TRUTA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
TRUTA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2010)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 20121/04
formulate de Victor TRUȚĂ
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 31 august 2010 într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier de secție
,
Având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 3 martie 2004,
După ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, M. Victor Truță, este un resortisant român, născut în 1943 și locuind în Galați.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează:
În perioada 1990
‑
1997 reclamantul a fost lider al sindicatului șoferilor ce lucrau pentru o fabrică de panificație din Galați. Acesta a fost și membru al Partidul Național Țărănesc creștin și democrat (“PNTcd”). La 3 februarie 1997 i s
‑
a desfăcut contractul de muncă din motive disciplinare.
În ediția din februarie-martie 1998 a ziarului lunar
Opinia
, P.C. a publicat un articol cu titlul:
„Șarpele din sânul PNTcd – din cauza lui Galațiul era să rămână fără pâine
” în care reclamantul era acuzat de a fi întreținut un conflict nefondat cu conducerea societății, de a
‑
l fi hărțuit și defăimat pe directorul acesteia, de a
‑
și fi neglijat în mod repetat îndatoririle de serviciu, invocând că ar avea de rezolvat probleme sindicale, și de a fi pus în pericol distribuția de pâine din Galați pentru a
‑
și atinge scopurile personale.
Părțile relevante ale articolului se citesc după cum urmează:
„
... Prin acțiunile sale - minciunile, calomniile și falsurile sale - el nu face decât să submineze credibilitatea PNTcd... De aceea îl putem numi fără nici o ezitare pe Victor Truță:
Șarpele din sânul PNTcd
În mod paradoxal, reaua-credință vine câteodată din interiorul sindicatelor. Spun acest lucru deoarece conflictul dintre un lider de sindicat fără inspirație și conducerea [fabricii de pâine din Galați] a pus în pericol proviziile de pâine ale locuitorilor Galațiului în mai multe rânduri.”
Articolul era însoțit de fotografia reclamantului și de câteva documente emise de către angajator și de către sindicat privind activitatea reclamantului.
La 30 aprilie 1998 reclamantul a introdus o plângere penală la Judecătoria Galați împotriva lui A.Z., directorul ziarului
Opinia
, și a lui P.C., editorul
‑
șef al acestuia. Acesta îi acuza pe cei doi că prin publicarea articolului îi prejudiciaseră reputația. Acesta a solicitat, 400 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral.
În perioada 19 octombrie 1998 - 28 octombrie 1999, Judecătoria Galați a ținut o serie de audieri cu privire la caz. Cu toate acestea, instanța nu a putut examina cauza deoarece P.C. nu fusese identificat și citat în mod corespunzător (potrivit declarației reclamantului în locul acestuia a fost citată o altă persoană cu același nume). În plus, reclamantul a pretins că la 20 aprilie 1999 instanța l
‑
a informat că următoarea ședință avea să aibă loc pe 11 mai, întrunindu
‑
se în realitate pe 6 mai, astfel încât acesta nu a putut participa la ședință. Acesta a fost prezent la celelalte ședințe.
La 28 octombrie 1999 instanța a trimis cauza la parchet cerând să fie identificat pârâtul P.C.
La 17 martie 2000 procurorul a trimis cauza însoțită de informațiile solicitate, aceasta fiind repusă pe rolul instanței.
Reclamantul a recuzat de șase ori judecătorii și procurorii din cauză. Toate cererile sale au fost respinse.
Părțile au fost audiate iar documentele administrate. Reclamantul a pretins că instanța a refuzat să
‑
i audieze martorul și că nu a cerut probe suplimentare.
Instanța s
‑
a pronunțat la 3 iunie 2002, achitându
‑
i pe ziariști și respingând pretențiile reclamantului privind prejudiciile suferite. Aceasta i
‑
a cerut reclamantului să plătească suma de 2 500 000 ROL către stat pentru cheltuielile de judecată efectuate.
Aceasta a observat că P.C. scrisese articolul cu bună credință, că se folosise pentru acesta de documentele furnizate lui în acest sens de A.Z. și de informații cuprinse în alte articole din presă dedicate acestui subiect și că verificase faptele printr
‑
o investigație . Pe lângă aceasta, reclamantul nu a reușit să dovedească faptul că ziariștii acționaseră cu intenția de a
‑
l defăima.
Reclamantul a făcut recurs, susținând mai cu seamă că decizia instanței contrazicea dovezile de la dosar, că instanța nu examinase limbajul ofensator din articol, că nu motivase respingerea acțiunilor civile și că dispusese în mod ilegal să plătească cheltuielile de judecată efectuate de stat. Acesta a cerut, de asemenea, ca instanța să declare nulă absolut o încheiere interlocutorie prin care instanța admitea cererea unuia dintre judecători de a se retrage din proces.
În plus, la 26 iunie 2003 acesta a introdus și o plângere la contenciosul constituțional împotriva dispoziției de a plăti cheltuielile de judecată. La 8 iulie 2003, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată de către Curtea Constituțională pe motiv că justiția nu este gratuită și că taxele judiciare de timbru nu restrângeau și nici nu refuzau accesul în instanță deoarece autoritățile trebuiau să cerceteze cazul și să ia o hotărâre chiar și atunci când părțile refuzau să acopere cheltuielile.
În decizia definitivă din 17 septembrie 2003, Tribunalul Galați a confirmat hotărârea.
Tribunalul a examinat fiecare argument al reclamantului. În esență, aceasta a constatat că instanța de fond interpretase corect faptele și a considerat că motivele care stăteau la baza achitării ziariștilor constituiau o justificare relevantă pentru respingerea pretențiilor civile. Acesta a considerat că plângerile împotriva încheierii interlocutorii și împotriva obligației de a rambursa cheltuielile nu erau fondate.
Capete de cerere
În temeiul art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că procedura împotriva lui nu a fost echitabilă, că a durat prea mult și că nu a fost publică; și că judecătorii nu au fost independenți și imparțiali. În special, acesta a argumentat că instanțele:
– îi favorizaseră pe ziariști în detrimentul său;
–nu urmăriseră să identifice dovezile;
– nu îi asiguraseră drepturile prin faptul că nu desemnaseră asistență judiciară gratuită atunci când acesta s
‑
a aflat în imposibilitatea de a
‑
și plăti un avocat;
–respinseseră sau amânaseră cererile sale de a aduce probe;
–interpretaseră în mod superficial și în favoarea autorităților plângerea sa depusă la Curtea Constituțională privind obligația de a rambursa cheltuielile de judecată (plângere împotriva deciziei luate de Curtea Constituțională).
Acesta a pretins, de asemenea, că există o așa
‑
zisă lipsă de imparțialitate în ceea ce privește plângerile sale legate de cheltuieli.
În temeiul art. 13 din Convenție, acesta s
‑
a plâns că nu avusese la dispoziție un remediu eficient deoarece apelul fusese soluționat de către o instanță „locală” și nu de una „națională”.
Acesta a considerat, de asemenea, că, neavând parte de un proces echitabil, a fost discriminat pe baza originii sale sociale și a averii sale. Acesta a făcut referire la art. 14 din Convenție.
În cele din urmă, acesta s
‑
a plâns de faptul că pe durata procesului campania de presă derulată împotriva lui și atitudinea instanței au avut drept obiectiv discreditarea lui ca politician și lider de sindicat.
ÎN DREPT
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție
Reclamantul s
‑
a plâns de anumite aspecte ale procedurii interne, pretinzând că au fost încălcate principiile relevante cuprinse în art. 6 § 1 din Convenție, care se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.....”
În paragrafele următoare, instanța va examina afirmațiile reclamantului:
Accesul la instanță (asistența judiciară și cheltuielile)
Reclamantul s
‑
a plâns în esență, de o presupusă încălcare a dreptului său de acces la instanță, dat fiind modul în care aceasta a administrat diversele cereri procedurale.
Curtea ia, însă, act de faptul că reclamantul nu a furnizat nici o informație cu privire la faptul că ar fi cerut asistență judiciară care i
‑
ar fi fost refuzată. Oricum, instanța observă că în cazul reclamantului, cauza acestuia a fost audiată cu privire la fond la două niveluri de jurisdicție, și că, în consecință, accesul acestuia la instanță nu pare să fi avut de suferit din cauza lipsei de reprezentare legală (a se vedea
Gnahoré împotriva Franței
, nr. 40031/98, pct. 39-41, CEDO 2000
‑
IX).
În ultimul rând, instanța observă că plângerea reclamantului cu privire la obligația de a rambursa costurile a fost examinată atât de către tribunal cât și de către Curtea Constituțională și că nimic din elementele de la dosar nu indică faptul că deciziile luate cu privire la această cauză nu s
‑
au bazat pe o interpretare amănunțită a probelor și a legislației interne.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Accesul la instanță (examinarea apelului de către tribunal)
Reclamantul s
‑
a plâns că nu avusese la dispoziție un remediu eficient în măsura în care apelul fusese soluționat de către o instanță „locală” și nu de una „națională”. Acesta a făcut referire la art. 13 din Convenție.
Cu toate acestea, instanța înțelege că această plângere face referire la faptul că apelul reclamantului a fost examinat de către tribunal și nu de către Curtea Supremă de Justiție și consideră că aceasta ridică problema accesului la instanță în temeiul art. 6 § 1. În această privință, aceasta reiterează că instanța este maestră în a face o caracterizare în drept a faptelor și că poate decide să examineze plângerile înaintate acesteia în temeiul unui alt articol decât acela citat de către reclamant (a se vedea
Guerra și alții împotriva Italiei
, 19 februarie 1998, pct. 44,
Rapoarte de hotărâri și decizii
1998
‑
I). În afară de aceasta, cerințele art. 13 sunt mai puțin stricte decât cele din art. 6 § 1 [a se vedea
Kudła împotriva Poloniei
(GC), nr. 30210/96, pct. 146, CEDO 2000
‑
XI].
În ceea ce privește esența plângerii reclamantului, instanța reiterează că art. 6 § 1 din Convenție nu obligă statele membre să înființeze curți de apel sau de casație. Cu toate acestea, un stat care instituie asemenea instanțe are obligația de a se asigura că persoanele care vin în fața legii beneficiază în fața acestor curți de garanțiile fundamentale cuprinse în art. 6 (a se vedea
Delcourt împotriva Belgiei
, 17 ianuarie 1970, pct. 24, Seria A nr. 11). Curtea a concluzionat că reclamantul a beneficiat de toate garanțiile unui proces echitabil pe durata procedurilor examinate (a se vedea pct. 31
‑
44). În consecință, aceasta consideră că sistemul asigurat de către statul pârât, așa cum a fost acesta aplicat în practică nu era compatibil cu art. 6 din Convenție, în ciuda faptului că nu a asigurat un acces complet, până la nivelul Curții Supreme de Justiție.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Echitatea procedurii
Reclamantul s
‑
a plâns de faptul că procedura a fost inechitabilă, dat fiind modul în care instanța a evaluat probele.
Cu titlu preliminar, Curtea observă că admisibilitatea și evaluarea probelor reprezintă în principal chestiuni reglementate de către legea națională și de către instanțele naționale și că, prin urmare, nu este de datoria sa să administreze erorile de fapt sau legale pretins comise de o instanță națională în măsura în care acestea ar putea încălca drepturi sau libertăți protejate prin Convenție [a se vedea
García Ruiz împotriva Spaniei
(GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999
‑
I].
În prezenta cauză, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nici o aparentă încălcare a drepturilor și libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.
În special, reclamantul s
‑
a plâns de faptul că instanțele naționale nu și
‑
au dat interesul să caute dovezi și că au respins cererile lui de a aduce probe. Cu toate acestea, instanța este mulțumită de faptul că deciziile instanței naționale au ținut cont de probele administrate. Aceasta mai observă că reclamantul nu s
‑
a plâns în fața instanțelor naționale, mai cu seamă în apelul acestuia, de pretinsa respingere a cererilor sale de a aduce probe și Curtea nu găsește nici o dovadă la dosar care să ateste faptul că principiul egalității armelor nu a fost luat în considerare de către instanțele naționale.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Durata procedurii
Procedurile au început la 30 aprilie 1998 și s
‑
au sfârșit la 17 septembrie 2003. Acestea au durat, prin urmare, cinci ani și patru luni la două niveluri de jurisdicție. Cu toate acestea, Curtea observă că în primele optsprezece luni instanța de prim grad nu a fost capabilă să
‑
l identifice pe unul dintre pârâți și că a trebuit în cele din urmă să trimită cauza la procuror pentru a fi investigată. Instanța consideră că reclamantul nu poate fi exonerat de responsabilitatea pe care o are pentru această întârziere. Atunci când și
‑
a depus plângerea acesta ar fi trebuit să se asigure că instanța națională dispune de mijloacele necesare pentru a identifica și cita părțile. Codul de procedură penală menționează prevederea legată de adresa părților ca fiind una dintre cerințele necesare pentru a depune o astfel de plângere. Reclamantul ar fi putut cere poliției sau procurorului să
‑
i permită să
‑
l identifice pe P.C. el însuși chiar înainte de a depune plângerea penală în instanță. Date fiind circumstanțele, instanța consideră că durata generală a procedurilor nu a fost mai lungă decât cea prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Ședința publică
Reclamantul se plânge de o pretinsă lipsă a ședinței în public. Cu toate acestea, instanța observă că reclamantul pretinde să fi lipsit numai la o singură ședință, și anume, la cea din 6 mai 1999. Aceasta observă că înainte de 17 martie 2000, atunci când cauza s
‑
a reîntors de la procuror și instanța a putut să citeze toate părțile la următoarea ședință, nu s
‑
a întâmplat nimic semnificativ în această cauză. Reclamantul însuși nu a putut, însă, dovedi că a avut de suferit vreo consecință neplăcută începând din acel moment. În plus, acesta nu s
‑
a plâns de acea ședință nici instanței și nici pe durata procedurii de apel.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Independența și imparțialitatea judecătorilor
Reclamantul s
‑
a plâns că judecătorii nu au fost independenți și imparțiali.
Curtea reiterează că existența imparțialității în scopurile art. 6 § 1 trebuie stabilită după un test subiectiv, și anume, pe baza convingerii personale a unui anumit judecător dintr
‑
o anumită cauză precum și după un test obiectiv prin care se constată că judecătorul a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice dubiu legitim în acest sens (
Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei
, 25 iunie 1992, pct. 49, Seria A nr. 239).
În cauza care face obiectul analizei, Curtea observă că plângerile repetate ale reclamantului împotriva judecătorilor au fost respinse de instanța internă. Nici unul dintre elementele de la dosar nu indică faptul că vreunul dintre judecătorii care s
‑
au ocupat de caz ar fi avut o convingere personală care să poată justifica acuzațiile privind existența unor prejudecăți.
Pe lângă aceasta, instanța consideră că reclamantul nu a furnizat nici o informație prin care Curtea să poată confirma sau infirma suspiciunile acestuia privind lipsa de imparțialitate a judecătorilor.
În plus, nu există nici o indicație că judecătorii din cauză nu au fost independenți iar Curtea concluzionează că reclamantul nu și
‑
a întemeiat acuzația.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
B. Cu privire la încălcarea art. 14
Reclamantul a considerat, de asemenea, că, neavând parte de un proces echitabil, a fost discriminat pe baza originii sale sociale și a averii sale.
Cu toate acestea, Curtea reiterează că nu a constatat nici o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și, în special, a principiului egalității armelor. În afară de aceasta, aceasta constată că nu există elemente la dosar care să indice că reclamantul a fost discriminat în orice modalitate de către instanțele interne.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție
În cele din urmă, reclamantul s
‑
a plâns de faptul că pe durata procesului campania de presă derulată împotriva lui și atitudinea instanței au avut drept obiectiv discreditarea lui ca politician și lider de sindicat. Examinând faptele cauzei, Curtea consideră că această plângere trebuie examinată în temeiul art. 8 din Convenție. Aceasta mai consideră și că acea concluzie la care a ajuns în temeiul art. 6 § 1 nu împiedică Curtea să țină cont de interesele protejate la art. 6 în cadrul exercițiului de echilibrare desfășurat mai jos în temeiul art. 8 fără a substitui, însă, evaluarea sa cu aceea făcută de instanțele interne (a se vedea
Mamère împotriva Franței
, nr. 12697/03, pct. 22, CEDO 2006
‑
XIII și
A. împotriva Norvegiei, nr.
). 28070/06, pct. 47, 9 aprilie 2009).
Art. 8 din Convenție se citește după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale.
Nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”
Cu titlu introductiv, Curtea face referire la principiile pe care le
‑
a stabilit de curând în jurisprudența sa privind protecția asigurată de art. 8 în ceea ce privește dreptul la o reputație bună (a se vedea
Karakó împotriva Ungariei
, nr. 39311/05, pct. 17
‑
26, 18 aprilie 2009;
Petrina împotriva României
, nr. 78060/01, pct. 27-29 și 34-36, 14 octombrie 2008; și
A.
, menționat supra, pct. 63-65). În special, Curtea reiterează că dreptul reclamantului la „respectarea vieții sale private” conform art. 8 trebuie contrabalansat de interesul public privind libertatea de expresie, interes cu privire la care ziariștii joacă un rol esențial de gardian public.
În cazul de față, Curtea observă că articolul incriminat tratează un subiect de interes public, și anume, activitatea sindicaliștilor și distribuția de pâine din Galați și că acesta a constituit subiectul unei dezbateri extinse în presă (a se vedea
Stângu și Scutelnicu împotriva României
, nr. 53899/00, pct. 46, 31 ianuarie 2006) Publicată fiind într
‑
un ziar local, impactul pretinsei defăimări s
‑
a limitat la publicul din Galați, adică, la publicul interesat de fapte (a se vedea,
a contrario
,
Radio France și alții împotriva. Franței
, nr. 53984/00, pct. 39, CEDO 2004
‑
II).
Pe lângă aceasta, articolul se referea strict la activitatea reclamantului ca lider de sindicat și la conduita acestuia, nefăcând nici o referire la vreun aspect din viața personală a acestuia. Nici fotografia reclamantului nu dezvăluia detalii privitoare la viața privată a acestuia (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr.
2-A). 21277/05, pct. 45, 48 și 54, 4 iunie 2009).
În plus, prin intermediul unui proces care îndeplinea cerințele art. 6, instanțele interne au examinat conținutul articolului și au tras concluzia că acesta fusese scris cu bună
‑
credință, fără intenția de a
‑
l defăima pe reclamant și că informațiile puse la dispoziție de acesta aveau un temei factual (documente, investigații, informații disponibile în alte articole). În ceea ce privește afirmațiile identificate de către reclamant ca fiind în mod special calomnioase, Curtea observă că instanțele interne au justificat motivul pentru care au considerat că ziaristul în cauză nu a acționat cu intenția de a
‑
l defăima pe acesta. Aceasta observă, de asemenea, că, în această privință, cauza de față diferă în mod semnificativ de
Petrina
unde instanțele interne nu au examinat în profunzime nici conținutul articolului incriminat și nici buna credință a ziaristului (a se vedea
Petrina
, menționat anterior, pct. 8) iar Curtea a concluzionat că susținerile nu aveau un temei factual (idem, pct. 50).
Aceasta mai observă și că, în calitate de lider de sindicat, reclamantul este o persoană publică, fiind în consecință expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa activității sale. În orice caz, Curtea nu vede nici o consecință negativă care l
‑
ar fi putut afecta pe reclamant ca urmare a publicării acelui articol (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Grinberg împotriva Rusiei
, nr. 23472/03, pct. 33, 21 iulie 2005 și
Radio Twist, A.S. împotriva Slovaciei, nr.
62202/00, pct. 61, CEDO 2006
‑
XV).
În cele din urmă, Curtea reiterează că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare [a se vedea
Lindon, Otchakovsky-Laurens and July împotriva Franței
(GC), nr. 21279/02 și 36448/02 pct. 56, CEDO 2007
‑
XI]. În acest sens, instanța nu consideră că limbajul din observațiile făcute cu privire la reclamant ar fi unul ofensator (a se vedea
Mamère
, menționat anterior, pct. 25).
În lumina celor menționate mai sus, Curtea concluzionează că instanțele interne au administrat motive „relevante și suficiente” pentru a
‑
și justifica deciziile, păstrând astfel un echilibru între libertatea de exprimare a jurnalistului în temeiul art. 10 și dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputația și intimitatea în temeiul art. 8.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate
,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago
Q
uesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte