CASE OF KONONOV v. LATVIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF KONONOV v. LATVIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2010)

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA KONONOV c. LETONIEI

(Cererea n

o

36376/04)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

17 mai 2010

Această hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.

În cauza Kononov c. Letoniei,

Curtea europeană a drepturilor omului, în formațiune de Mare Cameră compusă din:

Jean-Paul Costa,

președinte,

Christos Rozakis,

Nicolas Bratza,

Peer Lorenzen,

Françoise Tulkens,

Josep Casadevall,

Ireneu Cabral Barreto,

Dean Spielmann,

Renate Jaeger,

Sverre Erik Jebens,

Dragoljub Popović,

Päivi Hirvelä,

Ledi Bianku,

Zdravka Kalaydjieva,

Mihai Poalelungi,

Nebojša Vučinić,

judecători

,

Alan Vaughan Lowe,

judecător

ad hoc

,

și Michael O’Boyle,

Grefier Adjunct

,

Deliberând la 20 mai 2009 și 24

februarie 2010 în cameră de consiliu,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menționată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (n

o

36376/04) împotriva Republicii Letonia, depusă la Curte la 27 august 2004, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un cetățean al Federației Ruse, Dl. Vassili Kononov („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de către Dna M. Ioffe, avocat în Riga. Guvernul leton („Guvernul pârât”) a fost reprezentat de către agentul său, dna

I. Reine. Guvernul Federației Ruse, care și-a exercitat dreptul său de intervenție conform articolului 36 § 1 al Convenției, a fost reprezentat de reprezentantul Federației Ruse de pe lângă Curte, Dl. G. Matyushkin.

3.

Reclamantul s-a plâns, în special, de faptul prin condamnarea sa pentru crime de război comise în cadrul participării la o expediție militară la 27 mai 1944 a fost violat articolul 7 al Convenției.

4.

Cererea a fost atribuită Secției a treia a Curții (articolul

52 §

1 al Regulamentului Curții). La 20 septembrie 2007, în urma audierii asupra admisibilității și fondului cauzei (articolul 54 § 3 al Regulamentului), cererea a fost declarată parțial admisibilă de către o cameră a secției respective compusă din Boštjan M. Zupančič,

președinte

, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson și Ineta Ziemele,

judecători

, precum și Santiago Quesada,

grefierul secției

.

5.

La 24 iulie 2008, camera a adoptat o hotărâre prin care a statuat, cu patru voturi contra trei, că a avut loc violarea articolului 7 al Convenției și că e necesară acordarea unei satisfacții echitabile reclamantului.

6.

La 24 octombrie 2008, Guvernul pârât a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere (articolul 43 al Convenției). La 6

ianuarie 2009, un panel al Marii Camere a admis cererea respectivă (articolul 73 al Regulamentului).

7.

Componența Marii Camere a fost stabilită conform articolelor 27 §§ 2 și 3 ale Convenției și 24 al Regulamentului. Dna Ineta Ziemele, judecător ales din partea Letoniei, s-a abținut de la judecarea cauzei (articolul 28 din Regulament) și Guvernul pârât l-a desemnat pe Dl. Vaughan Lowe, profesor de drept internațional public la universitatea Oxford, pentru a statua în calitate de judecător

ad hoc

(articolele 27 § 2 a Convenției și 29 § 1 al Regulamentului. M. Boštjan M. Zupančič, președintele fostei a treia secții, de asemenea s-a abținut de la examinarea cauzei, iar M. Nebojša Vučinić, judecător de rezervă, l-a înlocuit.

8.

Printr-o scrisoare din 6 aprilie 2009, președintele Marii Camere a autorizat Guvernul lituanian să depună observații scrise asupra cauzei (articolul 44 § 3 a) al Regulamentului). Guvernul Federației Ruse, la rândul său, și-a exercitat dreptul de intervenție în procedura în fața Marii Camere (articolul 44 al Regulamentului).

9.

Reclamantul și Guvernul pârât au depus fiecare un memoriu cu privire la fondul cauzei, iar Guvernele Federației Ruse și al Republicii Lituaniei au prezentat observații scrise.

10.

O audiență publică a avut loc în Clădirea Drepturilor Omului, la Strasbourg, pe data de 20 mai 2009 (articolul 59 § 3 din regulament).

S-au prezentat în fața Curții:

–

pentru Guvernul pîrît

Dle

I. Reine,

agent

,

K. Inkuša,

Dna.

W. Schabas,

consilieri

;

–

pentru reclamant

Dl.

M. Ioffe,

consilier,

Dna

M. Zakarina,

Dna.

Y. Larine,

consilieri

;

–

pentru Guvernul Federației Ruse

Dl.

G. Matyushin,

reprezentantul Guvernului

,

M. Mikhaylov,

P. Smirnov,

consilieri

.

Curtea a audiat intervențiile dlui. Ioffe, Dnei Reine, dlui. Schabas și dlui Matyushkin.

11.

Președintele Marii Camere a permis reclamantului în ziua audienței să depună observații suplimentare, drept exercitat ulterior și de Guvernul pârât și Guvernul Federației Ruse.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

12.

Reclamantul s-a născut în 1923 în districtul Ludza din Letonia. El a avut naționalitatea letonă până în 2000, când a obținut printr-un decret special naționalitatea rusă.

A.

Evenimentele anterioare datei de 27 mai 1944

13.

În luna august 2004, Letonia a devenit parte din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste („URSS”) sub numele „Republica socialistă sovietică Letonă” („RSS Letonă”). La 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS. Înaintarea forțelor germane a determinat armata sovietică să părăsească regiunea baltică și să se retragă în Rusia.

14.

Reclamantul, care locuia atunci lângă frontieră, a urmat armata sovietică. La 5 iulie 1941, întreaga Letonie era invadată de forțele germane. După sosirea sa în URSS, în 1942 reclamantul a fost mobilizat în calitate de soldat al armatei sovietice și atribuit regimentului de rezervă al diviziei letone. În perioada anilor 1942-1943, el a urmat o instruire specială în misiuni de sabotaj unde a învățat să organizeze și să efectueze raiduri de comando în spatele liniilor inamicilor. La sfârșitul acestui antrenament, a fost promovat în gradul de sergent. În luna iunie 1943, el a fost parașutat, cu alți vreo douăzeci de soldați, pe teritoriul belorus, ocupat atunci de Germania, aproape de frontiera cu Letonia, și deci, de regiunea sa natală. El a devenit membru al unui comando sovietic compus din „partizani roșii” (combatanți sovietici care duceau o luptă de gherilă împotriva forțelor germane).

În luna martie 1944, el a fost plasat de către doi superiori ai săi în fruntea unui pluton care, după cum susține reclamantul, avea drept obiective principale sabotarea instalațiilor militare, a liniilor de comunicare și a punctelor de aprovizionare germane, provocarea deraierii trenurilor și difuzarea propagandei politice în rândul populației locale. El a afirmat că a deraiat șaisprezece trenuri militare și a aruncat în aer patruzeci și două de obiective militare germane.

B.

Evenimentele din 27 mai 1944, după cum au fost stabilite de instanțele naționale

15.

În luna februarie 1944, armata germană a depistat și anihilat un grup de partizani roșii, condus de comandantul Tchougounov, care s-a ascuns în hambarul lui Meikuls Krupniks, în satul lui Mazie Bati. Administrația militară germană a furnizat câtorva oameni ai lui Mazie Bati câte o armă și o grenadă pentru fiecare. Având bănuieli precum că sătenii ar fi spionat în interesele germanilor și că le-ar fi furnizat oamenii lui Tchougounov, reclamantul și membrii unității sale au decis să supună sătenii represiunilor.

16.

La 27 mai 1944, înarmați și purtând uniforma

Wehrmacht

pentru a nu trezi suspiciuni, ei au intrat în satul lui Mazie Bati. Locuitorii se pregăteau să sărbătorească Rusaliile. Unitatea s-a divizat în mai multe grupuri mici, care, la ordinele reclamantului, au atacat fiecare câte o casă.

18.

Alte două grupuri de partizani roșii au atacat casele altor doi săteni, Meikuls Krupniks și Ambrozs Buļs. Meikuls Krupniks a fost găsit în baie și bătut cu cruzime. După ce au luat armele găsite în casele celor doi săteni, partizanii i-au dus la casa lui Meikuls Krupniks, unde au tras mai multe gloanțe în Ambrozs Buļs, precum și în Meikuls Krupniks și mama sa. Ultimii doi au fost grav răniți. Apoi, partizanii au stropit cu benzină casa și toate anexele la casă și i-au dat foc. Soția lui Krupniks, însărcinată în luna a noua, reuși să scape, însă partizanii au prins-o și au aruncat-o prin fereastră în casa cuprinsă de flăcări. A doua zi dimineață, persoanele care au supraviețuit au găsit resturile calcinate ale corpurilor a patru victime; cadavrul dnei Krupniks a fost identificat după scheletul carbonizat al copilului de lângă ea.

19.

Un al patrulea grup de partizani l-a atacat pe

Vladislavs Šķirmants în timp ce acesta era culcat în pat cu fiul său în vârstă de un an. După ce a găsit o armă și două grenade ascunse în dulapul, partizanii l-au scos pe Šķirmants în curte. Ei au încuiat ușa pe dinafară pentru a o împiedica pe dna Šķirmants să-l urmeze pe soțul său, apoi l-au dus pe acesta într-un colț îndepărtat al curții și l-au împușcat. Un al cincilea grup a atacat casa lui Juliāns Šķirmants. După ce au găsit și au confiscat o armă și două grenade, partizanii l-au dus pe Juliāns Šķirmants în hambar, unde l-au executat. Un al șaselea grup a atacat casa lui Bernards Šķirmants. Partizanii au confiscat armele pe care le-au găsit la acesta, l-au omorât, au rănit-o pe soția sa și au dat foc tuturor clădirilor fermei. Soția lui Šķirmants a fost arsă de vie împreună cu cadavrul soțului său.

20.

Deși acuzarea a susținut că partizanii au jefuit satul (furând haine și mâncare), atât Camera pentru cauze penale a Curții Supreme („Camera pentru cauze penale”), cât și Senatul Curții Supreme s-au referit doar la faptul confiscării armelor, nu și la furtul altor lucruri.

C.

Versiunea reclamantului

21.

În fața Camerei, reclamantul a contestat faptele stabilite de instanțele naționale și le-a descris după cum urmează.

22.

Toți sătenii decedați erau colaboratori și trădători care, în luna februarie 1944, au livrat germanilor plutonul comandantului Tchougounov (care includea femei și un copil mic). Trei femei – mama și soția lui Meikuls Krupniks și soția lui Bernards Šķirmants – îi asiguraseră pe membrii plutonului lui Tchougounov că

Wehrmacht

era departe, iar Šķirmants l-a trimis pe Krupniks să anunțe forțele germane. Ajunși, soldații germani au mitraliat hambarul (unde se ascundea plutonul) cu gloanțe incendiare, cauzând aprinderea acestuia. Membrii plutonului care au încercat să fugă au fost împușcați mortal. Mama lui Krupniks a dezbrăcat cadavrele. Comandamentul militar german i-a despăgubit pe săteni oferindu-le lemne de foc, zahăr, alcool și bani. Meikuls Krupniks și Bernards Šķirmants erau

Schutzmänner

(polițiști auxiliari germani).

23.

La 27 mai 1944, aproximativ cu o săptămână înainte de evenimentele în cauză, reclamantul și toți membrii plutonului au fost convocați de către comandantul lor. Acesta le-a ordonat executarea sentinței de condamnare a locuitorilor din Mazie Bati implicați în trădarea grupului lui Tchougounov, care a fost pronunțată de un tribunal militar

ad hoc

. Mai exact, ei trebuiau „ să-i aducă pe cei șase

Schutzmänner

din Mazie Bati pentru a fi judecați”. Deoarece reclamantul a refuzat să conducă operațiunea (deoarece sătenii îl cunoșteau din copilărie, își făcea griji pentru securitatea părinților lui, care locuiau în satul vecin), comandantul a încredințat misiunea unui alt partizan, care a dat ordinele criminale.

24.

La 27 mai 1944, reclamantul i-a urmat pe membrii unității sale. El nu a intrat în sat, ci s-a ascuns în spatele unui tufiș de unde se vedea casa lui Modests Krupniks. Puțin mai târziu, el a auzit strigăte și focuri de armă și a văzut fum. Un sfert de oră mai târziu, partizanii au revenit singuri. Unul din ei era rănit la braț, altul avea asupra sa șase arme, zece grenade și multe cartușe confiscate de la săteni. Membri din unitatea sa i-au explicat mai târziu reclamantului că nu au reușit să execute misiunea pe motiv că „sătenii au fugit trăgând în ei și au sosit germanii”. Unitatea reclamantului nu a jefuit Mazie Bati. Când partizanii au revenit la baza lor, comandantul i-a mustrat sever pentru faptul că nu au adus persoanele căutate.

D.

Evenimentele ulterioare

25.

În luna iulie 1944 Armata Roșie a intrat în Letonia, iar la 8 mai 1945 teritoriul leton a trecut sub controlul forțelor sovietice.

26.

După încheierea războiului, reclamantul a rămas în Letonia. Pentru activitățile sale militare, el a fost decorat cu ordinul lui Lenin, cea mai înaltă distincție sovietică. În noiembrie 1946, el a aderat la Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

În 1957, a absolvit Academia Ministerului Afacerilor Interne al URSS. După aceasta și până la pensionare în 1988, el a lucrat în calitate de ofițer în diferite diviziuni ale poliției sovietice.

27.

La 4 mai 1990, Consiliul Suprem al RSS Letone a adoptat „Declarația cu privire la redobândirea independenței Republicii Letonia”, prin care încorporarea Letoniei în URSS în 1940 a fost declarată ilegală și nulă și prin care dispozițiilor Constituției din 1922 le-a fost redată forța juridică. În aceeași zi, Consiliul Suprem a adoptat „Declarația cu privire la aderarea Republicii Letone la instrumentele internaționale în domeniul drepturilor omului”. „Aderarea” proclamată prin această declarație însemna acceptarea unilaterală și solemnă a valorilor consacrate de prevederile acesteia. Mai târziu, Letonia a semnat și ratificat majoritatea convențiilor vizate în declarație.

28.

La 21 august 1991, după două tentative nereușite de lovitură de stat, Consiliul Suprem a adoptat o lege constituțională cu privire la statalitatea Republicii Letonia și care proclama independența absolută și imediată a țării.

29.

La 22 august 1996, Parlamentul leton a adoptat „Declarația cu privire la ocuparea Letoniei”. În acest document, anexarea teritoriului leton de către URSS în 1940 era privită ca fiind o „ocupație militară” și o „încorporare ilegală”. Cât privește recuperarea de către URSS a acestui teritoriu la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aceasta era a fost privită ca „restabilirea unui regim de ocupație”.

E.

Condamnarea reclamantului

1.

Prima urmărire penală și procesul

30.

În luna iulie 1998, Centrul de documentare a consecințelor totalitarismului din Letonia a transmis Procuraturii Generale letone un dosar de urmărire penală (cu privire la evenimentele din 27 mai 1944). În luna august 1998, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru crime de război. În luna octombrie 1998, el a fost adus în fața tribunalului central de primă instanță din Riga, care a autorizat punerea sa sub arest preventiv. În luna decembrie 1998, procuratura a întocmit rechizitoriul și a remis dosarul Tribunalului regional din Riga.

31.

Procesul a avut loc la Tribunalul regional din Riga la 21 ianuarie 2000. Reclamantul a pledat nevinovat. El a reiterat versiunea sa asupra faptelor din

27 mai 1944, reafirmând ferm că toate victimele atacului erau

Schutzmänner

înarmați. El a negat orice implicare personală în evenimentele în cauză. În ceea ce privește numeroasele documente (în special, articole din presă) care confirmă contrariul, el a explicat că la acea vreme el în mod deliberat a consimțit la distorsionarea faptelor istorice pentru glorie și avantaje personale.

32.

Tribunalul regional a estimat că dosarul conținea multe probe care confirmau vinovăția reclamantului și că acesta a săvârșit acțiuni interzise de Statutul Tribunalului militar internațional ( în continuare „TMI”) de la Nürnberg, de cea de a patra Convenție de la Haga din 1907 și de cea de a patra Convenție de la Geneva din 1949. Tribunalul l-a recunoscut pe reclamant vinovat de infracțiunile prevăzute de articolul 68-3 al Codului Penal din 1961 și l-a condamnat la o pedeapsă de șase ani de privațiune de libertate. Atât reclamantul, cât și procuratura au depus apel.

33.

Printr-o decizie din 25 aprilie 2000, Camera pentru cauze penale a Curții Supreme de Justiție a anulat această sentință și a remis dosarul la procuratură pentru investigații suplimentare. Camera a considerat că motivarea sentinței era lacunară, și anume, că prima instanță nu a răspuns clar la probleme esențiale, și anume, cele cu privire la faptul dacă Mazie Bati era un „teritoriu ocupat” la vremea de referință, dacă reclamantul și victimele sale puteau fi considerați, respectiv, „combatanți” și „necombatanți”, și dacă faptul că administrația militară germană i-a înarmat pe săteni ar fi dus la asimilarea acestora cu „prizonieri de război” în caz de arest. Camera a mai considerat,

inter alia

, că procuratura ar fi trebuit să consulte experți în istorie și în dreptul penal internațional. În consecință, Camera a ordonat eliberarea imediată a reclamantului.

34.

Printr-o decizie din 27 iunie 2000, Senatul Curții Supreme a respins recursul procuraturii, anulând observațiile Camerei cu privire la necesitatea ordonării unei expertize, estimând că chestiunile de drept țineau de competența exclusivă a instanței de judecată.

2.

A doua urmărire penală și procesul

35.

La 17 mai 2001, după o altă urmărire penală, reclamantul a fost din nou acuzat pentru comiterea infracțiunii prevăzute de articolul 68-3 din Codul Penal din 1961.

36.

Cauza a fost examinată de Tribunalul Regional din Latgale, care a adoptat la 3 octombrie 2003 o sentință. Tribunalul a achitat reclamantul de acuzațiile pentru crime de război, însă l-a recunoscut vinovat de banditism, infracțiune pentru care este prevăzută pedeapsa de la trei la cincisprezece ani de închisoare conform articolului 72 din Codul Penal din 1961. După o analiză a situației în care se afla Letonia din cauza evenimentelor istorice din 1940 și invazia germană, Tribunalul regional a conchis că reclamantul nu putea fi asimilat cu un „reprezentant al forțelor de ocupație”, ci dimpotrivă, el a luptat pentru eliberarea țării de la forțele de ocupație naziste. Deoarece Letonia făcea parte din URSS, comportamentul reclamantului trebuia să fie analizat prin prisma legilor sovietice. De altfel, reclamantul nu a putut să prevadă în mod rezonabil că într-o zi va fi considerat ca fiind un „reprezentant al forțelor de ocupație sovietice”. În ceea ce privește operațiunea din Mazie Bati, Tribunalul a acceptat faptul că sătenii au colaborat cu administrația militară germană și au furnizat grupul de partizani roșii al lui Tchougounov

Wehrmacht

-ului și că atacul a fost săvârșit pentru executarea unei hotărâri judecătorești adoptate de un tribunal militar

ad hoc

instituit în cadrul detașamentului partizanilor roșii. Tribunalul a mai acceptat faptul că moartea a șase oameni din Mazie Bati a fost necesară și justificată din considerente de ordin militar. Totuși, această justificare nu este valabilă nici pentru moartea celor trei femei, nici pentru incendierea locuințelor satului, acțiuni de care reclamantul a fost responsabil în calitate de conducător de unitate. Prin urmare, deoarece au acționat dincolo de cele hotărâte de tribunalul militar

ad hoc,

reclamantul și oamenii săi au comis un act de banditism pentru care urmau să poarte răspundere, însă care a fost prescris.

37.

Ambele părți au declarat apel împotriva acestei sentințe la Camera pentru cauze penale. Invocând,

inter alia

, articolul 7 § 1 al Convenției, reclamantul a solicitat achitarea sa integrală, pretinzând că este victima unei aplicări retroactive a legii. Procuratura, la rândul său, a reproșat primei instanțe mai multe erori grave de fapt și de drept: că Tribunalul regional nu a considerat că incorporarea Letoniei în URSS a fost contrară atât Constituției letone din 1922, cât și dispozițiilor dreptului internațional, și că deci, a fost nelegitimă, precum și că Republica Letonia a continuat să existe

de iure

. Prin urmare, comportamentul reclamantului în 1944 ar fi putut fi analizat prin prisma dreptului leton și internațional, și nu prin prisma legilor sovietice. În plus, procuratura a criticat modul în care Tribunalul regional a apreciat probele din dosar. Aceasta susține că Tribunalul s-a bazat pe un șir de afirmații ale reclamantului care nu au fost coroborate cu nici un element probă și care, de altfel, erau infirmate de probe. Procuratura s-a referit la următoarele afirmații: sătenii din Mazie Bati erau colaboratori înarmați ai administrației militare germane, ei au ajutat

Wehrmacht-

ul să nimicească partizanii lui Tchougounov, un „tribunal”

ad

hoc

de partizani a fost instituit în cadrul detașamentului din care făcea parte reclamantul și adevăratul scop al operațiunii din Mazie Bati era nu să execute imediat sătenii, ci să-i oprească.

38.

Printr-o decizie din 30 aprilie 2004, Camera pentru cauze penale a admis apelul declarat de procuratură, a casat sentința Tribunalului regional din Latgale și l-a declarat pe reclamant vinovat de infracțiunea incriminată de articolul 68-3 din Codul Penal din 1961. După ce a analizat probele, aceasta a menționat următoarele:

„

(...) Astfel, V. Kononov și partizanii grupului special pe care acesta îl conducea au furat arme care au fost date sătenilor în scopul apărării lor personale și au ucis nouă civili ai satului, dând foc la șase din ei - inclusiv trei femei, dintre care una la o etapă avansată de sarcină - a fost arsă de vie. De asemenea, ei au incendiat două ferme.

Atacând acești nouă civili ai satului Mazie Bati, care nu participau la lupte, omorându-i și furându-le armele, V. Kononov și partizanii pe care îi conducea (...) au comis o violare gravă a legilor și obiceiurilor de război enunțate în:

–

punctul b) al primului alineat al articolului 23 al Convenției de La Haga din [18]

octombrie 1907 referitoare la legile și obiceiurile războiului terestru, obligatorie pentru toate națiunile civilizate, care interzice uciderea sau rănirea membrilor populației civile; articolul 25 [al aceleiași Convenții], care interzice atacul săvârșit prin orice mijloace asupra satelor, locuințelor și clădirilor care nu sunt apărate; și primul alineat al articolului 46 [al aceleiași Convenții], conform căruia, onoarea și drepturile familiei, viața persoanei și proprietatea privată trebuie să fie respectate;

–

articolul 3 § 1, punctul a), al Convenției de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecția persoanelor civile pe timp de război (...), conform căruia, sunt interzise infracțiunile împotriva vieții, integrității corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, tratamentele crude, torturile și chinurile persoanelor care nu participă în mod direct la ostilități

; punctul d) [al aceluiași alineat], conform căruia (...) sunt interzise condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă de un tribunal constituit legal, cu asigurarea garanțiilor judiciare considerate de către popoarele civilizate

ca fiind indispensabile; articolul 32, care interzice omorul, tortura și toate brutalitățile comise contra persoanelor protejate; și articolul 33, în temeiul căruia nici o persoană protejată nu poate fi pedepsită pentru o infracțiune pe care nu a comis-o personal, și sunt interzise

pedepsele colective, ca și orice măsuri de intimidare sau de terorism, jaful și represaliile împotriva persoanelor protejate și a bunurilor lor;

–

articolul 51 § 2 al primului Protocol adițional la Convenția [menționată mai sus] privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale, adoptat la 8 iunie 1977 (...), conform căruia, nici populația civilă ca atare, nici civili particulari, nu pot face obiectul atacurilor și sunt interzise actele sau amenințările cu violența în scopul răspândirii terorii prin populația civilă. Paragraful 4, punctul a), [al aceluiași articol], care interzicea atacurile aleatorii care sunt îndreptate asupra unui obiectiv militar anumit; paragraful 6 [al aceluiași articol], care interzice atacurile îndreptate cu titlu de represalii asupra populației civile sau persoanelor civile. Articolul 75 § 2, punctul a) (...), conform căruia sunt interzise atingerile aduse vieții, sănătății și integrității fizice sau psihice a persoanelor, în special, omorul, tortura sub toate formele sale, fie fizică, fie psihică; pedepsele corporale; mutilările, și punctul d) [al aceluiași paragraf], care interzice pedepsele colective.

Acționând cu o cruzime și brutalitate deosebite și dându-i foc de vie sătencei (...) însărcinate, V. Kononov și oamenii săi au încălcat în mod deschis legile și obiceiurile de război enunțate în primul alineat al articolului 16 al Convenției de la Geneva (...), în temeiul căruia femeile însărcinate trebuie să facă obiectul unei protecții și unui respect deosebit.

De asemenea, dând foc caselor [de locuit] și clădirilor sătenilor (...) Meikuls Krupniks și Bernards Šķirmants, V. Kononov și partizanii care îl însoțeau au încălcat prevederile articolului 53 al aceleiași Convenții, care interzice distrugerea bunurilor imobiliare, cu excepția cazurilor în care aceasta va fi necesară pentru operațiuni militare, precum și articolul 52 al primului Protocol adițional (...) conform căruia bunurile cu caracter civil nu pot face obiectul atacurilor și represaliilor.

În lumina celor expuse, acțiunile săvârșite de V. Kononov și oamenii săi urmează a fi calificate ca fiind crime de război în sensul celui de al doilea alineat, punctul b) al Statutului Tribunalului militar internațional din Nürnberg, conform căruia, asasinarea, torturarea persoanelor civile din teritoriile ocupate, furtul bunurilor private, distrugerea satelor fără motive, devastarea care nu justifică exigențele militare, constituie violări ale legilor și obiceiurilor de război, adică crime de război.

Acțiunile comise de V. Kononov și oamenii săi trebuie să fie de asemenea calificate ca infracțiuni grave în sensul articolului 147 al (...) Convenției de la Geneva (...).

Prin urmare (...), V. Kononov a comis o crimă prevăzută de articolul 68-3 al Codului Penal (...).

Din materialele dosarului reiese că membrii supraviețuitori ai familiilor [persoanelor] ucise au fost persecutați nemilos și supuși diferitor represalii. După redobândirea independenței de către Letonia, toate persoanele ucise au fost reabilitate; în certificatele lor de reabilitare se menționează că ele nu au comis „

crime contra păcii [sau] umanității, infracțiuni penale (...) și că ele nu au participat (...) la represiunile politice (...) ale regimului nazist

” (...).

În temeiul articolului 43 al primului Protocol adițional la Convenția de la Geneva (...), conform căruia combatanții, adică persoanele care au dreptul de a participa direct la ostilități, sunt membrii forțelor armate ale unei părți la conflict, se poate considera că V. Kononov cade sub incidența [dispoziției referitoare] la crimele de război [în cauză].

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, V. Kononov era membrul forțelor armate al unei părți beligerante, [și anume] al URSS și a participat activ la operațiunile militare organizate de către aceasta.

V. Kononov a fost trimis în misiune specială în Letonia cu ordinul concret de a acționa în spatele liniilor inamicilor [și] a organiza explozii.

Plutonul condus de V. Kononov nu poate fi considerat ca fiind o grupare de voluntari, deoarece a fost organizat și condus de forțele armate ale uneia din părțile beligerante (URSS)

; acest fapt este confirmat de probele din dosar. De asemenea, la comiterea crimei de care este acuzat, V. Kononov acționa de asemenea și în calitate de combatant, conducând un grup de persoane armate care avea dreptul să participe la operațiuni militare în calitate de parte integrantă a forțelor armate ale unei părți beligerante. (...)

V. Kononov a luptat pe teritoriu leton ocupat de URSS, și nici faptul că atunci era o ocupație dublă (Gemania fiind cealaltă putere ocupantă), nici faptul că URSS făcea parte din coaliția antihitleristă, nu schimbă calitatea de criminal de război a lui V. Kononov. (...).

Camera pentru cauze penale consideră că sătenii din Mazie Bati care au fost uciși trebuie să fie considerate ca persoane civile în sensul articolului

68-3 al Codului Penal (...) și al dispozițiilor dreptului internațional.

Conform articolului 50 al primului Protocol adițional la Convenția de la Geneva (...), orice persoană care nu aparține uneia din categoriile prevăzute în art. 43 al acestui Protocol și în art. 4 (A) al Convenției are calitatea de civil.

Caracteristicele descrise în dispozițiile precitate, care sunt proprii [anumitor] categorii de persoane și care le exclud pe acestea din categoria de civili, nu se aplică în privința sătenilor uciși.

Faptul că aceștia au obținut arme și muniții nu le conferă calitatea de combatanți și nu denotă vreo dorință din partea lor de a participa la careva operațiuni militare.

(...)

S-a stabilit că (...) grupul de partizani al lui Tchougounov a fost nimicit de un detașament militar german

; acest lucru este confirmat de documentele din sediile de recunoaștere (...).

Dosarul nu conține probe care ar putea demonstra faptul că sătenii ar fi participat la această operațiune.

Faptul că Meikuls Krupniks ar fi informat germanii de prezența partizanilor în hambarul său nu-l exclude din categoria de civili.

M. Krupniks locuia pe un teritoriu ocupat de germani și prezența partizanilor [roșii] în ferma sa în timpul războiului era cu siguranță periculoasă pentru el și familia sa. (...)

Faptul că sătenii aveau arme și că stăteau de pază [în mod regulat] pe timpul nopții, nu înseamnă că ei participau la operațiuni militare, ci denotă că ei se temeau de a fi atacați.

Orice cetățean, fie pe timp de război sau pe timp de pace, are dreptul de a se apăra pe sine și de a apăra membrii familiei sale dacă vieților lor sunt în pericol.

Din dosar reiese că partizanii roșii, inclusiv grupul lui Tchougounov, aplicau violență asupra civililor, și că populația se temea pentru securitatea sa.

Victima [K.] a declarat că partizanii roșii jefuiau casele și că se aprovizionau adesea cu alimente.

Comportamentul criminal al partizanilor a fost consemnat în rapoartele ofițerilor superiori [S.] și [Č.], conform cărora, partizanii comiteau jafuri, omoruri și alte crime împotriva populației locale. Multe persoane aveau impresia că partizanii nu luptau, ci se ocupau de devastări. (...)

Din dosar rezultă că dintre sătenii care au fost uciși în Mazie Bati în 1943 și 1944, [doar] Bernards Šķirmants și [soția sa] făceau parte din garda națională letonă (

aizsargi

). Arhivele nu conțin informații referitoare la calitatea de membru a acestei organizații sau oricărei alteia a celorlalte victime (...).

Camera pentru cauze penale estimează că faptul că persoanele menționate mai sus participau la activitățile gărzii naționale letone nu permite calificarea acestora ca fiind combatanți, deoarece nu a fost stabilit (...) că ele ar fi participat la operațiuni militare organizate de forțele armate ale vreuneia din părțile beligerante.

S-a stabilit că (...) nici o formațiune militară germană nu se afla în satul Mazie Bati și că sătenii uciși erau simpli agricultori care nu exercitau nici o activitate cu caracter militar.

În momentul evenimentelor [în speță], acești săteni se aflau în casele lor și se pregăteau să sărbătorească Rusaliile. Printre cei care au fost uciși figurau bărbați - care erau înarmați - dar și femei, printre care una era la o etapă avansată de sarcină, și deci, era protejată în mod special (...) de Convenția de la Geneva [din 1949].

Camera pentru cauze penale a conchis fără nici o ezitare că persoanele ucise au fost civili. Chiar dacă acest fapt nu i-ar fi părut evident, primul Protocol adițional la Convenția de la Geneva [din 1977] precizează că în caz de dubii, orice persoană trebuie să fie considerată ca fiind civil. (...)

Deoarece Letonia nu a aderat la Convenția de la Haga din 1907, dispozițiile acestui instrument nu pot servi ca temei pentru [ constatarea unei] violări.

Crimele de război sunt interzise, iar persoanele care le-au comis trebuie să fie condamnate în orice țară, din moment ce reprimarea acțiunilor în cauză este parte integrantă a dreptului internațional, indiferent dacă părțile conflictului sunt sau nu părți la un anumit tratat internațional.(...)

”

39.

Camera pentru cauze penale a exclus două capete de acuzare care nu au fost probate într-un mod suficient de convingător, și anume, cele referitoare la omoruri și torturi pe care se presupune că le-ar fi comis reclamantul personal. Camera l-a declarat pe reclamant vinovat de o crimă gravă și constatând că el era de o vârstă înaintată, neputincios și inofensiv, l-a condamnat la un an și opt luni de închisoare, pedeapsă care s-a considerat ca fiind deja executată de el.

40.

Printr-o decizie din 28 septembrie 2004, Senatul Curții Supreme a respins recursul reclamantului indicând:

„

(...) Pentru a conchide că V. Kononov era un combatant și că a comis crima în cauză pe teritoriul ocupat de URSS, Camera pentru cauze penale s-a bazat pe deciziile organelor reprezentative superioare ale Republicii Letonia, pe convențiile internaționale pertinente și pe alte elemente de probă, verificate și apreciate conform regulilor procedurii penale și privite în ansamblul lor.

În declarația Consiliului suprem (...) din 4 mai 1990 cu privire la redobândirea independenței Republicii Letonia, a fost recunoscut că ultimatul din 16 iunie 1940 adresat Guvernului Republicii Letonia de către fosta URSS stalinistă trebuia să fie calificat ca crimă internațională, întrucât în rezultat Letonia a fost ocupată și puterea sa suverană a fost subminată. [Totuși,] Republica Letonia a continuat să existe ca subiect de drept internațional, fapt recunoscut de mai mult de cincizeci de state din întreaga lume (...).

(...)

După ce a analizat temeinicia deciziei, (...) Senatul a estimat că, în măsura în care Camera pentru cauze penale a considerat că acțiunile lui V. Kononov cădeau sub incidența articolului 68-3 din Codul Penal (...), acțiunile acestuia au fost corect calificate, deoarece în calitate de combatant beligerant pe teritoriul leton ocupat de URSS, prin planificarea și dirijarea unei operațiuni militare de represalii contra civililor, mai ales, contra locuitorilor pacifici ai satului Mazie Bati, dintre care nouă au fost uciși (...) și bunurile cărora au fost furate [sau] arse, el a violat legile și obiceiurile de război.

După cum a remarcat (pe bună dreptate) Curtea de Apel, nici faptul că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial teritoriul leton a fost ocupat de două ori la rând de două state (dintre care Germania; o „dublă ocupație” după părerea Curții de Apel), nici faptul că URSS aparținea coaliției antihitleriste, nu atenuează vinovăția lui V. Kononov în comiterea unei crime de război.

Referitor la afirmația precum că, declarându-l pe V. Kononov vinovat de crima de război în cauză Curtea [de apel] a violat dispozițiile articolului 6 al Codului penal (...) cu privire la aplicarea în timp a legii penale, [Senatul] consideră că trebuie să fie respinsă din următoarele motive.

La adoptarea deciziei sale, Curtea de Apel a aplicat tratatele, și anume, Convenția de la Geneva din 12 august 1949 (...) și Protocolul [său] adițional din 8 iunie 1977 (...), în privința crimei de război incriminate lui V. Kononov, indiferent de datele la care acestea au intrat în vigoare. [Acest fapt este conform] Convenției Națiunilor Unite din 26

noiembrie 1968 asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor contra umanității. [Curtea de apel a indicat] că Republica Letonia, ocupată de URSS, a fost în imposibilitate să adopte mai devreme o decizie [în acest sens]. Făcând trimitere la principiul imprescriptibilității, Curtea s-a conformat obligațiilor ce rezultă din tratatele internaționale și a decis să condamne persoanele vinovate de crimele în cauză, indiferent de timpul în care acestea au fost comise.

Dat fiind că decizia contestată califică violarea legilor și obiceiurilor de război incriminate lui V. Kononov ca fiind crimă de război în sensul celui de-al doilea alineat, punctul b) al articolului 6 din Statutul Tribunalului militar internațional din Nürnberg (...) și că (...) conform Convenției Națiunilor Unite din 26 noiembrie 1968 menționate mai sus (...) crimele de război (...) sunt imprescriptibile, (...) Senatul estimează că acțiunile în cauză corect au fost judecate în conformitate cu articolul 68-3 din Codul Penal (...).

Senatul consideră că este neîntemeiat argumentul (...) precum că (...) Declarația Consiliului Suprem din 4 mai 1990 cu privire la redobândirea independenței Republicii Letonia și Declarația Parlamentului din 22 august 1996 cu privire la ocupația Letoniei nu erau decât niște simple texte politice pe care Curtea de Apel nu-și putea întemeia decizia și care nu puteau să-și atribuie retroactiv forță coercitivă.

[Senatul] consideră că cele două declarații sunt acte de stat cu caracter constituțional legalitatea cărora este incontestabilă.

În decizia sa, adoptată după aprecierea probelor examinate în ședința de judecată, [Curtea de apel] a constatat că V. Kononov, în calitatea sa de combatant, a organizat, a comandat și dirijat o acțiune militară de partizani, care a constat în represalii prin masacrarea populației civile din satul Mazie Bati și jefuirea și distrugerea fermelor țăranilor. Acestea fiind, Curtea, pe bună dreptate, a considerat că acțiunile individuale comise de membrii grupului reclamantului (...) nu puteau fi calificate ca fiind un simplu exces din partea acestora.

Conform principiilor dreptului penal care reglementează răspunderea penală grupurilor organizate, membrii [unui grup] sunt complici la o infracțiune, indiferent de rolul jucat de ei la comiterea acesteia.

Acest principiu al răspunderii penale a membrilor unui grup organizat este consacrat în al treilea alineat al articolului 6 al Statutului Tribunalului militar internațional din Nürnberg, conform căruia, conducătorii, organizatorii, instigatorii și complicii care au participat la executarea planului criminal poartă răspundere de toate acțiunile îndeplinite de toate persoanele implicate în executarea acestui plan.

Prin urmare, este lipsit de temei argumentul recursului precum că Curtea de Apel, fără nici o probă, l-ar fi recunoscut vinovat pe V. Kononov de acțiunile comise de membrii grupului special de partizani pe care îl conducea, pe principiul „răspunderii obiective”, fără a examina atitudinea lui subiectivă cu privire la eventualele consecințe. (...)”

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A.

Codul penal din 1926

41.

Printr-un decret din 6 noiembrie 1940, Consiliul Suprem al RSS Letonia a înlocuit Codul penal leton în vigoare la acea vreme cu Codul penal sovietic din 1926, care astfel a devenit aplicabil în Letonia (în continuare „Codul penal din 1926”). Dispozițiile pertinente ale acestei legi în vigoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial erau formulate în felul următor:

Articolul 2

„

Prezentul cod este aplicabil tuturor cetățenilor R.S.F.S.R. [Republica Socialistă Federativă Sovietică a Rusiei] care au comis acțiuni social periculoase pe teritoriul R.S.F.S.R., sau în afara teritoriului URSS, dacă au fost reținuți pe teritoriul R.S.F.S.R.”

Articolul 3

„

Responsabilitatea cetățenilor altor Republici socialiste federative sovietice pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul R.S.F.S.R., sau în afara teritoriului URSS în cazul în care aceștia au fost arestați și deferiți unei instanțe sau unui organ de urmărire penală pe teritoriul R.S.F.S.R. se stabilește în conformitate cu legile R.S.F.S.R.

Responsabilitatea cetățenilor Republicilor Socialiste federative pentru infracțiuni săvârșite pe teritoriul Uniunii se stabilește în conformitate cu legile de la locul comiterii infracțiunii.”

Articolul 4

„Responsabilitatea străinilor pentru infracțiuni comise pe teritoriul URSS se stabilește în conformitate cu legile de la locul comiterii infracțiunii.”

42.

Capitolul IX al Codului Penal din 1926 intitulat „Infracțiuni militare” prevedea,

inter alia

, următoarele:

Articolul 193-1

„Sunt considerate infracțiuni militare infracțiunile comise de militari înrolați în Armata Roșie a muncitorilor și țăranilor și în Flota Roșie a muncitorilor și țăranilor, de persoanele ce fac parte din echipele de întreținere sau de persoanele înrolate temporar în detașamente teritoriale, [în cazul în care aceste infracțiuni] subminează ordinea publică în serviciul militar și, având în vedere natura și sfera de aplicare a acestora, ele nu pot fi comise de către cetățenii care nu sunt înrolați în armată sau în flota maritimă.”

Articolul 193-3

„Neexecutarea de către un militar au unui ordin legitim dat în timpul luptei duce la aplicarea măsurilor de protecție a societății sub forma privațiunii de libertate pe un termen de cel puțin trei ani.

Dacă o astfel de neexecutare are urmări negative pentru operațiunile de luptă, ea duce la aplicarea celei mai extreme măsuri de protecție a societății [și anume, pedeapsa cu moartea].

(...)”

Articolul 193-17

„

Incursiunile, adică deposedarea, în timpul luptelor, a civililor de bunurile lor, cu amenințarea cu arme sau sub pretextul că confiscarea bunurilor este necesară în scopuri militare, sau scoaterea de pe morți sau răniți a lucrurilor personale în scopuri de îmbogățire, duce la aplicarea măsurii extreme de protecție a societății, cu confiscarea tuturor bunurilor.

În prezența circumstanțelor atenuante, pedeapsa este redusă, la nu mai puțin de trei ani de închisoare în regim de tip închis.”

Articolul 193-18

„Acțiunile ilicite de violență comise de militari în timp de război sau în timpul luptelor atrage aplicarea măsurilor de protecție a societății sub forma pedepsei cu închisoarea în regim de tip închis pe un termen de cel puțin trei ani.

În prezența circumstanțelor agravante, se aplică măsura extremă de protecție a societății”

43.

Articolul 14 (și notele aferente) al Codului penal din 1926 este formulat în felul următor

:

„Nu pot fi intentate urmăriri penale :

a)

în cazul infracțiunilor care presupun o pedeapsă pe un termen de mai mult de cinci ani de închisoare sau pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de cel puțin un an, dacă au trecut zece ani de la comiterea infracțiunii;

b)

în cazul infracțiunilor care presupun o pedeapsă pe un termen de la un an la cinci ani de închisoare sau pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de cel puțin 6 luni, dacă au trecut cinci ani de la comiterea infracțiunii;

c)

în cazul celorlalte infracțiuni, dacă au trecut trei ani de la comiterea infracțiunii;

Prescripția se aplică dacă nu a fost efectuată nici o acțiune procesuală și nu a fost aplicată nici o măsură de instrucție în cauză pe durata întregii perioade și dacă autorul infracțiunii nu a comis, pe parcursul perioadei prevăzute în prezentul articol, nici o infracțiune din aceeași categorie sau care are cel puțin același grad de gravitate.

Nota 1

–

În ceea ce privește urmăririle penale în privința crimelor anti-revoluționare, aplicarea prescripției este în fiecare caz la discreția instanței de judecată. Totuși, dacă instanța consideră că prescripția nu este aplicabilă, aceasta trebuie în mod obligatoriu să comute pedeapsa cu moartea prin împușcare într-o declarație prin care va califica persoana în cauză ca fiind dușman al muncitorilor, cu retragerea cetățeniei URSS și cu exilarea pe viață de pe teritoriul URSS, sau într-o pedeapsă cu închisoarea pe un termen cel puțin de doi ani.

Nota 2

–

În ceea ce privește urmăririle penale împotriva persoanelor care au luptat activ contra clasei de muncitori și contra mișcării revoluționare în cadrul exercitării funcțiilor înalte sau secrete sub regimul țarist sau în serviciul guvernelor anti-revoluționare după Războiul Civil [rus], atât aplicarea prescripției, cît și comutarea pedepsei cu moartea prin împușcare sunt la discreția instanței de judecată.

Nota 3

–

Termenele de prescripție prevăzute în prezentul articol nu se aplică acțiunilor pasibile, în temeiul acestui cod, sancțiunilor administrative. Astfel de acțiuni nu pot duce la aplicarea măsurilor de constrângere decât în termen de o lună de la comiterea acestora.

B.

Codul penal din 1961

44.

La 6 ianuarie 1961, Consiliul Suprem al RSS Letonia a înlocuit Codul penal din 1926 cu Codul penal din 1961, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 1961. Noul Cod penal prevedea,

inter alia

, următoarele:

Articolul 72 [modificat prin legea din 15 ianuarie 1998]

”

Organizarea bandelor armate în scopul atacării întreprinderilor de stat, întreprinderilor private, autorităților, organizațiilor sau particularilor, sau participarea la astfel de bande sau atacuri comise de ele constituie o infracțiune pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe un termen de la trei la cincisprezece ani (...) sau de pedeapsă cu moartea (...).”

Articolul 226

”

Infracțiunile prevăzute de prezentul cod sunt considerate ca fiind infracțiuni militare dacă sunt comise de membrii personalului militar (...) și aduc atingere ordinii stabilite în serviciul militar (...)”

Articolul 256 [abrogat prin Legea din 10 septembrie 1991]

„Jefuirea, distrugerea ilegală a bunurilor, săvârșirea acțiunilor de violență asupra populației dintr-o regiune aflată în stare de război sau confiscarea ilegală a bunurilor sub pretextul necesităților militare constituie infracțiune pasibilă de pedeapsă cu închisoarea pe un termen de la trei la zece ani sau de pedeapsă cu moartea -”

45.

Conform articolului 45 al Codului penal din 1961, aplicarea prescripției crimelor pasibile de pedeapsa cu moartea nu era automată, ci era la discreția instanței de judecată.

46.

După redobândirea independenței de către Letonia, Codul penal din 1961 a intrat în vigoare (cu câteva modificări ulterioare).

47.

Printr-o lege din 6 aprilie 1993, Consiliul Suprem a inclus în partea specială a Codului penal din 1961 un capitol nou - 1-a, care conținea dispoziții ce incriminau acțiuni ca genocidul, crimele contra umanității sau contra păcii, crimele de război și discriminarea pe criteriu de rasă.

48.

O dispoziție a acestui capitol nou (articolul 68-3) se referea la crime de război. Aceasta era formulată în felul următor

:

„Oricine care este recunoscut vinovat de o crimă de război astfel cum sunt definite de convențiile juridice relevante, și anume, o încălcare a legilor și cutumelor de război, prin crimă, tortură, jefuirea populației civile a unui teritoriu ocupat, ostatici sau prizonieri de război, prin deportarea acestor persoane sau supunerea lor la muncă forțată, sau printr-o distrugerea nejustificată a orașelor și locuințelor, se pedepsește cu detențiune pe viață sau o pedeapsă pe un termen de trei la cincisprezece ani de închisoare.”

49.

Aceeași lege a mai inclus în Codul penal din 1961 un articol 6-1 care permitea aplicarea retroactivă a dreptului penal în privința crimelor contra umanității și crimelor de război:

„Persoanele vinovate de crime contra umanității, de genocid, crime contra păcii sau crime de război pot fi condamnate indiferent de timpurile în care acestea au comis crimele lor”

50.

De asemenea, a fost inclus un articol 45-1 care excludea prescripția pentru asemenea infracțiuni:

„ Prescripția răspunderii penale nu se aplică în privința persoanelor vinovate de crime contra umanității, de genocid, de crime contra păcii sau de crime de război”

C.

Codul penal din 1998

51.

La 1 aprilie 1999, Codul penal din 1961 a fost înlocuit cu Codul penal din 1998. Cel din urmă prelua articolele 6-1, 45-1 și 68-3 din codul penal din 1961.

III.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNATIONAȚIONALE PERTINENTE

52.

Legile de război nu se conțineau doar în tratate, dar și în „cutume și practici ale statelor care treptat au obținut recunoaștere universală, precum și din principii generale de drept aplicate de juriști și de tribunalele militare”

[1]

.

A.

„

Dreptul de la Geneva” (1864-1949) cu privire la tratamentul persoanelor și bunurilor aflate sub puterea forței inamice

1.

Convenția

pentru

îmbunătățirea

condițiilor răniților de pe câmpurile de luptă

(„Convenția de la Geneva din 1864”)

53.

Prima Convenție de la Geneva (înlocuită mai târziu) enunța normele minime aplicabile „militarilor răniți sau bolnavi”, care trebuiau să fie „preluați și îngrijiți”, indiferent de naționalitate.

2.

Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din

forțele armate în campanie („Convenția de la Geneva din 1906”)

54.

Această Convenție oferea o protecție și statut de prizonieri de război combatanților bolnavi și răniți aflați sub puterea forței inamice.

„

Primul articol.

Militarii și alte persoane atașate oficial pe lângă armate, care vor fi rănite sau bolnave, vor trebui să fie respectate și îngrijite, fără deosebire de naționalitate, de către partea beligerantă care le va avea sub autoritatea sa. (...)

Articolul 2.

Sub rezerva îngrijirilor furnizate în temeiul articolului precedent, răniții sau bolnavii unei armate căzuți sub autoritatea celeilalte părți beligerante sunt prizonieri de război (...).

”

3.

Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din

forțele armate în campanie („

Convenția de la Geneva din 1929”)

55.

Această Convenție (înlocuită de prima Convenție de la Geneva din 1949) era bazată pe experiențele Primului Război Mondial. Ea nu conținea prevederi despre participația generală. Articolele sale 1 și 2 erau formulate în felul următor

:

„Primul articol.

Militarii și alte persoane atașate oficial pe lângă armate, care vor fi rănite sau bolnave, vor trebui să fie respectate și protejate în toate circumstanțele

; ei vor fi tratați cu umanitate și îngrijiți, fără deosebire de naționalitate, de către partea beligerantă care le va avea sub autoritatea sa. (...)

Articolul 2.

Sub rezerva îngrijirilor furnizate în temeiul articolului precedent, răniții sau bolnavii unei armate căzuți sub autoritatea celeilalte părți beligerante vor fi prizonieri de război (...).

”

4.

Convenția cu privire

la tratamentul prizonierilor de război

(

„Convenția din 1929 cu privire la prizonierii de război”

)

56.

Această Convenție oferea un vast set de reguli referitoare la tratamentul prizonierilor de război. Ea avea finalitatea de a remedia deficiențele dispozițiilor pertinente ale Convenției și ale Regulamentului de la Haga din 1907 (paragrafele 85-91 de mai jos) remarcate în timpul Primului Război Mondial. Aceasta a recunoscut că pentru a beneficia de statut de prizonier de război, era nevoie de calitatea de combatant permanent, așa cum este definit în Regulamentul de la Haga din 1907. Ea introducea garanții pentru prizonierii de război și cerea ca aceștia să fie tratați cu umanitate. Femeile făceau obiectul unei protecții speciale. Dispozițiile acestei Convenții,

inter alia

, prevedeau următoarele:

„Primul articol. Prezenta Convenție se va aplica, fără derogare de la prevederile Titlului VII:

1) în privința tuturor persoanelor vizate în articolele 1, 2 și 3 din Regulamentul anexat la Convenția de la Haga referitoare la legile și obiceiurile de război terestru din 18 octombrie 1907, și capturate de inamici;

2) în privința tuturor membrilor forțelor armate ale părților beligerante, capturate de inamic în cadrul operațiunilor de război maritime sau aeriene, sub rezerva excepțiilor (derogărilor) ca condițiile acestor capturări să fie inevitabile. Totuși, aceste derogări nu trebuie să încalce principiile fundamentale ale prezentei Convenții; acestea vor înceta din momentul în care persoanele capturate s-au alăturat unui lagăr de prizonieri de război.

Articolul 2.

Prizonierii de război se află sub autoritatea Guvernului inamic, dar nu a indivizilor sau a corpurilor de armată care le-au capturat. Ei trebuia să fie tratați întotdeauna cu umanitate și să fie protejați, în special, contra acțiunilor de violență, insultelor și curiozității publice. Măsurile de represalii asupra lor sunt interzise.

Articolul 3. Prizonierii de război au dreptul la respectarea personalității și onoarei lor. Femeile vor fi tratate ținându-se cont de sexul lor. Prizonierii își păstrează capacitatea de exercițiu deplină.”

„

Articolul 46.

Prizonierii de război

nu vor putea fi supuși de către autoritățile militare și tribunalele Puterii inamice la alte pedepse decât cele prevăzute pentru aceleași fapte pentru militarii armatei naționale. (..)”.

„Articolul 51.

Tentativa de evadare, chiar dacă se săvârșește cu recidivă, nu va fi considerată ca fiind o circumstanță agravantă în cazul în care prizonierul de război

va fi deferit justiției pentru crime sau delicte contra persoanei sau contra proprietății comise în timpul acestei tentative.

După o tentativă de evadare sau după o evadare consumată, camarazii celui evadat care au cooperat la evaziune nu vor putea fi pedepsiți în această privință decât cu o pedeapsă disciplinară”

5.

Proiectul Convenției internaționale cu privire la condiția și protecția civililor de națiunile inamice care se află pe teritoriul unei părți beligerante sau pe un teritoriu ocupat de aceasta („Proiectul Convenției de la Tokyo din 1934”)

57.

Acest proiect de Convenție viza ameliorarea protecției civililor inamici de pe teritoriul uneia din părțile beligerante sau pe un teritoriul ocupat de aceasta. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a împiedicat examinarea acestui proiect care trebuia să aibă loc la o conferință în 1940. Prin urmare, proiectul a constituit subiect de discuții pentru a patra Convenție de la Geneva din 1949 și merită de a fi citat pentru definiția sa negativă a civililor (conform Manualului din Oxford din 1880) și pentru distincția pe care o stabilea între combatanți și civili:

„

Articolul 1.

Inamicii civili, în sensul prezentei Convenții, sunt persoanele care reunesc următoarele două condiții:

a) să nu aparțină forțelor armate terestre, maritime și aeriene a părților beligerante, așa cum sunt definite de dreptul internațional, și anume, prin articolele 1, 2 și 3 ale Regulamentului anexat la Convenția de la Haga, nr. IV, cu privire la legile și obiceiurile de război din 18 octombrie 1907

;

b)

să fie cetățean al unei țări inamice sau să se afle pe teritoriul unei părți beligerante sau pe un teritoriu ocupat de aceasta”

58.

Articolele 9 și 10 prevedeau că „inamicii civili” trebuiau să fie protejați de acțiunile de violență și interziceau măsurile represive în privința lor.

6.

Convenția de la Geneva cu privire

la tratamentul prizonierilor de război („a treia Convenție de la Geneva din 1949”)

59.

Această Convenție,

inter alia

, prevedea următoarele

:

„Articolul 5.

Prezenta Convenție se va aplica în privința persoanelor vizate în articolul 4 din momentul căderii acestora sub autoritatea inamicului și până la eliberarea și repatrierea lor definitivă.

Dacă există dubii în privința apartenenței la una din categoriile enumerate în articolul 4 persoanelor care au comis o acțiune beligerantă și au căzut în mâinile inamicului, aceste persoane vor beneficia de protecția prezentei Convenții până la determinarea statutului lor de instanța competentă.”

7.

Convenția de la Geneva

privind

protecția persoanelor civile

în

timp

de

război („la patra Convenție de la Geneva din 1949”)

60.

Articolul 16 al acestei Convenții oferea o protecție specială femeilor însărcinate

:

„Răniții și bolnavii, precum și infirmii și femeile însărcinate vor face obiectul unei protecții și al unui respect special. În măsura în care cerințele militare o vor permite, fiecare Parte în conflict va favoriza măsurile luate pentru căutarea morților sau răniților, venirea în ajutorul naufragiaților și altor persoane expuse la un pericol mare și protejarea lor contra jafului și relelor tratamente”.

61.

Articolul 32 asigura persoanelor ce se aflau sub autoritatea inamicului o protecție specială împotriva relelor tratamente, iar articolul 33 interzicea pedepsele colective, jefuirea și măsurile de represalii împotriva persoanelor protejate.

62.

Articolul 53 interzicea distrugerea bunurilor mobile sau imobile aparținând persoanelor particulare, în afară de cazurile în care aceste distrugeri ar fi absolut necesare.

B.

Legile și obiceiurile înainte de cel de-al Doilea Război Mondial

1.

Instrucțiunile din 1863 pentru armatele în campanie a Statelor Unite ale Americii („Codul Lieber din 1863”)

63.

Codul Lieber este considerat ca fiind prima încercare de a codifica legile și obiceiurile de război. Deși destinate doar forțelor armate americane, dispozițiile sale erau în concordanță cu legile și obiceiurile de război care existau la acea vreme, și au influențat puternic codificările ulterioare.

64.

Articolele 15 și 38 menționau că viața și proprietatea puteau fi luate sau distruse în caz de necesități militare (a se vedea de asemenea articolul 16 al aceluiași cod în continuare)

:

„

15.

Necesitățile militare admit uciderea sau rănirea directă a oricărui inamic „înarmat” sau oricărei alte persoane a cărui eliminare din luptă este inevitabilă în misiunile armate ale războiului; acestea permit capturarea oricărui inamic înarmat și a oricărui inamic ce prezintă o oarecare importanță pentru Guvernul inamic sau care reprezintă un pericol deosebit pentru captor; acestea permit orice distrugere a bunurilor și obstrucționarea canalelor de trafic, comerț sau comunicație, precum și orice reținere a mijloacelor de întreținere și de existență a inamicului; însușirea, în țara inamică, a oricărui produs necesar pentru subzistența și securitatea armatei, precum și orice înșelăciune care nu duce la ruperea bunei-credințe asumate în mod expres fie în timpul războiului, fie care rezultă din starea actuală a dreptului războiului. Cei care ridică arma unul asupra altuia într-un război public nu încetează să fie ființe morale, responsabile unul în fața altuia și a lui Dumnezeu”.

„

38.

Bunurile private, cu excepția cazurilor când sunt obținute prin infracțiuni de către proprietarii lor, nu pot fi confiscate decât pentru necesități militare imperative, pentru întreținerea sau orice altă utilizare de către armata Statelor Unite (...)”.

65.

Articolul 16 prevedea o regulă generală cu privire la conduita obligatorie în timpul unui conflict armat și interzicea acțiunile de trădare:

„Necesitățile militare nu admit cruzimea, adică provocarea suferințelor pentru satisfacerea acestor necesități sau prin răzbunare, și nici rănirea sau mutilarea dacă sunt cauzate în afara luptei, nici tortura pentru obținerea informației. Ele nu admit nici într-un fel recurgerea la otrăvire, nici devastarea sistematică a unei țări. Ele nu admit înșelarea, însă resping actele de trădare; și în genere, necesitățile militare nu presupun nici o acțiune de ostilitate care măresc, fără necesitate, dificultățile revenirii la pace.”

66.

Articolele 19 și 37 prevedeau o protecție specială pentru femei în contextul unui conflict armat

:

„

Articolul 19.

Comandamentul, o dată ce o permit circumstanțele, informează inamicul despre intenția sa de a bombarda o locație, în așa mod ca non-combatanții, în special femeile ș copii să poată fi evacuați (...)”

„Articolul 37. Statele Unite recunosc și protejează, în țările inamice ocupate de către acestea, religia și moralitatea, proprietatea strict privată, persoana locuitorilor, în special femeile și caracterul sacru al relațiilor de familie. Infracțiunile vor fi pedepsite aspru. (..)”

67.

Articolul 22 enunța principiul distincției între combatanți și civili :

„Cu toate acestea, așa cum civilizația a progresat în ultimele secole, așa a progresat în mod continuu, în special în războiul terestru, distincția între persoana privată de cetățenii unei țări inamice și însăși țara inamică cu oameni săi înarmați. Principiul a fost tot mai mult recunoscut ca cetățeanul neînarmat trebuie să fie cruțat în privința persoanei sale, bunurilor sale, onoarei sale, în măsura în care o permit cerințele războiului.”

68.

Articolul 44 enumera un șir de infracțiuni și pedepsele severe suportate de orice soldat vinovat

:

„Orice violență intenționată comisă contra persoanelor în țara invadată, orice distrugere a bunurilor neordonată de un ofițer calificat, orice furt, prădare sau jaf, chiar și după luarea unui loc prin forță, orice viol, rănire, mutilare sau ucidere a locuitorilor săi, sunt interzise sub pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă aspră proporțională cu gravitatea infracțiunii. Orice soldat, ofițer sau subofițer care a comis astfel de violențe și nu s-a supus superiorului care a ordonat să se abțină, poate fi legitim ucis pe loc de către acest superior.”

69.

Articolul 47 se referea la pedepsele prevăzute de codurile penale naționale:

„ Crimele pedepsite de toate codurile penale, așa ca incendierile voluntare, asasinatele, mutilările, agresiunile, furtul, furtul pe timpul nopții și prin spargere, escrocheria, contrafacerile, violul, dacă sunt comise de către un militar american în țară inamică contra locuitorilor acestei țări, nu sunt doar pasibile de pedeapsă ca în propria țară, ci, în toate cazurile în care nu sunt pasibile de pedeapsa cu moartea, vor fi pasibile de pedeapsa capitală.”

70.

Codul Lieber prevedea cele două mari drepturi recunoscute fiecărui „combatant”

: statutul de prizonier de război (articolul 49) și imunitatea de jurisdicție pentru unele acțiuni care vor fi considerate ca fiind criminale pentru un civil (articolul 57)

:

„ 49.

Este prizonier de război orice beligerant înarmat sau atașat armatei inamice, în serviciu activ, căzut în mâinile captorului, fie în timpul luptei, fie după ce a fost rănit, pe câmpul de bătălie sau în spital, prin predare personală sau capitulare.

Toți soldații, indiferent de armata căreia aparțin; toți oamenii care fac parte din masa majoritară a țării inamice, toate persoanele atașate la armată pentru operațiunile sale și care participă direct la război, cu excepția celor indicați mai jos, toți soldații sau ofițerii din afara luptei pe câmpul de bătălie sau din orice alt loc, dacă sunt capturați; toți inamicii care au aruncat armele lor și au cerut adăpost, sunt prizonieri de război și astfel, se supun rigorilor, precum și beneficiază de privilegiile de prizonier de război.”

«

57.

Atunci când un bărbat este înarmat de către un Guvern suveran și depune, în calitate de soldat, jurământul de fidelitate, este un beligerant; faptul de a omorî, răni sau comite asupra lui orice alte acțiuni de război nu constituie nici crimă, nici infracțiune individuale. Nici un beligerant nu are dreptul să declare că adversarii săi ce aparțin oricărei clase sociale, culori sau condiții, organizați în modul corespunzător în calitate de soldați, nu vor fi tratați de către acesta ca beligeranți.”

71.

Noțiunea de «

levée en masse

» era tratată în articolul 51

:

„Dacă locuitorii unei părți a țării care încă nu este ocupată de către inamic sau locuitorii întregii țări, la apropierea armatei inamice, se ridică în masă ca urmare a unui apel autorizat în modul corespunzător, pentru a opune rezistență atacatorului, sunt considerații ca fiind beligeranți, și în caz de capturare, sunt prizonieri de război.”

72.

Articolul 59 dispunea că violările legilor și obiceiurilor de război atrăgea răspunderea penală a autorilor lor:

„ Orice prizonier de război poartă răspundere pentru crimele pe care le-a comis înaintea capturării sale contra armatei sau populației părții care l-a capturat și pentru care el nu a fost pedepsit de către propriile autorități. Toți prizonierii de război sunt pasibili de măsuri de retorsiune.”

73.

Articolele 63 - 65 interziceau portul uniformei inamicului calificându-l ca fiind un act de trădare și privau persoanelor care urmau o astfel de conduită

de protecția legilor și a obiceiurilor de război:

„ Articolul

63.

Trupele care luptă în uniforma inamicilor fără un semn distinctiv clar, vizibil și uniform al identității sale, nu pot spera la refugiu”.

Articolul 64.

Dacă armata americană confiscă bagaje care conțin uniforme ale inamicilor și comandamentul consideră oportună distribuirea acestora pentru a fi purtate de oamenii săi, se va aplica o marcă sau un semn vizibil pentru ca soldatul american să fie deosebit de inamic.

Articolul 65.

Folosirea stemei naționale, drapelului sau a oricărei alte embleme de naționalitate a inamicului pentru a-l induce în eroare în timpul luptei, reprezintă o acțiune de trădare care duce la pierderea oricărui drept la protecție de către legile de război.”

74.

Ca și articolul 49, articolul 71 descria un statut aparte, cel al persoanelor pe care dreptul internațional le va desemna ulterior prin expresia „

hors de combat

”

:

„ Articolul

71. Oricine rănește intenționat inamicul deja totalmente infirm, îl ucide sau ordonă uciderea sau încurajează soldații săi să-l ucidă, va fi pedepsit cu moartea, dacă vinovăția sa va fi demonstrată, indiferent dacă acesta aparține armatei Statelor Unite, sau este un inamic capturat după ce a comis crima sa.”

75.

Articolele 76 și 77 prevedeau obligația de a trata prizonierii de război cu umanitate și fără excese în caz de tentativă de evadare. Dispozițiile sale erau formulate în felul următor:

„ Articolul

76.

Prizonierii de război vor primi hrană sănătoasă și suficientă, pe cât posibil, și vor fi tratați cu umanitate. (...)

Articolul 77.

Prizonierul care caută să scape poate fi ucis de un glonte sau prin orice ală modalitate, în timpul fugii sale, însă nici moartea și nici o altă pedeapsă nu-i pot fi aplicate doar pentru tentativa de a evada, tentativă pe care dreptul războiului nu o consideră ca fiind o crimă. După o tentativă nereușită de evadare vor fi întreprinse măsuri de securitate mai severe. (...)”

76.

Articolul 101 interzicea cauzarea rănilor pentru înșelare (act care era asimilat la acea vreme cauzarea rănilor pentru trădare):

„Deși este admisibilă înșelăciunea pentru necesități de război și este onorabil pe timp de război, dreptul comun al războiului permite pedepsirea cu pedeapsă capitală tentativele clandestine și perfide de prejudiciere a inamicului atunci când sunt în mod deosebit periculoase și când este foarte dificil de a se proteja de ele.”

77.

Articolele 88 și 104 se refereau la pedepsirea spionilor:

„Articolul

88.

Spion este persoana care, în secret, deghizată sau sub o identitate falsă, caută informații cu intenția de a le comunica inamicului. Spionul este pasibil la o pedeapsă cu moartea prin spânzurare, indiferent de faptul dacă a reușit să obțină informația sau să o comunie inamicului”

„Articolul

104.

Spionul sau trădătorul de război care, după ce a reușit să se alăture armatei sale, va fi capturat ulterior în calitate de dușman, nu riscă nici o pedeapsă pentru acțiunile sale de spion sau trădător de război, însă poate fi supus unei supravegheri minuțioase ca individ deosebit de periculos.”

2.

Declarația

cu privire la interzicerea utilizării în timp de război

a proiectilelor explozibile mai ușoare de 400 de grame

(„Declarația de la Sankt-Petersburg din 1868”)

78.

Această Declarație a fost primul acord oficial care interzicea utilizarea anumitor arme în timpul războiului. Preambulul său reamintea trei principii ale legilor și obiceiurilor de război: unicul scop legitim în timpul războiului este slăbirea forțelor militare ale inamicului, mijloacele care pot fi utilizate contra forțelor inamice sunt limitate; și legile și obiceiurile de război nu tolerează violențele contra persoanelor din afara luptei.

3.

Proiectul unei Declarații internaționale privind legile și obiceiurile războiului ( „proiectul Declarației de la Bruxelles din 1874”)

79.

Această Declarație nu a fost adoptată la Conferința diplomatică de la Bruxelles din 1874, însă a fost o experiență de codificare importantă. Declarația prevedea,

inter alia

, următoarele:

„Cine ar trebui să fie recunoscut în calitate de parte beligerantă: combatanți și non-combatanți.

Articolul 9.

Legile, drepturile și atribuțiile războiului nu se aplică doar armatei, ci și miliției și corpurilor de voluntari care reunesc condițiile următoare:

1.

Să fie conduși de o persoană care să poarte răspundere pentru subordonații săi

;

2.

Să aibă un semn distinctiv fix care să poată fi recunoscut de la distanță

;

3.

Să poarte armele în mod deschis, și

4.

Să se conformeze în operațiunile lor legilor și obiceiurilor de război.

În țările în care miliția constituie armata sau face parte din aceasta, aceasta este cuprinsă de noțiunea de „armată”.

Articolul 10.

Populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia în mod spontan armele pentru a combate trupele de invazie fără să fi avut timp de a se organiza conform articolului 9, va fi considerată ca fiind beligerantă dacă ea respectă legile și obiceiurile de război.

(...)

Articolul 12.

Legile de război nu recunosc beligeranților o putere nelimitată în privința alegerii mijloacelor de prejudiciere a dușmanului.

Articolul 13.

Conform acestui principiu sunt în special „

interzise”

:

(...)

b.

Omorul prin trădare a indivizilor care aparțin națiunii sau armatei inamice;

c. Omorul unui inamic care, depunând armele sau nemaiavând mijloace de apărare, s-a predat;

e.

Folosirea armelor, proiectilelor sau obiectelor pentru cauzarea suferințelor inutile, precum și utilizarea proiectilelor interzise prin Declarația de la Sankt Petersburg din 1868;

f.

Utilizarea necorespunzătoare a steagului de armistițiu, a steagului național sau a insignelor militare și a uniformei inamicului, precum și a semnelor distinctive ale Convenției de la Geneva;

g.

Orice distrugere sau confiscare a bunurilor inamicilor care nu este dictată de necesități imperioase de război. (...)”

Articolul 20.

Spionul prins în flagrant va fi judecat și tratat în corespundere cu legile în vigoare în armata care l-a capturat.

Articolul 23.

Prizonierii de război sunt inamici legali și dezarmați. Ei sunt sub autoritatea Guvernului inamic, și nu a indivizilor sau corpurilor care i-au capturat. Ei trebuie să fie tratați cu umanitate. Orice acțiune de nesubordonare autorizează luarea măsurilor necesare în privința lor. Tot ce le aparține personal, cu excepția armelor, rămâne în proprietatea lor.

(...)

Articolul 28. Prizonierii de război se supun legilor și regulamentelor în vigoare în armata sub autoritatea căreia se află. Contra unui prizonier de război în fugă este permisă, după o somație, folosirea armei.

Recapturat, acesta este pasibil de pedepse disciplinare sau poate fi supus unei supravegheri mai severe.

Dacă, după ce a reușit să evadeze, el este din nou prizonier, acesta nu este pasibil de nici o pedeapsă pentru fuga sa anterioară.”

4.

Legile războiului terestru din 1880 („Manualul de la Oxford din 1880”)

80.

Manualul de la Oxford din 1880, inspirat de proiectul Declarației de la Bruxelles din 1874 și redactat de Institutul de drept internațional, avea scopul de a ajuta Guvernele să elaboreze legislațiile lor naționale cu privire la legile și obiceiurile de război. Manualul prevedea,

inter alia

, următoarele:

„Primul articol.

Starea de război nu presupune acțiuni de violență decât între forțele armate ale statelor beligerante. Persoanele care nu fac parte din vreo forță armată beligerantă trebuie să se abțină de la asemenea acțiuni. Această regulă implică o distincție între indivizii din care se compune „forța armată” și alți naționali ai unui stat. Deci este necesară o definiție pentru a stabili înțelesul sintagmei „forță armată”.

Articolul 2.

Forța armată a unui stat cuprinde

:

1.

Armata propriu-zisă, inclusiv miliția

;

2.

Gărzile naționale, landsturm, corpurile libere și alte corpuri care reunesc cele trei condiții care urmează:

a)

să se afle în subordinea unui șef responsabil

;

b)

să aibă o uniformă sau un semn distinctiv, fix și care să poată fi recunoscut de la distanță, purtat de persoanele care fac parte din astfel de corpuri

;

c)

să poarte armele în mod deschis

;

3.

Echipajele de nave și alte vase de război;

4.

Locuitorii teritoriului neocupat care, la apropierea inamicului, iau spontan și deschis armele pentru a combate trupele invadatoare, chiar dacă nu au avut timp de pregătire.

Articolul 3.

Fiecare forță armată beligerantă este obligată să se conformeze legilor de război (...)

Articolul 4.

Legile de război nu recunosc beligeranților o libertate nelimitată în ceea ce privește mijloacele de prejudiciere a inamicului. Ei trebuie să se abțină în special de orice acțiuni severe inutile, precum și orice acțiune perfide, injuste sau tiranice.”

„Articolul 8.

Se interzice

:

(...)

b)

Atentarea prin trădare la viața unui inamic, de exemplu, prin angajarea asasinilor sau prin pretinderea de a se preda;

c)

Atacarea inamicului prin simularea semnelor distinctive ale forței armate;

d)

Folosirea necorespunzătoarea a steagului național, a insignelor militare, sau a uniformelor inamicului, a steagului de armistițiu, precum și a semnelor distinctive prevăzute de „

Convenția de la Geneva

» (...).

Articolul 9.

Se interzice

:

(...)

b)

Mutilarea sau uciderea unui inamic care s-a predat sau care este în afara luptei și declararea dinainte că nu se va acorda refugiu, chiar dacă acesta nu este cerut pentru sine. (...)

Articolul 20

(...)

e) cine poate fi făcut prizonier de război

?

Articolul 21.

Indivizii care fac parte din forțele armate beligerante, în cazul în care cad sub autoritatea dușmanului, trebuie să fie tratați ca prizonieri de război, conform articolelor 61 și următoarele. (...)

”

81.

Secțiunea care conținea articolele 23 - 26 a fost intitulată „spioni” și se referea la tratamentul acestora :

„Articolul 23.

Indivizii capturați în calitate de spioni nu pot cere să fie tratați ca prizonierii de război. Însă,

Articolul 24. Nu pot fi considerați ca fiind spioni indivizii care aparțin uneia din forțele armate beligerante și nu sunt deghizați, care au pătruns în zona de operațiuni ale inamicului, - nici mesagerii de expedieri oficiale, care îndeplinesc în mod deschis misiunea lor, nici aeronauții (articolul 21).

Pentru a preveni abuzurile cauzate adesea, pe timp de război, de acuzațiile de spionaj, este important de a proclamat că

Articolul 25.

Nici un individ acuzat de spionaj nu poate fi pedepsit înainte ca autoritatea judiciară să se pronunțe.

Mai mult decât atât, se admite ca

Articolul 26.

Spionul care a reușit să iasă de pe teritoriul ocupat de inamic nu răspunde, în caz că mai târziu cade din nou sub autoritatea inamicului, pentru acțiunile sale anterioare.”

82.

Articolul 32 b) interzicea, în special, distrugerea proprietăților publice sau private dacă această distrugere nu era dictată de o necesitate imperioasă de război.

83.

Capitolul III se referea la regimul de captivitate a prizonierilor de război. El descria baza legală a deținerii acestora (precizând că captivitatea nu era nici pedeapsă, nici o acțiune de răzbunare), indica că prizonierii de război trebuia să fie tratați cu umanitate (articolul 63) și că este permisă recurgerea la arme împotriva unui prizonier fugar (articolul 68).

84.

A treia parte a manualului definea sancțiunile aplicabile în cazul încălcării regulilor din Manual și indica circumstanțele limitate în care un beligerant putea în mod legitim să recurgă la represalii dacă persoana suspectată nu putea fi prinsă:

„Dacă regulile precedente au fost violate, persoanele vinovate trebuie să fie pedepsite, după un proces judiciar contradictoriu, de către acel beligerant sub autoritatea căruia se află. Deci

Articolul 84.

Violatorii legilor de război sunt pasibili de pedepse specificate de legile penale.

Însă, acest mod de represiune nu este aplicabil decât dacă persoana vinovată poate fi furnizată. În caz contrar, legea penală este neputincioasă, și dacă partea lezată consideră că prejudiciul este suficient de grav pentru a atrage inamicul la răspundere, nu-i rămâne altă soluție decât să recurgă la represalii în privința acestuia. Represaliile reprezintă o excepție dureroasă de la principiul general al echității, conform căruia un inocent nu poate suferi pentru cel vinovat, precum și de la principiul conform căruia fiecare beligerant trebuie să respecte legile de război, chiar dacă nu există reciprocitate din partea inamicului. Însă această necesitate dură este modificată într-o oarecare măsură de restricțiile următoare:

Articolul 85.

Represaliile sunt oficial interzise în cazul în care prejudiciul invocat a fost reparat.

Articolul 86.

În cazurile grave în care represaliile apar ca o necesitate urgentă, modalitate de efectuare și proporțiile lor nu pot depăși gradul de gravitate al infracțiunii comise de inamic. Represaliile nu pot fi săvârșite decât cu autorizarea comandantului șef. Acestea trebuie să respecte, în toate cazurile, legile umanității și ale moralei.”

5.

A patra Convenție de La Haga din 1907 referitoare la legile și obiceiurile rǎzboiului terestru și Regulamentul cu privire la legile și obiceiurile rǎzboiului terestru care se află în anexă

85.

Prima Conferință internațională a păcii de la Haga din 1899 a finisat cu adoptarea a patru convenții, printre care a doua Convenție referitoare la legile și obiceiurile rǎzboiului terestru și Regulamentul care se afla în anexă. După a doua Conferință internațională a păcii de la Haga din 1907, aceste instrumente au fost înlocuite cu a patra Convenție din 1907 („Convenția de la Haga din 1907”) și Regulamentul anexat („Regulamentul de la Haga din 1907”). Aceste texte se întemeiau pe proiectul Declarației de la Bruxelles din 1874 și pe Manualul de la Oxford din 1880.

86.

Preambulul Convenției de la Haga din 1907 era formulat în felul următor

:

„Având în vedere că, în timpul căutării mijloacelor de asigurare a păcii și de prevenire a conflictelor armate dintre națiuni, este la fel de necesar să se rețină cazul în care recursul la arme a fost provocat de evenimente care au cerut acest lucru;

Animați de dorința de a servi, chiar și în acest caz extrem, interesele umanității și nevoile continue de civilizație;

Socotind că, în acest scop, este foarte importantă revizuirea legilor și obiceiurilor generale ale războiului, fie în vederea definirii lor cu o mai mare precizie, fie de stabilire a unor limite ce ar diminua pe cât posibil asprimea;

Au socotit necesar să completeze și să precizeze unele părți ale lucrării primei Conferințe de Pace care, inspirându-se, în urma Conferinței de la Bruxelles din 1874, din acele idei recomandate de o înțeleaptă și generoasă prevedere, a adoptat câteva dispoziții având drept scop să definească și să reglementeze obiceiurile războiului terestru.

În conformitate cu viziunile Înaltelor Părți contractante, aceste dispoziții, a căror redactare a fost inspirată din dorința de a diminua suferințele războiului atât pe cât o îngăduie necesitățile militare, sunt menite să servească drept normă generală de conduită a beligeranților în raporturile dintre ei și cu populațiile.

Cu toate acestea, nu a fost totuși cu putință să se fixeze încă de pe acum prevederi care s-ar extinde asupra tuturor împrejurărilor care se întâlnesc în practică. Pe de altă parte, nu ar putea intra în vederile Înaltelor Părți contractante ca aceste cazuri neprevăzute să fie lăsate, în lipsă de stipulări scrise, la aprecierea arbitrară a celor care conduc oștirile.

Până când va putea fi elaborat un cod mai complet al legilor războiului, Înaltele Părți contractante socotesc oportun să constate că, în cazurile necuprinse printre dispozițiile reglementare, adoptate de ele, populațiile și beligeranții rămân sub garanția și sub imperiul principiilor Dreptului ginților, așa cum rezultă ele din obiceiurile fixate între națiunile civilizate, din legile omeniei și din cerințele conștiinței publice.

Ele declară că în acest fel trebuie înțelese articolele 1 și 2 din regulamentul adoptat”.

87.

Al optulea paragraf al Preambulului Convenției

este cunoscut ca fiind „clauza Martens”. O clauză analogă a fost deja inserată în preambulul celei de a doua Convenții de la Haga din 1899; ea a fost preluată în esență în fiecare din cele patru Convenții de la Geneva din 1949, precum și în Protocolul adițional din 1977 (paragrafele 134-142 mai sus).

88.

Articolul 2 al Convenției de la Haga din 1907 conținea o clauză de solidaritate „

si omnes

” în temeiul căreia Convenția și Regulamentul de la Haga din 1907 nu erau aplicabile decât între puterile contractante și doar dacă toate părțile beligerante erau parte la Convenție. Totuși, decizia Tribunalului militar internațional de la Nürnberg a confirmat ulterior că în 1939 Convenția și Regulamentul de la Haga din 1907 trebuiau să fie considerate ca fiind declarative a legilor și obiceiurilor de război (paragrafele 118 și 207 ce urmează).

89.

Alte prevederi ale Convenției de la Haga din 1907 pertinente în speță enunțau

:

„

Primul articol.

Puterile contractante vor da forțelor lor armate terestre instrucțiuni conforme Regulamentului privitor la legile și obiceiurile războiului terestru, anexat la prezenta Convenție.

(...)

Articolul 3.

Partea beligerantă care ar viola prevederile zisului Regulament va fi obligată la despăgubiri, dacă va fi cazul. Ea va fi răspunzătoare pentru toate actele săvârșite de persoane care fac parte din forța ei armată.”

90.

Articolele 1 și 2 ale Regulamentului de la Haga din 1907 erau formulate după cum urmează

:

„Primul articol.

Legile, drepturile și datoriile războiului nu se aplică numai armatei, ci și milițiilor și corpurilor de voluntari care îndeplinesc următoarele condiții :

În țările unde milițiile sau corpurile de voluntari alcătuiesc armata sau fac parte din ea, acestea sunt cuprinse sub denumirea de “armată”.”

„

Articolul 2.

Populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului ia în mod spontan armele pentru a lupta cu trupele năvălitoare fără să fi avut vreme să se organizeze potrivit articolului întâi va fi socotită ca beligerantă dacă ea poartă armele la vedere și dacă respectă legile și obiceiurile războiului.”

91.

Capitolul II (articolele 4 - 20) al Regulamentului de la Haga din 1907 prevedea regulile de identificare a prizonierilor de război, obligația de a trata acești prizonieri cu umanitate (articolul 4) și limitarea oricăror măsuri luate pentru nesubordonare la cele necesare (articolul 8). Regulamentul mai conținea următoarele prevederi:

„

Articolul 22.

Beligeranții nu au un drept nelimitat în privința alegerii mijloacelor de a vătăma pe inamic.

Articolul 23.

În afară de interdicțiile stabilite prin convenții speciale, este mai ales interzis:

a.

(...)

b.

de a ucide sau a răni prin trădare indivizi aparținând națiunii sau armatei inamice;

c.

de a ucide sau a răni un inamic care, predând armele sau nemaiavând mijloace să se apere, s-a predat fără condiții ;

d.

(...)

e.

de a folosi arme, proiectile sau materii de natură să pricinuiască suferințe fără rost ;

f.

de

a folosi fără îndreptățire pavilionul de parlamentare, drapelul național sau insignele militare și uniforma inamicului, precum și semnele distinctive ale Convenției de la Geneva ;

g.

de a distruge sau sechestra proprietățile inamice, afară de cazul când aceste distrugeri sau sechestrări ar fi neapărat impuse de nevoile războiului;

h.

de a declara stinse, suspendate sau neprimite în justiție drepturile și acțiunile naționalilor părții adverse.

i.

(...)

Articolul 29.

Nu poate fi considerat ca fiind spion decât individul care, lucrând pe ascuns sub pretexte dolosive, adună ori încearcă să adune informații în zona de operații a unui beligerant, cu intenția de a le comunica părții adverse.

(...)

Articolul 30.

Spionul prins asupra faptului nu va putea fi pedepsit fără o prealabilă judecată.

Articolul 31.

Spionul care, după ce a ajuns la armata căreia îi aparține, este prins mai târziu de inamic, a tratat ca prizonier de război și nu suferă nici o răspundere pentru actele lui anterioare de spionaj.”

6.

Raportul Comisiei

asupra

responsabilității autorilor războiului și aplicării sancțiunilor („Raportul Comisiei internaționale din 1919”)

92.

Această Comisie a fost abilitată de Conferința de pace de la Paris cu întocmirea unui raport,

inter alia

, cu privire la violările legilor și obiceiurilor războiului de către forțele Imperiului german și aliații săi (mai ales de către responsabilii turci), cu privire la gradul de responsabilitate a membrilor forțelor inamice pentru aceste crime, precum și cu privire la constituirea și procedura în fața tribunalului competent să judece astfel de violări. Acest raport, finisat în 1919, conținea o listă cu aproximativ 900 de criminali de război suspectați și, întemeindu-se pe clauza Martens din Convenția de la

Haga din 1907, propunea atragerea la răspundere, printre alții, pe responsabilii turci de „crime contra legilor umanității”. Raportul mai conținea, printre altele, și o listă neexhaustivă a 32 de infracțiuni comise în timpul războiului și considerate ca fiind contrare convențiilor și obiceiurilor în vigoare: printre altele, omoruri și masacre, torturarea civililor, aplicarea sancțiunilor colective, devastarea și distrugerea nejustificată a bunurilor și supunerea răniților și prizonierilor de război la rele tratamente.

93.

În ceea ce privește responsabilitatea penală individuală, Comisia a declarat

:

„

Sunt pasibile de urmăriri penale toate persoanele ce aparțin țărilor inamice, indiferent de situația și rangul lor, inclusiv șefii de stat, care au comis violări a legilor și obiceiurilor războiului sau legilor umanității”

7.

Tratatul de la Versailles din 1919

94.

Acest tratat conținea un anumit număr de dispoziții în temeiul cărora criminalii de război, inclusiv împăratul Germaniei, urmau a fi judecați și pedepsiți la nivel internațional. Dispozițiile referitoare la urmăriri penale nu au fost niciodată aplicate: extrădarea împăratului a fusese refuzată și ideea unui proces internațional pentru alți criminali de război prezumați a fost abandonată în favoarea uni proces organizat de însăși Germania. Articolul 229 prevedea, de asemenea, posibilitatea de a deferi tribunalelor militare ale acestei puteri a autorilor actelor criminale contra naționalilor uneia din puterile aliate și asociate.

8.

Tratatul de la Sèvres din 1920

95.

Tratatul de la Sèvres ( acordul de pace între Puterile Aliate și Turcia după Primul Război Mondial) conținea prevederi (articolele 226 - 230) similare celor ale Tratatului de la Versailles cu privire la deferirea tribunalelor militare de către Puterile Aliate a responsabililor turci acuzați de violări a legilor și obiceiurilor de război. Niciodată ratificat, acest tratat a fost înlocuit cu o declarație referitoare la amnistiere semnată la Lausanne la 24 iulie 1923 de către Franța, Marea Britanie, Grecia, Japonia, România și Turcia, care prevedea că Grecia și Turcia acordă „o amnistie absolută și completă (...) pentru toate crimele și delictele comise (...) în contextul evident al evenimentelor politice din această perioadă” (1

august 1914 - 20 noiembrie 1922).

9.

Proiectul Convenției pentru protecția populațiilor civile contra noilor unelte de război („proiectul Convenției de la Amsterdam din 1938”)

96.

Acest proiect de Convenție, elaborat de Asociația de drept internațional, niciodată nu a fost adoptat de către state. Definiția sa negativă a populației civile a fost conformă definiției date de Manualul de la Oxford din 1880:

„

Articolul 1.

Populația civilă a unui stat nu poate face obiectul acțiunilor de război. În sensul prezentei Convenții, „populația civilă” cuprinde pe toți cei care nu sunt înrolați în vreunul din serviciile de luptă, și nici nu sunt angajați sau implicați în vre-o unitate beligerantă prevăzută de articolul 2”

C.

Practica înainte de cel de-al Doilea Război Mondial

1.

Curțile marțiale americane din 1899 până în 1902, Filipine

[2]

97.

În 1901 și 1902, curțile marțiale americane au judecat un anumit număr de militari americani acuzați, printre altele, de violările legilor războiului din timpul campaniei americane de anti-insurgență dusă în Filipine, și anume, de executări extrajudiciare. Puține la număr, concluziile

Judges Advocate General

și ale organelor de control conțineau comentarii cu privire la legile și obiceiurile războiului despre responsabilitatea ofițerilor de comandament și tratamentul prizonierilor de război. Aceste comentarii au influențat codificările ulterioare. Procesele respective constituie unele din primele exemple de urmăriri intentate la nivel național contra militarilor naționali acuzați de comiterea împotriva inamicului a crimelor ce violează legile războiului.

98.

În cadrul procesului împotriva comandantului Waller, organul de control a menționat după cum urmează:

„legile războiului și spiritul epocii nu tolerează ca un ofițer, după bunul său plac, să omoare prizonierii neajutorați lăsați în grija sa. Orice altă abordare ține de sălbăticie și nu respectă cerința rezonabilă a națiunilor civilizate conform căreia războiul trebuie să fie dus cu o cruzime și injustiție minime.”

99.

În cauza comandantului Glenn,

Judge Advocate

a subliniat că, chiar dacă soldații americani luptau într-o situație dificilă contra unor trupe izolate de insurgenți care practicau gherilă cu violarea flagrantă a regulilor războiului civilizat, nu erau scutiți de „obligația lor de a adera la regulile războiului în eforturile depuse (...) pentru reprimarea insurgenței și instaurarea ordinii publice.”

Judge Advocate

a notat că exista o „stare de război” în Filipine și că vinovăția acuzatului trebuia deci să fie determinată nu conform legii locale

(lex loci),

ci conform dreptului internațional, ceea ce, în acel caz, însemna legile și obiceiurile războiului.

2.

Procesul din Leipzig

101.

În urma Tratatului de la Versailles, Germania a intentat procese în fața Curții Supreme din Leipzig. Puterile Aliate au prezentat 45 de cauze (în privința a circa 900 de dosare care au fost menționate în Raportul Comisiei internaționale din 1919), care vizau tratamentul prizonierilor de război și răniților, precum și un ordin de scufundare a unei nave medicale britanice. Douăsprezece procese au avut loc în 1921. Acestea s-au terminat cu șase achitări și șase condamnări la pedepse simbolice. Puterile Aliate deciseră să nu mai trimită alte cauze în fața tribunalelor germane.

102.

Condamnările se întemeiau, în special, pe dreptul militar german, însă conțineau referințe explicite la dreptul internațional, ca în cazul deciziei

Llandovery Castle

:

„Tragerea din arme pe nave a fost contrară dreptului națiunilor. În cadrul războiului terestru, este interzis omorul inamicilor neînarmați ([Regulamentul de la

Haga din 1907] articolul 23 c))

; de asemenea, în cadrul războiului maritim, este interzis omorul naufragiaților refugiați în bărci. (...) După cum a subliniat deja Senatul, orice violare a dreptului națiunilor în război este o infracțiune pasibilă de pedeapsă în măsura în care, în genere, o pedeapsă este atașată la faptă. Omorul, în contextul războiului, a inamicilor, nu este conform voinței statului în război ( ale cărui legi în ceea ce privește legalitatea sau ilegalitatea omuciderilor sunt decisive), decât în măsura în care este compatibil cu condițiile și restricțiile impuse de dreptul națiunilor. (...) Regula de drept internațional în cauză este simplă și unanim cunoscută. Nu pot fi dubii în ceea ce privește aplicabilitatea acesteia. În speță, tribunalul trebuie să-l recunoască pe Patzig vinovat de omor cu sfidarea dreptului internațional.”

[3]

103.

Regatul-unit a depus eforturi considerabile pentru a urmări ofițeri turci pentru rele tratamente în privința prizonierilor de război, precum și pentru alte crime comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Considerând că crimele în cauză nu „țineau de dreptul local”, ci erau reglementate de „obiceiurile războiului și regulile dreptului internațional”, Marea Britanie era pentru judecarea crimelor în tribunalele marțiale britanice instituite în teritoriile ocupate

[4]

. Un anumit număr de curți marțiale a fost instituite în 1919, însă din cauza evenimentelor interne din Turcia ele nu au putut să funcționeze. De asemenea, au fost create Curți marțiale turcești, și deși acuzările se întemeiau pe Codul Penal turc, condamnările pronunțate de către acestea se întemeiau pe noțiunile de „umanitate” și „civilizație”. După cum a fost precizat mai sus, Tratatul de la Lausanne din 1923 a terminat urmăririle sale.

D.

Reprimarea crimelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

1.

Declarația cu privire la crimele de război germane, semnată de reprezentanții a nouă țări ocupate ( „Declarația de Saint James din 1942”)

104.

În luna noiembrie 1940, reprezentanții Guvernelor exilate al Poloniei și Cehiei s-au plâns pe violări a legilor războiului de către trupele germane. Pentru prim-ministrul britanic, reprimarea crimelor de război făcea parte din efortul de război, și într-adevăr, așa a fost pentru toate statele ocupate de Germania, precum și pentru China, în ceea ce privește forțele de ocupare japoneze

[5]

. În 1942, reprezentanții țărilor ocupate de forțele Axei au adoptat la Londra Declarația de Saint James cu privire la crimele de război și pedepsirea lor. Preambulul acestui text reamintea că dreptul internațional, în special, Convenția de la Haga din 1907, nu permitea beligeranților nici aplicarea violenței asupra civililor din țările ocupate, nici violarea legilor în vigoare, nici răsturnarea instituțiilor de stat. Declarația continua în felul următor:

„

[Subsemnații]

(...)

3.

plasează printre scopurile principale de război pedepsirea, prin intermediul unei justiții organizate, vinovații sau responsabilii de crimele pe care le-au ordonat, comis sau la care au participat,

4.

decid de a veghea într-un spirit de solidaritate internațională la aceea ca a) vinovații și responsabilii, indiferent de naționalitatea lor, să fie cercetați, deferiți justiției și judecați, b) sentințele pronunțate să fie executate.”

105.

În urma acestei Declarații a fost instituită (în 1943) Comisia Națiunilor Unite pentru crimele de război („UNWCC”), care trebuia să colecteze probe referitoare la crimele de război care trebuiau să servească la justificarea urmăririi acuzaților de către autoritățile militare

[6]

. La finele mandatului său, Comisia a reușit să întocmească 8 178 dosare în privința persoanelor suspectate de crime de război. Aceasta a adoptat lista integrală a infracțiunilor care figurau în Raportul Comisiei internaționale din 1919 (paragraful 92 mai sus) și l-a adaptat, în funcție de necesități, la situația celui de-al Doilea Război Mondial.

2.

Urmărirea crimelor de război de către URSS

106.

De la începutul lunii noiembrie 1941, URSS informă toate țările cu care întreținea relații diplomatice despre crimele de război comise, în special, de Germania nazistă în teritoriile ocupate

[7]

. Pentru a identifica crimele reproșate forțelor germane și a stabili identitatea vinovaților în vederea deferirii lor justiției, a fost creată, printr-un decret din 2 noiembrie 1942 „Comisia extraordinară a statului pentru stabilirea și investigarea crimelor comise de invadatorii germano-fasciști și complicii lor și a prejudiciului cauzat de către aceștia cetățenilor, colhozurilor, asociațiilor, întreprinderilor de stat și instituțiilor URSS”. Lucrările acestei comisii au fost utilizate mai târziu în procesul din „Krasnodar” și din „Harkov” (a se vedea mai jos).

107.

Primele procese în privința cetățenilor sovietici (colaboratori și auxiliari ai forțelor germane) au avut loc în Krasnodar în luna ianuarie 1943. Acuzații au fost recunoscuți vinovați de omor și de înaltă trădare de către instanțele penale sovietice în conformitate cu Codul penal sovietic.

[8]

108.

Prin urmare, Regatul-unit, Statele Unite ale Americii și URSS au adoptat Declarația de la Moscova din 1943, care reprezintă unul din principalele declarații ale celui de-al Doilea Război Mondial cu privire la urmărirea criminalilor de război.

Această declarație confirma legitimitatea jurisdicțiilor naționale în acțiunea lor de reprimare a criminalilor de război și intenția de a continua urmăririle penale după război. În pasajele sale pertinente în speță, declarația avea următorul conținut:

„ (...) cele trei puteri aliate menționate mai sus, vorbind în numele și interesul a treizeci și trei națiuni unite, proclamă solemn cele ce urmează și își asumă cele proclamate :

atunci când va fi încheiat un armistițiu cu un stat care ar putea fi înființat în Germania, ofițerii și soldații germani și membrii partidului nazist care au fost responsabili sau care au dat consimțământul la comiterea atrocităților, masacrelor și execuțiilor de mai sus, vor fi trimiși în țările în care au comis crimele lor abominabile pentru a fi judecați acolo și pedepsiți conform legilor acestor țări eliberate și a guvernelor libere care se vor institui acolo.

(...)

Astfel germanii care au participat la împușcarea în masă a ofițerilor polonezi, la executarea ostaticilor francezi, olandezi, belgi, norvegieni și țărani cretani, sau care au participat la masacrele din Polonia și teritoriile Uniunii sovietice anexate în prezent la inamic, acești germani să știe că vor fi readuși pe scena crimelor lor și judecați pe loc de către popoarele pe care le-au martirizat.

Fie ca cei care nu și-au înmuiat până acum mâinile în sângele inocent să se păzească să nu se alăture în rândurile celor vinovați, fiindcă cu siguranță cele trei puteri îi vor urmări până la capătul pământului și îi vor preda acuzatorilor pentru ca să se facă justiție.

Declarația de mai sus vizează cazurile criminalilor de război germani crimele cărora au fost comise fără ca să fie posibilă localizarea lor geografică. Aceștia vor fi pedepsiți printr-o decizie comună a guvernelor aliate.”

[9]

. Plenul Sovietului Suprem a emis în 1943 un decret cu privire la pedepsele aplicabile. Rechizitoriul îi acuza de intoxicarea cu gaz a mii de locuitori din Harkov și regiunea sa, de comiterea atrocităților asupra civililor, incendierea satelor, exterminare femeilor, persoanelor în vârstă și a copiilor și de arderea de vii și torturarea răniților și prizonierilor de război. Acuzatorul de stat se întemeia pe regulile războiului enunțate în Convenții internaționale (Convenția de la Haga din 1907 și Convenția de la Geneva din 1929, subliniind că Germania le-a ratificat pe ambele) și pe principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional. Rechizitoriul nu se referea doar la responsabilitatea guvernului și comandamentului germane, ci și la responsabilitatea individuală a acuzaților (făcând referință la procesul de la Leipzig). După ce și-au recunoscut propria responsabilitate și pe cea a superiorilor ierarhici, cei trei acuzați au fost condamnați la spânzurare. Procesul, caracterul echitabil al căruia a fost pus în discuție mai târziu, a fost foarte mediatizat. Uniunea Sovietică a așteptat sfârșitul războiului pentru a desfășura astfel de pr