelor în litigiu, Curtea consideră totuși că climatul de violență în care persoana în cauză și mama ei au trăit mult timp trebuie văzut nu ca o succesiune de incidente separate și distincte, ci ca o serie de fapte conexe care trebuie examinate împreună.

Acestea fiind spuse, Curtea observă că reclamanta și-a introdus cererea într-un termen de șase luni din ziua în care mama sa a fost ucisă de H.O. și consideră că, în acel moment, când și-a dat seama de incapacitatea autorităților de a-l împiedica pe fostul soț să comită noi violențe, a realizat caracterul lipsit de eficiență al căilor de atac disponibile în ordinea juridică internă. În lipsa unor elemente care să indice că persoana în cauză a întârziat să-și introducă cererea imediat ce a realizat că plângerile nu i-ar putea fi remediate, Curtea consideră că termenul de șase lui a început să curgă mai devreme, la 13 martie 2002 (supra, pct. 54). În orice caz, nu putem spune că violențele suferite de reclamantă au încetat deoarece H.O. a continuat să-i amenințe viața și liniștea.

Ținând cont de particularitățile prezentei cauze, trebuie să se considere că reclamanta și-a introdus cererea în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenție. În consecință, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului de nerespectare a termenului de șase luni.

Cu privire la pretinsa neepuizare a căilor de atac interne

Afirmând că persoana în cauză și mama sa și-au retras plângerile de mai multe ori, act ce a antrenat încetarea urmăririi penale față de H.O., Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de recurs interne. Pretinde, de asemenea, că aceasta nu s-a prevalat de protecția pe care i-o oferea legea nr. 4320 și că a împiedicat procurorul să acționeze în fața instanțele care judecă litigii de familie retrăgându-și plângerile. Semnalează că ea ar fi putut face uz de căile de atac administrative și civile, a căror eficacitate a fost recunoscută de Curte în cauze anterioare (în această privință, face trimitere la hotărârea

Reclamanta susține că și-a epuizat căile de atac interne disponibile și că acestea s-au arătat ineficiente deoarece autoritățile nu au reușit să protejeze viața mamei sale și să-l împiedice pe H.O. să le supună la proaste tratamente. Afirmând că Legea nr. 4320 a intrat în vigoare la 14 ianuarie 1998 și că multe din faptele pe care ea le reclamă au fost comise înainte de această dată, persoana în cauză respinge teza Guvernului conform căreia ea nu s-a prevalat de recursurile pe care le oferea această lege și precizează că dreptul intern nu prevedea nici un mecanism de protecție împotriva violenței domestice înainte de adoptarea legii respective. Ea subliniază că, în ciuda numeroaselor plângeri pe care le-a adresat parchetului general, autoritățile nu au luat niciuna din măsurile prevăzute de lege pentru protejarea vieții și liniștii ei și a mamei ei.

Curtea arată că problema centrală care se pune cu privire la epuizarea căilor de atac interne este cea de a ști, pe de o parte, dacă reclamanta a făcut uz de căile de drept disponibile în ordinea juridică internă, în special de cele prevăzute de Legea nr. 4320, și, pe de altă parte, dacă autoritățile turcești ar fi trebuit să continue urmărirea penală împotriva soțului persoanei în cauză deși victimele și-au retras plângerile. Aceste probleme fiind legate în mod indisolubil de cea de a ști dacă căile de atac interne au fost suficient de eficiente pentru protejarea efectivă a reclamantei și a mamei sale împotriva violențelor suferite în cadrul familiei lor, Curtea decide să le unească și să le examineze în cadrul art. 2, art. 3 și art. 14 din convenție (a se vedea, între altele,

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

Reclamanta pretinde că nerespectarea de către autorități a obligației lor de a proteja viața mamei sale, ucisă de fostul ei soț, a dus la încălcarea art. 2, ale cărui prevederi relevante se citesc în felul următor:

Reclamanta

Persoana în cauză susține că societatea și autoritățile turcești tolerează actele de violență familială și că autorii lor beneficiază de impunitate. În această privință, ea arată că, în ciuda numeroaselor plângeri pe care le-a adresat Parchetului general din Diyarbakır, puterile publice nu au luat niciuna din măsurile prevăzute de Legea nr. 4320 pentru protejarea vieții și liniștii ei și a mamei ei, subliniind dimpotrivă că au încercat să le convingă să-și retragă plângerile împotriva lui H.O., că nu au reacționat la amenințările cu moartea făcute de acesta și că le-au lăsat la mila agresorului lor.

Reclamanta semnalează că, la 27 februarie 2002, mama ei s-a plâns autorităților de cercetare penală de amenințările cu moartea făcute de H.O. și că acestea nu au făcut nimic pentru a-i proteja viața. Ea consideră că faptul că autoritățile nu au luat în serios acuzațiile mamei demonstrează că violența domestică este tolerată de societate și de autoritățile turcești.

Ea anticipează că pedeapsa pronunțată pentru H.O. pentru omor este mult prea ușoară decât cea pronunțată în mod normal pentru acest tip de crimă, că nu are un caracter descurajator și că lejeritatea sa se explică prin faptul că acesta a justificat uciderea soacrei prin nevoia de a-și apăra onoarea în fața curții cu jurați. Ea arată că jurisdicțiile represive turcești au ca practică atenuarea pedepselor pronunțate pentru crimele „de onoare”, pentru care autorii primesc pedepse foarte ușoare, fiind chiar scutiți de orice sancțiune.

Versiunea Guvernului

Guvernul afirmă că administrația publică locală a luat măsuri imediate și concrete pentru a da curs acuzațiilor formulate de reclamantă și de mama acesteia, precizând că le-au înregistrat cererile imediat ce li s-au adresat, că le-au supus unor examene medicale, că au audiat martori, că au anchetat la fața locului unde au avut loc agresiunile și că au transmis plângerile autorităților judiciare competente. În opinia acestuia, H.O. a fost arestat și condamnat de instanțele penale de fiecare dată când gravitatea actelor sale a justificat asemenea măsuri. Aceste măsuri au fost luate câte mai repede cu putință, autoritățile au dovedit diligență, s-au arătat atente la plângerile victimelor și nu au fost acuzate de neglijență.

Retrăgându-și plângerile, reclamanta și mama ei au împiedicat urmărirea penală împotriva lui H.O., contribuind astfel la nepedepsirea acestuia. Niciun element din dosar nu ne face să ne gândim că persoana în cauză și mama ei și-au retras plângerile sub presiunea agresorului lor sau cea a procurorului care a instrumentat cauza. În circumstanțele din speță, în care faptele infracționale nu au antrenat o vătămare a sănătății sau incapacitate de muncă mai mare sau egală cu zece zile în sensul art. 456 alin. (4), art. 457 și art. 460 C. pen., exercitarea acțiunii publice împotriva autorului violențelor ar fi fost condiționată de depunerea sau menținerea plângerii victimei. În plus, majoritatea urmăririlor penale împotriva lui H.O. s-ar fi soldat cu eliberarea acestuia conform principiului

Observațiile părții interveniente, Interights

Bazându-se pe practica internațională, Interights susține că răspunderea statului poate fi angajată ca urmare a nerespectării de către autoritățile naționale a obligației de a acționa cu diligența necesară pentru prevenirea violențelor față de femei – inclusiv cele comise de persoane particulare – și de a ancheta asemenea acte, precum și de a urmări penal și sancționa pe autorii lor. Dreptul de a nu fi torturat și dreptul la viață având valoare de

Autorii actelor de violență domestică utilizează în mod curent intimidarea și amenințarea pentru a-și împiedica victimele să denunțe faptele sau să le determine să-și retragă plângerile. Prin urmare, este de datoria statului – și nu a victimelor – să se asigure că agresorii răspund de actele lor și nu rămân nepedepsiți. În practica internațională, calitatea de a acționa în vederea denunțării și urmăririi penale a violențelor domestice ar fi recunoscută nu numai victimelor, ci și unor diverse persoane. Am putea observa, de altfel, o tendință în creștere pentru menținerea acțiunii publice împotriva autorilor violențelor domestice, chiar și în cazul retragerii plângerii victimei, dacă există dovezi suficiente și dacă interesul public o cere. Aceste două elemente ar traduce tendința de abandonare a cerinței de participare a victimei la exercitarea acțiunii și la transferul către stat a întregii responsabilități a represiunii efective a violenței familiale.

Orice decizie individuală de închidere a dosarului nu ar aduce

Cu privire la pretinsa nerespectare a obligației de a proteja viața mamei reclamantei

Curtea reiterează că art. 2 § 1 prima teză obligă statul nu numai să nu provoace cu intenție și nelegal moartea unei persoane, ci și să ia măsurile necesare pentru a proteja viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa (a se vedea

Fără a pierde din vedere dificultățile poliției de a-și exercita atribuțiile în societățile contemporane, nici imprevizibilitatea comportamentului uman ori alegerile operaționale de făcut în ceea ce privește prioritățile și resursele, această obligație trebuie interpretată astfel încât să nu li se impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă. Orice presupusă amenințare împotriva vieții nu obligă autoritățile, în ceea ce privește convenția, să ia măsuri concrete pentru prevenirea realizării. Pentru a exista o obligație pozitivă, trebuie să se stabilească că autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe pe moment că viața unei anumite persoane era în pericol în mod real și imediat ca urmare a actelor infracționale ale unui terț și că autoritățile, în cadrul atribuțiilor lor, nu au luat măsurile care, din punct de vedere, rezonabil, ar fi atenuat fără îndoială riscul. Un alt considerent relevant este necesitatea de a se asigura că poliția își exercită atribuția de a atenua și de a preveni criminalitatea respectând pe deplin căile legale și alte garanții ce limitează în mod legitim întinderea actelor sale de investigații infracționale și de trimitere a infractorilor în fața justiției, inclusiv garanțiile prevăzute la art. 5 și art. 8 din convenție (

Curtea apreciază că, în fața susținerii că autoritățile nu și-au respectat obligația pozitivă de a proteja dreptul la viață în cadrul obligației de a preveni și sancționa atingerile contra persoanei, trebuie să se convingă că autoritățile menționate știau sau ar fi trebuit să știe imediat că viața unei sau mai multor persoane era în pericol în mod real și imediat ca urmare a actelor infracționale ale unui terț și că nu au luat, în cadrul atribuțiilor lor, măsurile care, din punct de vedere rezonabil, ar fi atenuat acest risc. De asemenea, având în vedere dreptul protejat de art. 2, esențial pentru economia convenției, este suficient ca reclamantul să arate că autoritățile nu au făcut tot ce se putea aștepta în mod rezonabil de la ele pentru a împiedica materializarea unui anumit risc imediat pentru viață, de care aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoștință. Este vorba aici de o întrebare al cărei răspuns depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei respective (

În continuare Curtea va cerceta dacă autoritățile naționale și-au îndeplinit obligația de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja viața mamei reclamantei. În această privință, trebuie să stabilească dacă aceste autorități știau sau ar fi trebuit să știe pe moment că viața acestei persoane era amenințată în mod real și imediat ca urmare a actelor infracționale ale lui H.O. Astfel cum reiese din observațiile părților, problema crucială care se pune în speță este cea de a ști dacă autoritățile locale au făcut dovada diligenței necesare pentru prevenirea actelor de violență realizate împotriva persoanei în cauză și a mamei sale, în special luând în privința lui H.O. măsuri adecvate cu caracter sancționator sau preventiv în pofida faptului că victimele și-au retras plângerea.

Totuși, înainte de începerea acestei examinări, Curtea ține să sublinieze că violența domestică este un fenomen care poate lua diverse forme – agresiuni fizice, violențe psihologice, insulte – și care nu este limitat la cazul de față. Este vorba aici de o problemă generală comună tuturor statelor membre, care nu apare oricând deoarece se înscrie adesea în cadrul rapoartelor personale sau al cercurilor restrânse și care nu le privește exclusiv pe femei. Bărbații pot și ei face obiectul unor violențe domestice, precum și copiii, care sunt adesea victime în mod direct sau indirect. Curtea va ține seama de gravitatea acestei probleme examinând faptele cauzei.

În speță, Curtea observă că relația dintre reclamantă și soțul său a fost dificilă încă de la început, că dezacordurile dintre ei l-au făcut pe acesta să recurgă la violență și că mama persoanei în cauză s-a interpus pentru a-și proteja fiica, devenind astfel o țintă pentru H.O. care îi reproșa că este la baza problemelor sale conjugale (supra, pct. 28). Trebuie reamintite anumite evenimente și modul în care autoritățile au reacționat.

Reiese din faptele descrise anterior că reclamanta și mama sa au suferit violențe de o intensitate crescândă din partea lui H.O. Gravitatea infracțiunilor comise de acesta justifica aplicarea măsurilor preventive, iar sănătatea victimelor – precum și siguranța lor – au fost amenințate în mod constant. Examinarea relațiilor dintre diverșii protagoniști ai cauzei arată clar că H.O. avea antecedente de violență familială și că riscul unor noi violențe era important.

În plus, autoritățile erau la curent cu situația victimelor. Mama persoanei în cauză s-a adresat Parchetului general din Diyarbakır pentru a-i semnala că se afla în pericol de moarte imediat și a-i cere să ia măsuri împotriva lui H.O., la care autoritățile au reacționat limitându-se să-l audieze pe H.O. cu privire la acuzațiile respective. La 11 martie 2002, două săptămâni mai târziu, mama persoanei în cauză a fost ucisă de H.O. (pct. 54).

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea apreciază că autoritățile locale ar fi trebuit să prevadă faptul că H.O. era pe cale să comită o agresiune mortală. Ea nu poate stabili cu certitudine dacă evenimentele s-au derulat altfel și dacă crima nu ar fi avut loc dacă autoritățile ar fi adoptat un comportament diferit, dar ea reamintește că lipsa unor măsuri rezonabile care să fi avut o șansă reală de a schimba cursul evenimentelor sau de a atenua prejudiciul cauzat este suficient să angajeze răspunderea statului (a se vedea

Guvernul susține că dreptul intern a obligat parchetul să abandoneze toate urmăririle penale începute față de H.O. imediat ce persoana în cauză și mama acesteia și-au retras plângerea. Guvernul anticipează că autoritățile nu puteau lua nicio măsură sub sancțiunea de încălcare a drepturilor victimelor în temeiul art. 8. Din partea sa, reclamanta pledează că ea și mama ei au fost incitate să-și retragă plângerile sub amenințările cu moartea și presiunile lui H.O.

Curtea reține, pentru început, că nu pare să existe un consens între statele contractante cu privire la problema menținerii acțiunii publice împotriva autorilor de violențe familiale în cazul în care victimele își retrag plângerea (supra, pct. 87 și 88). În schimb, autoritățile trebuie să mențină un just echilibru între drepturile victimelor în temeiul art. 2, art. 3 și art. 8 atunci când sunt chemate să decidă conduita ce trebuie avută în această privință. După examinarea practicilor respective ale statelor membre (supra, pct. 89), Curtea arată că, pentru a se pronunța cu privire la oportunitatea menținerii urmăririi penale, autoritățile țin cont în special de:

Având în vedere cele menționate anterior, se pare că, cu cât infracțiunea este mai gravă și riscul de recidivă mai mare, cu atât organele de urmărire penală au tendința să mențină acțiunea publică în interes general în ciuda retragerii plângerii victimei.

Arătând că Guvernul susține că autoritățile ar fi adus atingere vieții familiale ale reclamantei și ale soțului acesteia dacă ar fi încercat să-i separe și având în vedere că dreptul turcesc nu impune menținerea acțiunii publice dacă victima își retrage plângerea și că ea nu a suferit nicio incapacitate de muncă mai mare de zece zile, Curtea va cerceta dacă autoritățile locale au menținut echilibrul dorit între drepturile victimei în temeiul art. 2 și art. 8.

În această privință, Curtea notează că H.O. s-a arătat violent încă de la începutul relației sale cu persoana în cauză, că i-a provocat numeroase răni acesteia și mamei ei, că le-a supus la presiuni psihologice pentru a le inspira suferință și teroare, că a comis unele din agresiuni folosind arme mortale – pumnal sau pistol – și că nu a încetat niciodată să le amenințe cu moartea pe aceste două femei. Venirile și plecările înarmat la domiciliul soacrei lui înainte de uciderea acesteia duc la gândul că și-a premeditat gestul (supra, pct. 47 și 54).

Curtea observă, de asemenea, că H.O. a atacat-o pe mama reclamantei pentru că o considera un obstacol între el și soția lui și că copiii lor trebuie să-și recunoască și ei calitatea de victime având în vedere că au suferit efectele psihologice ale violenței permanente preponderente în domiciliul familial. S-a arătat mai sus că noi violențe erau nu numai probabile, dar și previzibile având în vedere agresivitatea lui H.O., antecedentele sale judiciare, amenințările sale constante împotriva sănătății, precum și securitatea victimelor și animozitatea ce caracteriza relațiile dintre soți (supra, pct. 10, 13, 23, 37, 45, 47 și 51).

Curtea apreciază că autoritățile locale nu au acordat suficientă importanță faptelor expuse anterior atunci când au decis să încheie urmărirea penală față de H.O. Dimpotrivă, se pare că singura lor grijă a fost evitarea oricărei intervenții în ceea ce ele percepeau ca fiind o „problemă de familie” (supra, pct. 123). În plus, nimic nu arată că s-a ținut cont de motivele retragerii plângerilor persoanei în cauză și a mamei sale. Totuși, aceasta din urmă a precizat procurorului din Diyarbakır că a luat această decizie din cauza presiunilor exercitate de H.O. și a amenințărilor cu moartea făcute de el (supra, pct. 39 ). În plus, retragerea plângerilor a intervenit după arestarea lui H.O. și în momentul în care acesta a fost eliberat (pct. 9-12, 17-19, 31 și 35 ).

Arătând că Guvernul susține că autoritățile ar fi adus atingere drepturilor victimelor în temeiul art. 8 din convenție dacă ar fi intervenit din nou, Curtea reamintește că a concluzionat, într-o cauză de violență domestică similară, că nu pot estima inutil să intervină în ceea ce consideră ca fiind o „problemă privată” fără să-și încalce obligația pozitivă de a garanta reclamanților respectarea drepturilor lor (

Curtea deplânge că prevederile interne aplicabile la momentul respectiv – adică art. 456 § 4, art. 457 și art. 460 din vechiul Cod penal – au condiționat strict începerea acțiunii publice de menținerea plângerii victimei și că ministerul public nu a putut continua ancheta pentru că infracțiunile comise în speță nu au provocat vătămarea sănătății sau incapacitate de muncă de o durată mai mare de zece zile (supra, pct. 70). Curtea observă că, prin efectul coroborat al prevederilor respective și încetării urmăririi penale de către autorități față de H.O., mama persoanei în cauză a fost fără protecție împotriva pericolelor care îi amenințau viața sau siguranța. Cu alte cuvinte, cadrul legislativ în vigoare la acea vreme, în special dispoziția ce privea o vătămare a sănătății sau o incapacitate de muncă de o durată minimă de zece zile, nu putea cuprinde măsurile pe care statul le-ar fi putut lua pentru îndeplinirea obligației pozitive de introducere și aplicare într-un mod efectiv a unui sistem de pedepsire a tuturor formelor de violență familială și care oferă victimelor suficiente garanții. Ținând cont de gravitatea infracțiunilor de care s-a făcut H.O. vinovat în trecut, Curtea consideră că ministerul public ar fi trebuit să fie în măsură să mențină urmărirea penală în ciuda retragerii plângerilor victimelor [a se vedea în această privință Recomandarea Rec(2002)5 a Comitetului Miniștrilor, supra, pct. 80-82].

Constatând că cadrul legislativ constituia un obstacol pentru protecția efectivă a victimelor de violențelor domestice, Curtea trebuie să cerceteze de altfel dacă autoritățile locale au făcut dovada diligenței dorite pentru a proteja dreptul la viață al mamei reclamantei prin alte căi.

Curtea arată că, deși mama reclamantei s-a plâns de faptul că H.O. o hărțuia și îi încălca intimitatea pândind în jurul domiciliului ei înarmat cu un cuțit și un pistol (supra, pct. 47), poliția și parchetul nu l-au arestat și nu au luat alte măsuri adecvate atunci când au aflat că avea o armă cu foc și că a amenințat victima în mod violent (a se vedea

În plus, statul având obligația pozitivă de punere în aplicare în mod preventiv a unor măsuri de ordin practic pentru protejarea individului a cărui viață este amenințată, ne puteam aștepta de la autorități care se confruntă cu un suspect cunoscut pentru comiterea unor acte de violență să adopte dispoziții speciale pentru a asigura mamei persoanei în cauză o protecție adecvată în raport cu gravitatea situației. În acest scop, procurorul sau judecătorul competent ar fi putut dispune din oficiu una sau mai multe măsuri de protecție prevăzute la art. 1 și art. 2 și Legea nr. 4320 (supra, pct. 70). Ar fi putut, de asemenea, emite o ordonanță președințială interzicându-i lui H.O. să intre în contact cu mama reclamantei, să-i vorbească, să se apropie de ea sau să meargă în anumite locuri [a se vedea, în această privință, Recomandarea Rec(2002)5 a Comitetului Miniștrilor, supra, pct. 82). Totuși, pentru orice răspuns la numeroasele cereri de protecție formulate de victimă, forțele de ordine și judecătoria s-au mulțumit să înregistreze declarațiile lui H.O. înainte de a-l elibera (supra, pct. 47-52). Autoritățile au lăsat să treacă aproape două săptămâni fără să reacționeze altfel decât prin audieri atunci când H.O. a ucis-o pe mama persoanei în cauză cu un foc de armă.

În aceste condiții, Curtea a concluzionat că nu se poate considera că autoritățile au făcut dovada diligenței impuse. Nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a proteja viața mamei persoanei în cauză în temeiul art. 2 din convenție.

Cu privire la eficacitatea anchetei penale efectuată asupra împrejurărilor decesului mamei reclamantei

Curtea reamintește că obligațiile pozitive enunțate în prima teză a art. 2 din convenție implică și obligația de introducere a unui sistem judiciar eficace și independent care să permită să se stabilească cauza uciderii unui individ și să pedepsească persoanele vinovate [a se vedea,

În speță, Curtea arată că autoritățile au condus o anchetă exhaustivă cu privire la circumstanțele morții mamei reclamantei. Totuși, ea observă că procedura față de H.O. rămâne pe rolul Curții de Casație (supra, pct. 57 și 58) deși acesta a fost trimis în judecată la Curtea cu jurați din Diyarbakır și găsit vinovat de omor și de port ilegal de armă. În aceste condiții, și ținând cont de durata procedurii respective, începută de mai bine de șase ani, nu se poate considera că autoritățile turcești au anchetat imediat omorul intenționat recunoscut de autorul său.

Concluzie

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că încălcările constatate mai sus au făcut inoperante, în speță, căile de atac, atât sub aspect penal, cât și civil. Curtea respinge, prin urmare, excepția preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea recursurilor respective (supra, pct. 114).

De altfel, ea a concluzionat că aplicarea dreptului penal turc în speță a nu a avut niciun efect de intimidare pentru prevenirea în mod eficient a faptelor de natură penală comise de H.O. Obstacolele juridice existente și faptul că autoritățile au neglijat să ia măsurile aflate la dispoziție au redus forța de disuasiune a sistemului judiciar instituit și rolul pe care acesta ar fi trebuit să-l joace pentru a împiedica încălcarea dreptului la viață a mamei reclamantei astfel cum este garantat de art. 2 din convenție. În această privință, Curtea reamintește că, întrucât au fost informate despre faptele de violență, autoritățile nu pot invoca comportamentul victimei pentru a justifica neluarea măsurilor adecvate pentru prevenirea materializării amenințărilor formulate de agresor împotriva integrității fizice ale acesteia (a se vedea

Invocând art. 3 din convenție, reclamanta reproșează autorităților că au neglijat violențele, rănile și amenințările cu moartea, surse de suferință și teamă la care a fost supusă în repetate rânduri. Art. 3 din convenție se citește după cum urmează:

Persoana în cauză susține că rănile și teama cauzate de abuzurile soțului său merită calificarea torturii în sensul art. 3 din convenție. În ciuda violențelor fără încetare suportate de ea și a numeroaselor solicitări de ajutor adresate autorităților statului, acestea nu au făcut nimic pentru a o proteja de soțul ei, dând impresia că