CASE OF GALUSCHIN v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 29568/06

depusă de Nicolae GALUȘCHIN

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 23 august 2011 în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Mihai Poalelungi,

Kristina Pardalos,

judecători,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 5 iulie 2006,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile în răspuns ale reclamantului,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

1.

Reclamantul s-a născut în anul 1975 și locuiește în Brănești. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl S. Burduja, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.

1.

Procesul penal principal intentat împotriva reclamantului

2.

Reclamantul a fost acuzat de acțiuni de pervertire săvârșite asupra unei fete de cinci ani, ca urmare a unui denunț depus de mama fetei la 7 aprilie 2003. La 30 octombrie 2003, Judecătoria sectorului Criuleni l-a achitat de toate acuzațiile, constatând că nu există probe că el ar fi comis vreo infracțiune. Instanța de judecată a notat că mama fetei a depus mărturie în fața acesteia, potrivit căreia ea a avut o dispută cu reclamantul în dimineața în cauză și că a depus plângerea împotriva lui pentru a se răzbuna, și nu din cauza că el ar fi comis, de fapt, vreo infracțiune. De asemenea, ea a instruit-o pe fiica ei cum să depună mărturia astfel încât să-l incrimineze pe reclamant. Însă, instanța de judecată a notat că atât mama, cât și fiica, și-au retras ulterior declarațiile lor.

3.

Hotărârea a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău la 26 februarie 2004. Instanța de judecată a notat discrepanțele care existau între declarațiile făcute la 7 aprilie 2003 de către copil și de către mama sa și între declarațiile ulterioare modificate. Ea a notat și raportul psihiatric în privința fetei, care indica faptul că ea era predispusă la influență din partea adulților, în timp ce depozițiile depuse de fată la autoritățile de anchetă s-au finalizat după ce un profesor care asista fata a observat dificultatea acesteia în formularea frazelor și în explicarea logică a gândurilor ei, ceea ce făcut inutilă continuarea audierii. Declarațiile depuse de doi martori în timpul anchetei au confirmat tendința fetei de a fi influențată de adulți, însă procurorul nu a cerut ca aceștia să se prezinte la ședința de judecată, astfel încât ei nu au putut fi audiați în privința declarațiilor lor.

4.

La 1 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia din 16 februarie 2004 și a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Chișinău. Motivul rejudecării a fost faptul că instanța de judecată inferioară nu a examinat nemijlocit toate probele relevante, cum ar fi audierea victimei, a reprezentantului ei și a altor martori, ci mai degrabă s-a bazat pur și simplu pe documentele din dosar.

5.

Victima și mama ei au fost citate la ședința de judecată la Curtea de Apel Chișinău la 22 septembrie 2004, dar ele nu s-au prezentat. Între timp, la 9 septembrie 2004, mama a trimis o scrisoare instanței de judecată în care declara că ea își susține integral declarațiile sale și cele făcute de copil în timpul anchetei. Ea nu a solicitat judecarea cauzei în lipsa ei.

6.

La 22 septembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a constatat că reclamantul este vinovat de săvârșirea infracțiunii de care a fost acuzat. Reclamantul a lipsit de la ședința de judecată, deși el fusese citat. El pretinde că nu a primit citația. Un avocat numit de instanța de judecată a fost prezent la ședință.

7

.

Instanța de judecată nu a audiat niciun martor, nici pe fată și nici pe mama acesteia. După ce reclamantul a fost condamnat, mama a scris Curții Supreme de Justiție că ea nu a primit nicio citație pentru ședința de judecată din 22 septembrie 2004 și că ea și-a retras declarația din 9 septembrie 2004. Reclamantul a susținut că scrisoarea din 9 septembrie 2004 a fost scrisă de altcineva, odată ce mama nu știa să scrie în grafie latină, iar scrisoarea fusese scrisă în grafie latină. Nu a fost dispusă efectuarea vreunei expertize pentru a verifica dacă ea a scris scrisoarea.

8

.

La 6 decembrie 2004, avocatul numit de reclamant a depus un recurs. În recursul său, avocatul a atras atenția instanței de judecată asupra motivului în baza căruia Curtea Supremă de Justiție a trimis la 1 iunie 2004 cauza spre rejudecare, acesta fiind omisiunea Curții de Apel de a examina nemijlocit toate probele. Totuși, instanța de judecată a comis aceeași iregularitate la condamnarea reclamantului. El a susținut și faptul că absența victimei, a mamei și a altor martori, precum și a reclamantului de la ședința de judecată din 22 septembrie 2004 a împiedicat apărarea să conteste în mod corespunzător probele procurorului. Procurorul doar a citit declarațiile depuse de diferiți indivizi în timpul anchetei, iar instanța de judecată a ignorat declarațiile făcute de mamă și fiică în fața primei instanțe de judecată prin care își negau declarațiile făcute anterior. Avocatul a pus la îndoială calitatea de autor al scrisorii din 9 septembrie 2004. În cele din urmă, el a făcut trimitere la articolul 6 al Convenției.

9.

La 1 februarie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menținut sentința adoptată de instanța de judecată inferioară, constatând că a examinat complet cauza. Instanța de judecată a făcut trimitere la aceleași probe pe care le examinase Curtea de Apel la 22 septembrie 2004. Părțile au fost citate la ședința de judecată, dar ele nu s-au prezentat. Totuși, absența lor de la ședința de judecată nu a împiedicat instanța judecătorească să continue examinarea cauzei. În plus, mama a semnat declarația în grafie latină la 16 aprilie 2003, ceea ce dovedea faptul că ea știa să scrie în grafie latină și, astfel, ar fi putut fi autorul scrisorii din 9 septembrie 2004.

10.

La 12 iunie 2008, reclamantul a fost eliberat condiționat din închisoare, cu 17 luni și 17 zile înainte de expirarea termenului pedepsei cu închisoarea.

2.

Redeschiderea procesului intentat împotriva reclamantului

11.

După comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât, la 10 aprilie 2009, Procuratura Generală a solicitat Curții Supreme de Justiție redeschiderea procesului penal în dosarul reclamantului.

12.

La 11 mai 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare. Ea a constatat că Curtea de Apel Chișinău și Curtea Supremă de Justiție în deciziile lor din 22 septembrie 2004 și, respectiv, 1 februarie 2006 au încălcat drepturile reclamantului garantate de articolul 6 al Convenției, precum și cele garantate de legea națională prin faptul că nu au examinat nemijlocit mărturiile și probele înainte de casarea hotărârii primei instanțe de judecată. În plus, acelea au examinat cauza în lipsa reclamantului, în ciuda lipsei dovezilor că el a fost citat adecvat și că au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a asigura prezența lui în instanța de judecată, dar și în lipsa unei manifestări clare din partea reclamantului de renunțare la dreptul de a fi audiat de instanțele de judecată. În plus, Curtea de Apel Chișinău nu a respectat indicațiile date de Curtea Supremă de Justiție în decizia din 1 iunie 2004, care urmărea tocmai asigurarea respectării normelor procedurale și apărarea dreptului acuzatului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile din 22 septembrie 2004 și 1 februarie 2006 și a dispus rejudecarea cauzei.

13.

La 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Chișinău a constatat că reclamantul este vinovat de săvârșirea infracțiunii incriminate. Instanța de judecată l-a audiat pe reclamant și pe avocatul acestuia, pe victimă și mama aceleia, precum și pe un profesor, și a examinat raportul psihiatric privind dezvoltarea intelectuală a victimei. Având în vedere expirarea termenului de prescripție a infracțiunii pe care a comis-o, instanța de judecată nu a aplicat reclamantului nicio sancțiune.

14.

Prin decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 18 ianuarie 2011, recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil din cauza omisiunii de a depune recursul în termenul de atac de două luni din data pronunțării deciziei instanței de judecată inferioare.

B.

Dreptul și practica internă relevantă

15.

Dreptul intern relevant a fost fixat în cauza

Popovici v. Moldova

(nr. 289/04 și nr. 41194/04, §§ 34 și 35, 27 noiembrie 2007).

16

.

Într-o serie de hotărâri, Curea Supremă de Justiție a acordat compensații persoanelor a căror cauze au fost comunicate Guvernului pârât și în care ultimul a recunoscut încălcarea drepturilor prevăzute în Convenție (a se vedea

Ungureanu v. Moldova

(dec.), nr. 78077/01, 3

octombrie 2006;

Diviza and Others v. Moldova

(dec.), nr. 24316/02, 21

noiembrie 2006;

Grosu and Others v. Moldova

(dec.), nr. 21118/03, 13

martie 2007;

Cumatrenco v. Moldova

(dec.), nr. 28209/03, 20 martie 2007; și

Guranda v. Moldova

(dec.), nr. 28412/03, 20 martie 2007). La adoptarea acestor decizii, Curtea Supremă de Justiție a făcut trimitere în mod expres la Convenție ca bază legală pentru acordarea compensațiilor. Curtea a acceptat că sumele acordate au corespuns celor care au fost acordate în cauze similare judecate împotriva Republicii Moldova, astfel scoțând de pe rol acele cauze.

PLÂNGERI

17.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 al Convenției, că instanțele de judecată superioare nu și-u motivat suficient hotărârile lor.

18.

De asemenea, el s-a plâns, în temeiul aceluiași articol, că instanțele de judecată superioare nu l-au audiat pe el și nici pe reprezentantul lui, nu a audiat-o pe victimă sau pe reprezentantul acesteia, sau pe oricare alt martor înainte ca să caseze hotărârea primei instanțe de judecată și să-l condamne.

19.

În fine, el s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 3 al Convenției, că a fost privat de posibilitatea de a audia martorii acuzării.

ÎN DREPT

20.

Reclamantul s-a plâns de mai multe încălcări ale articolului 6 § 1 și § 3 ale Convenției în cadrul primului proces penal intentat împotriva lui.

Partea relevantă a articolului 6 § 1 prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanță ... care va hotărî ... asupra ... temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Partea relevantă a articolului 6 § 3 prevede următoarele:

„3.

Orice acuzat are, mai ales, dreptul:

...

(d)

să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

...”

21.

Guvernul a susținut că în rezultatul redeschiderii procedurii de către Curtea Supremă de Justiție la 11 mai 2009, cauza a fost trimisă pentru a fi rejudecată integral de către Curtea de Apel Chișinău. Astfel, toate deficiențele procedurale în procesul penal au fost remediate, iar reclamantul, în consecință, s-a găsit în aceeași poziție în care se aflase înainte ca încălcarea să aibă loc. Prin urmare, Guvernul a susținut că reclamantul nu poate pretinde că este victima încălcării drepturilor sale garantate de articolul 6 al Convenției.

22.

În mod alternativ, Guvernul a afirmat că reclamantul ar fi putut cere compensații de la instanțele de judecate interne pentru pretinsele încălcări ale drepturilor sale, în baza Legii nr. 1545, și a făcut trimitere la cauza

Duca

, în care a fost acordată o sumă adecvată a compensațiilor (a se vedea

Duca v.

Moldova

(radiere), nr. 1579/02, 10 iunie 2008). Omițând să conteste decizia Curții de Apel din 10 noiembrie 2009, reclamantul a privat instanțele de judecată naționale de posibilitatea de a remedia integral prejudiciul cauzat. Așadar, el nu a epuizat căile de recurs interne accesibile.

23.

Reclamantul nu a fost de acord și a pretins că redeschiderea procedurilor nu putea prin sine să remedieze faptul că el își executase deja pedeapsa. În plus, el nu putea cere compensații, întrucât Legea nr. 1545 la care a făcut trimitere Guvernului ar fi fost aplicabilă lui doar dacă el ar fi fost achitat.

24.

Curtea trebuie să examineze dacă reclamantul poate să pretindă în continuare că este victima încălcării articolului 6 al Convenției, în sensul articolului 34 al Convenției. În legătură cu aceasta, ea accentuează că autoritățile naționale sunt primele responsabile să remedieze orice încălcări ale Convenției. Întrebarea dacă o persoană poate să pretindă în continuare că este victima unei încălcări pretinse a Convenției impune Curții să examineze

ex

post facto

situația ei/lui. O decizie sau o măsură a autorităților naționale favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, expres sau pe fond, încălcarea Convenției și au oferit o redresare pentru încălcarea acesteia. Este important de a

stabili dacă compensația primită de

către reclamant pentru prejudiciul cauzat este

comparabilă cu satisfacția echitabilă acordată în temeiul articolului 41 al Convenției. Potrivit jurisprudenței bine-stabilite a Curții, atunci când autoritățile naționale constată o încălcare și acordă o compensație suficientă și corespunzătoare pentru aceasta, partea în cauză nu mai

poate pretinde că este „victimă” în sensul articolului 34 al Convenției (a se vedea

Scordino v.

Italy (no. 1)

[GC], nr.

36813/97, §§ 179-181, ECHR 2006

‑

V, și

Ciorap v. Moldova

(nr. 2), nr.

7481/06, § 18, 20 iulie 2010).

25.

În prezenta cauză, Curtea notează că redeschiderea procesului în dosarul reclamantului a fost motivată de Curtea Supremă de Justiție cu necesitatea de a repara deficiențele procedurale care au avut drept rezultat încălcarea drepturilor reclamantului prevăzute de articolul 6 al Convenției. Prin urmare, instanța de judecată a recunoscut expres încălcarea drepturilor reclamantului și a reparat parțial această încălcarea prin trimiterea cauzei spre rejudecare integrală.

26.

Reclamantului nu i s-au acordat compensații pentru prejudiciul cauzat lui. Însă, Curtea notează că el nu a pretins asemenea compensații în timpul procesului penal. Este adevărat că Legea nr. 1545, la care a făcut trimitere Guvernul

inter alia

, nu era aplicabilă reclamantului odată ce el a fost în cele din urmă condamnat și nu putea, așadar, pretinde compensații pe acest temei. Însă, așa cum apare clar din jurisprudența menționată în paragraful 16 de mai sus, Curtea Supremă de Justiție ar fi putut acorda compensații chiar și în lipsa unei prevederi exprese în dreptul național, bazându-se direct pe Convenție. De asemenea, trebuie remarcat faptul că sumele acordate de Curtea Supremă de Justiție în acele cauze erau consistente cu cele acordate de Curte în cauze similare examinate împotriva Republicii Moldova, aceasta fiind unul din motivele pentru care a fost acceptată solicitarea părților de a scoate acele cauze de pe rolul Curții.

27.

Prin urmare, în asemenea cauze cum este cea de față, în care încălcarea unui drept prevăzut în Convenție a fost recunoscută de instanțele de judecată naționale în lumina jurisprudenței naționale amintite aici, reclamanții au perspective clare de succes în formularea pretenției de compensare a prejudiciului la nivel național.

28.

Curtea notează și faptul că termenul general de prescripție în Moldova pentru apărarea unui drept, inclusiv pentru acțiunile în despăgubire, este de trei ani de la momentul apariției acelui drept. În cauza reclamantului, acest termen de prescripție a început la 11 mai 2009, de la decizia Curții Supreme de Justiție. Prin urmare, el încă poate să ceară compensații de la instanțele de judecată naționale.

29.

Curtea nu este convinsă de argumentele reclamantului că compensarea monetară nu îl poate priva de statutul său de victimă, datorită faptului că el deja și-a executat pedeapsa. Curtea notează că în timpul procesului penal – atât înainte cât și după redeschidere – instanțele de judecată au stabilit suficiente probe pentru condamnarea lui și notează faptul că nu există în dosar niciun indiciu că ar fi fost condamnat arbitrar. Chestiunea care a fost adresată Curții a fost dacă deficiențele procedurale admise în timpul procesului inițial au fost într-atât de serioase încât au afectat echitatea procesului în întregime. Totuși, după eliminarea acelor deficiențe, instanțele de judecată l-au condamnat din nou pe reclamant, confirmând faptul că condamnarea și pedeapsa au fost legale, iar detenția s-a conformat principiilor Convenției.

30.

Deoarece reclamantul a eșuat să ceara compensații în prezenta cauză, Curtea conchide că cererea necesită a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 1 și § 4 al Convenției pe motivul neepuizării recursurilor interne accesibile (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Mătăsaru and Savițchi v.

Moldova

, nr. 38281/08, § 76, 2 noiembrie 2010).

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte