CASE OF BUCURIA INC AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF BUCURIA INC AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2011)

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 21102/03

depusă de S.A. BUCURIA și alții

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 31 mai 2011 în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Mihai Poalelungi,

Kristina Pardalos,

judecători,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 8 aprilie 2003,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în răspuns de către reclamanți,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

A.

Circumstanțele cauzei

2.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

3.

Primul reclamant, S.A. Bucuria („compania”) este cel mai mare producător de ciocolată și alte produse de cofetărie din Republica Moldova. Al doilea reclamant este actualul director general al companiei și acționar, și al treilea și al patrulea reclamant sunt de asemenea acționari.

1.

Scrisoarea din 29 august 2000

4.

Potrivit articolului 2 § 1 al Statutului companiei, obiectivul companiei este de a avea „un profit permanent”. Articolul 7.10(k) al Statutului companiei prevede că aprobarea deciziilor privind oferirea unei garanții persoanelor terțe și garantarea bunurilor companiei ține de competența consiliului de administrație al companiei.

5.

La 29 august 2000, dl Vasile Tarlev, care era atunci director general al companiei, a trimis o scrisoare către Moldindcombank („banca”). În scrisoare se declara că compania este de acord, în mod irevocabil și necondiționat, să garanteze acordarea unui împrumut, care urma să fie făcut de către banca în sumă de 1,850,000 dolari ai Statelor Unite (SUA), o sumă evaluată, ulterior, la 18,5% din valoarea estimată a companiei. Banii erau destinați pentru a finanța cumpărarea de către o companie moldovenească, Feodosia S.R.L., a 837,787 de acțiuni în companie de la Agroprodimpex Cipru S.R.L., o companie înregistrată în Limassol.

6.

În martie 2001, ca urmare a victoriei Partidului Comunist la alegerile parlamentare, dl Tarlev a demisionat din funcția de director general al companiei. La 19 aprilie 2001, acesta a fost numit prim-ministru de către Președintele Republicii Moldova și a rămas în această funcție până la 18 martie 2008. Director general al companiei a devenit al doilea reclamant.

7.

La 28 iunie 2001, banca a cerut rambursarea integrală a creditului garantat.

2.

Plângerea penală depusă împotriva dlui Tarlev

8.

Ca urmare a cererii de rambursare, compania a depus o plângere penală împotriva dlui Tarlev. Plângerea a fost respinsă de Procurorul General la 19 iulie 2002, pe motiv că faptele invocate nu constituie o infracțiune. Se pare că compania nu a solicitat o revizuire judiciară a deciziei Procurorului General.

9.

La 10 decembrie 2008, compania a fost informată că la 1 decembrie 2008, Procuratura Generală a redeschis dosarul penal în privința acțiunilor presupus ilegale ale dlui Tarlev.

3.

Procedurile privind valabilitatea acordului de garanție

10.

La 22 octombrie 2001, compania a inițiat o acțiune civilă împotriva băncii și a S.R.L. Feodosia, solicitând recunoașterea garanției emise de către dl Vasile Tarlev drept nulă

ab initio

. Compania s-a bazat pe articolul 7.10(k) al Statutului său, potrivit căruia doar consiliul în deplina sa componența era competent să garanteze un împrumut acordat unei persoane terțe, și, de asemenea, pe articolele 50 și 61 ale Codului civil și articolul 83 al Legii nr. 1134 din 2 aprilie 1997 privind societățile pe acțiuni („Legea nr. 1134”), care cere votul unanim al consiliului companiei pentru încheierea oricărei „tranzacții de proporții” (a se vedea mai jos).

a.

Procedurile în fața Judecătoriei economice de circumscripție Chișinău

11.

La 11 decembrie 2001, Judecătoria economică de circumscripție Chișinău a organizat o ședință de judecată, și la 23 ianuarie 2002 aceasta a respins acțiunea. Instanța a constatat că nici statutul companiei și nici Legea nr. 1134 nu împiedica directorul general să garanteze pentru persoanele terțe și că acordul de garanție nu a reprezentat „o tranzacție de proporții” în sensul articolelor 82 și 83 ale Legii nr. 1143, deoarece obiectul acestei tranzacții erau bunurile a căror valoare constituia mai puțin de 25% din valoarea activelor companiei. Prin urmare, scrisoarea semnată de dl Tarlev la 29

august 2000 era obligatorie și valabilă pentru companie.

12.

În continuare, instanța de judecată a hotărât că, chiar dacă decizia consiliului companiei nu era necesară prin lege, din procesul-verbal prezentat de către pârâți, se pare că consiliul a avut o adunare extraordinară la 19

ianuarie 2001, la care toți cinci membri au aprobat acordul de garanție menționat în scrisoarea dlui Tarlev din 28 august 2000.

b.

Apelul depus la Curtea de Apel Economică

13.

Compania a depus un apel la Curtea de Apel Economică, declarând,

inter alia

, că prima instanță a greșit, în primul rând, atunci când a constatat că nici Statutul companiei, și nici dreptul intern, nu au împiedicat directorul general să ofere o garanție obligatorie în numele companiei pentru o sumă atât de mare și, în al doilea rând, constatând că consiliul companiei s-a întrunit și a aprobat acordul la 19 ianuarie 2001. Compania a susținut că procesul-verbal al acelei ședințe a fost falsificat și a cerut instanței de judecată să audieze probele membrilor consiliului companiei care se pretinde că au fost prezenți la acea ședință.

14.

La 14 mai 2002, Curtea de Apel a respins cererea companiei de a audia martorii și a menținut hotărârea primei instanțe, pe motiv că procesul-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001 a fost valabil, cu excepția cazului în care este declarat nul de către instanță. De asemenea, instanța a constatat că prevederile articolelor 82 și 83 ale Legii privind societățile pe acțiuni (a se vedea mai jos) nu erau aplicabile, deoarece acordul de garanție nu a reprezentat „o tranzacție de proporții”.

c.

Decizia consiliului de administrație de a declara procesul-verbal din 19 ianuarie 2001 nevalabil

15.

La 24 mai 2002, consiliul de administrație al companiei a avut o ședință extraordinară cu scopul de a examina valabilitatea procesului-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001. Consiliul a confirmat că nu s-a întrunit la 19

ianuarie 2001. Acesta a constatat că procesul-verbal a fost semnat de către dl Tarlev și un inginer angajat de către companie, Eugenia G., care a confirmat că nu a fost prezentă la nici o ședință și a semnat la cererea dlui Tarlev, fără a înțelege ceea ce a semnat. Contrar cerințelor articolelor 50, 52 și 61 ale Codului civil, articolelor 2.1 și 7.10

(k) ale Statutului companiei și articolului 68 al Legii nr.

1134, procesul-verbal nu includea numele persoanelor care se pretinde că au fost prezenți la acea ședință, agenda sau numele persoanelor numite în calitate de președinte și secretarul ședinței, și nu a fost semnat de către secretarul și președintele ședinței. Consiliul a decis în unanimitate să declare procesul-verbal din 19 ianuarie 2001 nevalabil și fals.

d.

Recursul depus la Curtea Supremă de Justiție

16.

Compania a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei Curții de Apel din 14 mai 2002. Ea a susținut, în special, că procesul-verbal al ședinței unde se pretinde că a fost aprobat acordul de garanție, nu corespundea formalităților cerute de lege și a fost declarat nul de către consiliul companiei în cadrul ședinței sale din 24 mai 2002.

17.

În răspuns la recursul companiei, banca și S.A. Feodosia au depus declarații scrise ale celor patru din cinci membri ai consiliului companiei în exercițiu în ianuarie 2001, inclusiv ale dlui Tarlev. În declarațiile lor din 13 decembrie 2002, membrii consiliului au confirmat că, de fapt, ei au avut o ședință la 19 ianuarie 2001 și au votat pentru aprobarea acordului de garanție. Curtea Supremă a constatat că aceste probe, împreună cu procesul-verbal, au confirmat faptul că la ședința din 19 ianuarie 2001 s-a votat în unanimitate. De asemenea, aceasta a menținut decizia Curții de Apel, potrivit căreia procesul-verbal a fost valabil, deoarece compania nu a inițiat o procedură specifică pentru a contesta valabilitatea acestuia în fața instanței de judecată. în ceea ce privește refuzul Procurorului General de a porni o urmărire penală împotriva dlui Tarlev, Curtea Supremă consideră că acesta s-a bazat pe constatarea că compania avea practica de a întocmi procese-verbale ale ședințelor fără ca acestea să corespundă cerințelor formale ale legii. Prin urmare, Curtea Supremă a constatat că instanțele judecătorești inferioare au pronunțat decizii corecte și a respins recursul la 18

decembrie 2002.

4.

Procedurile privind valabilitatea procesului-verbal din 19

ianuarie 2001

18.

La 13 mai 2003, a avut loc Adunarea Generală a acționarilor, unde s-a decis că atât scrisoarea de garanție emisă de către dl Tarlev la 29 august 2000, cât și procesul-verbal al pretinsei ședințe din 19 ianuarie 2001, sunt nule.

19.

Ca urmare a acestei ședințe, al treilea reclamant, un acționar, a înaintat o acțiune împotriva companiei la Judecătoria Economică Chișinău, solicitând anularea procesului-verbal din 19 ianuarie 2001, pe motiv că acesta a fost întocmit contrar cerințelor legale. Compania a recunoscut în fața instanței că procesul-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001 a fost falsificat.

20.

La 2 septembrie 2002, banca a vândut la S.A. Fuchsia, o companie înregistrată în Mauritius, datoria care aparținea lui S.A. Feodosia și care a fost garantată de către companie. La data vânzării, datoria, inclusiv capitalul și acțiunile, valorau USD 2,603,873. Banca, S.A. Feodosia și S.A. Fuchsia au intervenit în procedurile intentate de către reclamantul al treilea împotriva companiei, și au pretins că procedurile erau o simplă manevră din partea companiei și a acționarilor săi pentru a evita plata datoriei.

21.

Judecătoria Economică a audiat probele celor doi directori, care au pretins că au participat la ședința din 19 ianuarie 2001, precum și pe inginerul, Eugenia G., care a semnat procesul-verbal. Cei doi directori au declarat că nu au participat la vreo ședință din această dată și că declarațiile lor din 17 decembrie 2002 au fost făcute ca urmare a presiunii exercitate și a amenințărilor. Eugenia G. a declarat că nu a participat la ședință și că secretarul dlui Tarlev a rugat-o să semneze procesul-verbal.

22.

Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2003, Judecătoria Economică a constatat că la data de 19 ianuarie 2001 nu a avut loc nici o ședință. Referindu-se la articolul 7.10(k) al Statutului companiei, potrivit căruia aprobarea deciziilor privind oferirea unei garanții persoanelor terțe ține de competența consiliului de administrație al companiei, instanța a constatat că scrisoarea de garanție semnată de către dl Tarlev la 29

august

2000 a fost

ultra vires

și că procesul-verbal al ședinței din 19

ianuarie 2001 a fost nul

ab initio

.

23.

Banca pârâtă a atacat această hotărâre. La 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Economică a casat hotărârea din 23 septembrie 2003, fără a numi vreo ședință. Curtea de Apel a notat că Judecătoriei Economice i-au fost prezentate două seturi contradictorii de declarații scrise. Fără a face referință la probele orale prezentate de trei martori audiați de către instanța de judecată, aceasta a constatat că declarațiile directorilor din 20 martie 2003 ar fi putut fi făcute sub presiunea noului director general al companiei (al doilea reclamant), în timp ce celelalte declarații erau, în opinia instanței, mai credibile, deoarece autorii lor le-au făcut personal în fața unui notar. În baza probelor pe care le deține, instanța de judecată a conchis că toți cei cinci membri ai consiliului au fost prezenți la ședința din 19 ianuarie 2001 și au votat pentru aprobarea acordului de garanție. Indiferent de concluzia de mai sus, Curtea de Apel a constatat că Curtea Supremă deja a decis, în decizia sa definitivă din 18 septembrie 2002, că consiliul s-a întrunit într-o ședință extraordinară la 19

ianuarie 2001, atunci când a confirmat valabilitatea scrisorii de garanție. În consecință, valabilitatea procesului-verbal și a scrisorii de garanție nu mai putea fi contestată și acțiunea celui de-al treilea reclamant a fost respinsă.

24.

Al treilea reclamant a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiție. Recursul a fost respins la 26 februarie 2004 din următoarele motive:

„instanța de apel s-a bazat în decizia sa prin care a respins pretenția [reclamantului] pe faptul că pretenția [reclamantului] a fost deja examinată în cadrul procedurilor privind nulitatea scrisorii de garanție, care s-au încheiat cu pronunțarea deciziei Curții Supreme la 18

decembrie 2002. Din această decizie reiese clar că instanța de judecată a constatat că valabilitatea scrisorii de garanție a fost confirmată la ședința consiliului din 19

ianuarie 2001, convocată special în acest scop. Prin urmare, instanța a decis că acest act și procesul-verbal al ședinței consiliului au fost legale.”

5.

Procedurile de executare

25.

La 11 iunie 2004, Curtea de Apel Economică a emis titlu executoriu. Potrivit acestuia, compania a plătit, în perioada septembrie – octombrie 2004, către S.A. Fuchsia suma de USD

2,330,012.19.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Legislația privind societățile pe acțiuni

26.

Prevederile relevante ale legislației privind societățile pe acțiuni se conțin în Legea nr. 1134 din 2

aprilie 1997 cu privire la societățile pe acțiuni, care sunt următoarele:

„

Articolul 50.

Adunarea generală a acționarilor și atribuțiile ei

...

(4)

Adunarea generală a acționarilor, dacă statutul societății nu prevede altfel, de asemenea aprobă:

a) direcțiile prioritare ale activității societății;

b) modul de înștiințare a acționarilor despre ținerea adunării generale, precum și modul de prezentare acționarilor a materialelor de pe ordinea de zi a adunării generale pentru a se lua cunoștință de ele;

b1)

modul de asigurare a accesului acționarilor la documentele societății, prevăzute în articolul 92 paragraful (1);

c)

regulamentul organului executiv al societății și deciziile privind alegerea organului executiv și numirea conducătorului acestuia sau încetarea înainte de termen a împuternicirilor lui, privind stabilirea cuantumului retribuției muncii lui, remunerației și compensațiilor, privind tragerea lui la răspundere sau eliberarea de răspundere;

d) dările de seamă trimestriale ale organului executiv al societății;

e) hotărîrile privind deschiderea, transformarea sau dizolvarea filialelor și reprezentanțelor, privind numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor lor, precum și modificările și completările operate în statut în legătură cu aceasta.”

Articolul 65. Consiliul societății și atribuțiile lui

(1)

Consiliul societății reprezintă interesele acționarilor în perioada dintre adunările generale și, în limitele atribuțiilor sale, exercită conducerea generală și controlul asupra activității societății. Consiliul societății este subordonat adunării generale a acționarilor.

(2) Consiliul societății are următoarele atribuții:

a) decide cu privire la convocarea adunării generale a acționarilor;

b)

aprobă valoarea de piață a bunurilor care constituie obiectul unei tranzacții de proporții;

c) decide cu privire la încheierea tranzacțiilor de proporții prevăzute la art.83 alin. (1);

d)

încheie contracte cu organul executiv al societății;

e) confirmă registratorul societății și stabilește cuantumul retribuției serviciilor lui;

f) aprobă prospectul ofertei publice de valori mobiliare;

g) aprobă darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii și modifică în legătură cu aceasta statutul societății;

g

1

) aprobă decizia cu privire la emisiunea obligațiunilor, cu excepția obligațiunilor convertibile, precum și darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii de obligațiuni;

h) decide, în cursul anului financiar, cu privire la repartizarea profitului net, la folosirea capitalului de rezervă, precum și a mijloacelor fondurilor speciale ale societății;

i) face, la adunarea generală a acționarilor, propuneri cu privire la plata dividendelor anuale și decide cu privire la plata dividendelor intermediare;

j) aprobă fondul sau normativele de retribuire a muncii salariaților societății;

k) decide cu privire la aderarea societății la asociație sau la o altă uniune; și

l) decide în orice alte probleme prevăzute de prezenta lege și de statutul societății.

(3) La atribuțiile consiliului societății se referă de asemenea soluționarea chestiunilor arătate la art.50 alin.(4), dacă statutul societății sau hotărîrea adunării generale a acționarilor prevede aceasta.

(4) Chestiunile ce țin de competența consiliului societății nu pot fi transmise spre examinare organului executiv al societății, cu excepția cazului prevăzut la art.69 alin.(3).

(5) Consiliul societății prezintă adunării generale a acționarilor raportul anual cu privire la activitatea sa și la funcționarea societății, întocmit în conformitate cu legislația cu privire la valorile mobiliare, cu statutul societății și cu regulamentul consiliului societății, precum și informația privind remunerarea persoanelor cu funcții de răspundere.

(6) Împuternicirile consiliului societății nu pot fi delegate altei persoane.

(7) Dacă consiliul societății nu se înființează sau împuternicirile lui au încetat, împuternicirile consiliului, cu excepția celor de pregătire și desfășurare a adunării generale a acționarilor, le exercită adunarea generală.

27.

Articolele 82 și 83 ale aceleași legi prevăd că „tranzacțiile de proporții”, a căror valoare constituie peste 25%, dar nu mai mult de 50% din din valoarea activelor companiei, se adoptă doar în unanimitate de toți membri ai consiliului societății.

28.

Atribuțiile organului executiv sunt stabilite în articolul 69, care prevede:

„

Articolul 69.

Organul executiv al societății

(1) De competența organului executiv țin toate chestiunile de conducere a activității curente a societății, cu excepția chestiunilor ce țin de competența adunării generale a acționarilor sau ale consiliului societății.

(2) Organul executiv al societății asigură îndeplinirea hotărîrilor adunării generale a acționarilor, deciziilor consiliului societății și este subordonat:

a) consiliului societății; și

b) adunării generale a acționarilor, dacă aceasta este prevăzut de statutul societății.

(3) Dacă consiliul societății nu a fost înființat sau împuternicirile lui au încetat, împuternicirile de pregătire și ținere a adunării generale a acționarilor le exercită organul executiv al societății.

(4) Organul executiv al societății poate fi colegial (comitet de conducere, direcție) sau unipersonal (director general, director). Din organul executiv al societății nu pot face parte persoanele specificate la art.31 alin.(12). Persoanele deja alese (numite) vor fi revocate din funcție.

(5) Statutul societății poate prevedea existența concomitentă a două organe executive arătate la alin.(4). În acest caz, organul executiv unipersonal îndeplinește și funcția de conducător al organului executiv colegial.

(6) Organul executiv al societății prezintă autorităților administrației publice centrale sau locale fondatoare rapoartele privind activitatea economico-financiară a societății, în care cota statului reprezintă 50% plus o acțiune, și, după caz, rezultatele auditului independent al rapoartelor financiare anuale.

(7) Organul executiv al societății este obligat să asigure prezentarea consiliului societății, comisiei de cenzori și fiecărui membru al acestora a documentelor și a altor informații necesare pentru îndeplinirea în mod corespunzător a atribuțiilor lor.”

2.

Justiția în Republica Moldova

29.

Potrivit legii, toți judecătorii trebuie să fie competenți, să dețină diploma de studii juridice universitare, să aibă experiență de lucru relevantă, să fie fără antecedente penale, să aibă o reputație bună, și să cunoască limba oficială de stat. Toți candidații la funcția de judecător trebuie să treacă un examen scris.

30.

În perioada în cauză, judecătorii judecătoriilor de sector și municipale, ale Curții de Apel, și ale instanțelor specializate, cum este Judecătoria Economică, erau numiți de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii Curții Supreme erau numiți de către Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Parlamentul, Guvernul, și Consiliului Superior al Magistraturii, fiecare, numea doi din șase judecători la Curtea Constituțională.

31.

Consiliul Superior al Magistraturii include câțiva membri

ex officio

, și anume Ministrul Justiției, Procurorul General, Președintele Curții Supreme și Președintele Curții de Apel. Alți trei membri sunt aleși de către Curtea Supremă și trei de către Parlament.

32.

Judecătorii sunt numiți pentru o perioada inițială de cinci ani și după aceasta, cu excepția apariției unor obiecții serioase, rămân în această poziție până la pensionare. Potrivit unei modificări la Legea nr. 947 din 19

iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, introduse la 19 iulie 2001, președinții și vice-președinții tribunalelor erau, în perioada în cauză, numiți pentru o perioadă de patru ani.

PRETENȚII

33.

Reclamanții au pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că ei nu au beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale. Ei au pretins, de asemenea, că decizia instanței naționale a încălcat dreptul lor la protecția proprietății, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

ÎN DREPT

34.

Reclamanții au pretins că ei nu au beneficiat de un proces echitabil din partea unei instanțe independente și imparțiale, cu violarea articolului 6 § 1 al Convenției, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil ... de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.”

35.

Reclamanții au pretins că decizia Curții Supreme, potrivit căreia scrisoarea de garanție emisă de către dl Tarlev era valabilă, în ciuda prevederilor clare din Statutul companiei și declarațiilor prin care s-a negat faptul că la 19 ianuarie 2001 a avut loc o ședință, a fost mai mult decât o simplă eroare în interpretarea și aplicarea prevederilor legislației naționale. În opinia lor, decizia a fost arbitrară și, prin urmare, a fost adoptată cu încălcarea cerințelor de echitate din articolul 6

§

1 al Convenției. În această decizie lipseau nu doar elemente de fapt și de drept, care să permită instanțelor de judecată să constate că scrisoarea de garanție ar fi putut fi emisă în mod valabil de către altcineva decât consiliul companiei, instanțele de judecată, de asemenea, nu au examinat probele, potrivit cărora nu a avut loc nici o ședință la 19 ianuarie 2001, data la care consiliul pretinde că s-a întâlnit pentru a confirma în mod retroactiv scrisoarea emisă fără autorizație de către dl Tarlev.

36.

Reclamanții s-au plâns că această cauză nu a fost examinată de către o instanță independentă și imparțială. Ei au afirmat că majoritatea judecătorilor care făceau parte din completul de judecată la Curtea de Apel și Curtea Supremă au fost numiți de către Președintele Voronin în anii 2001-2002. Potrivit declarațiilor reclamanților, acești judecători nu erau suficient de independenți de puterea executivă și nu erau imparțiali în privința dlui Tarlev. Situația a fost agravată de faptul că procesul de numire nu era transparent; nu exista legislație care ar stabili criterii și proceduri relevante și, în schimb, decizia finală era lăsată în totalitate la discreția Președintelui. Acest fapt este nepotrivit, mai cu seamă, pentru o „nouă democrație”, cum este Republica Moldova, unde principiile supremației legii și independenței puterii judecătorești nu au fost stabilite în perioada sovietică.

37.

Guvernul a negat faptul că a avut loc vreo violare a articolului 6 al Convenției. Acesta a stabilit că procedurile privind compania reclamantă au fost echitabile și în conformitate cu articolul 6 al Convenției și că instanțele judecătorești naționale au examinat chestiunile disputate în baza probelor ce le-au fost înaintate. Toate instanțele judecătorești care au examinat această cauză au fost independente și imparțiale și stabilite în conformitate cu legea. Contrar afirmațiilor reclamanților, fiecare din cei șapte judecători care au participat la examinare au fost numiți pentru perioade nedeterminate de timp până la vârsta de pensionare. Judecătorul de la Judecătoria Economică Chișinău a fost numit în calitate de judecător în anul 1990 și, prin urmare, a încheiat perioada de probațiune de cinci ani și, la data examinării cauzei de către el, a fost numit până la vârsta de pensionare. Cei trei judecători de la Curtea de Apel Economică au devenit judecători în anii 1988, 1991 și 1997. Ei toți au fost judecători la Judecătoria Economică. La data pronunțării deciziei Curții de Apel, doi dintre ei au fost numiți în oficiu pentru perioade nedeterminate de timp, al treilea judecător a fost numit în oficiu pentru perioada nedeterminată de timp cu aproximativ două săptămâni după pronunțarea deciziei, și toți trei au trecut procedura de numire judiciară la Consiliul Superior al Magistraturii. La momentul ședinței, toți trei judecători care au examinat cauza la Curtea Supremă erau numiți pentru perioade nedeterminate de timp. Ei au devenit judecători în anii 1979, 1981 și, respectiv, 1985, și au fost numiți pentru o perioadă nedeterminată de timp în anii 1995, 1996 și, respectiv, 2000.

38.

Curtea subliniază că, în conformitate cu articolul 19 al Convenției, este obligația acesteia de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către Părțile Contractante la Convenție. În special, aceasta nu are funcția de a aborda erorile de fapt sau de drept comise de o instanță națională sau să substituie propria apreciere cu cea a instanțelor de judecată naționale sau ale altor autorități naționale, cu excepția cazului și în măsura în care acestea pot încălca drepturile și libertățile protejate de Convenție. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate pune în discuție aprecierea dată de autoritățile naționale, cu excepția cazului în care există dovezi clare ale unor acțiuni arbitrare (a se vedea

Sisojeva and Others v. Latvia

[GC],

nr. 60654/00, § 89, ECHR 2007

‑

II; a se vedea, de asemenea, spre exemplu,

García Ruiz v. Spain

[GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, ECHR 1999-I).

39.

În această cauză, nu există nici o dovadă a săvârșirii unor acțiuni arbitrare. Instanțele naționale au interpretat dreptul intern, în special Legea privind societățile pe acțiuni, și au considerat că, având în vedere mărimea tranzacției, fostul director general a fost în drept să asume unele obligațiuni în numele companiei, fără a fi nevoie de aprobarea consiliului de administrație. În orice caz, instanțele judecătorești naționale au examinat, de asemenea, probele, inclusiv procesul-verbal al ședinței din 19 ianuarie 2001, precum și declarațiile contradictorii ale membrilor consiliului de administrație, și au concluzionat că ședința a avut loc și consiliul de administrație a aprobat de asemenea această tranzacție. Interpretarea și aplicarea dreptului intern și aprecierea faptelor și a probelor într-un caz sunt, în general, chestiuni ce țin de competența exclusivă a instanțelor naționale. În această cauză, nu se poate spune, că concluziile acestora erau iraționale sau în mod vădit nefondate, astfel încât să ducă la violarea articolului 6 al Convenției.

40.

De asemenea, reclamanții s-au plâns că instanțele de judecată care au examinat pretenția lor nu erau structural independente de executiv. Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată ca fiind „independentă”, trebuie de luat în considerație,

inter alia

, maniera de numire a membrilor acesteia și termenul acestora, existența unor garanții împotriva presiunilor externe și faptul dacă aceasta prezintă o aparență a independenței. Ceea ce este la mijloc, este încrederea pe care aceste instanțe trebuie să o inspire publicului. Există două aspecte a cerinței de „imparțialitate”. În primul rând, instanța trebuie să fie subiectiv liberă de a aduce atingeri personale sau de părtinire. În al doilea rând, aceasta trebuie, de asemenea, să fie imparțială din punct de vedere obiectiv, ceea ce înseamnă faptul că aceasta trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (a se vedea,

inter alia, Cooper v. the United Kingdom

[GC], nr. 48843/99, § 104, ECHR 2003-XII; a se vedea, de asemenea,

Clarke v.

the United Kingdom

(dec.) nr. 23695/02, ECHR 2005-X (extracts)). Instanțele de judecată trebuie să fie independente de puterea executivă și de părți (

Ringeisen v. Austria

, 16 iulie 1971, Series A nr. 13, § 95).

41.

Curtea notează că procedurile în această cauză implică valabilitatea unui acord de garanție, în ceea ce privește un împrumut de proporții, încheiat de dl Tarlev, care ulterior a devenit prim-ministru. Cu toate acestea, dl Tarlev nu a fost parte în cadrul procedurii, care a fost inițiată de către companie împotriva băncii și a beneficiarului împrumutului. Nu a fost stabilit faptul dacă dl Tarlev a fost într-un fel sau altul legat de părțile sau era cointeresat în câștigul sau pierderea cauzei.

42.

Trei instanțe diferite, și un total de șapte judecători, au fost implicați în proceduri. La momentul examinării acestei cauze, toți judecătorii, cu excepția unuia, au fost numiți pentru perioade nedeterminate de timp, activând anterior în calitate de judecători timp de cel puțin cinci ani. Curtea consideră că termenul, pentru care au fost numiți judecătorii implicați în examinarea acestei cauze, oferă o garanție a independenței.

43.

În ceea ce privește modul în care judecătorii au fost numiți, Curtea constată că judecătorii de la Judecătoria Economică Chișinău și Curtea de Apel Economică au fost numiți de către Președintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii de la Curtea Supremă au fost numiți de către Parlament, din nou, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Deși este adevărat că la momentul respectiv judecătorii de la Judecătoria Economică Chișinău și Curtea de Apel Economică, care au examinat cauza, au fost numiți în funcție pentru un termen nedeterminat de către Președintele Republicii, care, de asemenea, l-a numit pe dl Tarlev în calitate de prim-ministru, este demn de remarcat faptul că toți trei judecători de la Curtea Supremă care au examinat în cele din urmă această cauză, au fost numiți în funcție pentru o perioadă nedeterminată de timp, înainte de alegerea Partidului Comunist în anul 2001. În sfârșit, Curtea constată că nu există nici o dovadă de imparțialitate subiectivă sau părtinire din partea unuia dintre judecătorii implicați în această cauză.

44.

În orice caz, nu reiese că careva obiecții referitoare la independența puterii judecătorești au fost ridicate pe parcursul procedurii naționale. Nu este corect ca o parte în litigiu să aștepte rezultatul unei cauze și, atunci când îl pierde, să pretindă

ex-post facto

că instanțele care au decis asupra cauzei, nu au avut suficientă independență structurală față de puterea executivă

45.

Prin urmare, Curtea constată că pretenția formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției este vădit nefondată și a respins-o în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

II.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

46.

De asemenea, reclamanții au pretins că obligația de a plăti băncii 2.3

milioane USD, ca urmare a deciziei arbitrare pronunțate de instanțele de judecată naționale, a dus la violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, care prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

47.

Guvernul a afirmat că, potrivit informației oferite de bancă, compania încă nu a plătit datoria.

48.

Având în vedere constatarea Curții în privința articolului 6 al Convenției, aceasta nu consideră că este necesar de a examina pretenția în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte