APPEL-IRRGANG AND OTHERS v. GERMANY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

APPEL-IRRGANG AND OTHERS v. GERMANY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2009)

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECȚIA A CINCEA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

cererea nr. 45216/07

introdusă de Johanna APPEL-IRRGANG și alții

împotriva Germaniei

Curtea europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), întrunită la 6 octombrie 2009 într-o cameră alcătuită din

:

Peer Lorenzen,

președinte,

Renate Jaeger,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Zdravka Kalaydjieva,

judecători,

și Claudia Westerdiek,

grefierul secțiunii

,

Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 11 octombrie 2007,

În urma deliberărilor, decide următoarele

:

ÎN FAPT

Reclamanții, Dra Johanna Appel-Irrgang și părinții ei, Dna Kerstin Appel și Dl Ronald Irrgang, sunt cetățeni germani, care s-au născut în 1993, 1956 și, respectiv, în 1954 și locuiesc la Berlin. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Dnii Reymar și Hasso von Wedel, avocați din Berlin.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 30 martie 2006, camera deputaților din Berlin a adoptat prima lege privind modificarea legii educației din 24 ianuarie 2004 (

Erstes Gesetz zur Änderung des Schulgesetzes

). Articolul 1 al acestei noi legi prevedea includerea unui nou alineat 6 la articolul 12 care dispunea

:

«

În clasele de la a 7-a la a 10-a din cadrul școlilor publice, studierea eticii este un obiect comun pentru toți elevii. Obiectivul cursului de etică constă în promovarea tendinței și capacității elevilor de a aborda, într-o manieră constructivă, problemele culturale și etice fundamentale ale vieții individuale și ale coexistenței sociale, precum și diferite subiectr privind valorile și sensul vieții, și aceasta independent de originea lor culturală, etnică, religioasă sau ideologică. Astfel, elevii cunosc mai bine esența vieții pentru a duce o viață autonomă și responsabilă și obțin competențe sociale și aptitudini pentru dialog cultural și discernământ etic. În acest scop sunt transmise cunoștințe cu privire la filozofie, etica religioasă și filozofică, diferite culturi și moduri de viață, marile religii ale lumii și probleme ce țin de modul de viață. Cursul de etică se inspiră din acele principii generale etice care decurg din Legea fundamentală, Constituția Berlinului, și misiunea de formare și educație prevăzute în alineatele 1 și 3 din legea educației. Cursul de etică este predat într-o modalitate neutră. Școlile sunt invitate să abordeze anumite subiecte în cooperare cu comunitățile care predau cursuri de religie și opinii filozofice. Este la discreția fiecărei școli să decidă asupra formei în care astfel de cooperări vor fi puse în practică. Școala trebuie să informeze la timp și în modalitatea corespunzătoare persoanele investite de autoritatea parentală asupra scopului, conținutului și formei cursului de etică”

În aprilie 2006, reclamanții, fiind protestanți, au sesizat Curtea constituțională federală cu un recurs constituțional împotriva acestei legi (nr.

1

BvR 1017/06). Printr-o decizie din 14 iulie 2006, o cameră din 3 judecători a Curții constituționale federale a declarat recursul constituțional inadmisibil din cauza neepuizării căilor de recurs pe motiv că reclamanții erau obligați să solicite mai întâi autorităților școlare să le acorde o scutire în virtutea articolului 46 §.5, prima frază, a legii educației (a se vedea „ Dreptul și practica interne pertinente”) și, după caz, să înainteze cauza în fața jurisdicției administrative.

La 20 iulie 2006, reclamanții au solicitat școlii să scutească prima reclamantă de cursul de etică.

La 29 iulie 2006, ei au sesizat tribunalul administrativ din Berlin cu o cerere urgentă, cu scopul de a obține măsuri provizorii până la pronunțarea unei decizii în procedura principală.

La 1 august 2006, legea din 30 martie 2006 a intrat în vigoare.

Printr-o decizie din 21 august 2006, tribunalul administrativ a respins cererea reclamanților. În primul rând, el a menționat că deși articolul 46 § 5, prima frază a legii educației (a se vedea „ Dreptul și practica interne pertinente”) în principiu nu excludea oferirea unei scutiri totale de la un curs, reclamanții nu au prezentat un motiv important (

wichtiger Grund

), în sensul acestei prevederi, pentru a obține o asemenea scutire. Apoi, el a observat că articolul 7 § 1 din Legea fundamentală permitea Statului Berlin să introducă un curs de etică, al cărui obiectiv era de a educa toți elevii să adopte un comportament responsabil și întemeiat pe valori, după cum prevede art. 12 § 6 din legea educației (a se vedea mai sus). Misiunea școlii nu era limitată la transmiterea cunoștințelor, dar avea și scopul de a instrui elevii astfel, încât aceștia să devină membri responsabili ai societății. De asemenea, tribunalul a notat că conținutul cursului de etică era neutru și nu pretindea că un fel sau altul de convingere, religie sau credință deține adevărul și prevalează asupra altora. Art. 12 § 6 din legea educației prevedea transmiterea ideilor și principiilor etice în pluralitatea lor. Aceasta corespundea principiilor consacrate de către Legea fundamentală care nu era fixată pe un standard etic precis, dar promova deschiderea către pluralismul opiniilor religioase și filozofice și care promulga imaginea omului bazat pe demnitatea sa și ideea unei dezvoltări autonome și responsabile a personalității sale. Tribunalul administrativ mai preciza că nu exista nici un indice că autoritățile școlare nu ar fi garantat în practică neutralitatea religioasă și de opinie a statului. Astfel, desfășurarea completă a cursului de etică nu constituia obiectul prezentei proceduri.

Printr-o decizie din 23 noiembrie 2006, curtea administrativă de apel din Berlin a aprobat concluziile tribunalului administrativ. Ea a confirmat faptul că cursul de etică se limita la predarea faptelor religioase și era predat într-o manieră neutră. Principalele teme abordate în acest curs – umanitatea, democrația și libertatea – erau completate cu alte subiecte cum ar fi toleranța, respectarea altor convingeri, responsabilitatea pentru protecția resurselor naturale, prevenirea soluționării conflictelor prin forță armată și corespundeau standardelor etice ale Legii fundamentale. Un asemenea curs nu impunea nici o problemă referitoare la dreptul constituțional și nimic nu indica faptul că în practică predarea eticii nu corespundea planului-cadru de învățământ.

În măsura în care reclamanții invocau interdicția pronunțată de către Curtea constituțională federală de a afișa un crucifix pe peretele sălii de studiu a unei școli publice

[1]

, Curtea administrativă de apel a considerat că prima reclamantă nu se afla într-o situație similară. Reclamanții au denunțat obligația de a frecventa un curs „fără religie, deci laic”. Prin urmare, nu putea avea loc,

per definitionem,

o

ingerință în

libertatea lor de religie, care în rest era garantată prin posibilitatea de a frecventa cursuri de religie la școala în care erau transmise valorile etice ale credinței creștine. Alegația reclamanților conform căreia cursul de etică era anticlerical și antireligios, era lipsită de orice temei. De altfel, în măsura în care făceau referire la „ideologia franc-masonilor”, se pare că ei confundau cursul de etică cu cursul de umanism (

Humanistische Lebenskunde

) care, la rândul său, era un curs facultativ de credință filozofică care înlocuia cursul de religie și, deci, nu putea fi comparat cu respectivul curs de etică.

În ceea ce privește imposibilitatea obținerii unei scutiri, curtea de apel administrativă a considerat că pretinsul drept de a alege între un curs de religie și un curs de etică nu exista și era lipsit de temei legal. Chiar dacă însăși dreptul constituțional ar fi permis cursul de etică ca materie de substituire pentru elevii care nu asistă la cursuri de religie, legislatorul din Berlin nu era împiedicat să introducă cursul de etică ca obiect obligatoriu de studiu pentru toți elevii.

Printr-o decizie din 15 martie 2007, notificată reprezentanților reclamanților la 19 aprilie 2007, aceeași cameră din trei judecători a Curții constituționale federale nu a admis noul recurs constituțional al reclamanților (nr 1 BvR 2780/06).

În primul rând, ea a observat că recursul era admisibil, în pofida faptului că deciziile litigioase fuseseră pronunțate în cadrul unei proceduri de urgență. Referitor la acest subiect, ea a menționat că jurisdicțiile administrative au examinat minuțios chestiunile abordate de reclamanți și nu se putea aștepta ca la încheierea procedurii principale ele ar fi stabilit alte fapte și ar fi ajuns la alte concluzii referitoare la fondul cauzei.

Referindu-se la temeinicia recursului constituțional, Curtea constituțională federală a considerat că introducerea cursului obligatoriu de etică, fără prevederea unei scutiri, nu încălca nici dreptul primei reclamante la libertatea de religie, consacrat de articolul 4 § 1 din Legea fundamentală, nici dreptul celorlalți doi reclamanți la instruirea copiilor, în conformitate cu convingerile lor religioase și filozofice, după cum este garantat de articolul 6 § 2 din Legea fundamentală. Obligația de a asista la cursul de etică nu putea fi interpretată ca o presiune nejustificată asupra elevilor și a părinților acestora, orientată spre a le sugera să nu mai frecventeze cursurile de religie. Orarul școlar al unul elev înscris la un curs de religie, desigur, era mai complex decât cel al unui elev care nu frecventează un asemenea curs, dar nu într-o măsură semnificativă. Astfel de sarcini suplimentare erau absolut obișnuite și răspândite în practica școlară odată ce un elev era înscris la un curs facultativ, și existau independent de chestiunea de a ști dacă cursul de etică figura sau nu printre subiectele predate obligatoriu.

În continuare, Curtea constituțională a menționat că prima reclamantă nu era obligată să asiste la un curs al cărui conținut se opunea propriei sale confesiuni. Dacă, conform prevederilor articolelor 4 § 1 și 6 § 2 din Legea fundamentală, drepturile fundamentale consacrate prin aceste dispoziții nu erau supuse nici unei restricții legale, ele totuși erau limitate de restricțiile ce rezultau din constituția propriu-zisă, în speță articolul 7 § 1 din Legea fundamentală, care investea Statul cu misiunea educației. Această misiune îl abilita să urmărească propriile obiective pedagogice, independent de părinți, păstrând totodată o atitudine de neutralitate și de toleranță față de concepțiile și ideile educative ale acestora. Din partea autorităților, nu putea exista nici o îndoctrinare sau o identificare explicită sau implicită cu o credință concretă care să compromită pacea religioasă din societate. În cazul unor conflicte de interese, libertatea religiei copilului și dreptul părinților la educație ar trebui să fie estimate în raport cu imperativele misiunii de educație a Statului. Legislatorul era responsabil de stabilirea acestui echilibru, în numele principiului toleranței, tensionările devenind inevitabile într-o școală publică în care învățau copiii de confesiuni și opinii diferite. Prin urmare, un curs de etică orientat în exclusivitate asupra convingerilor unei credințe determinate nu ar fi fost justificat, cu atât mai mult că ar fi creat o izolare a elevilor în raport cu pozițiile morale, etice sau religioase apărate de către societate. Deschiderea pentru pluralitate de idei și de opinii a fost un element constitutiv al școlii publice într-un Stat liberal și democratic. Statul era în drept să încerce să prevină izbucnirea unor fenomene comunitare cu caracter religios sau filozofic și să promoveze integrarea minorităților. Referitor la acest punct, Curtea constituțională federală a precizat că integrarea nu presupune doar faptul ca opinia religioasă sau filozofică majoritară să nu excludă minoritățile, dar și faptul ca ea să nu limiteze dialogul cu cei care aparțin diferitor confesiuni sau opinii. Una dintre misiunile școlii publice ar putea fi învățarea și trăirea acestei coexistențe în practică, într-un spirit de toleranță. Capacitatea elevilor de a adopta o atitudine tolerantă și de a dialoga era una dintre condițiile fundamentale ale participării la viața democratică și coexistența socială, respectând reciproc diferite credințe și convingeri fiozofice.

Pentru Curtea constituțională federală, elevii și părinții lor nu puteau cere ca, în afara orelor școlare, copiii să nu se confrunte cu alte credințe sau opinii care le-ar fi fost străine. Într-o societate care oferă fiecărei confesiuni locul său, un asemenea drept nu putea fi întemeiat pe articolul 4 § 1 din Legea fundamentală. Prin urmare, nu puteau fi aduse critici unei școli care preda teoria evoluției în cadrul unui curs de biologie, care expunea faptul creării doar în cadrul cursului de religie sau transmitea cunoștințe privind maladiile transmisibile pe cale sexuală sau contracepția doar în cadrul orelor de educație sexuală, chiar dacă aceasta contravenea principiilor fundamentale ale unor comunități religioase. Faptul că legislatorul din Berlin a decis să concentreze transmiterea valorilor fundamentale relative la coexistența într-o societate și să prezinte valorile diferitor religii și opinii filozofice într-un singur curs, putea încălca drepturile fundamentale ale copiilor și părinților, doar dacă Statul nu ar fi respectat datoria sa de neutralitate în cadrul elaborării și desfășurării cursului de etică.

În măsura în care reclamanții pretindeau că imposibilitatea de a putea obține o scutire de la cursul de etică era contrară principiului proporționalității, Curtea constituțională federală a considerat că legislatorul de la Berlin era în drept, în virtutea misiunii sale de educație, să transmită tuturor elevilor, independent de apartenența sau neapartenența lor la o religie sau opinie filozofică, o bază comună de valori în cadrul unui curs comun și astfel să expună ideile altor religii și opinii filozofice. Având în vedere circumstanțele factuale specifice și orientarea religioasă a societății din Berlin, legislatorul putea fi îndreptățit să considere că ar putea fi mai adecvat pentru obiectivele legitim vizate – integrarea elevilor în societate și promovarea unui spirit de toleranță – să introducă un singur curs de etică comun și obligatoriu pentru toți elevii, decât să-i repartizeze pe aceștia la cursuri separate de religie, sau să discute despre valori în cadrul altor subiecte de studiu sau prin oferirea posibilității de scutire a elevilor de la cursul de etică.

În cele din urmă, Curtea constituțională federală a considerat că nu există nici un indiciu cu privire la faptul că respectivul curs de etică nu ar fi fost neutru. Articolul 12 § 6, fraza a 6-a, din legea educației prevedea explicit că etica era predată respectând obligația de neutralitate religioasă sau ideologică a Statului. Planul-cadru de învățământ relua această exigență și prevedea că dacă se admite faptul că învățătorul ar putea avea un punct de vedere propriu, relativ la chestiunile etice abordate în cadrul cursului și dacă acesta va fi transmis într-o modalitate credibilă, nici o influență nejustificată asupra elevilor nu putea fi admisă. De asemenea, conținutul cursului de etică se referea la reguli morale fundamentale. Astfel, elevii erau invitați să înțeleagă că mai ales acele drepturi fundamentale enumerate în Legea fundamentală sau în Constituția Berlinului constituie fundamentul necesar pentru orice coexistență civilă. În fine, cursul de etică transmitea elevilor principalele idei și valori care au marcat cultura occidentală, în special Iluminismul și Umanismul. Acesta încerca să conducă elevii spre cunoașterea și discutarea ideilor așa cum acestea au fost exprimate prin filozofie, cultură, religie și opinii ideologice. Curtea constituțională federală a decis că concepția cursului de etică respecta obligația de neutralitate și deschidere a Statului pentru diverse convingeri, religii și filozofii. Nu existau indici că desfășurarea concretă a cursului de etică nu ar fi fost în conformitate cu legea sau planul-cadru de învățământ.

În măsura în care reclamanții au invocat propunerea de tranzacție judiciară la Curtea constituțională federală, făcută în cadrul unui recurs constituțional orientat împotriva introducerii cursului de etică în

Landul

Brandebourg și că fusese preconizată posibilitatea de obținere a unei scutiri de la acest curs, Înalta jurisdicție a reamintit că acceptarea acestei tranzacții de către părți a făcut ca obiectul acestui recurs constituțional să nu mai fie actual și că, prin urmare, nu mai exista necesitatea adoptării unei decizii judiciare asupra fondului acestei cauze.

La 26 aprilie 2009, a avut loc un referendum care viza să pună pe picior de egalitate cursurile de religie și cursul obligatoriu de etică de stat. Acest referendum, cu o rată de participare de aproximativ 29% dintre alegătorii înregistrați, a obținut un răspuns pozitiv doar din partea a 48,4% de alegători, a căror număr în valoare absolută nu atingea, ținând cont de rata scăzută de participare, pragul necesar (un sfert din numărul alegătorilor înregistrați) pentru a obține adoptarea legii propuse.

În opinia Guvernului (

Senat

) Statului Berlin, publicat în timpul referendumului, o treime din aproximativ 3,4 milioane de locuitori ai Berlinului au declarat că aparțin la una din peste 250 de comunități religioase sau filozofice, iar jumătate din numărul elevilor din Berlin provin din familii de imigranți.

B.

Dreptul și practica interne pertinente

Articolul 4 § 1 din Legea fundamentală garantează libertatea credinței și conștiinței și libertatea de a practica credințe religioase sau filozofice. Articolul 6 § 2 garantează părinților dreptul natural de a-și crește și de a-și educa copiii. Articolul 7 § 1 prevede că întregul învățământ școlar se află sub supravegherea Statului. Articolul 7 § 2 prevede că persoanele investite cu autoritate parentală au dreptul de a decide cu privire la participarea copiilor la educația religioasă.

Articolul 13 din legea educației (

Schulgesetz

) din Berlin din 26 ianuarie 2004, prevede, în special, că educația religioasă sau filozofică (facultativă) poate fi supusă scutirii sub responsabilitatea comunităților religioase și a comunităților ce servesc altor credințe, cu condiția specială ca acestea să respecte legea, să poarte un caracter durabil și să aibă drept scop transmiterea într-o manieră amplă a unei credințe religioase sau filozofice. Aceste comunități sunt obligate să urmărească ca cursurile de religie și de opinii filozofice să fie predate respectând regulile generale care se aplică tuturor obiectelor de studiu. Persoanele investite cu autoritate parentală decid cu privire la participarea copiilor la aceste cursuri, până când aceștia ating vârsta de 14 ani. Școala este obligată să prevadă în agenda școlară a elevilor înregistrați două ore pe săptămână pentru aceste cursuri și să le pună la dispoziție săli de studiu. Elevii care nu participă la cursurile de religie sunt lăsați să plece acasă.

Articolul 46 § 5 prevede posibilitatea de a scuti un elev de la frecventarea totală sau parțială a unui curs care figurează printre subiectele predate dacă există un motiv important.

Planul-cadru de învățământ pentru studii medii (

Rahmenlehrplan für die Sekundarstufe I

) referitor la subiectul «

etica

» pentru clasele 7-10, elaborat de ministerul (

Senatsverwaltung

) Educației, Tineretului și Sportului din Berlin pentru anul școlar 2006/2007, prevedea în capitolul 2.2 (bazele și funcțiile cursului de etică)

:

Neutralitatea religioasă și ideologică

«

Cursul de etică este predat într-o modalitate neutră pe plan religios sau ideologic. O prezentare a cursului modelată de pe o poziție particulară sau care ar aparține unei îndoctrinări este interzisă. Cu toate acestea, cursul nu este neutru în ceea ce privește valorile (

wertneutral

). Tinerii trebuie să fie educați într-un spirit de umanitate, democrație și libertate. Din această educație fac parte toleranța și respectul pentru diferite convingeri, responsabilitatea pentru apărarea resurselor naturale și prevenirea soluționării conflictelor prin forță. Ceea ce în realitate este controversat, trebuie să fie tratat în cadrul cursului ca o controversă. Învățătorul poate avea propriul său punct de vedere asupra chestiunilor și conflictelor de valori abordate în cadrul cursului și trebuie să-l transmită într-un mod credibil. Se înțelege de la sine că el nu trebuie să exercite nici o influență nejustificată asupra elevilor.

»

Capitolul 5 din planul-cadru de învățământ identifică șase domenii tematice care urmează a fi abordate în cadrul cursului de etică – «

Identitate, prietenie și fericire

», «

Libertate, responsabilitate și solidaritate

», «

Discriminare, violență și toleranță

», «

Egalitate, drept și justiție

», «

Culpabilitate, îndatorire și conștiință

» și «

Cunoaștere, speranță și credință

». Pentru fiecare domeniu tematic, planul-cadru propune subiecte ce urmează a fi tratate din trei perspective diferite, mai exact, o perspectivă individuală, o perspectivă socială și o perspectivă a istoriei ideilor. Astfel, pentru primul domeniu tematic planul-cadru propune de a aborda, printre altele: cele trei forme de prietenie după Aristotel, ideia fraternității, încrederea comunității. În cel de-al doilea domeniu figurează: etica responsabilității și a credinței; autonomie și majoritate; porunca religioasă de a iubi aproapele. Printre subiectele celui de-al treilea domeniu se află: darvinismul social; identitatea culturală; formele de iubire a dușmanului în etica religiilor lumii; toleranța; dragostea platonică. Pentru al patrulea domeniu sunt propuse: bazele antropologice și etice ale egalității și inegalității oamenilor; dreptul și morala; teoriile și principiile justiției. Pentru cel de-al cincilea domeniu, planul-cadru prevede abordarea subiectelor: învățătura creștină a păcatului originar; vinovăția colectivă; obligațiilor negative și pozitive; originea și natura conștiinței; conceptele de «

Identitate

», «

Eu

» și «

Superego

». În ceea ce privește ultimul domeniu, planul-cadru sugerează de a medita asupra subiectelor: Platon;

Renașterea; empirismul și raționalismul; utopiile; știința fantastică; romantismul; credința și progresul; credința și superstiția; religiile și ideologiile; monoteismul și politeismul; religia, Biserica și Statul, laicizarea; pastorala și comunitatea religioasă.

CAPETE DE CERERE

Reclamanții s-au plâns de faptul că prima reclamantă a fost obligată să asiste la cursul de etică, introducerea căruia era contrară obligațiilor de neutralitate a Statului. Acest curs le impunea opinii care nu corespundeau convingerilor lor religioase. De asemenea, ei susțineau că misiunea publică de supraveghere a educației, prevăzută de articolul 7 § 1 din Legea fundamentală, nu figura printre restricțiile prevăzute în articolul 9 § 2 din Convenție. Ei au invocat articolul 9 din Convenție și articolul 2, cea de-a doua frază, din Protocolul nr. 1.

ÎN DREPT

Reclamanții susțin că introducerea în școlile din Berlin a cursului obligatoriu de etică a încălcat drepturile lor în temeiul articolului 9 din Convenție și din cea de-a doua frază din articolul 2 din Protocolul nr 1, care prevăd următoarele

:

Articolul 9

«

1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie

; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

2.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice, a drepturilor și a libertăților altora.

»

Articolul 2 din Protocolul nr. 1

«

Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.

»

În primul rând, reclamanții susțin că introducerea cursului de etică contravine obligațiilor de neutralitate a Statului care a ales conținutul cursului, care a definit semnificația noțiunii «

etică

» și ceea ce cuprinde «

baza valorilor

» pe care se întemeia cursul și care forma profesorii prin intermediul cărora el exercita o influență importantă asupra elevilor. Au afirmat, de asemenea, că conținutul cursului de etică litigios nu corespundea convingerilor religioase ale acestora. Etica filozofică predată în cadrul acestui curs contrazicea etica creștină în mai multe domenii. Ea, în genere, nega existența lui Dumnezeu, avea un caracter laic, ateist și antireligios și se inspira în mare parte din ideile Iluminiștilor și din Umanism, după cum a subliniat Curtea constituțională federală. Planul-cadru de învățământ care, de altfel, fusese elaborat fără participarea reprezentanților comunităților religioase, nu lăsa nici un loc creștinismului, deși aceasta era religia majorității, la fel cum era islamul sunit în cauza

Zengin împotriva Turciei

(nr.

1448/04, CEDH

2007

‑

XI). De asemenea, reclamanții consideră că participarea activă la un curs ateist de etică, obligatoriu pentru elevi, s-ar dovedi mai intensă, și astfel contrară libertății de religie, decât existența unui crucifix plasat pe peretele unei săli de studiu pe care Curtea constituțională federală deja îl declarase incompatibil cu Legea fundamentală. În fine, reclamanții susțineau că misiunea de educație a Statului prevăzută de articolul 7 § 1 din Legea fundamentală, nu făcea parte din restricțiile la libertatea de religie prevăzute în articolul 9 § 2 din Convenție și, deci, nu putea justifica obligativitatea de a frecventa cursul de etică. Au subliniat că posibilitatea obținerii unei scutiri (care era prevăzută de majoritatea Statelor contractante, a se vedea

Zengin

precitată, § 34) ar fi făcut inutilă orice constrângere nejustificată în această privință, după cum sugerase Curtea constituțională federală în cadrul unui recurs constituțional împotriva introducerii cursului de etică în

Landul

de Brandebourg. La acest punct, ei insistă asupra faptului că, contrar celor afirmate de instanța supremă în decizia sa litigioasă din cauză, obiectul acestui ultim recurs constituțional nu ar fi devenit caduc, dacă o parte din reclamanți în fața Curții constituționale federale nu ar fi acceptat tranzacția judiciară propusă de aceasta și ar fi sesizat Curtea cu o cerere în acest sens (nr 25159/04,

Dreke împotriva Germaniei

).

[2]

De altfel, conform unui comunicat de presă al Bisericilor protestante și catolice din Berlin, din 6 septembrie 2006, frecventarea cursurilor de etică a scăzut cu un sfert din cauza supraîncărcării elevilor în urma introducerii cursului de etică.

În primul rând, Curtea a considerat că nu ar trebui să le fie reproșat reclamanților că nu au așteptat rezultatul procedurii principale în fața jurisdicțiilor interne. În consecință, conform opiniei Curții constituționale federale, jurisdicțiile administrative examinaseră minuțios problemele invocate de reclamanți și, deci, nu se putea aștepta că ele, la încheierea procedurii principale, vor stabili alte fapte sau vor ajunge la alte concluzii referitoare la fondul cauzei.

Curtea a mai estimat că ar trebui examinate pretențiile invocate de reclamanți, în mod special în ceea ce privește articolul 2, cea de-a doua frază, din Protocolul nr. 1. Ea reamintește că cele mai importante principii privind interpretarea generală a acestei dispoziții care trebuie, de altfel, să se manifeste în lumina articolelor 8, 9 și 10 din Convenție, au fost rezumate în două cauze recente (

Hassan și Eylem Zengin

menționate mai sus, §§

47-55 și

Folgerø și alții împotriva Norvegiei

[MC], nr. 15472/02, § 84, CEDH 2007

‑

VIII). Ea subliniază, în special, că definirea și structurarea programului de învățământ este, în principiu, în competența Statelor contractante care trebuie să se asigure, totuși, că informațiile sau cunoștințele incluse în curriculum sunt transmite într-un mod obiectiv, critic și pluralist, care ar permite elevilor să-și dezvolte un spirit critic față de faptele religioase într-o atmosferă calmă, lipsită de orice prozelitism nedorit. Lor le este interzis să urmărească un scop de îndoctrinare care ar putea fi considerat că nu respectă convingerile religioase și filozofice ale părinților, responsabili în mod prioritar de asigurarea educației și formării copiilor. În acest caz, limita nu a fost depășită.

Curtea menționează că reclamanții susțin, în esență, că respectivul curs de etică nu era neutru și contravenea convingerilor religioase ale acestora din cauza caracterului său laic.

Aceasta a menționat că, conform articolului 12 § 6 din legea cu privire la școală, obiectivul cursului de etică consta în promovarea tendinței și capacității elevilor din învățământul mediu, independent de originile lor culturale, etnice, religioase sau ideologice, de a aborda probleme culturale și etice fundamentale ale vieții individuale și sociale, în scopul de a dobândi o competență socială și aptitudinea de dialog intercultural și discernământ etic. În acest scop, cursul de etică transmite elevilor cunoștințe cu privire la filozofie, etică religioasă și filozofică, diferite culturi, moduri de viață și cu privire la marile religii ale lumii. În opinia Curții constituționale federale, deschiderea pentru pluralitatea de idei și opinii este o condiție pentru integrarea școlilor publice într-un Stat liberal și democratic care pot încerca, pe bună dreptate, să prevină izbucnirea unor fenomene comunitare cu caracter religios sau filozofic și să promoveze integrarea minorităților. Aptitudinea elevilor de toleranță și dialog constituie una dintre condițiile fundamentale pentru participarea la viața democratică și pentru conviețuirea în societate într-un respect reciproc al diferitor credințe și convingeri filozofice.

În opinia Curții, obiectivele cursului de etică corespund principiilor pluralismului și obiectivității prevăzute de articolul 2 din Protocolul nr. 1 (a se vedea

Zengin

precitată, § 59,

Folgerø

precitată, §

88, și

Konrad împotriva Germaniei

(dec.), nr 35504/03, 11 septembrie 2006) și recomandărilor adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (a se vedea

Zengin

precitată, §§ 26 și 27). Aceasta reamintește că în cauzele

Zengin

și

Folgerø

precitate, ea a stabilit încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 1 pe motiv că persoanele vizate în aceste cauze s-au confruntat cu obligarea de a asista la un curs cu caracter religios, deși erau, în primul caz, de confesiune islamică, diferită de confesiunea majorității, și în al doilea caz, nu împărtășeau nici o religie. În cauza de față, totuși, este important de a constata că respectivul curs de etică pe care ar fi trebuit să-l frecventeze prima reclamantă era un curs neutru, care nu acorda nici o pondere suplimentară vreunei religii sau credințe concrete, dar care avea drept obiectiv transmiterea unei baze comune de valori elevilor și de a-i educa pe aceștia să fie deschiși altor persoane care împărtășesc credințe diferite de ale lor. De asemenea, Curtea a notat, după cum a reamintit Curtea constituțională federală că, conform planului-cadru de învățământ se admite ca profesorul să aibă propriul punct de vedere asupra chestiunilor etice abordate în cadrul cursului și că îl va transmite elevilor într-o manieră credibilă, fiind interzisă orice influență nejustificată asupra acestora. Cât privește predarea cursului de etică în practică, ea constată că reclamanții nu au demonstrat că cunoștințele care le-au fost transmise în cadrul acestui curs în timpul anului școlar 2006-2007 nu le-ar fi respectat convingerile religioase și ar fi avut un scop de îndoctrinare. Tribunalul administrativ a subliniat că desfășurarea concretă a cursului nu a constituit obiectul procedurii din fața lui.

Cât privește argumentul reclamanților conform căruia creștinismul nu a fost luat în considerare în programul cursului, în pofida tradițiilor creștine din Germania, Curtea consideră că, dacă, având în vedere jurisprudența sa, programul școlar al unui Stat contractant poate acorda o parte mai mare cunoașterii unei religii particulare având în vedere istoria și tradițiile țării, fără a fi susceptibil de a o analiza într-o doctrină contrar principiilor pluralismului și obiectivității (

Zengin

précité, §

63,

Folgerø

précité, § 89), opțiunea autorităților școlare berlineze pentru un curs neutru de etică, care oferă spațiu pentru diferite credințe și convingeri nu ar putea în sine să provoace vreo problemă cu privire la Convenție. În această privință, ea a notat că Curtea constituțională federală a admis această alegere având în vedere circumstanțele specifice situației de fapt și orientarea religioasă a Statului Berlin. Aprecierea legislatorului din Berlin, conform căruia obiectivele expuse puteau fi realizate mai eficient prin introducerea unui singur curs obligatoriu comun, în locul repartizării elevilor la diferite cursuri separate, în funcție de apartenența lor religioasă sau filozofică sau în loc de a aborda problemele de etică în cadrul altor obiecte predate, denotă marja de apreciere a Statelor în această privință și, în principiu, nu ar trebui să fie supusă unui control de oportunitate din partea Curții (

Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei

, 7 decembrie 1976, § 53, seria A nr

23,

Jimenez Alonso și Jimenez Merino împotriva Spaniei

(dec.), nr

51188/99, 25

mai 2000 și

Valsamis împotriva Greciei

, 18 decembrie 1996, §§ 28 și 31-32,

Culegere de hotărâri și decizii

1996

‑

VI).

În măsura în care reclamanții susțin că respectivul curs de etică este împotriva convingerilor religioase pe care le împărtășesc, Curtea observă că nici conținutul legii educației, nici al planului-cadru de învățământ, nu permit de a conchide că acest curs tinde să acorde prioritate unei credințe concrete, ignorând sau supunând criticii alte credințe, în special creștinismul. În această privință, ea a menționat că planul-cadru de învățământ propune abordarea unei varietăți de subiecte etice printre care figurează și «

porunca religioasă de a iubi aproapele

», «

dragostea față de dușman

», învățătura creștină a păcatului originar

și religiile în general (monoteismul, politeismul, Biserica și Statul, comunitatea religioasă). De altfel, ar trebui de menționat că articolul 12 § 6 din legea educației invită școlile să abordeze anumite subiecte în cooperare cu comunitățile religioase sau filozofice. Cât privește argumentul reclamanților conform căruia cursul de etică abordează și idei sau concepții critice sau opuse în raport cu creștinismul, Curtea consideră că nu ar trebui să desprindem din Convenție un drept cum ar fi cel de a nu fi expus convingerilor sau opiniilor contrare cu ale sale (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Konrad

precitată). Ea a menționat, de la început, că prima reclamantă putea continua să frecventeze cursul de religie protestantă predat în școală și că părinții nu erau împiedicați să-și clarifice și să-și sfătuiască copilul, să-și exercite asupra acestuia funcțiile naturale de educatori și să-l orienteze într-o direcție conformă propriilor convingeri religioase (

Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen

precitată, § 54,

Konrad

precitată,

Jimenez Alonso și Jimenez Merino

precitată). La acest punct, Curtea a observat că reclamanții nu au susținut în fața Curții argumentul pe care l-au invocat în fața jurisdicțiilor interne și conform căruia introducerea cursului de etică a făcut dificilă participarea la cursul de religie. Simpla referire la un comunicat de presă al Bisericilor protestante și catolice nu ar fi fost suficientă în această privință.

Având în vedere cele expuse, Curtea consideră că autoritățile naționale, introducând cursul obligatoriu de etică, nu au depășit marja de apreciere, care le este oferită în acest sens de articolul 2 din protocolul nr. 1, prevedere care, de altfel, obligă Statul să exercitarea drepturilor copiilor la instruire (

Costello-Roberts împotriva Marii Britanii

, 25 martie 1993, § 27, serie A, nr. 247

‑

C, și

Martins Casimiro și Cerveira Ferreira împotriva Luxembourg

(dec.), nr 44888/98, 27 aprilie 1999). Astfel, ea a conchis că autoritățile din Berlin nu erau obligate să prevadă posibilitatea unei scutiri generale de la cursul de etică. Faptul că un alt

Land

a făcut o alegere diferită în această privință nu ar trebui să schimbe această constatare. Nicio altă problemă nu se ridică cu privire la articolul 9 din Convenție.

Prin urmare, pretențiile reclamanților sunt vădit neîntemeiate și trebuie să fie respinse în temeiul articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea neadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefier

Președinte

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Traducerea a fost realizată cu suportul Fondului fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu implică Curtea și aceasta își declină orice responsabilitate cu privire la calitatea traducerii. Ea poate fi descărcată din HUDOC, baza de date a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din orice altă bază de date cu care HUDOC comunică. Ea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiția să fie citată integral denumirea cauzei, împreună cu mențiunea cu privire la drepturile de autor și referința la Fondul fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să utilizați această traducere parțial sau integral în scopuri comerciale, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012.

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012.

Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante

:

[email protected]

[1]

Decizia din 16 mai 1995, nr 1 BvR 1087/91, Culegere de decizii ale Curții constituționale federale volumul 93, pp.1 și urm..

[2]

Declarată neadmisibilă de către un comitet de trei judecători (Articolul 28 din Convenție) din 6

noiembrie 2007.