IONESCU v. ROMANIA

Reclamantul, dl Adrian Mihai Ionescu, este un național român, care s-a născut în 1974 și trăiește în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl RăzvanHorațiu Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Într-o acțiune în fața Curții de District din București, reclamantul a solicitat 90 de euro (EUR) în daune de la o companie internațională de transport rutier („societatea”), susținând că nu a îndeplinit obligațiile sale contractuale. El a afirmat că, în ceea ce privește o călătorie de returnare între București și Madrid, care l-a costat 190 EUR, societatea nu a respectat cerințele privind siguranța și confortul prevăzute în materialul său publicitar, și anume furnizarea de locuri de retragere completă, schimbarea antrenorului la Luxemburg și disponibilitatea șase conducători. La 6 ianuarie 2004, el solicită producerea documentelor de transport relevante deținute de societatea inculpată. În hotărârea din 7 ianuarie 2004, instanța și-a respins acțiunea. După examinarea clauzelor contractului de transport, a constatat că nu au fost menționate nicio dintre condițiile menționate de solicitant. Curtea nu a pronunțat asupra cererii de producție a anumitor elemente de probă. Într-un recurs privind punctele de drept primite în registrul instanței la 22 ianuarie 2004, reclamantul a contestat această hotărâre. În motivele sale de recurs, depuse în registr în aceeași zi, el a susținut că hotărârea încurcată a fost bazată pe motive contradictorii, că a fost rezultatul unei aplicări eronate a legii și că a încălcat legea. Reclamantul a adăugat că instanța nu a reușit să pronunțe asupra anumitor apărări care erau cruciale pentru rezultatul litigiului și că a interpretat greșit subiectul procedurii. El și-a dezvoltat argumentele care se bazează pe dispozițiile Codului Civil și pe interpretarea clauzelor contractuale. Cazul a fost remis la Curtea Înaltă de casă și Justiție („Alta Curte”). În conformitate cu Codul de Procedură Civilă, după ce a fost în vigoare, recursul a fost supus unei examinări în două etape: în primul rând, Curtea Înaltă ar judeca în particular cu privire la admisibilitatea sa și, dacă ar fi fost declarată admisibilă, meritele hotărârii impugnate ar fi atunci examinate în cadrul unei audieri publice. 10. La 26 februarie 2004, reclamantul a prezentat „plăciuni privind admisibilitatea recursului” în care a susținut că aceaceasta ar trebui declarată admisibilă deoarece condițiile de fond și procedural au fost îndeplinite. 11. Într-o hotărâre finală pronunțată în mod privat la 2 aprilie 2004, în absența părților care nu au fost convocate să apară, Curtea Înaltă a declarat că recursul nu a fost valabil și nu a fost anulat, în temeiul articolului 302-1 § 3 din Codul de Procedură Civilă, astfel cum a fost în vigoare atunci, din cauza faptului că aceasta nu a arătat motivele pentru care hotărârea Curții de District a fost presupusă ilegală. 12. La 3 august 2004, reclamantul a solicitat ca această hotărâre să fie anulată, susținând că a fost rezultatul unei erori manifeste din partea Curții Înalte, deoarece și-a exprimat motivele de recurs în documentul depus la 22 ianuarie 2004. În plus, el s-a plângut de lipsa de publicitate a procedurii în fața Curții Înalte. 13. Într-o hotărâre din 26 ianuarie 2005, Curtea Înaltă a respins cererea sa din cauza faptului că niciun recurs nu impune hotărârea din 2 aprilie 2004. 14. Codul de procedură civilă (modificat de Ordinul de urgență nr. 58 din 25 iunie 2003), astfel cum a fost formulat în momentul material, conține următoarele dispoziții: „Apelurile privind punctele de drept se aud de către Înaltul Curte de casă și Justiție, cu excepția cazului în caz contrar prevăzut de lege.”” „Declarările de recurs privind punctele de drept, dacă acestea nu trebuie să fie declarate nule și nule, ... indică motivele de ilegalitate ridicate și conțin raționamentul corespunzător ...” „Stabilirea sau anularea unei hotărâri pot fi solicitate numai în următoarele cazuri și din următoarele motive: 1. dacă banca a fost compusă în încălcarea dispozițiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunțată de alți judecători decât cei care au auzit cazul cu privire la fondul; 3. în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa jurisdicției unei alte instanțe; 4. dacă instanța a depășit competența sa; 5. dacă hotărârea a fost pronunțată contrar regulilor de procedură ale căror încălcare are sancțiuni de nulitate ...; 6. în cazul în care hotărârea a fost pronunțată ultra petita; 7. în cazul în care hotărârea nu a dat motive sau în cazul în care s-a bazat pe raționamentul contradictoriu sau nu are legătură cu obiectul procedurii; 8. dacă, din cauza unei interpretații greșite, instanța a modificat obiectul procedurii, în timp ce subiectul respectiv a fost clar și nediscriminat; 9. în cazul în care hotărârea nu a fost bazată pe lege, în cazul în care a încălcat legea, sau în cazul în care a fost rezultatul unei aplicări eronate a legii; 10. în cazul în care instanța nu a reușit să pronunțe asupra anumitor apărări sau anumitor documente din dosarul care au fost cruciale pentru rezultatul litigiului.” „Un recurs asupra punctelor de drept împotriva unei hotărâri care nu sunt supuse unui recurs obișnuit nu se limitează la situațiile prevăzute la art. 304, deoarece instanța de apel are dreptul să examineze toate aspectele cazului.” „Președintele instanței care primește apelul la punctele de drept numește o bancă de trei judecători care să se pronunțe asupra admisibilității sale ... În cazul în care judecătorii sunt unanimi în constatarea că condițiile de admisibilitate nu sunt îndeplinite sau în cazul în care constată că motivele de recurs și argumentele însoțitoare nu corespund celor prevăzute la art. 304, acestea declară apelul nul și nul sau, dacă este cazul, respinge-l într-o decizie motivată fără a convoca părțile, această decizie nu este supusă recursului.” 15. 195 din 25 mai 2004, de modificare a Codului de procedură civilă, a abrogat dispozițiile Ordinei de urgență nr. 58/2003 privind competența exclusivă a Curții Înalte de Casare și Justiție de a asculta apeluri privind punctele de drept, împreună cu dispozițiile privind examinarea preliminară a admisibilității lor. Apelurile privind punctele de drept sunt examinate acum de instanțe care sunt imediat deasupra celor care au dat hotărârile în primă instanță sau în apel, fără examinarea preliminară a admisibilității, și în conformitate cu procedura ordinară prevăzută de Codul de procedură civilă.