CASE OF ARMAS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A PATRA

DECIZIE

Cererea nr.

31689/03

depusă de

Stela ARMAȘ

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), întrunită la 25 ianuarie 2011, în cadrul unei camere compuse din:

Ján Šikuta,

Președinte

,

Lech Garlicki,

Vincent A. de Gaetano,

judecători

,

și Fatoș Aracı,

Grefier adjunct al Secției

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 26 iulie 2003,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate ca răspuns de către reclamant,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dna Stela Armaș, este un cetățean al Republicii Moldova născut în anul 1976 și care locuiește în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl V.

Gribincea, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

1.

Contextul cauzei

La 1 decembrie 2000, reclamantul a cumpărat o casă în centrul municipiului Chișinău. El a obținut o autorizație de la primărie pentru restaurarea clădirii și adăugarea nivelului doi.

La o dată nespecificată, autoritățile locale s-au adresat în instanța de judecată, cerând anularea contractului de vânzare-cumpărare din 1 decembrie 2000 și evacuarea reclamantului. În răspuns, reclamantul a înaintat o acțiune reconvențională împotriva autorităților locale, cerând recunoașterea sa în calitate de cumpărător de bună-credință și a dreptului său de proprietate asupra casei.

Printr-o decizie definitivă din 30 aprilie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a decis în favoarea reclamantului, confirmând dreptul său de proprietate asupra imobilului respectiv.

2.

Casarea deciziei definitive pronunțate în favoarea reclamantului

La o dată nespecificată, Procurorul General a înaintat un recurs în anulare împotriva deciziei definitive.

La 4 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat decizia din 30 aprilie 2002, și a admis acțiunea autorităților locale. De asemenea, aceasta a anulat contractul de vânzare-cumpărare și a dispus evacuarea reclamantului și a familiei sale. Această decizie a fost comunicată reclamantului la 17 februarie 2003.

La 18 iulie 2003, reclamantul și familia sa au fost evacuați din această casă.

Clădirea nefinalizată, parțial restaurată de către reclamant, a fost demolată și a fost eliberată o autorizație de construcție unei persoane terțe.

Reclamantul a încercat să redeschidă procedura prin intermediul unei căi extraordinare de atac, dar în zadar.

La 26 iulie 2003, reclamantul a expediat o cerere Curții în care, în temeiul articolului 6 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, s-a plâns de casarea deciziei definitive pronunțate în favoarea sa și, în consecință, de privarea sa de proprietate. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenției, de lipsa de independență și imparțialitate a judecătorilor Curții Supreme de Justiție în cadrul ședinței din 4 decembrie 2002, și de durata excesivă a procedurilor.

La 26 iunie 2007, președintele Secțiunii a Patra a decis să comunice Guvernului pârât cererea reclamantului privind casarea deciziei finale pronunțate în favoarea reclamantului.

3.

Evoluția cauzei după comunicarea cererii Guvernului

La 9 octombrie 2007, Procurorul General a înaintat o cerere de revizuire a deciziei din 4 decembrie 2002.

La 21 ianuarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire. Aceasta a constatat că prin decizia din 4 decembrie 2002 a fost violat articolul 6 § 1 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Aplicând direct articolul 41 al Convenției, aceasta a acordat reclamantului și soțului acesteia suma de 305,080 lei moldovenești (MDL) (18

512 euro (EUR)) cu titlu de prejudiciu material.

La determinarea cuantumului prejudiciului material, Curtea Supremă de Justiție a pornit în primul rând de la prejudiciul material cauzat prin demolarea casei. Instanța a menționat că suprafața totală a locuinței urma să fie completată cu 45,20 m.p., la momentul demolării, construcția deja ridicată era finalizată în proporție de 55-60%. În viziunea Curții Supreme, suprafața locuinței finalizate era de 27,12 m.p. Luând în considerație informațiile prezentate de către un agent imobiliar privind valoarea de piață a unui metru pătrat pe aceeași stradă la 3 decembrie 2007 (care varia între MDL 8,135 și MDL 16,630), precum și faptul că cele mai mari costuri sunt, de fapt, efectuate în timpul finalizării, Curtea Supremă de Justiție a stabilit, în acest caz, valoarea de piață pe metru pătrat de MDL 9,000.

Pentru a calcula valoarea prejudiciului material rezultat din privarea de proprietate reclamantului și soțului acesteia, Curtea Supremă de Justiție a înmulțit MDL 9,000 la suprafața locuinței care a fost construită în mod efectiv, și anume 27.12 m.p.

În consecință, aceasta a dispus ca Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului suma de MDL 244,080 (EUR 14,811) cu titlu de prejudiciu material cauzat prin demolarea casei.

Analizând prejudiciul material rezultat din faptul că reclamantul și familia sa au fost nevoiți să închirieze un alt apartament timp de șaizeci și una de luni, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantului privind rambursarea a EUR 250 pe luna în contul chiriei plătite. Stabilind valoarea lunară a chiriei în sumă de MDL 1,000 (aproximativ EUR 61), Curtea Supremă de Justiție a acordat reclamantului MDL 61,000 (EUR 3,701).

De asemenea, aceasta a acordat reclamantului suma de EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral, EUR 1,500 pentru asistența juridică acordată și MDL 1,906 cu titlu de alte costuri și cheltuieli.

La 5 noiembrie 2008, decizia din 21 ianuarie 2008 a fost executată.

B.

Dreptul și practica internă relevantă

Dreptul intern relevant privind casarea unei decizii judecătorești definitive este specificat în hotărârea

Roșca v. Moldova

(nr. 6267/02, §

16, 22 martie 2005).

PRETENȚII

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, că prin decizia Curții Supreme de Justiție din 4 decembrie 2002 a fost casată o decizie definitivă pronunțată în favoarea sa.

De asemenea, reclamantul s-a plâns

, în temeiul articolului 6 al Convenției,

de lipsă de independență și imparțialitate a judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiție, și de durata excesivă a procedurilor.

ÎN DREPT

A.

În privința statutului de „victimă” a reclamantului

1.

Argumentele Guvernului

La 5 februarie 2008, Guvernul a informat Curtea despre adoptarea de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei din 21 ianuarie 2008. Acesta a subliniat că Curtea Supremă de Justiție a recunoscut în mod expres în decizia sa încălcarea drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. De asemenea, acesta a informat Curtea că în urma casării deciziei Curții Supreme de Justiție din 4 decembrie 2002, reclamantul a primit compensații pentru prejudiciul material și moral suferit.

În lumina acestor fapte, Guvernul consideră că reclamantul a obținut la nivel național o redresare adecvată și suficientă. Acesta a invitat Curtea să constate că reclamantul a pierdut statutul său de „victimă” și, prin urmare, să respingă pretenția acestuia ca vădit nefondată.

2.

Argumentele reclamantului

Reclamantul a respins aceste argumente. Acesta a cerut Curții să respingă excepția ridicată de Guvern. El a solicitat suma de EUR 38,269 cu titlu de prejudiciu material, EUR 7,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 4,810 cu titlu de costuri de reprezentare, care nu erau acoperite prin decizia Curții Supreme de Justiție din 21 ianuarie 2008.

În sprijinul pretențiilor sale privind repararea prejudiciului material, reclamantul a afirmat că a obținut autorizația de reconstrucție a casei, inclusiv de adăugare a unui nivel. Potrivit planului construcției, suprafața totală trebuia să fie de 85 m.p. În opinia reclamantului, Curtea Supremă de Justiție a stabilit suma compensației bazându-se eronat pe o suprafață totală mai mică, și anume 45 m.p. În sprijinul poziției sale, reclamantul a prezentat un certificat de la o agenție imobiliară din 7 noiembrie 2007, potrivit căruia un metru pătrat de locuință pe aceeași stradă varia între MDL 9,900 – 13,200, și astfel a contestat valoarea de piață a unui metru pătrat calculată de către Curtea Supremă de Justiție.

El a mai afirmat că a trebuit să închirieze un apartament cu două camere în perioada 21 septembrie 2003 - 09 martie 2008. În această perioadă, el a trebuit să plătească o chirie lunară de EUR 250.

El s-a plâns de faptul că

Curtea Supremă de Justiție nu a ținut cont de contractul de chirie

pe care l-a încheiat cu o persoană terță și chitanțele, care demonstrează plata chiriei în suma totală de EUR 12,500.

În cele din urmă, referindu-se la hotărârile

Roșca

(citată mai sus) și

Ovciarov v. Moldova

(nr. 31228/02, 12 aprilie 2007), reclamantul a susținut că despăgubirile pentru prejudiciul moral acordate de către Curtea Supremă de Justiție sunt mai mici decât cele acordate de către Curtea de la Strasbourg, în cazuri similare.

În ceea ce privește afirmațiile privind lipsa de independență și imparțialitate a judecătorilor Curții Supreme de Justiție la ședința din 4 decembrie 2002, precum și durata excesivă a procedurilor, reclamantul a comunicat că nu le mai menține în fața Curții.

3.

Aprecierea Curții

a)

Principii generale

Curtea reamintește, că redresarea violării pretinse a Convenției ține, în primul rând, de autoritățile naționale, și că chestiunea privind faptul dacă reclamantul

poate pretinde că este „victima” pretinsei încălcări, apare la toate etapele de procedură în privința Convenției (

Bourdov v. Russia

, nr. 59498/00, §

30, CEDO 2002-III).

De asemenea, Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului, în principiu, nu este suficientă pentru a-i retrage statutul de „victimă”, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și au reparat violarea Convenției

(a se vedea, spre exemplu, hotărârile

Eckle v.

Germany

, 15 iulie 1982, §§ 69 și altele, seria A nr.

.

51,

Amuur v.

France

, 25 iunie 1996, § 36,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III,

Dalban v. Romania

[GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și decizia

Jensen v. Denmark

(déc.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X).

Din cele de mai sus rezultă că ține de competența Curții să stabilească, în primul rând, dacă a avut loc o recunoaștere din partea autorităților, cel puțin în substanță, a încălcării unui drept ocrotit de Convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată corespunzătoare și suficientă

(a se vedea, mai cu seamă,

Normann v. Denmark

(déc.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001,

Jensen și Rasmussen c v. Denmark

(déc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, și

Nardone v. Italy

(déc.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).

De asemenea, Curtea a indicat deja că statutul de

„victimă”

a unui reclamant poate depinde de cuantumul despăgubirii care i-a fost acordată la nivel național p

entru pretenția formulată în fața Curții (

Normann

și

Jensen et Rasmussen

, decizii citate mai sus).

b)

Aplicarea în această cauză

i.

Cu privire la constatarea privind violarea Convenției

Prima chestiune nu poate fi pusă la îndoială, deoarece este clar din decizia Curții Supreme de Justiție din 21 ianuarie 2008 că această instanță a recunoscut existența unei încălcări a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, ca urmare a casării unei decizii definitive pronunțate în favoarea acestuia la 30 aprilie 2002. Prin urmare, autoritățile statului

au recunoscut î

ncălcarea drepturilor reclamantului.

ii.

Cu privire la redresarea încălcărilor

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune privind un remediu adecvat și suficient, Curtea a observat că, la examinarea chestiunii privind satisfacția echitabilă, Curtea Supremă de Justiție a aplicat direct articolul 41 al Convenției (a se vedea mai sus metoda de calcul utilizată). În lumina celor de mai sus, Curtea reamintește că în ceea ce privește prejudiciul material, instanțele judecătorești naționale sunt mai potrivite să examineze probele prezentate de către părți. Ea a reiterat că nu este competentă să examineze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanță judecătorească, cu excepția cazului și în măsura în care sunt încălcate drepturile și libertățile protejate de Convenție. Prin urmare, având în vedere cuantumul despăgubirii acordate la nivel național, și anume MDL 305,080 (EUR 18,512), Curtea a constatat că nu este nevoie de a acorda o despăgubire suplimentară.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea a observat că Curtea Supremă de Justiție a acordat reclamantului suma de EUR 2,000. Pentru a evalua valoarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, Curtea a examinat, pe baza materialelor puse la dispoziția sa, suma ce ar fi acordat aceasta în situația similară.

Curtea a constatat că nu există nici o disproporție vădit nerezonabilă între suma plătită cu titlu de prejudiciu moral de către Curtea Supremă de Justiție și sumele acordate, de obicei, de către Curte în temeiul articolului 41 al Convenției în cazuri similare;

într-adevăr, această sumă reprezintă, în general, suma ce se acordă în cazuri similare în Moldova

Read phoneticallyDictionary

(

Roșca

și

Ovciarov

citate mai sus).

Mai mult, Curtea poate accepta ca suma acordată de către un stat să fie totuși rezonabilă, chiar dacă este mai mică decât cea stabilită de către aceasta

(

Dubjakova v.

Slovakia

(déc.), nr. 67299/01, 19

octombrie 2004).

În aceste circumstanțe, Curtea consideră, că în acest caz, reclamantul a primit o compensație adecvată pentru prejudiciul moral cauzat de violarea articolului 6 § 1 al Convenției și articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

c)

Concluzia Curții

Din acest motiv, cererea este respinsă ca vădit nefondată în temeiul articolului 35 § 3 și § 4 al Convenției.

Având în vedere că cele două criterii, și anume constatarea

privind violarea Convenției și redresarea adecvată și suficientă

, au fost întrunite în acest caz, Curtea

consideră că reclamantul nu poate pretinde statutul de „victimă”. Prin urmare, această pretenție urmează a fi respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

B.

Alte pretenții

În ceea ce privește pretenția reclamantului privind lipsa de independență și imparțialitate a judecătorilor Curții Supreme de Justiție la ședința din 4 decembrie 2002, precum și durata excesivă a procedurilor, Curtea constată că, în observațiile sale din 17 iunie 2008, reclamantul a renunțat la pretențiile sale. Curtea conchide că nu intenționează să mențină această parte a cererii, în sensul articolului 37 § ​​1 a) al Convenției. Ea consideră, de asemenea, că în absența unor circumstanțe speciale care ar afecta drepturile garantate de Convenție, nu se cere o analiză suplimentară a cererii, în sensul articolului 37 § 1

in fine

al Convenției.

În lumina celor de mai sus, este potrivit de a scoate cererea de pe rol.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă în ceea ce privește pretențiile privind casarea deciziei definitive pronunțate în favoarea reclamantului,

Decide

să scoată cererea de pe rolul său.

Fatoș Aracı

Ján Šikuta

Grefier adjunct

Președinte