CASE OF STOICAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 3097/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Georgeta Stoican („reclamanta”),

Reclamanta a fost reprezentată de Dumitrescu și Dinu, o firmă de avocați din București. Guvernul român („Guvernul”)

Reclamanta pretinde, în special, faptul că arestarea sa preventivă nu a respectat cerințele de la art. 5 § 3, având în vedere că nu a fost adusă de îndată în fața unei instanțe și a fost ținută prea mult timp în arest, fără o motivare concretă.

La 28 februarie 2008, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererile. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul vor fi examinate împreună.

Reclamanta s-a născut în 1963 și locuiește în București.

La momentul faptelor, aceasta era judecător la Judecătoria București. Două anchete penale au fost inițiate împotriva sa, sub suspiciunea că a falsificat în mod repetat documente oficiale în exercitarea îndatoririlor sale, ca parte a unui grup organizat, în scopul obținerii de titluri de proprietate pentru diferite proprietăți din centrul orașului București.

În temeiul dispozițiilor Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, reclamanta a fost suspendată din funcție pe parcursul anchetei penale.

La 18 septembrie 2001, aceasta a fost demisă din funcție prin ordinul Consiliului Superior al Magistraturii pentru incapacitate profesională evidentă. La 15 iulie 2003, decizia a fost aprobată de Președintele României și, la 3 noiembrie 2003, aceasta a fost admisă de Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) în urma apelului reclamantei.

La 9 octombrie 2001, Parchetul Curții Supreme de Justiție a inițiat ancheta penală împotriva reclamantei.

La 27 noiembrie 2001, reclamanta a fost arestată pentru treizeci de zile, din dispoziția procurorului, în legătură cu ancheta penală inițiată împotriva sa.

La 5 decembrie 2001, Curtea de Apel București a menținut mandatul de arestare. Aceasta a considerat că probele din dosar indicau o suspiciune întemeiată conform căreia a comis infracțiunile de care era acuzată. Aceasta a considerat că acțiunile sale, care erau contrare ordinii publice, au fost agravate de faptul că reclamanta era magistrat la momentul respectiv.

La 19 decembrie 2001, curtea de apel a prelungit arestarea preventivă a reclamantei cu treizeci de zile, la cererea procurorului. Aceasta a luat act de faptul că:

La 24 ianuarie 2002, curtea de apel a prelungit arestarea preventivă a reclamantei pe motiv că eliberarea sa este contrară ordinii publice, având în vedere caracterul serios al acuzațiilor de care era acuzată și riscul de a genera neîncrederea opiniei publice în sistemul judiciar.

La 7 februarie 2002, curtea de apel a prelungit perioada de detenție cu încă treizeci de zile pe motiv că motivele invocate pentru arestare există în continuare.

La 21 februarie 2002, curtea de apel a prelungit perioada de detenție cu nouăzeci de zile pe aceleași motive, pentru a-i permite judecătorului să-și finalizeze investigațiile. La 5 martie 2002, Curtea Supremă a menținut încheierea.

La 14 martie 2002, curtea de apel a respins o nouă cerere a procurorului de prelungire a perioadei de arest preventiv a reclamantei, de la 15 aprilie la 14 mai 2002. Aceasta a considerat că motivele care au justificat luarea acestei măsuri nu mai există. Aceasta a luat act de faptul că reclamanta a fost suspendată din funcție și a subliniat că pretinsul pericol pentru ordinea publică nu trebuie evaluat în termeni abstracți. Aceasta a luat act de faptul că procurorul nu a înregistrat niciun progres în ceea ce privește investigațiile după arestarea reclamantei și nu a aplicat măsurile procedurale pentru care a cerut în mod repetat prelungirea detenției.

La 10 aprilie 2002, curtea de apel a respins, pentru aceleași motive, o altă cerere de prelungire.

În următoarele încheieri în speță, curtea de apel nu a examinat detenția reclamantei, având în vedere că a fost „arestată în raport cu alte anchete penale” (infra, punctul B).

La 13 iunie 2002, reclamanta a fost judecată împreună cu alte persoane. Acuzarea a examinat aproximativ patruzeci de martori, documentele au fost transferate de la diferite autorități și au fost prezentate mai multe rapoarte ale unor experți.

La 31 octombrie 2003, curtea de apel s-a pronunțat, condamnând-o pe reclamantă pentru abuz de autoritate și fals intelectual la cinci ani de închisoare. Sentința reclamantei a fost prelungită cu șapte ani de închisoare în urma apelului (decizia din 28 februarie 2005 a Curții Supreme de Justiție) și a devenit definitivă la 24 martie 2006.

La 13 noiembrie 2007, reclamanta a fost repusă în libertate.

La 11 aprilie 2002, reclamanta a fost arestată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în legătură cu ancheta penală inițiată împotriva sa. Procurorul a justificat mandatul pe motiv că fapta penală de care a fost acuzată se pedepsea cu minim doi ani de închisoare și că nearestarea sa ar fi fost contrară ordinii publice.

La 23 aprilie 2002, reclamanta a fost adusă în fața curții de apel pentru examinarea apelului său împotriva mandatului de arestare.

La 29 aprilie 2002, Curtea de Apel a prelungit perioada de arest a reclamantei cu alte treizeci de zile, la cererea procurorului. Aceasta a reținut că:

La 29 mai 2002, curtea de apel a respins o altă cerere din partea procurorului și a refuzat prelungirea arestării reclamantei cu o lună. Acesta a reținut că parchetul obținuse deja probe și nu putea justifica prelungirea arestării reclamantei; de asemenea, s-a reținut că reclamanta a fost demisă din funcție, deci nu mai era o chestiune de ordine publică.

La 5 iunie 2002, reclamanta a fost trimisă în judecată pentru abuz de autoritate și fals intelectual, în legătură cu fapte similare celor investigate în dosarul penal menționat (descris supra, A).

La 6 iunie 2002, curtea de apel a respins o nouă cerere a procurorului de prelungire a mandatului și a dispus punerea în libertate a reclamantei, considerând că motivele pentru păstrarea în arest nu mai existau.

La 24 iunie 2002, curtea de apel a prelungit mandatul de arestare al reclamantei cu treizeci de zile, pe motiv că:

La 1 august, 2 și 27 septembrie și 1 și 22 noiembrie 2002, curtea de apel a prelungit perioada de arest preventiv cu treizeci de zile, cu aceeași justificare. La 15 august, 9 octombrie și 27 noiembrie 2002, Curtea Supremă a declarat recursurile reclamantei inadmisibile. În două ocazii – 13 septembrie și 10 decembrie 2002 – Curtea Supremă a confirmat pe fond încheierile pronunțate de curtea de apel.

La 20 decembrie 2002, curtea de apel s-a pronunțat în cauză. Aceasta a condamnat-o pe reclamantă pentru abuz de autoritate și fals intelectual la un an și șase luni de închisoare. Prin hotărârea definitivă din 4 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție a confirmat condamnarea, dar a redus pedeapsa la un an și patru luni de închisoare.

Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală privind arestarea preventivă și prelungirea acesteia sunt stabilite în hotărârea

Reclamanta s-a plâns de faptul că a fost arestată printr-un mandat de arestare emis de procuror, care încălca cerințele prevăzute la art. 5 § 3 din Convenție. În temeiul acestui articol, aceasta s-a plâns de faptul că arestarea sa preventivă a fost excesiv de lungă și prelungită în mod repetat fără motive relevante și suficiente. Art. 5 § 3 din Convenție se citește după cum urmează:

Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

Argumentele părților

Guvernul a admis că mandatul de arestare emis de procurorul român încălca cerințele de la art. 5 § 3 din Convenție, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții, și că un termen de opt zile pentru a fi adus în fața unei instanțe este o perioadă care depășește perioadele pe care Curtea le consideră în general acceptabile. Totuși, aceasta a arătat faptul că Codul de procedură penală acorda puteri exclusive instanței în ceea ce privește dispunerea arestării preventive a unei persoane.

De asemenea, Guvernul susținea că detenția reclamantei nu a fost excesiv de lungă. În opinia sa, cele două măsuri luate împotriva reclamantei trebuie examinate separat de Curte. În plus, Guvernul a afirmat că ambele investigații erau extrem de complexe din cauza gravității faptelor și a numărului de persoane implicate. De asemenea, aceștia au evidențiat faptul că atât curtea de apel, cât și Curtea Supremă de Justiție și-au motivat deciziile și au reexaminat la intervale scurte detenția reclamantei.

Reclamanta a contestat argumentele Guvernului. În special, aceasta a susținut faptul că arestarea sa preventivă trebuie examinată de Curte ca o singură perioadă și că a fost excesiv de lungă.

Motivarea Curții

Curtea reiterează faptul că, în cauza

Curtea evidențiază faptul că, în cauza

Curtea reiterează jurisprudența sa constantă privind durata arestării preventive, în special în ceea ce privește prezumția pentru punere în libertate, calcularea perioadei de detenție și obligația autorităților de a oferi „motive relevante și suficiente” pentru o detenție prelungită [a se vedea,

În prezenta speță, reține că părțile au opinii diferite cu privire la necesitatea unei examinări separate sau comune a celor două perioade de detenție. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesară soluționarea chestiunii, având în vedere că, în circumstanțele cauzei, chiar considerând că cele două perioade trebuie examinate separat, fiecare încalcă cerințele de la art. 5 § 3 din Convenție din următoarele motive.

Curtea ia act de faptul că reclamanta a fost reținută între 27 noiembrie 2001 și 14 mai 2002, conform primul mandat de arestare, și între 11 aprilie 2002 și 20 decembrie 2002, conform celui de-al doilea.

Totuși, instanța nu a oferit motive concrete în baza faptelor din speță pentru a explica modul în care eliberarea reclamantei ar prejudicia obținerea de probe sau ar fi contrară ordinii publice. În plus, Curtea ia act de faptul că instanțele interne au stabilit în repetate rânduri că ancheta nu a avansat după arestarea reclamantei și că parchetul nu a aplicat măsurile avute în vedere în cererile sale de prelungire a detenției reclamantei.

De asemenea, Curtea ia act de faptul că, odată cu trecerea timpului, raționamentul instanțelor interne nu a evoluat astfel încât să reflecte evoluția situației și că acestea nu au verificat, în lumina circumstanțelor cauzei, dacă motivele invocate inițial erau în continuare valide la stadii mai avansate ale anchetei; din contră, raționamentul instanțelor a devenit mai eliptic odată cu trecerea timpului. Curtea reiterează faptul că doar printr-o decizie motivată poate exista un control public al administrării justiției (a se vedea,

Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că, având în vedere lipsa de motive concrete pentru deciziile instanțelor interne, prelungirea repetată a arestării preventive a reclamantei încălca și art. 5 § 3 din Convenție.

În sfârșit, reclamanta se plângea de faptul că, conform art. 5 § 1, nu existau motive concrete pentru arestarea sa la 27 noiembrie 2001 și că a fost reținută ilegal în perioada

Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică vreo altă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta. În special, Curtea ia act de faptul că, în timp ce mandatul de arestare din 27 noiembrie 2001 nu furniza motive concrete pentru arestarea reclamantei, deciziile instanței pronunțate în urma apelului împotriva respectivului mandat au completat absența acestora (a se vedea supra, pct. 10 și, contrar acestuia,

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamanta a solicitat 18

Guvernul a considerat că reclamanta nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare și prejudiciile pretinse. De asemenea, acesta a considerat că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral era exagerată.

Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, recunoaște faptul că reclamanta a fost supusă unor suferințe și unui sentiment de frustrare ca urmare a faptului că statul nu a respectat drepturile prevăzute la art. 5 § 3. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 2

De asemenea, reclamanta a solicitat 1

Guvernul contestă aceste sume.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de elementele pe care le deține și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 250 EUR pentru toate cheltuielile.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.