Sudan și alții împotriva Turciei

La originea cauzei se găsesc șase cereri (nr. 48846/07, 37741/08, 37466/09, 41803/09, 43598/09 și 47269/09) direcționate împotriva Republicii Turcia și al căror șase cetățeni ai acestui stat, D.D. Mehmet Sudan, İlyas Kutulman, Murat Nart, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren (« reclamații »), au sesizat Curtea la date precizate în anexă în virtutea articolului 34 al Convenției pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Mehmet Sudan este reprezentat de D-na M. Özbekli, iar İlyas Kutulman, Burhan Ekineker și Abdulsetar Yıldızbakan sunt reprezentați de D-na N. Özdemir, avocați la Diyarbakır. Murat Nart și Mehmet Bayram Eren și-au asigurat ei înșiși apărarea intereselor lor în fața Curții. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.

La 29 martie 2010, președinta celei de-a doua secțiuni a hotărât comunicarea cererilor Guvernului. În aplicarea Protocolului nr. 14, cererile au fost atribuite unui Comitet. ÎN FAPT I.

Au fost arestați și ținuți în arest preventiv în cadrul operațiunilor duse împotriva Hizbullah , o organizație ilegală înarmată, la 7 mai 2000 (İlyas Kutulman), 20 mai 2000 (Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren) și 27 octombrie 2000 (Mehmet Sudan). Au fost apoi plasați în detenție preventivă, de un judecător autorizat, câteva zile după arestare. Prin acte de acuzare stabilite la diferite date, acțiuni penale au fost demarate împotriva lor pentru apartenență la o organizație ilegală înarmată și/sau încercare de răsturnare prin forță a ordinii constituționale turce.

La 27 mai 2000, İlyas Kutulman a fost examinat de un medic legist, la sfârșitul arestului său preventiv. Conform certificatului medical întocmit la aceeași dată, « (...) s-au detectat zgârieturi cu crustă pe corp (...) acestea nu sunt de natură să pună în pericol viața interesatului și necesită o întrerupere a muncii de trei zile ». Ulterior, reclamantul a depus o plângere împotriva presupușilor responsabili, dar procurorul competent a dat o decizie de neînceput. La 27 mai 2003, curtea de asisă Beyoğlu a respins opoziția depusă de interesați.

La 4 aprilie 1999, Murat Nart a fost arestat și ținut în arest preventiv dar a fost eliberat ca urmare a depunerii sale în fața procurorului. Când a aflat că poliția îl căuta din nou, a fugit în Franța și a rămas acolo până la începutul anului 2004. Printr-un act de acuzare din 19 aprilie 1999, o acțiune penală a fost demarata împotriva lui pentru apartenență la o organizație ilegală înarmată. La 11 martie 2003, o altă acțiune penală a fost de asemenea demarata împotriva lui pentru încercare de răsturnare prin forță a ordinii constituționale turce. După adoptarea legii nr. 4959 la 29 iulie 2003, care prevede dispoziții favorabile pentru acuzații care furnizează informații referitoare la activitățile organizației teroriste din care sunt membri, s-a întors în Turcia, la începutul anului 2004, pentru a beneficia de acestea. La 5 februarie 2004, a fost prezentat unui judecător care l-a plasat în detenție preventivă. La 29 septembrie 2005, judecătorii de fond l-au condamnat la închisoare pe viață dar au redus această pedeapsă la nouă ani de închisoare, în virtutea legii nr. 4959. Totuși, la 27 martie 2006, Curtea de Casație a anulat sentința pronunțată. La 29 septembrie 2006, a fost din nou condamnat la aceeași pedeapsă privativă de libertate. La 30 aprilie 2007, Curtea de Casație a anulat de asemenea sentința de condamnare estimând că interesatul nu îndeplinea condițiile prevăzute de legea nr. 4959 pentru a beneficia de acestea. Totuși, la 19 octombrie 2007, curtea de asisă Diyarbakır a perseverat asupra deciziilor sale anterioare și a condamnat din nou reclamantul la nouă ani de închisoare. La 27 octombrie 2009, plenul Curții de Casație a anulat sentința judecătorilor de fond. Conform documentelor dosarului, procesul intentat împotriva reclamantului ar rămâne tot suspendat în fața jurisdicției de prim grad și interesatul se va afla tot în detenție la data adoptării acestei hotărâri.

La 30 decembrie 2009, curtea de asisă Diyarbakır l-a condamnat pe Mehmet Sudan la doisprezece ani și șase luni de închisoare pentru a fi conducătorul organizației criminale în cauză și a ordonat apoi eliberarea sa. Conform documentelor dosarului, cauza ar rămâne tot suspendată în fața Curții de Casație la data adoptării acestei hotărâri.

Deși o acțiune penală a fost demarata împotriva lui İlyas Kutulman, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren, nicio sentință de justiție care îi concernează nu ar fi fost pronunțată până acum. Conform documentelor dosarelor, procedura penală demarata împotriva lor ar rămâne deci tot suspendată în fața jurisdicției de prim grad la data adoptării acestei hotărâri. Ca urmare a intrării în vigoare, la 31 decembrie 2010, a dispozițiilor referitoare la durata maximă a detenției preventive din codul de procedură penală (« CPP »), aceștia au fost eliberați la 3 ianuarie 2011, în aplicarea articolului 6 al legii nr. 5739 adoptată la 26 februarie 2008 (vezi paragrafele 11 și 13 mai ‑ jos). II.

Dispoziții tranzitorii au amânat de mai multe ori intrarea în vigoare a acestor durări limitate. Astfel, art. 12 al legii nr. 5320 privind intrarea în vigoare și aplicarea noului cod de procedură penală, adoptată la 23 martie 2005, prevedea că articolul 102 al CPP ar intra în vigoare la 1 aprilie 2008 în ceea ce privește infracțiunile precizate la art. 250 § 1 c) al CPP. În așteptare a fost menținut în vigoare, conform aceleiași dispoziții, art. 110 al vechiului cod de procedură penală, care nu prevedea nicio durată maximă privind detenția preventivă cu privire la infracțiunile pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate egală sau mai mare de șapte ani de închisoare.

Mai recent, prin adoptarea legii nr. 5739 din 26 februarie 2008, data intrării în vigoare a articolului 102 al CPP pentru infracțiunile prevăzute la art. 250 § 1 c) al CPP a fost amânată la 31 decembrie 2010 (articolul 6 al legii nr. 5739).

Cu privire la articolele 141 și 142 ale CPP, vezi Tunce și alții c. Turcia (nr. 2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 3730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 și 3746/08, §§ 8 și 9, 13 octombrie 2009) și Kürüm c. Turcia (nr. 56493/07, §§ 8 și 9, 26 ianuarie 2010). ÎN DREPT I.

În ceea ce privește reclamațiile trase din articolele 5 § 3 și 6 § 1 al Convenției, Guvernul pretinde că nu s-au epuizat căile de recurs interne, observând că reclamații au omis să intenteze un recurs în indemnizație în fața jurisdicțiilor interne, în aplicarea articolelor 141 § 1 d) și 142 din CPP (vezi §14 mai sus). Guvernul subliniază că aceste dispoziții din CPP permit persoanei judecate în detenție preventivă și denunțând durata detenției și/sau cea a procesului ei să ceară o indemnizație pentru prejudiciile cauzate. Potrivit Guvernului, pentru că nu au folosit acest recurs, persoanele în cauză nu pot fi considerate că au epuizat căile de recurs interne.

Reclamații contestă acest argument.

Cu privire la reclamația lui İlyas Kutulman trasă din art. 3 al Convenției, Curtea observă că decizia internă definitivă privind această reclamație a fost pronunțată la 27 mai 2003 de curtea de asisă Beyoğlu (paragraful 6 mai sus), în timp ce interesatul a introdus cererea sa în fața Curții la 30 iulie 2008. O durată de mai mult de cinci ani și două luni s-a deci scurs între decizia judiciară definitivă și introducerea reclamației în cauză în fața Curții. Rezultă că această reclamație este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

Cât privește excepția Guvernului, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să examineze o asemenea excepție și a respins-o. De fapt, constatase că art. 142 din noul cod de procedură penală turc permite persoanelor în cauză să sesizeze jurisdicția competentă cu o cerere de indemnizație doar după ce sentința de justiție în cauză va dobândi un caracter definitiv. Această dispoziție nu permite deci persoanelor în cauză, considerând că sunt victime ale unei detenții neregulare și/sau unei încălcări a dreptului de a fi judecate într-un termen rezonabil, să intenteze un recurs în indemnizație în cursul procesului întrucât la nivel intern, recurs în cauză este admisibil doar după obținerea unei hotărâri definitive (vezi Tunce și alții , precitată, §§ 35-37, și Kürüm , precitată, § 20). Ținând cont că procedurile penale demarate împotriva reclamații ar rămâne tot suspendate în fața jurisdicțiilor interne (paragrafele 7, 8 și 9) la data adoptării acestei hotărâri, Curtea constată că chiar și în prezent reclamații nu au posibilitatea de a intentiona recurs prevăzut la articolele 141 și 142 din CPP, și că recurs în cauză nu este deci efectiv în sensul articolului 35 § 1 al Convenției. Prin urmare, respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că reclamația trasă din art. 5 § 3 a reclamații Mehmet Sudan, İlyas Kutulman, Murat Nart, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren și cea trasă din art. 6 § 1 a reclamații İlyas Kutulman, Murat Nart, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De asemenea, constată că nu se ciocnesc cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să le declare admisibile. III.

Reclamații contestă aceste argumente și reitereaza aserțiunile lor cu privire la excesivitatea duratei detenției lor .

Ținând cont de jurisprudența sa constantă privind determinarea perioadei de detenții multiple și consecutive care trebuie luată în considerare (vezi, în special, Solmaz c. Turcia , nr. 27561/02, §§ 23 ‑ 37, CEDO 2007 ‑ ...(extracts), și Baltacı c. Turcia , nr. 495/02, §§ 44 ‑ 46, 18 iulie 2006), Curtea constată că durata detenției preventive este de mai mult de nouă ani și doi luni pentru Mehmet Sudan, și de mai mult de zece ani și șapte luni pentru İlyas Kutulman, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren. De asemenea, constată că Murat Nart aparent se mai află în detenție preventivă și că detenția suferită de acesta a durat deja aproape patru ani la data adoptării acestei hotărâri. Curtea reamintește că a deja examinat cazuri similare și a concluzionat de repetate ori la încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției (vezi, printre multe altele, Dereci c. Turcia , nr. 77845/01, §§ 34 ‑ 41, 24 mai 2005, Taciroğlu c. Turcia , nr. 25324/02, §§ 18-24, 2 februarie 2006, și Tunce și alții , precitată, § 18). Guvernul nefiind furnizat niciun fapt nici argument care ar permite să se abată de la aceste concluzii în cazul de față, Curtea concluzionează la încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției. IV.

Reclamații se opun acestor argumente.

Curtea observă că procedurile au început cu arestarea reclamații (paragrafele 5 și 7 mai sus) și aparent se mai află toate suspendate în fața jurisdicțiilor interne (paragrafele 7 și 9 mai ‑ jos) la data adoptării acestei hotărâri. Curtea constată deci că procedura penală demarata împotriva lui İlyas Kutulman, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren a durat deja aproximativ zece ani și zece luni și că nicio sentință de justiție care să îi concerneze nu ar fi fost pronunțată la data de astazi. De asemenea, constată că procesul pornit împotriva lui Murat Nart a durat deja aproape unsprezece ani și unsprezece luni pentru o cauză care a cunoscut două grade de jurisdicție care au fost sesizate de șase ori.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în conformitate cu circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (vezi, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franța [MC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

De altfel, observă că reclamații au fost menținuți în detenție preventivă în mare parte a procedurilor și că unul dintre aceștia se mai află în prezent, potrivit documentelor dosarului ‑ situație care necesită tribunalelor încărcate cu cauza o diligență deosebită pentru administrarea justiției cu celeritate maximă (vezi, printre altele, Kalachnikov c. Rusia , nr. 47095/99, § 132, CEDO 2002 ‑ VI, și Gezici și İpek c. Turcia , nr. 71517/01, § 54, 10 noiembrie 2005).

Curtea admite că aceste proceduri, privind criminalitatea organizată, aveau o anumită complexitate în ele însele, în special datorită numărului de acuzați, martori, plaingânzi și infracțiuni de care erau suspectați justiții și volumul dosarelor. Totuși, această complexitate nu poate în sine justifica lungimea procedurilor care au durat mai mult de zece ani (vezi §27 mai sus). Cu privire la procedura demarata împotriva D. Murat Nart, în pofida faptului că o durată de aproximativ cinci ani i se poate imputa datorită sejurului ei în Franța în această perioadă, și nu poate fi reproșat Guvernului, Curtea ajunge cu toate acestea la aceeași concluzie ținând cont de durata globală a procedurii, și anume aproape doisprezece ani, care ar rămâne tot suspendată în fața jurisdicțiilor interne la data adoptării acestei hotărâri (vezi paragrafele 7 și 27, mai sus).

După ce a examinat toți elementii care i s-au prezentat, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazurile de față. Ținând cont de jurisprudența sa bine stabilită în materie (vezi, printre multe altele, Pélissier și Sassi , precitată, și A. Yılmaz c. Turcia , nr. 10512/02, §§ 46 ‑ 53, 22 iulie 2008), Curtea consideră că în cauza de față duratele procedurilor în litigiu sunt excesive și nu răspund cerințelor « dreptului la judecată într-un termen rezonabil ».

Prin urmare, a existat încălcarea articolului 6 § 1 cu privire la această reclamație depusă de cei cinci reclamații în cauză. V.

Guvernul contestă pretenția lui Mehmet Sudan, Mehmet Bayram Eren și Murat Nart și consideră că aceste cereri sunt excesive.

Cu privire la İlyas Kutulman, Burhan Ekineker și Abdulsetar Yıldızbakan, Curtea consideră că nu este cazul să le acordeze o sumă drept satisfacție echitabilă întrucât nu au prezentat nicio cerere în acest sens în termenele și formele prevăzute de art. 60 al regulamentului Curții. Cu privire la cererile celorlalți trei reclamații privind prejudiciul material, Curtea nu vede niciun liant cauzal între încălcările constatate și prejudiciul material susținut și deci le respinge. Pe de altă parte, consideră că Mehmet Sudan, Mehmet Bayram Eren și Murat Nart au suferit un prejudiciu moral sigur. Judecând în echitate, acordă 4 500 EUR lui Murat Nart, 11 000 EUR lui Mehmet Sudan și 12 500 EUR lui Mehmet Bayram Eren pentru prejudiciul moral.

Cât privește cheltuielile și dépens, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dépens decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. De altfel, potrivit articolului 60 §§ 2 și 3 al regulamentului, reclamantul trebuie să prezinte pretenții cu sumă precisă și defalcate pe rubrici și însoțite de justificativele relevante, fără ceea ce camera poate respinge toată sau parte dintre acestea. În cauza de față, Curtea constată că Mehmet Sudan și Murat Nart nu au specificat cererile lor referitoare la cheltuieli și dépens și că Mehmet Bayram Eren nu a furnizat niciun justificativ privind onorarii de avocat. De altfel, consideră că nu există niciun liant cauzal între cheltuielile suplimentare ale lui Mehmet Bayram Eren (cheltuieli de deplasare și cheltuieli făcute în închisoare) și încălcările constatate. Prin urmare, respinge cererile acestor trei reclamații privind cheltuielile și dépens.

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzii la taxa de facilitate marginală de credit a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

De altfel, procedurile penale demarate împotriva reclamații rămânând suspendate de cel puțin mai mult de zece ani (paragraful 27 mai ‑ jos) și Murat Nart rămânând în continuare în detenție preventivă (paragraful 7 mai sus), Curtea consideră că în cauza de față, o modalitate potrivită de a pune capăt încălcărilor constatate este de a termina procedurile în cauză cât mai rapid posibil, ținând cont de cerințele unei bune administrări a justiției ( Yakıșan c. Turcia , nr. 11339/03, § 49, 6 martie 2007). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA CU UNANIMITATE, 1. Hotărăște să conexeze cererile ; 2. Declară cererile admisibile cu privire la reclamația trasă din durata excesivă a detenției preventive suferită de reclamații cu excepția lui Burhan Ekineker (art. 5 § 3) și la cea trasă din durata procedurilor penale demarate împotriva persoanelor în cauză cu excepția lui Mehmet Sudan (art. 6 § 1), și inadmisibilă cu privire la reclamația D. İlyas Kutulman trasă din art. 3 al Convenției ; 3. Spune că a existat încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției cu privire la reclamații Mehmet Sudan, İlyas Kutulman, Murat Nart, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren ; 4. Spune că a existat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției cu privire la reclamații İlyas Kutulman, Murat Nart, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan și Mehmet Bayram Eren ; 5. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni, 4 500 EUR (patru mii cinci sute euro) lui Murat Nart, 11 000 EUR (unsprezece mii euro) lui Mehmet Sudan și 12 500 EUR (doisprezece mii cinci sute euro) lui Mehmet Bayram Eren pentru prejudiciu moral, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării, plus orice sumă care poate fi datorată drept impozit de aceștia ; b) că din expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității marginale de credit a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 aprilie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Françoise Elens-Passos Ireneu Cabral-Barreto Grefier adjunct Președinte Anexă Lista cererilor Cerere nr. 48846/07 introdusă la 21 august 2007 de Mehmet Sudan. Cerere nr. 37741/08 introdusă la 30 iulie 2008 de İlyas Kutulman. Cerere nr. 37466/09 introdusă la 22 iunie 2009 de Murat Nart. Cerere nr. 41803/09 introdusă la 29 iulie 2009 de Burhan Ekineker. Cerere nr. 43598/09 introdusă la 4 august 2009 de Abdulsetar Yıldızbakan. Cerere nr. 47269/09 introdusă la 27 iulie 2009 de Mehmet Bayram Eren.

A l’origine de l’affaire se trouvent six requêtes (n os 48846/07, 37741/08, 37466/09, 41803/09, 43598/09 et 47269/09) dirigées contre la République de Turquie et dont six ressortissants de cet Etat, MM. Mehmet Sudan, İlyas Kutulman, Murat Nart, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren (« les requérants »), ont saisi la Cour à des dates précisées en annexe en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Mehmet Sudan est représenté par M e M. Özbekli, et İlyas Kutulman, Burhan Ekineker et Abdulsetar Yıldızbakan sont représentés par M e N. Özdemir, avocats à Diyarbakır. Murat Nart et Mehmet Bayram Eren ont assuré eux-mêmes la défense de leurs intérêts devant la Cour. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 29 mars 2010, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. En application du Protocole n o 14, les requêtes ont été attribuées à un Comité. EN FAIT I.

Ils furent arrêtés et mis en garde à vue dans le cadre d’opérations menées contre le Hizbullah , une organisation illégale armée, les 7 mai 2000 (İlyas Kutulman), 20 mai 2000 (Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren) et 27 octobre 2000 (Mehmet Sudan). Ils furent ensuite placés en détention provisoire, par un juge habilité, quelques jours après leur arrestation. Par des actes d’accusation établis à différentes dates, des actions publiques furent diligentées à leur encontre pour appartenance à une organisation illégale armée et/ou tentative de renversement par la force de l’ordre constitutionnel turc.

Le 27 mai 2000, İlyas Kutulman fut examiné par un médecin légiste, à la fin de sa garde à vue. Aux termes du certificat médical établi le même jour, « (...) des éraflures avec croute ont été décelées sur le corps (...) celles-ci ne sont pas de nature à mettre en danger la vie de l’intéressé et nécessitent un arrêt de travail de trois jours ». Par la suite, le requérant porta plainte à l’encontre des présumés responsables, mais le procureur compétent rendit un non-lieu. Le 27 mai 2003, la cour d’assises de Beyoğlu rejeta l’opposition formée par l’intéressé.

Le 4 avril 1999, Murat Nart fut arrêté et placé en garde à vue mais il fut libéré à la suite de la prise de sa déposition par le procureur. Quand il apprit que la police le recherchait à nouveau, il s’enfuit en France et y resta jusqu’au début de l’année 2004. Par un acte d’accusation du 19 avril 1999, une action publique fut engagée à son encontre pour appartenance à une organisation illégale armée. Le 11 mars 2003, une autre action publique fut également diligentée contre lui pour tentative de renversement par la force de l’ordre constitutionnel turc. Après l’adoption de loi n o 4959 le 29 juillet 2003, prévoyant des dispositions favorables pour les accusés qui fournissent des informations relatives aux activités de l’organisation terroriste à laquelle ils sont membres, il retourna en Turquie, au début de l’année 2004, pour en bénéficier. Le 5 février 2004, il fut traduit devant un juge lequel le plaça en détention provisoire. Le 29 septembre 2005, les juges du fond le condamnèrent à la réclusion criminelle à perpétuité mais réduisirent cette peine à neuf ans de réclusion, en vertu de la loi n o 4959. Cependant, le 27 mars 2006, la Cour de cassation infirma l’arrêt rendu. Le 29 septembre 2006, il fut à nouveau condamné à la même peine privative de liberté. Le 30 avril 2007, la Cour de cassation infirma également l’arrêt de condamnation en estimant que l’intéressé ne remplissait pas les conditions prévues à la loi n o 4959 pour en bénéficier. Toutefois, le 19 octobre 2007, la cour d’assises de Diyarbakır persista sur ses décisions précédentes et condamna de nouveau le requérant à neuf ans de réclusion. Le 27 octobre 2009, l’assemblée plénière de la Cour de cassation infirma l’arrêt des juges du fond. Selon les éléments du dossier, le procès engagé contre le requérant demeurerait toujours pendant devant la juridiction de première instance et l’intéressé se trouverait toujours en détention au jour de l’adoption du présent arrêt.

Le 30 décembre 2009, la cour d’assises de Diyarbakır condamna Mehmet Sudan à douze ans et six mois de réclusion pour être le dirigeant de l’organisation criminelle en question et ordonna ensuite sa libération. D’après les pièces du dossier, l’affaire se trouverait toujours pendante devant la Cour de cassation au jour de l’adoption du présent arrêt.

Bien qu’une action publique ait été engagée contre İlyas Kutulman, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren, aucune décision de justice les concernant n’aurait été rendue à ce jour. D’après les pièces des dossiers, la procédure pénale engagée à leur égard demeurerait donc toujours pendante devant la juridiction de première instance au jour de l’adoption du présent arrêt. A la suite de l’entrée en vigueur, le 31 décembre 2010, des dispositions concernant la durée maximum de la détention provisoire du code de procédure pénale (« CPP »), les intéressés furent libérés le 3 janvier 2011, en application de l’article 6 de la loi n o 5739 adoptée le 26 février 2008 (voir paragraphes 11 et 13 ci ‑ dessous). II.

L’article 252 § 2 du CPP en question dispose que la durée maximale de la détention provisoire dans les affaires relevant de la compétence des cours d’assises qui connaissent des crimes contre la sûreté de l’Etat et l’ordre constitutionnel, prévus à l’article 250 § 1 c) du même code, est le double de celle prévue à l’article 102. En d’autres termes, la durée de la détention provisoire concernant les poursuites pénales relatives aux infractions contre la sûreté de l’Etat et l’ordre constitutionnel ne peut excéder une durée totale de dix ans.

Des dispositions transitoires ont cependant à plusieurs reprises différé l’entrée en vigueur de ces durées limites. Ainsi, l’article 12 de la loi n o 5320 relative à l’entrée en vigueur et à la mise en application du nouveau code de procédure pénale, adoptée le 23 mars 2005, prévoyait que l’article 102 du CPP entrerait en vigueur le 1 er avril 2008 en ce qui concerne les infractions précisées à l’article 250 § 1 c) du CPP. Dans cette attente était maintenu en vigueur, selon la même disposition, l’article 110 de l’ancien code de procédure pénale, lequel ne prévoyait aucune durée maximum relative à la détention provisoire s’agissant des infractions réprimées par une peine privative de liberté égale ou supérieure à sept ans d’emprisonnement.

Plus récemment, par l’adoption de la loi n o 5739 du 26 février 2008, la date d’entrée en vigueur de l’article 102 du CPP pour les infractions prévues à l’article 250 § 1 c) du CPP a été reportée au 31 décembre 2010 (article 6 de la loi n o 5739).

Pour ce qui concerne les articles 141 et 142 du CPP, voir Tunce et autres c. Turquie (n os 2422/06, 3712/08, 3714/08, 3715/08, 3717/08, 3718/08, 3719/08, 3724/08, 3725/08, 3728/08, 3730/08, 3731/08, 3733/08, 3734/08, 3735/08, 3737/08, 3739/08, 3740/08, 3745/08 et 3746/08, §§ 8 et 9, 13 octobre 2009) et Kürüm c. Turquie (n o 56493/07, §§ 8 et 9, 26 janvier 2010). EN DROIT I.

En ce qui concerne les griefs tirés des articles 5 § 3 et 6 § 1 de la Convention, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, relevant que les requérants ont omis d’intenter un recours en indemnisation devant les juridictions internes, en application des articles 141 § 1 d) et 142 du CPP (voir paragraphe 14 ci-dessus). Le Gouvernement souligne que ces dispositions du CPP permettent à la personne jugée en détention provisoire et dénonçant la durée de sa détention et/ou celle de son procès de réclamer une indemnité pour les préjudices causés. D’après le Gouvernement, faute d’avoir fait usage de ce recours, les intéressés ne peuvent pas être considérés comme ayant épuisé les voies de recours internes.

Les requérants contestent cet argument.

S’agissant du grief de İlyas Kutulman tiré de l’article 3 de la Convention, la Cour observe que la décision interne définitive relative à ce grief a été rendue le 27 mai 2003 par la cour d’assises de Beyoğlu (paragraphe 6 ci-dessus), alors que l’intéressé a introduit sa requête devant la Cour le 30 juillet 2008. Une durée de plus de cinq ans et deux mois s’est donc écoulée entre la décision judiciaire définitive et l’introduction dudit grief devant la Cour. Il s’ensuit que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Quant à l’exception du Gouvernement, la Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion d’examiner une telle exception et l’a rejetée. En effet, elle avait constaté que l’article 142 du nouveau code de procédure pénale turc permet aux personnes concernées de saisir la juridiction compétente d’une demande d’indemnisation uniquement après que la décision de justice concernée ait acquis un caractère définitif. Cette disposition ne permet donc pas aux intéressés, s’estimant victimes d’une détention irrégulière et/ou d’une violation du droit d’être jugés dans un délai raisonnable, d’intenter un recours en indemnité au cours du procès puisqu’au niveau interne, le recours en question n’est recevable qu’après l’obtention d’une décision définitive (voir Tunce et autres , précité, §§ 35-37, et Kürüm , précité, § 20). Étant donné que les procédures pénales engagées contre les requérants seraient toujours pendantes devant les juridictions internes (paragraphes 7, 8 et 9) au jour de l’adoption du présent arrêt, la Cour relève que même actuellement les requérants n’ont pas la possibilité d’intenter le recours prévu aux articles 141 et 142 du CPP, et que ledit recours n’est donc pas effectif au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Partant, elle rejette l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que le grief tiré de l’article 5 § 3 des requérants Mehmet Sudan, İlyas Kutulman, Murat Nart, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren et celui tiré de l’article 6 § 1 des requérants İlyas Kutulman, Murat Nart, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. III.

Les requérants contestent ces arguments et réitèrent leurs allégations sur l’excessivité de la durée de leurs détentions .

Eu égard à sa jurisprudence constante quant à la détermination de la période de détentions multiples et consécutives à prendre en considération (voir, notamment, Solmaz c. Turquie , n o 27561/02, §§ 23 ‑ 37, CEDH 2007 ‑ ...(extraits), et Baltacı c. Turquie , n o 495/02, §§ 44 ‑ 46, 18 juillet 2006), la Cour constate que la durée des détentions provisoires est de plus de neuf ans et deux mois pour Mehmet Sudan, et de plus de dix ans et sept mois pour İlyas Kutulman, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren. Elle relève par ailleurs que Murat Nart se trouve apparemment toujours en détention provisoire et que la détention subie par ce dernier a déjà duré près de quatre ans au jour de l’adoption du présent arrêt. La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné des cas similaires et a conclu à maintes reprises à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Dereci c. Turquie , n o 77845/01, §§ 34 ‑ 41, 24 mai 2005, Taciroğlu c. Turquie , n o 25324/02, §§ 18-24, 2 février 2006, et Tunce et autres , précité, § 18). Le Gouvernement n’ayant fourni aucun fait ni argument qui permettrait de se départir en l’espèce de ces conclusions, la Cour conclut à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention. IV.

Les requérants s’opposent à ces arguments.

La Cour note que les procédures ont débuté avec l’arrestation des requérants (paragraphes 5 et 7 ci-dessus) et se trouvent toutes apparemment toujours pendantes devant les juridictions internes (paragraphes 7 et 9 ci ‑ dessus) au jour de l’adoption du présent arrêt. La Cour observe par conséquent que la procédure pénale engagée contre İlyas Kutulman, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren a déjà duré environ dix ans et dix mois et qu’aucune décision judiciaire les concernant n’aurait été rendue à ce jour. Elle relève en outre que le procès lancé contre Murat Nart a déjà duré près de onze ans et onze mois pour une affaire ayant connu deux degrés de juridiction lesquelles ont été saisies à six reprises.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

Par ailleurs, elle observe que les requérants ont été maintenus en détention provisoire pendant une grande partie des procédures et que l’un d’entre eux l’est encore actuellement, d’après les pièces du dossier ‑ situation qui requiert des tribunaux chargés de l’affaire une diligence particulière pour administrer la justice dans les meilleurs délais (voir, parmi d’autres, Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 132, CEDH 2002 ‑ VI, et Gezici et İpek c. Turquie , n o 71517/01, § 54, 10 novembre 2005).

La Cour admet que ces procédures, portant sur la criminalité organisée, revêtaient une certaine complexité en elles-mêmes, notamment en raison du nombre des accusés, des témoins, des plaignants et des infractions dont les justiciables étaient soupçonnés et du volume des dossiers. Toutefois, cette complexité ne saurait en soi justifier la longueur des procédures ayant duré plus de dix ans (voir paragraphe 27 ci-dessus). S’agissant de la procédure engagée contre M. Murat Nart, malgré le fait qu’une durée d’environ cinq ans lui est imputable du fait de son séjour en France pendant cette période, et ne peut être reprochée au Gouvernement, la Cour arrive néanmoins à la même conclusion eu égard à la durée globale de la procédure, en l’occurrence près de douze ans, qui serait encore pendante devant les juridictions internes au jour de l’adoption du présent arrêt (voir paragraphes 7 et 27, ci-dessus).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans les cas présents. Eu égard à sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi , précité, et A. Yılmaz c. Turquie , n o 10512/02, §§ 46 ‑ 53, 22 juillet 2008), la Cour estime qu’en l’espèce les durées des procédures litigieuses sont excessives et ne répondent pas à l’exigence du « droit à un jugement dans un délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 quant à ce grief formulé par les cinq requérants concernés. V.

Le Gouvernement conteste les prétentions de Mehmet Sudan, Mehmet Bayram Eren et Murat Nart et considère que lesdites demandes sont excessives.

S’agissant de İlyas Kutulman, Burhan Ekineker et Abdulsetar Yıldızbakan, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à titre de satisfaction équitable puisqu’ils n’ont présenté aucune demande à cet égard dans les délais et formes prévus à l’article 60 du règlement de la Cour. En ce qui concerne les demandes des trois autres requérants relatives au préjudice matériel, la Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et donc la rejette. En revanche, elle estime que Mehmet Sudan, Mehmet Bayram Eren et Murat Nart ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle accorde 4 500 EUR à Murat Nart, 11 000 EUR à Mehmet Sudan et 12 500 EUR à Mehmet Bayram Eren au titre du préjudice moral.

Quant aux frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, aux termes de l’article 60 §§ 2 et 3 du règlement, le requérant doit soumettre des prétentions chiffrées et ventilées par rubriques et accompagnées des justificatifs pertinents, faute de quoi la chambre peut rejeter tout ou partie de celles-ci. En l’espèce, la Cour relève que Mehmet Sudan et Murat Nart n’ont pas chiffré leurs demandes relatives aux frais et dépens et que Mehmet Bayram Eren n’a fourni aucun justificatif quant aux honoraires d’avocat. Par ailleurs, elle considère qu’il n’existe pas de lien de causalité entre le surplus des dépens de Mehmet Bayram Eren (frais de déplacement et dépens faits en prison) et les violations constatées. Partant, la Cour rejette les demandes de ces trois requérants relatives aux frais et dépens.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

De surcroît, les procédures pénales diligentées contre les requérants étant toujours pendantes depuis au moins plus de dix ans (paragraphe 27 ci ‑ dessus) et Murat Nart se trouvant toujours en détention provisoire (paragraphe 7 ci-dessus), la Cour estime qu’en l’occurrence, une manière appropriée de mettre un terme aux violations constatées est de terminer les procès en question le plus rapidement possible, en prenant en considération les exigences d’une bonne administration de la justice ( Yakıșan c. Turquie , n o 11339/03, § 49, 6 mars 2007). PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Déclare les requêtes recevables quant au grief tiré de la durée excessive de la détention provisoire subie par les requérants hormis Burhan Ekineker (article 5 § 3) et à celui tiré de la durée des procédures pénales engagées contre les intéressés excepté Mehmet Sudan (article 6 § 1), et irrecevable s’agissant du grief de M. İlyas Kutulman déduit de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention au regard des requérants Mehmet Sudan, İlyas Kutulman, Murat Nart, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à l’égard des requérants İlyas Kutulman, Murat Nart, Burhan Ekineker, Abdulsetar Yıldızbakan et Mehmet Bayram Eren ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois, 4 500 EUR (quatre mille cinq cents euros) à Murat Nart, 11 000 EUR (onze mille euros) à Mehmet Sudan et 12 500 EUR (douze mille cinq cents euros) à Mehmet Bayram Eren pour dommage moral, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par ces derniers ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 avril 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Ireneu Cabral-Barreto Greffière adjointe Président Annexe Liste des requêtes Requête n o 48846/07 introduite le 21 août 2007 par Mehmet Sudan. Requête n o 37741/08 introduite le 30 juillet 2008 par İlyas Kutulman. Requête n o 37466/09 introduite le 22 juin 2009 par Murat Nart. Requête n o 41803/09 introduite le 29 juillet 2009 par Burhan Ekineker. Requête n o 43598/09 introduite le 4 août 2009 par Abdulsetar Yıldızbakan. Requête n o 47269/09 introduite le 27 juillet 2009 par Mehmet Bayram Eren.