CASE OF STAMOSE v. BULGARIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF STAMOSE v. BULGARIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2012)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECȚIA A PATRA

CAUZA STAMOSE împotriva BULGARIEI

(Cererea nr. 29713/05)

STRASBOURG

27 noiembrie 2012

DEFINITIVĂ

27/02/2013

Această hotărâre este definitivă în condițiile prevăzute de articolul 44 § 2 din convenție. Ea poate suferi modificări de formă.

În cauza Stamose împotriva Bulgariei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din

:

Ineta Ziemele,

președinte,

David Thór Björgvinsson,

Päivi Hirvelä,

George Nicolaou,

Ledi Bianku,

Zdravka Kalaydjieva,

Vincent A. De Gaetano,

judecători,

și Lawrence Early,

grefier de secție,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la 6 noiembrie 2012 ,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 29713/05) îndreptată împotriva Republicii Bulgaria, prin care un resortisant bulgar, domnul Teodor Vasilious Stamose („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 22 iulie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de domnul B. Tsanov, avocat la Sofia. Guvernul bulgar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna M. Dimova, din cadrul Ministerului Justiției.

Reclamantul se plânge în special de faptul că măsura interzicerii părăsirii teritoriului Bulgariei pentru o perioadă de doi ani pentru încălcarea legii imigrației din Statele Unite ale Americii a fost nejustificată, că această măsură, care l-a împiedicat să călătorească în Statele Unite ale Americii, unde trăiesc mama si fratele său, reprezintă o ingerință nejustificată în viața sa de familie, precum și că în cadrul contestației împotriva respectivei măsuri, instanțele nu au analizat proporționalitatea acesteia.

La 28 septembrie 2009, Curtea (Secția a cincea) a hotărât să comunice Guvernului cererea. Așa cum prevede articolul 29 § 1 din Convenție, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Ca urmare a recompunerii secțiilor Curții la 1 februarie 2011, cererea a fost transferată Secției a patra.

Notând că reclamantul nu a trimis observații cu privire la admisibilitate și fond și nici vreo cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit de Președintele Secției a cincea, la 2 august 2011, Grefa Curții a trimis reclamantului o scrisoare recomandată, atrăgând acestuia atenția asupra dispozițiilor articolului 37 § 1 (a) din Convenție. Printr-un fax din 4 noiembrie 2011, urmat de o scrisoare datată în 4 noiembrie 2011, reclamantul a menționat că dorește să-și mențină cererea și că netrimiterea observațiilor și a cererii de satisfacție echitabilă s-a datorat unei probleme de comunicare cu reprezentantul său legal.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Reclamantul s-a născut în 1974 și locuiește la Sheffield, Marea Britanie, unde s-a mutat în februarie 2010.

În 1998, reclamantul, înscris la o universitate din statul Missouri, a intrat în Statele Unite ale Americii cu o viză de student. Cu toate acestea, el a abandonat ulterior studiile și s-a angajat. În ianuarie 2000, considerând că a încălcat termenii și condițiile vizei, autoritățile au inițiat împotriva sa procedura de expulzare. Reclamantul a fost expulzat în Bulgaria la 29 octombrie 2003.

Între timp, în aprilie 2000, mama reclamantului s-a căsătorit cu un cetățean american. În mai 2000, ea a devenit rezident permanent al Statelor Unite ale Americii și mai târziu a devenit cetățean american. Fratele reclamantului avea, de asemenea, reședința permanentă în Statele Unite ale Americii.

Printr-un ordin din 29 octombrie 2003, șeful serviciului poliției de frontieră din cadrul Ministerului bulgar de Interne, acționând în conformitate cu articolul 76 (6) din Legea privind actele de identitate (a se vedea paragraful 17 de mai jos), și având în vedere o scrisoare a Diviziei de cooperare internațională a Ministerului, la care era anexată o scrisoare din partea Ambasadei Statelor Unite ale Americii, a aplicat reclamantului o interdicție de călătorie de doi ani, începând cu data de 20 octombrie 2003, solicitând autorităților competente să ridice pașaportul acestuia. În consecință, la 4 noiembrie 2003, poliția din Burgas i-a ordonat reclamantului să predea pașaportul.

Reclamantul a contestat ordinul în fața instanțelor, susținând, printre altele, că autoritățile administrative au greșit prin neluarea în considerare a situației personale a acestuia și prin faptul că și-au exercitat puterea discreționară asupra sa.

La 11 mai 2004, tribunalul din Sofia a respins cererea. Acesta a statuat, printre altele, că la emiterea ordinului, autoritățile au luat în considerare toate faptele relevante, și anume faptul că reclamantul a fost expulzat și că autoritățile bulgare au fost informate în legătură cu acest aspect. Motivele expulzării și circumstanțele personale ale reclamantului nu erau relevante în cauză, așa cum nu era nici posibilitatea acestuia de a primi o altă viză permițându-i reîntoarcerea în Statele Unite ale Americii. Ordinul era în concordanță cu scopul legii, care era de a împiedica cetățenii bulgari care au încălcat regulile de imigrare ale unor țări străine să mai călătorească liber.

Reclamantul a formulat recurs, reiterând argumentul conform căruia autoritățile ar fi trebuit să țină seama de circumstanțele individuale ale acestuia.

Printr-o hotărâre definitivă din 30 martie 2005 (реш. № 2952 от 30 март 2005 г. по адм. д. № 6206/2004 г., ВАС, V о.), Curtea Supremă Administrativă a menținut hotărârea instanței inferioare. Aceasta a considerat, printre altele, că articolul 76 (6) din Legea din 1998 privind actele de identitate acorda autorităților libertatea de a aplica sau nu măsura contestată, iar alegerea lor în această chestiune nu este susceptibilă a fi supusă controlului instanțelor de judecată. În cazul reclamantului, autoritățile au avut în vedere toate circumstanțele relevante și au stabilit că se impunea aplicarea respectivei măsuri.

DREPTUL INTERN PERTINENT

Articolul 35 § 1 al Constituției din 1991 prevede, printre altele, că oricine are dreptul de a părăsi țara, precum și că acest drept poate fi restrâns numai prin lege în scopul de a proteja securitatea națională, sănătatea publică sau drepturile și libertățile altora.

Articolul 33(1) al Legii din 1998 privind actele de identitate (

Закон за българските документи за самоличност

) (în octombrie 2009, titlul legii a fost schimbat în Legea privind documentele de identificare personală -

Закон за българските лични документи

) („Legea din 1998”) prevede că orice cetățean bulgar are dreptul de a părăsi țara și de a reveni pe teritoriul acesteia în baza unui pașaport sau a unui document echivalent. În conformitate cu articolul 33(3), aceste drepturi nu pot fi supuse unor restricții, cu excepția cazului în care acestea din urmă sunt prevăzute de lege și sunt necesare pentru protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății sau a drepturilor și libertăților altora.

Articolul 76(6) din Lege, în versiunea sa originală, prevedea că unui cetățean bulgar care a fost expulzat din altă țară datorită încălcării legilor acesteia privind imigrația, îi poate fi interzis să părăsească Bulgaria și îi poate fi confiscat pașaportul pentru o perioadă de un an. Acest alineat a fost modificat, cu efect de la 31 martie 2003, în sensul că interdicția a fost extinsă la doi ani.

În jurisprudența sa în temeiul acestei dispoziții, Curtea Supremă Administrativă a susținut în mod constant că instanțele de judecată nu sunt competente să verifice dacă autoritățile și-au exercitat în mod corespunzător atribuția discreționară de a evalua necesitatea unei astfel de măsuri; singurul aspect pe care instanțele puteau să îl verifice era dacă expulzarea a avut loc, indiferent de motivele acesteia (a se vedea реш. № 10917 от 3 декември 2002 г. по адм. д. №

7044/2002 г., ВАС, V о.; реш. № 2365 от 14 март 2003 г. по адм. д. №

10736/2002 г., ВАС, V о.; реш. № 9652 от 22 ноември 2004 г. по адм.

д. № 4636/2004 г., ВАС, V о.; реш. № 9653 от 22 ноември 2004 г. по адм. д. № 4637/2004 г., ВАС, V о.; реш. № 9654 от 22 ноември 2004

г. по адм. д. № 4635/2004 г., ВАС, V о.; реш. № 3497 от 18 април 2005 г. по адм. д. № 542/2005 г., ВАС, V о.; реш. № 94 от 5 януари 2006

г. по адм. д. № 5672/2005 г., ВАС, V о.; реш. № 5034 от 11 май 2006 г. по адм. д. № 9710/2005 г., ВАС, V о.; реш. № 5229 от 17 май 2006 г. по адм. д. № 535/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 5966 от 2 юни 2006 г. по адм. д. № 829/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 7176 от 28 юни 2006 г. по адм. д. № 3700/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 10919 от 6 ноември 2006

г. по адм. д. № 4522/2006 г., ВАС, V о.; реш. № 12533 от 13

декември 2006 г. по адм. д. № 6522/2006 г., ВАС, V о.; реш. №

12551 от 13 декември 2006 г. по адм. д. № 7065/2006 г., ВАС, V о.; și реш. № 1869 от 22 февруари 2007 г. по адм. д. № 9680/2006 г., ВАС,

V

о.).

La 21 august 2009, Guvernul a supus Parlamentului un proiect de modificare a Legii din 1998, care propunea, printre altele, abrogarea articolului 76(6). Parlamentul a adoptat propunerea la 1 octombrie 2009, legea de modificare intrând în vigoare la 20 octombrie 2009. În jurisprudența sa ulterioară, Curtea Supremă Administrativă a decis că abrogarea nu anula în mod automat interdicțiile de călătorie impuse în baza articolului 76 înainte de intrarea sa în vigoare (a se vedea реш. № 13819 от 17 ноември 2009 г. по адм. д. № 6999/2007 г., ВАС, ІІІ о.; реш. № 15106 от 10 декември 2009 г. по адм. д. №

7052/2009 г., ВАС, V о.; și реш. № 10449 от 13 август 2010 г. по адм. д. № 1609/2010 г., ВАС, VІІ о.). Chestiunea a fost tranșată odată cu intrarea în vigoare a alineatului 5 din dispozițiile tranzitorii și finale ale unei legi ulterioare de modificare a Legii din 1998. Acesta a intrat în vigoare la 10 aprilie 2010, prevăzând că în termen de trei luni de la intrarea sa în vigoare, toate măsurile impuse în conformitate cu articolul 76(6) încetează să producă efecte.

DATE STATISTICE RELEVANTE

Potrivit unui raport publicat de către Biroul Internațional al Muncii în seria International Migration Papers (August Gächter,

The Ambiguities of Emigration: Bulgaria since 1988

, disponibil la

http://www.ilo.org/public/english/protection/migrant/download/imp/imp39.pdf

(accesat la 6 noiembrie 2012)), numărul total al emigranților din Bulgaria, între 1989 și 1998, s-a ridicat la 747,000 de persoane. 2,253 dintre ei au emigrat în Elveția, 124,383 în Germania, 32,978 în Grecia, 344,849 în Turcia și 6,307 în Statele Unite ale Americii.

ALTE DOCUMENTE RELEVANTE

În temeiul articolului 1 (1) și anexa la Regulamentul Consiliului (EC) nr. 2317/95 din 25 septembrie 1995, cetățenii bulgari erau obligați să fie în posesia unei vize pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene. Această condiție a fost modificată prin articolul 1(2) și Anexa II la Regulamentul Consiliului (EC) nr. 539/2001 din 15 martie 2001, prin care cetățenii bulgari au devenit scutiți de obligația de a deține vize pentru șederi mai scurte de trei luni în total.

Un document publicat de către Centrul pentru Studii Politice Europene (

What about the Neighbours? The Impact of Schengen along the EU’s External Borders,

CEPS Working Document No. 210/octombrie 2004, disponibil la

http://aei.pitt.edu/6641/1/1171_210.pdf

(accesat la 6 noiembrie 2012)), a constatat următoarele:

„În decurs de șase ani, Uniunea Europeană s-a plasat în poziția de a cere concesii substanțiale în legătură cu o mare varietate de aspecte privind frontierele și circulația persoanelor, ca preț pentru eliminarea obligativității vizelor. În această perioadă, guvernul bulgar și societatea în general a început să lucreze la [o] strategie comprehensivă având ca scop final scutirea cetățenilor bulgari de obligația de a obține vize.”

Lucrarea a făcut mai apoi trimitere la un raport al Comisiei Europene din 2001, care a dus la eliminarea obligativității vizelor pentru cetățenii bulgari (Raport al Comisiei către Consiliu referitor la Bulgaria în perspectiva adoptării reglementării privind stabilirea listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină o viză pentru trecerea frontierelor externe și cele ai căror resortisanți sunt scutiți de această obligație, COM(2001) 61 final, 2 februarie 2001, Bruxelles). Sub titlul „Sancțiuni privind emigrarea ilegală în statele membre”, raportul a menționat că „în [articolul] 76 [al Legii din 1998] [așa cum era atunci] în vigoare, o interdicție de a părăsi țara pentru o perioadă de un an e[ra] impusă cetățenilor bulgari care [au] încălcat legea imigrației unei alte țări sau [au fost] expulzați din altă țară.” Analizând etapele legislative ulterioare, care au fost urmate de către autoritățile bulgare, raportul a constatat că „un proiect de modificare a [articolului] 76 prevede[a] extinderea la 2 ani a duratei interdicției de a părăsi țara, care [ar putea] fi impusă cetățenilor bulgari”. După ce a analizat toate prevederile legislative relevante, raportul a concluzionat că „[așa cum reiese din] informațiile transmise de autoritățile bulgare către serviciile Comisiei și de misiunea Comisiei, e[ra] clar că Bulgaria a[vea] la dispoziție instrumentele juridice necesare pentru a permite combaterea imigrației ilegale ... de pe teritoriul său „.

ÎN DREPT

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 4

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la convenție de faptul că interdicția de a părăsi teritoriul Bulgariei a fost nejustificată și disproporționată.

În părțile sale relevante, articolul 2 din Protocolul nr. 4 prevede:

„...

... „

Guvernul a susținut că deciziile luate de autoritățile administrative și de instanțele judecătorești în ceea ce privește reclamantul au fost legale și corecte. Motivele au corespuns cerințelor articolului 76(6) din Legea din 1998. Interdicția a fost determinată de o scrisoare a Ambasadei Statelor Unite ale Americii. În aceste condiții, în exercitarea puterii lor de apreciere, autoritățile au fost îndreptățite să considere că măsura era necesară pentru a urmări obiectivele legii. Instanțele de judecată au fost îndreptățite să controleze legalitatea măsurii, însă nu și necesitatea acesteia, făcând o corectă aplicare a legii. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că articolul 76(6) a fost abrogat în octombrie 2009.

Reclamantul nu a prezentat observații.

Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibil din orice alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarată admisibil.

Pe fond, Curtea începe prin a observa că această cauză ridică o problemă oarecum nouă, ea neavând până acum ocazia să se pronunțe asupra interdicțiilor de călătorie menite să prevină încălcări ale legislației naționale sau străine privind imigrația. În cazurile anterioare în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4, Curtea sau fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului s-au preocupat de astfel de interdicții impuse în legătură cu proceduri penale pendinte (a se vedea

Schmidt împotriva Austriei

, nr. 10670/83, decizia Comisiei din 9 iulie 1985, Decizii și Rapoarte (DR) 44, p. 195

; Baumann împotriva Franței

, nr. 33592/96, ECHR 2001-V,

Földes și Földesné Hajlik împotriva Ungariei

, nr. 41463/02, ECHR 2006-XII;

Sissanis împotriva României

, nr. 23468/02, 25 ianuarie 2007;

Bessenyei împotriva Ungariei

, nr. 37509/06, 21 octombrie 2008;

A.E. împotriva Poloniei

, nr. 14480/04, 31 martie 2009;

Iordan Iordanov și alții împotriva Bulgariei

, nr. 23530/02, 2 iulie 2009;

Makedonski împotriva Bulgariei

, nr. 36036/04 20 ianuarie 2011;

Pfeifer împotriva Bulgariei

, nr. 24733/04, 17 februarie 2011;

Prescher împotriva Bulgariei

, nr. 6767/04, 7 iunie 2011 și

Miażdżyk împotriva Poloniei

, nr. 23592/07, 24 ianuarie 2012), executarea pedepselor penale (a se vedea

M. împotriva Germaniei

, nr. 10307/83, decizia Comisiei din 6 martie 1984, DR 37, p. 113), lipsa reabilitării în ceea ce privește infracțiunile penale (a se vedea

Nalbantski împotriva Bulgariei

, nr. 30943/04, 10 februarie 2011), procedurile de faliment pendinte (a se vedea

Luordo împotriva Italiei

, nr. 32190/96, ECHR 2003-IX), refuzul de a plăti amenzile vamale (a se vedea

Napijalo împotriva Croației

, nr. 66485/01, 13 noiembrie 2003), neplata impozitelor (a se vedea

Riener împotriva Bulgariei

, nr. 46343/99, 23 mai 2006), neplata cheltuielilor de judecată pentru persoane fizice (a se vedea

Ignatov împotriva Bulgariei

, nr. 50/02, 02 iulie 2009 și

Gochev împotriva Bulgariei

, nr. 34383/03, 26 noiembrie 2009), deținerea unor „secrete de stat” (a se vedea

Bartik împotriva Rusiei

, nr. 55565/00, ECHR 2006-XV), nerespectarea obligațiilor privind serviciul militar (a se vedea

Peltonen împotriva Finlandei

, nr. 19583/92, decizia Comisiei din 20 februarie 1995, DR 80-A, p. 38 și

Marangos împotriva Ciprului

, nr. 31106/96, decizia Comisiei din 20 mai 1997, nerepertoriată), boli mintale combinate cu lipsa unor aranjamente pentru îngrijirea adecvată în țara de destinație (a se vedea

Nordblad împotriva Suediei

, nr. 19076/91, decizia Comisiei din 13 octombrie 1993, nerepertoriată), precum și ordonanțe judecătorești de interzicere a mutării copiilor minori într-o țară străină (a se vedea

Roldan Texeira și alții împotriva Italiei

(dec.), nr. 40655/98, 26 octombrie 2000 și

Diamante și Pelliccioni împotriva statului San Marino

, nr. 32250/08, 27 septembrie 2011). Curtea consideră că, în ciuda diferențelor față de aceste cauze, principiile aplicabile în prezenta cauză sunt aceleași.

Articolul 2 § 2 din Protocolul nr. 4 garantează oricărei persoane dreptul de a părăsi orice țară pentru a merge în orice altă țară aleasă și în care aceasta poate fi primită. Interdicția de a părăsi Bulgaria impusă reclamantului constituie, fără îndoială, o ingerință în acest drept. Confiscarea subsecventă a pașaportului acestuia reprezintă, de asemenea, o ingerință (a se vedea

Peltonen

, p. 43;

Baumann

, §§ 62-63;

Napijalo

, §§ 69-73 și Nalbantski, § 61, toate citate mai sus). Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă această ingerință a fost „în conformitate cu legea”, a urmărit unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la articolul 2 § 3 din Protocolul nr. 4, precum și dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru realizarea unui astfel de obiectiv.

Ingerința a avut ca temei articolul 76(6) din Legea privind actele de identitate din 1998 (a se vedea paragrafele 10 și 17 de mai sus), având, astfel, în mod clar, un temei juridic în legislația națională. Reclamantul nu a încercat să susțină că măsura nu ar fi fost „în conformitate cu legea”, iar Curtea nu vede niciun motiv pentru a considera că aceasta nu ar fi respectat această cerință.

În plus, din context reiese în mod evident că prevederile legale care au servit ca bază pentru măsura luată împotriva reclamantului au fost adoptate și ulterior înăsprite (a se vedea paragrafele 21-23 de mai sus), ingerința având scopul de a descuraja și a preveni încălcări ale legilor de imigrare ale altor state și, astfel, de a reduce riscul ca respectivele state să refuze intrarea altor resortisanți bulgari pe teritoriul lor sau să înăsprească sau să refuze înlăturarea regimului vizelor pentru cetățenii bulgari. Chiar dacă Curtea ar fi pregătită să accepte că ingerința a urmărit obiectivele legitime de menținere a ordinii publice sau de protecție a drepturilor altora, în prezenta cauză nu este necesar să se continue analizarea acestui aspect deoarece, în orice caz, după cum se explică de mai jos, măsura privind restricția de călătorie nu îndeplinește condiția de a fi „necesară într-o societate democratică” și implicit pe cea de proporționalitate.

Curtea observă că interdicția de călătorie impusă reclamantului nu a durat foarte mult timp - prin lege durata era fixată la exact doi ani (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Cu toate acestea, nu acest aspect importă (contrar

Nalbantski

, citată mai sus, § 56): problema principală este de a determina dacă interzicerea în mod automat a oricărei deplasări a reclamantului în orice altă țară străină este ca atare proporțională, în baza faptului că a încălcat legile unei anumite țări în materie de imigrație.

Curtea nu poate considera o astfel măsură generalizată și necircumstanțiată ca fiind proporțională. Consecințele normale ale unei grave încălcări a legilor unui alt stat în materie de imigrație ar fi ca persoana în cauză să fie expulzată din respectiva țară și să îi fie interzisă (în baza legilor acestei țări) întoarcerea pe teritoriul acesteia pentru o anumită perioadă de timp. Într-adevăr, reclamantul a suferit aceste consecințe, ca urmare a încălcării condițiilor vizei de student - el a fost expulzat din Statele Unite ale Americii (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Măsura luată de statul bulgar, și anume împiedicarea reclamantului de a călători în orice altă țară străină pentru o perioadă de doi ani, pare oarecum draconică, în contextul în care statul bulgar nu ar putea fi considerat ca fiind direct afectat de fapta reclamantului.

Mai mult decât atât, autoritățile nu și-au motivat în niciun fel măsura și aparent nu au considerat necesar să examineze situația individuală a reclamantului, iar instanțele de judecată au considerat ulterior că nu pot cenzura exercitarea puterii de apreciere a autorităților în această chestiune (a se compara,

mutatis mutandis

, cu

Riener

, § 126,

Gochev,

Nalbantski

, § 66, toate citate mai sus). Astfel, cu toate că dispoziția legală relevantă le acorda putere de apreciere cu privire la impunerea sau nu a măsurii contestate, nu există nicio indicație că, în exercitarea acestei puteri de apreciere, autoritățile au luat în considerare vreunul din factorii specifici situației reclamantului, cum ar fi gravitatea faptei care a determinat expulzarea sa din Statele Unite ale Americii, riscul ca el să comită ulterior încălcări ale legilor unui alt stat privind imigrația, situația sa familială, financiară sau personală, sau dacă avea antecedente penale. Curtea a statuat deja, deși în situații diferite, că astfel de restricții generale și practic automate nu pot fi considerate ca fiind justificate în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 (a se vedea

Riener

, §§ 127-128;

Bartik

, § 48;

Gochev

, §§ 53 și 57 și

Nalbantski

, §§ 66-67, toate citate mai sus).

Este adevărat că în perioada care a precedat adoptarea dispozițiilor legale care au stat la baza măsurii, Bulgaria devenise o sursă de emigranți (a se vedea paragraful 20 de mai sus) și că, în aceste condiții, se poate cel puțin argumenta că statul bulgar ar fi putut considera necesar, din motive de curtoazie internațională și din motive practice, să susțină alte state în implementarea normelor și politicilor acestora în materie de imigrație (vezi paragraful 32 de mai sus). De asemenea, dispoziția legală în cauză a fost adoptată și ulterior înăsprită (a se vedea paragraful 17 de mai sus), ca parte a unui pachet de măsuri menite să atenueze temerile, printre altele, ale statelor membre ale Uniunii Europene de atunci, în ceea ce privește emigrarea ilegală din Bulgaria, aceasta jucând un rol în decizia Uniunii din martie 2001 de a scuti cetățenii bulgari de obligația obținerii unei vize pentru șederi pe termen scurt (a se vedea paragrafele 21-23 de mai sus). Opt ani mai târziu, în 2009, atunci când necesitatea acesteia aparent s-a diminuat, prevederea a fost abrogată (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Cu toate acestea, faptul că legea care a permis luarea măsurii contestate a fost adoptată în acest context, nu o face imună în fața unui control din perspectiva Convenției (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Capital Bank AD împotriva Bulgariei

, nr. 49429/99, §§ 110-11, 24 noiembrie 2005). Măsura aplicată reclamantului nu poate fi justificată nici prin simplul fapt că aceasta ar fi fost determinată de o astfel de presiune (a se vedea paragraful 10 de mai sus), statul neputându-se limita la a se baza pe astfel de motive pentru a o justifica (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Nada împotriva Elveției

[GC], nr. 10593/08, § 196, ECHR 2012). Deși Curtea ar putea fi pregătită să accepte că o interdicție de a părăsi propria țară impusă cu privire la încălcări ale legilor de imigrare ale unui alt stat poate fi, în anumite situații imperioase, considerată justificată, ea nu consideră că aplicarea automată a unei astfel de măsuri, fără a ține seama de circumstanțele individuale ale persoanei în cauză, poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4.

CU PRIVIRE LA PRETINSA INCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 din Convenție de faptul că interdicția de călătorie, care l-a împiedicat să se deplaseze în Statele Unite ale Americii, unde locuiau mama și fratele său, a constituit o ingerință nejustificată în viața sa de familie.

Articolul 8 din Convenție prevede următoarele, în părțile sale relevante:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie...

Guvernul a susținut că interdicția de călătorie a fost impusă în conformitate cu legea, cu privire la o persoană adultă în vârstă de treizeci de ani. În plus, posibilitatea reclamantului de a se alătura mamei și fratelui său în Statele Unite ale Americii nu depindea de autoritățile bulgare, ci mai degrabă de politica de imigrare a acestui stat. În cele din urmă, nu au existat impedimente ca rudele reclamantului să îl viziteze pe acesta în Bulgaria.

Reclamantul nu a prezentat observații.

Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibil pentru orice alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

Cu toate acestea, având în vedere constatarea unei încălcări a articolului 2 din Protocolul nr. 4, Curtea nu consideră necesară examinarea interdicției de călătorie impuse reclamantului și prin prisma dispozițiilor articolului 8 din Convenție (a se vedea

Riener

, § 134;

A.E. împotriva Poloniei

, §§ 53-54 și

Pfeifer

, § 62, toate citate mai sus; și contrar

İletmiș împotriva Turciei

, nr. 29871/96, §§ 42-50, ECHR 2005-XII și

Pașaoğlu împotriva Turciei

, nr. 8932/03, §§ 41-48, 8 iulie 2008, în care Curtea a examinat interdicțiile privind călătoriile prin prisma articolului 8 din Convenție și nu în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4, deoarece acesta din urmă a fost semnat, însă nu și ratificat de către Turcia).

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE

Reclamantul s-a plâns de faptul că, în examinarea contestației împotriva măsurii interdicției, instanțele judecătorești nu au analizat proporționalitatea măsurii.

Curtea consideră că acest capăt de cerere urmează a fi examinat în conformitate cu articolul 13 din Convenție, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Guvernul nu s-a referit la acest capăt de cerere în observațiile sale.

Reclamantul nu a formulat observații.

Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibil pentru orice alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

Atunci când există o susținere argumentată potrivit căreia un act al autorităților ar încălca dreptul unei persoane în temeiul articolului 2 § 2 din Protocolul nr. 4, articolul 13 din Convenție impune ca sistemul juridic național să-i dea posibilitatea efectivă acesteia de a contesta măsura de care s-a plâns și de a avea parte de o examinare care să ofere garanții procedurale suficiente și solide, dând astfel ocazia persoanei în cauză să-și prezinte toate argumentele cu impact asupra proporționalității măsurii - în sensul termenului din Convenție (a se vedea

Riener

, §§ 138 și 142 și

Pfeifer

, § 67, ambele citate anterior).

Având în vedere concluziile sale în ceea ce privește interdicția de călătorie impusă reclamantului, Curtea consideră că plângerea sa în temeiul articolului 2 § 2 din Protocolul nr. 4 era una întemeiată. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă acesta a avut la dispoziție un remediu conform cu cerințele de mai sus.

Principala problemă în cauză pare a fi dacă instanțele judecătorești au examinat cererile reclamantului și căile de atac subsecvente cu suficientă rigoare și cu referire la factorii relevanți pentru justificarea interdicției din perspectiva Convenției (a se vedea

Pfeifer

, citată mai sus, § 71). După cum se poate observa din hotărârile acestora (a se vedea paragrafele 12 și 14 de mai sus), instanțele au considerat ca fiind irelevante argumentele reclamantului de contestare a caracterului justificat al măsurii, fiind interesate doar de validitatea măsurii din punct de vedere formal, statuând în mod expres că nu puteau controla evaluarea discreționară a necesității măsurii făcută de autorități – principalul aspect invocat de reclamant (a se vedea paragrafele 11 și 13 de mai sus) și un element cheie în cadrul analizei impuse de articolul 2 § 3 din Protocolul nr. 4. O procedură care, din cauza caracterului limitat al controlului, nu permite posibilitatea de a analiza substanța plângerii întemeiate din punctul de vedere al Convenției, nu poate satisface cerințele articolului 13 (a se vedea

Riener

, citată mai sus, §§ 142-143 și,

mutatis mutandis

,

Glas Nadezhda EOOD și Anatoliy Elenkov împotriva Bulgariei

, nr. 14134/02, §§ 69-70, 11 octombrie 2007 și

C.G. și alții împotriva Bulgariei

, nr. 1365/07, § 62, 24 aprilie 2008, cu alte referințe).

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

Articolul 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

Declară

admisibilă cererea;

Hotărăște

că a avut loc o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție;

Hotărăște

că nu este necesară examinarea capătului de cerere privind articolul 8 din Convenție;

Hotărăște

că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 27 noiembrie 2012, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.

Lawrence Early

Ineta Ziemele

Grefier de secție

Președinte



Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiția ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenționați să utilizați vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.



Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.



Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.