Primul reclamant, dl Dilbag Singh Thindd, s-a născut în 1965. Al doilea reclamant, dl Balvinder Singh Thind, s-a născut în 1956. Reclamanții, care sunt cetățeni indieni și frați, locuiesc în Grimma. Au fost reprezentați în fața Curții de către dl H. Meyer-Mews, avocat care practică în Bremen. Guvernul german (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdireigentin, al Ministerului Federal al Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 martie 2003, Curtea de District din Leipzig a eliberat un mandat de arestare împotriva reclamanților. A constatat că reclamanții au fost suspectați că s-au infiltrat cetățenii indieni în Germania sau în alte state din Europa de Vest în schimb de bani în mai multe ocazii. Ei au fost probabil să absoarbă dacă nu au fost luati în detenție, în special deoarece au riscat să fie condamnați la un termen considerabil de închisoare. La 31 martie 2003, reclamanții au fost arestați și luati în detenție preliminară. La 15 septembrie 2003, Curtea Regională de Leipzig a admis inculparea din 16 iulie 2003 și a ordonat ca reclamanții să continue să fie deținuți. Reclamanții au fost acuzați în mod special de a fi infiltrați cetățenii indieni în Germania și Marea Britanie în cincizeci de ocazii, acționând ca membri ai unei bande în nouă din aceste ocazii. La 9 decembrie 2003, Curtea Regională de Leipzig a deschis procesul împotriva reclamanților, reprezentați de doi avocați oficial desemnați în domeniul apărării, care au desfășurat audieri în medie o dată pe săptămână. La 8 februarie 2005, Curtea Regională de Leipzig a emis un nou ordin de detenție împotriva primului reclamant, ținând cont de faptul că o serie de acuzații împotriva acestuia au fost renunțate în cursul audierii principale. Primul reclamant a fost acum acuzat, în special, că s-a infiltrat sau a încercat să se infiltreze străini în Germania sau în alte țări ale Europei de Vest, în 15 ocazii, în timp ce acționează ca membru al unei bande în șapte din aceste ocazii. Curtea Regională a constatat că primul reclamant a fost puternic suspectat că a comis aceste infracțiuni din cauza conținutului de conversații telefonice interceptate pe ordin judiciar și din cauza mărturiilor de douăzeci de martori auziți până atunci în instanță. El a fost încă probabil să absoarbe dacă eliberat, în ciuda faptului că a fost căsătorit cu un național german, a avut doi copii tineri și a fost deja în detenție în așteptarea procesului de aproape doi ani. El a riscat să fie impus o condamnare severă la închisoare dacă a fost condamnat și a fost suspectat că aparține unei organizații care a fost în poziția de contrabandă persoane în străinătate. Prin urmare, măsurile mai ușoare, cum ar fi eliberarea sa pe cauțiune, nu erau adecvate pentru a evita pericolul abscizării sale, iar detenția sa continuată era încă proporțională. La 18 aprilie 2005, Curtea de Apel Dresden, aproband motivele furnizate de Curtea Regională în hotărârile sale, a respins apelul primului reclamant ca fiind nefondat. La 19 mai 2005, Curtea de Apel a refuzat să modifice decizia sa din 18 aprilie 2005, în special că detenția continuată a primului reclamant nu a fost disproporționată în funcție de jurisprudența Curții Constituționale Federale și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la subiect. Pedeapsa pe care a riscat-o a fost impusă în cazul în care condamnatul a depășit în mare măsură durata deținerii sale în cursul procesului până atunci. Curtea de Apel a admis că procedura a durat deja o perioadă considerabilă. Cu toate acestea, dezacordând cu primul reclamant, a constatat că autoritățile de pronunțare și Curtea Regională de la Leipzig nu au amânat procedura. Procedura a fost foarte complexă, în special deoarece infracțiunile au trebuit să se dovedească prin examinarea rezultatelor numeroaselor conversații telefonice interceptate făcute într-o limbă străină. Acuzații fiind cetățeni indieni, participarea interpretilor în procedura era necesară. În plus, avocații acuzaților au depus numeroase propuneri în cele șasezeci de audieri ale cazului, care au prelungit procedura. A fost suficient ca Curtea Regională să organizeze o audiere pe săptămână, care, în regulă, a durat toată ziua. Avocații acuzați au respins propunerea Curții Regionale făcută în martie 2005 atât pentru a prelungi durata audierii săptămânale, cât și pentru a auzi cazul în două zile pe săptămână, susținând că nu sunt disponibile. La 9 mai 2005, primul reclamant a depus o plângere la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârii luate de Curtea de Apel Dresden la 18 aprilie 2005 și a solicitat o injuncție interioară care a anulat decizia respectivă și l-a eliberat din închisoare. El a prelungit ulterior plângerea constituțională pentru a include și decizia Curții de Apel din 19 mai 2005. El susține că continuarea sa detenție în cursul procesului este disproporționată și că încălcarea Legii de bază, interpretată în funcție de art. 5 § 3 din Convenție. El susține că procedurile au fost întârziate în mod razonabil de către Curtea Regională de Leipzig și că instanțele penale au susținut în mod nefondat ordinea de detenție pe baza presupunerii nefondate că ar fi fost absonată dacă ar fi fost eliberată. La 2 iunie 2005, Curtea Constituțională Federală, fără a da motive pentru decizia sa, a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a primului reclamant și a declarat că cererile sale de măsuri intermediare au devenit astfel lipsite de scop (art. 2 BvR 724/05). La 8 februarie 2005, Curtea Regională de Leipzig a emis, de asemenea, o nouă ordonanță de detenție împotriva celui de-al doilea reclamant, pe care a susținut-o la 5 și 19 iulie 2005, în urma cererii de reexaminare judiciară a celui de-al doilea reclamant și, respectiv, a recursului. Al doilea reclamant a fost acum acuzat în special de a fi infiltrat sau încercat să se infiltreze resortisanții indieni în Germania sau în alte țări din Europa de Vest, pe o bază comercială, în douăsprezece ocazii, acționând ca membru al unei bande în șapte din aceste ocazii. În ceea ce privește dovezile în sprijinul suspiciunilor puternice că cel de-al doilea reclamant a comis aceste infracțiuni și motivele pentru care a riscat să se absoarbă dacă a eliberat, în ciuda faptului că a avut o relație strânsă cu fiul său care trăiește în Grimma, Curtea regională a raționat ordinul său în termeni similari cu cel împotriva primului reclamant emis în aceeași zi (a se vedea mai sus). La 2 august 2005, Curtea de Apel a respins motivele prezentate în hotărârile Curții Regionale de la Leipzig din 5 și 19 iulie 2005, a respins apelul celui de-al doilea reclamant în care acesta din urmă se plângea de lungimea excesivă a detenției sale în așteptarea procesului și de întârzierile cauzate în cadrul procedurii prin faptul că audierile au fost desfășurate doar o dată pe săptămână. La 29 august 2005, Curtea de Apel Dresden, cu privire la revocarea celui de-al doilea reclamant, a refuzat să își modifice decizia din 2 august 2005. La 28 septembrie 2005, Curtea de Apel Dresden a respins ca fiind inadmisibilă cererea celui de-al doilea reclamant de a-i oferi ocazia de explicație în urma deciziei sale și, de asemenea, a respins ulterior revocarea sa. La 1 octombrie 2005, cel de-al doilea reclamant a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârilor Curții de Apel Dresden din 29 august și 28 septembrie 2005 și a solicitat o injuncție intermediară care a ordonat eliberarea sa din închisoare. El a susținut că continuarea sa detenție în așteptarea procesului a fost neconstituțională având în vedere durata prolungată a procedurii împotriva lui. La 25 octombrie 2005, Curtea Constituțională Federală, fără a da motive pentru decizia sa, a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a celui de-al doilea reclamant și a declarat că cererea de măsuri provizorii a devenit astfel lipsită de scop (documentul nr. 2 BvR 1659/05). Între 9 decembrie 2003 și 10 ianuarie 2006, Curtea Regională de la Leipzig a organizat 93 de audieri (adică, în medie, o audiere pe săptămână), în cursul cărora s-au auzit aproximativ 60 de martori și experți. În audierea din 10 ianuarie 2006, Curtea Regională de Leipzig a declarat că judecătorii, avocatul de apărare al reclamanților și procurorul public au discutat despre un acord în vederea încheierii procedurii (Verfahrensabsprache). Într-o hotărâre stabilită în procesul-verbal al audierii, instanța a declarat că ar condamna primul reclamant la un maxim de cinci ani și șase luni de închisoare și al doilea la un maximum de cinci ani de închisoare dacă reclamanții au făcut o mărturisire cuprinzătoare și credibilă cu privire la anumite infracțiuni specificate de care au fost acuzați. În plus, instanța a promis să suspende condamnările impuse și să acorde garanții deja atunci când reclamanții au îndeplinit jumătate din condamnarea în temeiul articolului 57 § 2 din Codul penal (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos) dacă informațiile obținute până în prezent sunt corecte (în special faptul că reclamanții nu au avut condamnare anterioară) și dacă cerințele oficiale sunt îndeplinite. Reclamanții au mărturisit apoi infracțiunile specificate în decizia Curții Regionale. La 17 ianuarie 2006, Curtea Regională de Leipzig și-a pronunțat hotărârea. Acesta a condamnat primul reclamant de treisprezece conturi de infiltrare sau încercarea de infiltrare a străinilor pe o bază comercială, acționând ca membru al unei bande în opt ocazii, și l-a condamnat la cinci ani și șase luni de închisoare. Acesta a considerat al doilea reclamant vinovat de zece conturi de infiltrare sau încercarea de infiltrare a străinilor pe o bază comercială, acționând ca membru al unei bande în șapte ocazii, și l-a condamnat la cinci ani de închisoare. Curtea a constatat că reclamanții, care au acționat parțial împreună cu un alt frate al lor care locuiește în India, s-au infiltrat ilegal resortisanții indieni în Germania sau în alte state ale Europei de Vest, în special Marea Britanie, în schimb de bani. Acesta și-a bazat concluziile pe mărturiile reclamanților, care au fost confirmate prin tranșele de conversații telefonice interceptate și mărturiile de nouă martori. Acesta a luat în considerare, ca factor atenuant, printre altele, faptul că reclamanții au fost în detenție în așteptare pentru o perioadă lungă de timp, doi ani și aproape zece luni, și au fost nesigure în ceea ce privește rezultatul procedurii pentru o perioadă foarte lungă din cauza lungii perioade a procedurii. Prin decizia luată imediat după declararea hotărârii în ședință, Curtea Regională de la Leipzig a anulat ordinele de detenție din 8 februarie 2005 împotriva ambelor reclamante. Prin urmare, Comisia a informat reclamanții că aveau dreptul de a prezenta un recurs asupra punctelor de drept împotriva hotărârii și că acordul în vederea încheierii procedurii aferente ședinței nu le-a interzis să depună recursul (așa numit instrucțiuni calificate – qualifizierte Belehrung). După întreruperea audierii, în timpul căreia reclamanții au consultat avocatul lor de apărare, reclamanții au renunțat la dreptul lor de a depune un recurs cu consimțământul avocatului de apărare. Hotărârea, prin urmare, a devenit finală, Curtea Regională a suspendat restul condamnărilor de închisoare impuse reclamanților și a acordat probă în temeiul articolului 57 § 2 din Codul Penal, având în vedere, printre altele, durata foarte lungă a detenției reclamanților în așteptarea procesului. Aceștia au susținut că respingerea dreptului lor de recurs nu a fost validă deoarece se bazează pe un acord cu instanța și că numai acordul a făcut posibilă eliberarea imediată din închisoare. La 24 august 2006, Curtea Federală de Justiție a respins recursul reclamanților în privința punctelor de drept ca fiind inadmisibil. Înainte de pronunțarea hotărârii Curții Regionale, s-a constatat un acord între această instanță, acuzația și apărarea care vizează încheierea procedurii. Cu toate acestea, acordul nu include un angajament pe care inculpații să-l renunțe la dreptul de a depune un recurs asupra punctelor de drept. Potrivit procesului-verbal, acuzații au fost informați în mod expres de către Curtea Regională după declararea hotărârii conform căreia acordul ajuns nu le-a împiedicat să depună un recurs asupra punctelor de drept împotriva hotărârii și, prin urmare, au primit instrucțiunile calificate necesare. După suspendarea audierii, care le-a dat suficient timp pentru a fi luate în considerare, ei au declarat să renunțe la dreptul de a apela cu consimțământul avocatului lor. Această derogare a fost irvocabilă. Având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa (a se referă la decizia Marei sale Camere din 3 martie 2005, nr. GSSt 1/04, Neue Juristische Wochenschrift (NJW), 2005, p. 1440 et suiv., a se vedea legea și practica internă relevantă mai jos), nu au existat motive excepționale care să respingă nulitatea. În conformitate cu art. 57 § 2 din Codul penal, instanța poate suspenda executarea restului condamnării și acordarea de probă deja în cazul în care jumătate din condamnarea a fost îndeplinită, în special în cazul în care persoana condamnată își îndeplinește primul mandat de închisoare și acesta din urmă nu depășește doi ani sau în cazul în care o evaluare cuprinzătoare a infracțiunii, personalitatea persoanei condamnate și dezvoltarea sa în timpul executării condamnării demonstrează că există circumstanțe speciale. În decizia sa de conducere din 3 martie 2005, Marea Camera a Curții Federale de Justiție a stabilit principiile care reglementează validitatea unei derogări a dreptului de recurs în contextul acordurilor în vederea încheierii procedurilor penale (nr. GSSt 1/04, Neue Juristische Wochenschrift (NJW), 2005, p. 1440 și seq.). Acesta a considerat astfel de acorduri, în care instanțele penale au făcut o declarație obligatorie privind o penalitate maximă care urmează să fie impusă în schimbul mărturisirea (o parte a) infracțiunilor pe care le-a fost acuzat, pentru a fi compatibile cu Codul de procedură penală și cu Legea de bază, în cazul în care au fost îndeplinite anumite condiții. În special, toți participanții la proceduri (adică judecători profesioniști și laici, acuzații, avocatul apărării și acuzatul) au trebuit să fie implicați în atingerea acordului, al căror rezultat a trebuit să fie public în audierea și a trebuit să fie inclus în procesul-verbal. Veritatea mărturisirea făcută de inculpat în conformitate cu acordul a trebuit verificată. Pedeapsa propusă de instanță încă trebuia să reflecte vinovăția inculpatului și pedeapsa care, conform instanței, trebuia să fie preconizată fără a fi o mărturisire disproporționată severă, astfel încât acuzatul să prezinte presiuni nejustificate de mărturisire. Curtea a fost autorizată doar să promită o penalitate maximă (în opinia unei penalități specifice) și ar putea depăși această penalitate numai în cazul în care aspectele factuale sau juridice relevante au fost ignorate și în cazul în care a evitat anterior acuzatul în auzul intenției sale de a fixa o penalitate mai mare. Curtea Federală de Justiție a remarcat că, având în vedere încărcătura lor grea, instanțele nu ar putea face justiție penală și să evite întârzieri în cadrul procedurii fără a fi autorizate să recurgă la astfel de acorduri. Curtea Federală de Justiție a observat, de asemenea, că în trecut, astfel de acorduri au implicat în practică adesea promisiunea acuzatului de a renunța la dreptul său de a face apel împotriva hotărârii sau, cel puțin, sugerarea instanței de judecată de a face acest lucru. Cu toate acestea, instanțele penale nu au fost autorizate, în contextul acestor acorduri, să asigure o renunțare la dreptul de recurs. Un acord care vizează încheierea procedurii nu a fost de a preveni un control eficace, de către instanțele de recurs, a hotărârilor judecătoreștilor de jos. După eliberarea unei hotărâri care a fost acordată în urma unui acord – indiferent dacă a fost inclusă sau dezbatetă o renunță la dreptul de recurs – instanța a trebuit, prin urmare, să informeze inculpatul nu numai despre dreptul său de recurs, ci, în plus față de faptul că a fost liber să prezinte un recurs indiferent de acordul atins (așa numit instrucțiuni calificate). În cazul în care nu au fost furnizate astfel de instrucțiuni calificate, renunțarea inculpatului la dreptul său de a face apel a fost anulată.
The first applicant, Mr Dilbag Singh Thind, was born in 1965. The second applicant, Mr Balvinder Singh Thind, was born in 1956. The applicants, who are Indian nationals and brothers, both live in Grimma. They were represented before the Court by Mr H. Meyer-Mews, a lawyer practising in Bremen. The German Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs A. Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin, of the Federal Ministry of Justice. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 26 March 2003 the Leipzig District Court issued an arrest warrant against the applicants. It found that the applicants were suspected of having infiltrated Indian nationals into Germany or other States of Western Europe in exchange for money on several occasions. They were likely to abscond if not taken into detention, in particular as they risked being sentenced to a considerable term of imprisonment. On 31 March 2003 the applicants were arrested and taken into pre-trial detention. On 15 September 2003 the Leipzig Regional Court admitted the indictment dated 16 July 2003 and ordered the applicants’ continued detention. The applicants were notably charged with having infiltrated Indian nationals into Germany and Great Britain on fifty-two occasions, acting as members of a gang on nine of these occasions. On 9 December 2003 the Leipzig Regional Court opened the trial against the applicants, who were represented by two officially appointed defence counsel each. It subsequently held hearings on average once per week. On 8 February 2005 the Leipzig Regional Court issued a new detention order against the first applicant, taking into account that a number of charges against him had been dropped in the course of the main hearing. It confirmed that order on 30 March 2005 on the first applicant’s appeal. The first applicant was now charged, in particular, with having infiltrated or having attempted to infiltrate foreigners into Germany or other countries of Western Europe on a commercial basis on fifteen occasions, while acting as a member of a gang on seven of these occasions. The Regional Court found that the first applicant was strongly suspected of having committed these offences on account of the contents of telephone conversations intercepted on judicial order and on account of the testimonies of twenty witnesses heard until then in court. He was still likely to abscond if released, despite the fact that he was married to a German national, had two young children and had already been in detention pending trial for almost two years. He risked being imposed a severe prison sentence if convicted and was suspected of belonging to an organisation which was in a position to smuggle persons abroad. Therefore, milder measures, such as his release on bail, were not suitable to avert the danger of his absconding and his continued detention was still proportionate. On 18 April 2005 the Dresden Court of Appeal, endorsing the reasons given by the Regional Court in its decisions, dismissed the first applicant’s appeal as ill-founded. On 19 May 2005 the Dresden Court of Appeal, following the first applicant’s remonstrance, refused to amend its decision of 18 April 2005. It considered, in particular, that the first applicant’s continued detention was not disproportionate in the light of the case-law of the Federal Constitutional Court and the European Court of Human Rights on the subject-matter. The sentence he risked being imposed if convicted largely exceeded the length of his detention pending trial until then. The Court of Appeal conceded that the proceedings had already lasted for a considerable time. Disagreeing with the first applicant, it found, however, that the prosecution authorities and the Leipzig Regional Court had not delayed the proceedings. The proceedings were very complex, notably because the offences had to be proved by examining the results of numerous intercepted telephone conversations made in a foreign language. The defendants being Indian nationals, the participation of interpreters in the proceedings was necessary. Moreover, the defendants’ lawyers had lodged numerous motions in the sixty hearings of the case held until then, which had prolonged the proceedings. It had been sufficient for the Regional Court to hold one hearing per week, which as a rule lasted the whole day. The defendants’ lawyers had rejected the Regional Court’s proposal made in March 2005 both to prolong the duration of the weekly hearing and to hear the case on two days per week, arguing that they were unavailable. On 9 May 2005 the first applicant lodged a complaint with the Federal Constitutional Court against the decision taken by the Dresden Court of Appeal on 18 April 2005 and applied for an interim injunction quashing that decision and releasing him from prison. He subsequently extended his constitutional complaint to comprise also the decision of the Court of Appeal dated 19 May 2005. He claimed that his continued detention pending trial was disproportionate and in breach of the Basic Law, construed in the light of Article 5 § 3 of the Convention. He argued that the proceedings had been unreasonably delayed by the Leipzig Regional Court and that the criminal courts wrongly upheld the detention order on the unfounded assumption that he would abscond if released. On 2 June 2005 the Federal Constitutional Court, without giving reasons for its decision, declined to consider the first applicant’s constitutional complaint and declared that his application for interim measures had thereby become devoid of purpose (file no. 2 BvR 724/05). On 8 February 2005 the Leipzig Regional Court issued a new detention order also against the second applicant, which it upheld on 5 and 19 July 2005 following the second applicant’s request for judicial review and appeal respectively. The second applicant was now charged notably with having infiltrated or having attempted to infiltrate Indian nationals into Germany or other countries of Western Europe on a commercial basis on twelve occasions, acting as a member of a gang on seven of these occasions. As to the evidence in support of the strong suspicion that the second applicant committed these offences and as to the reasons why he risked absconding if released, despite the fact that he had a close relationship with his son living in Grimma, the Regional Court reasoned its order in similar terms as that against the first applicant issued the same day (see above). On 2 August 2005 the Dresden Court of Appeal, endorsing the reasons given in the decisions of the Leipzig Regional Court dated 5 and 19 July 2005, dismissed the second applicant’s appeal in which the latter had complained about the excessive length of his detention pending trial and about the delays caused in the proceedings by the fact that hearings were held only once per week. On 29 August 2005 the Dresden Court of Appeal, on the second applicant’s remonstrance, refused to amend its decision dated 2 August 2005. It took the view that its decision was not contrary to the case-law of the European Court of Human Rights on the reasonable length of detention pending trial referred to by the second applicant. On 28 September 2005 the Dresden Court of Appeal dismissed as inadmissible the second applicant’s request to give him an opportunity for explanation following its decision and also rejected his further remonstrance. On 1 October 2005 the second applicant lodged a constitutional complaint with the Federal Constitutional Court against the decisions of the Dresden Court of Appeal of 29 August and 28 September 2005 and applied for an interim injunction ordering his release from prison. He argued that his continued detention pending trial was unconstitutional in view of the protracted length of the proceedings against him. On 25 October 2005 the Federal Constitutional Court, without giving reasons for its decision, declined to consider the second applicant’s constitutional complaint and declared that his application for interim measures had thereby become devoid of purpose (file no. 2 BvR 1659/05). Between 9 December 2003 and 10 January 2006 included, the Leipzig Regional Court held 93 hearings (that is, on average one hearing per week), in the course of which approximately 60 witnesses and experts were heard. In the hearing on 10 January 2006 the Leipzig Regional Court stated that the judges, the applicants’ defence counsel and the Public Prosecutor had discussed an agreement with a view to terminating the proceedings (Verfahrensabsprache). In a decision laid down in the minutes of the hearing, the court declared that it would sentence the first applicant to a maximum of five years and six months’ imprisonment and the second applicant to a maximum of five years’ imprisonment if the applicants made a comprehensive and credible confession concerning certain specified offences they had been charged with. Moreover, the court promised to suspend the sentences imposed and grant probation already when the applicants had served half of their sentence under Article 57 § 2 of the Criminal Code (see Relevant domestic law and practice below) if the information it had obtained to date was correct (in particular that the applicants did not have any previous convictions) and if the formal requirements were met. The applicants then confessed to the offences specified in the Regional Court’s decision. On 17 January 2006 the Leipzig Regional Court pronounced its judgment. It convicted the first applicant of thirteen counts of infiltration or attempted infiltration of foreigners on a commercial basis, acting as a member of a gang on eight occasions, and sentenced him to five years and six months’ imprisonment. It found the second applicant guilty of ten counts of infiltration or attempted infiltration of foreigners on a commercial basis, acting as a member of a gang on seven occasions, and sentenced him to five years’ imprisonment. The court found that the applicants, partly acting together with another brother of theirs living in India, had illegally infiltrated Indian nationals into Germany or other States of Western Europe, notably Great Britain, in exchange for money. It based its findings on the applicants’ confessions, which were confirmed by the transcripts of intercepted telephone conversations and the testimonies of nine witnesses. It took into consideration, as a mitigating factor, inter alia, that the applicants had been in detention pending trial for a long period of time, two years and almost ten months, and had been uncertain about the outcome of the proceedings for a very long period of time due to the long duration of the proceedings. By a decision taken immediately after the pronouncement of the judgment in the hearing, the Leipzig Regional Court quashed the detention orders of 8 February 2005 against both applicants. It then instructed the applicants that they had the right to lodge an appeal on points of law against the judgment and that the agreement with a view to terminating the proceedings reached in the hearing did not bar them from lodging that appeal (so-called qualified instruction – qualifizierte Belehrung). Following an interruption of the hearing, during which the applicants consulted their defence counsel, the applicants waived their right to lodge an appeal with the consent of their defence counsel. The prosecution then also waived its right to appeal. The judgment thereby having become final, the Regional Court suspended the remainder of the prison sentences imposed on the applicants and granted probation pursuant to Article 57 § 2 of the Criminal Code, having regard, inter alia, to the very long duration of the applicants’ detention pending trial. The applicants subsequently lodged an appeal on points of law. They argued that the waiver of their right to appeal was invalid because it was based on an agreement with the court and because only that agreement had made possible their immediate release from prison. On 24 August 2006 the Federal Court of Justice dismissed the applicants’ appeal on points of law as inadmissible. It found that the applicants had validly waived their right to lodge an appeal. Prior to the pronouncement of the Regional Court’s judgment there had been an agreement between that court, the prosecution and the defence aimed at terminating the proceedings. However, the agreement did not comprise a commitment that the defendants waive their right to file an appeal on points of law. According to the minutes, the defendants had been expressly informed by the Regional Court after the pronouncement of the judgment that the agreement reached did not prevent them from lodging an appeal on points of law against the judgment and had thus received the necessary qualified instruction. After a suspension of the hearing, which gave them sufficient time for consideration, they had declared to waive their right to appeal with the consent of their counsel. This waiver was irrevocable. Having regard to the criteria established in its case-law (it referred to the decision of its Grand Chamber of 3 March 2005, no. GSSt 1/04, Neue Juristische Wochenschrift (NJW) 2005, pp. 1440 et seq., see Relevant domestic law and practice below), there were no exceptional grounds rendering the waiver void. Under Article 57 § 2 of the Criminal Code, the courts may suspend the execution of the remainder of a prison sentence and grant probation already when half of the sentence has been served, in particular, if the convicted person is serving his first term of imprisonment and the latter does not exceed two years or if a comprehensive evaluation of the offence, the personality of the convicted person and his development during the execution of the sentence show that special circumstances exist. In its leading decision of 3 March 2005, the Grand Chamber of the Federal Court of Justice laid down the principles governing the validity of a waiver of the right to appeal in the context of agreements with a view to terminating criminal proceedings (no. GSSt 1/04, Neue Juristische Wochenschrift (NJW) 2005, pp. 1440 et seq.). It considered such agreements, in which the criminal courts made a binding declaration on a maximum penalty to be imposed in exchange for the defendant’s confessing to (part of) the offences he was charged with, to be compatible with the Code of Criminal Procedure and the Basic Law if certain conditions were met. In particular, all participants in the proceedings (that is, professional and lay judges, the prosecution, the defence counsel and the defendant) had to be involved in reaching the agreement, the result of which had to be made public in the hearing and had to be included in the minutes. The veracity of the confession made by the defendant in accordance with the agreement had to be verified. The agreement was not allowed to concern the legal qualification of the acts the defendant had been charged with. The penalty proposed by the court still had to reflect the defendant’s guilt and the penalty which, according to the court, was to be expected without a confession could not be disproportionately severe so as to submit the defendant to undue pressure to confess. The court was only allowed to promise a maximum penalty (as opposed to a specified penalty) and could exceed that penalty only if relevant factual or legal aspects had been overlooked and if it had previously averted the defendant in the hearing of its intention to fix a higher penalty. The Federal Court of Justice noted that in view of their heavy workload, the courts would be unable to render criminal justice and to avoid delays in the proceedings without being allowed to have recourse to such agreements. The Federal Court of Justice further observed that in the past, such agreements had in practice often involved the defendant’s promise to waive his right to appeal against the judgment or at least the court’s suggestion to do so. However, the criminal courts were not authorised, in the context of these agreements, to arrange upon a waiver of the right to appeal. An agreement aimed at terminating the proceedings was not to prevent an effective control, by the appeals courts, of the lower courts’ judgments. After the delivery of a judgment which was given following an agreement – irrespective of whether a waiver of the right to appeal had been included or discussed – the court therefore had to instruct the defendant not only about his right to appeal, but in addition on the fact that he was free to lodge an appeal irrespective of the agreement reached (so-called qualified instruction). If such a qualified instruction had not been given, the defendant’s waiver of his right to appeal was void.