- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 noiembrie 2011
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Kemal Turhan împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KEMAL TURHAN v. TURKIE (Depunerea nr. 4397/08) HOTĂRÂREA STRASBOURG 3 noiembrie 2011 FINAL 03/02/2012 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție.
Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Kemal Turhan c. Turcia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, președinte, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 11 octombrie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 4397/08) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național turc, dl Kemal Turhan („reclamantul”), la 15 ianuarie 2008. Reclamantul a fost reprezentat de dl A.F.
Demirkan, avocat practicant în Bursa. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 12 iunie 2009, președintele secțiunii a doua a decis să anunte cererea guvernului. De asemenea, s-a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp (art. 29 § 1). Reclamantul s-a născut în 1961 și locuiește în Bursa. În 2004, Hotărârea Generală a Autostrăzilor a confiscat o parcelă de teren aparținând reclamantului fără nici o expropiere oficială, pentru construcția unei autostrăzi. Reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții Civile Karacabey pentru a obține compensații pentru de facto Expropriarea proprietății sale. El solicită 5 500 de lire turce (TRY) ca compensare de la instanță și-a rezervat dreptul de a majora această cerere în timp util.
La 15 iunie 2006, Curtea Civilă Karacabey a acordat reclamantului HERB 5.500 ca compensație pentru de facto Expropriarea terenurilor sale, după cum a fost solicitat, plus dobândă. Reclamantul a inițiat proceduri de execuție în fața Birsa Execution Office pentru obținerea acestui sumă (dosarul nr. 2009/2810). La 13 martie 2007, Curtea de casă a susținut hotărârea instanței de primă instanță. Reclamantul a introdus ulterior o acțiune suplimentară („ek dava” „) în fața Curții Civile Karacabey pentru a obține o compensare suplimentară pentru terenurile sale, având în vedere raportul expertului obținut în cadrul procedurii anterioare, care apreciase terenurile la o rată mai mare decât cea solicitată inițial de el.
La 24 mai 2007, Curtea Civilă Karacabey a acordat reclamantului TRY 36.896.75, plus dobânzi. Reclamantul a inițiat un alt set de proceduri de execuție în fața Birsa Execution Office pentru a obține suma atribuită (dosarul nr. 2007/6187). La 16 octombrie 2007, Curtea de casă a susținut hotărârea Curții Civile Karacabey. 10. La 23 martie și 13 noiembrie 2009, administrația a plătit TRY 8.920 și, respectiv, 53.081. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, în dosarele de execuție nu s-a constatat nicio datorie neregulă.
LEGUL ALEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIUNII ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 11. Reclamantul s-a plâns că, în prelungirea nerespectării integrale a hotărârilor obligatorii și executoare în favoarea sa, autoritatea a încălcat dreptul său la o instanță în temeiul articolului 6 din Convenție și dreptul său la bucurarea pașnică a bunurilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. 12. întemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu sunt inadmisibile din alte motive. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. 13. Curtea observă că, chiar dacă autoritățile au eliberat plata finală la 13 noiembrie 2009 a datoriei care rezultă din hotărârile Curții Civile de Karacabey, Guvernul nu a formulat niciun argument care să justifice întârzierea de douăzeci de patru luni în executarea hotărârilor în favoarea reclamantului.
14. Curtea constată că a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun probleme similare cu cele ridicate în acest caz (a se vedea, de exemplu, Burdov v. Rusia , nr. 59498/00, §§ 34-42, CEDH 2002-III, Kaçar și alții v. Turcia , nos. 38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 388510/04, 38513/04 și 38522/04, §§ 22-25, 22 iulie 2008 și Burdov v. Rusia (n. 2) , nr. 33509/04, §§ 65-88, 15 ianuarie 2009). Nu există argumente în cazul în care să convingă Curtea să ajungă la o concluzie diferită. 15. Prin urmare, Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza faptului că autoritățile nu au executat în mod corespunzător hotărârile Curții Civile Karacabey.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII Daune și costuri și cheltuieli 16. Reclamantul a solicitat 20,000 (aproximativ 9.500 euro) în ceea ce privește prejudiciile materiale, corespunzător potențialelor venituri de închiriere de la expropriarea de facto a terenurilor sale. În ceea ce privește prejudiciile morale, reclamantul a susținut că a suferit suferință și dificultate din cauza neplatării datorielor hotărârii interne și a solicitat compensații pentru acest lucru într-o sumă care urmează să fie determinată de Curte. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, reclamantul a solicitat Curtea să realizeze o atribuire pentru activitatea efectuată de avocații săi în acest caz, lăsând suma care urmează să fie stabilită de Curte.
17. Guvernul a contestat aceste cereri. 18. Curtea constată că a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza executării întârziere a deciziilor judiciare finale. 19. Curtea remarcă, de asemenea, că, în cazul în care a fost executată o hotărâre internă în favoarea unei reclamante, Curtea nu pronunță nicio atribuire în ceea ce privește datoria inițială. În acest sens, Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; prin urmare, respinge această afirmație. 20. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral care nu pot fi compensate în mod suficient prin constatarea unei încălcări numai.
În consecință, ținând seama de circumstanțele cauzei, în special de perioada de întârziere în executarea hotărârilor interne ale instanței și de evaluarea acesteia pe o bază echitabilă, Curtea condamnă reclamantul 2,400 EUR ca prejudiciu moral. 21. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, Curtea constată că, în conformitate cu jurisprudența sa, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectuate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În acest caz, având în vedere lipsa oricăror observații cuantificate, Curtea nu face nicio atribuire sub acest cap. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
PENTRU aceste motive, CURTEA declara admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2,400 EUR (2 mii patru sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi transformat în lira turcă la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 noiembrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF KEMAL TURHAN v. TURKEY (Application no. 4397/08) JUDGMENT STRASBOURG 3 November 2011 FINAL 03/02/2012 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision . In the case of Kemal Turhan v. Turkey , The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having deliberated in private on 11 October 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 4397/08) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Kemal Turhan (“the applicant”), on 15 January 2008. The applicant was represented by Mr A.F. Demirkan, a lawyer practising in Bursa. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
On 12 June 2009 the President of the Second Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 1). THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
3. The applicant was born in 1961 and lives in Bursa.
In 2004 the General Directorate of Highways seized a plot of land belonging to the applicant without any formal expropriation, for the construction of a highway. The applicant brought an action before the Karacabey Civil Court to obtain compensation for the de facto expropriation of his property. He requested 5,500 Turkish liras (TRY) as compensation from the court and reserved his right to increase this claim in due course.
On 15 June 2006 the Karacabey Civil Court awarded the applicant TRY 5,500 as compensation for the de facto expropriation of his land, as requested, plus interest. The applicant initiated execution proceedings before the Bursa Execution Office to obtain that amount (file no. 2009/2810).
On 13 March 2007 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court.
The applicant subsequently brought an additional action (“ ek dava ”) before the Karacabey Civil Court to obtain further compensation for his land in the light of the expert report obtained during the previous proceedings, which had valued the land at a rate higher than that initially requested by him.
On 24 May 2007 the Karacabey Civil Court awarded the applicant TRY 36,896.75, plus interest. The applicant initiated another set of execution proceedings before the Bursa Execution Office to obtain the amount awarded (file no. 2007/6187).
On 16 October 2007 the Court of Cassation upheld the judgment of the Karacabey Civil Court.
On 23 March and 13 November 2009 the administration paid TRY 8,920 and 53,081 respectively. According to the information provided by the applicant, there has been no outstanding debt in the execution files. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1
The applicant complained that the authorities’ prolonged failure to fully comply with the binding and enforceable judgments in his favour violated his right to a court under Article 6 of the Convention and his right to the peaceful enjoyment of his possessions under Article 1 of Protocol No.1.
The Court considers that these complaints are not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and are not inadmissible on any other grounds. They must therefore be declared admissible.
The Court observes that even though the authorities discharged the final payment on 13 November 2009 of the debt arising from Karacabey Civil Court’s judgments, the Government failed to make any submissions which would justify the delay of twenty four months in the enforcement of the judgments in the applicant’s favour.
The Court notes that it has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 in cases raising issues similar to those raised in the present case (see, for instance, Burdov v. Russia , no. 59498/00, §§ 34-42, ECHR 2002-III; Kaçar and Others v. Turkey , nos. 38323/04, 38379/04, 38389/04, 38403/04, 38423/04, 38510/04, 38513/04, and 38522/04, §§ 22-25, 22 July 2008; and Burdov v. Russia (no. 2) , no. 33509/04, §§ 65-88, 15 January 2009). There are no arguments in the case capable of persuading the Court to reach a different conclusion.
Accordingly, the Court finds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 on account of the authorities’ failure to duly execute the judgments of Karacabey Civil Court. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
A. Damage and costs and expenses
The applicant claimed TRY 20,000 (approximately 9,500 euros (EUR)) in respect of pecuniary damage, corresponding to the potential rental income he had been deprived of since the de facto expropriation of his land. As regards non-pecuniary damage, the applicant claimed that he had suffered distress and hardship on account of the non-payment of the domestic judgment debts and requested compensation for this in an amount to be determined by the Court. As for costs and expenses, the applicant requested the Court to make an award for the work conducted by his lawyers in the present case, leaving the amount to be determined by the Court.
The Government contested these claims.
The Court notes that it has found a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 by reason of the delayed execution of final judicial decisions.
The Court further notes that where a domestic judgment in an applicant’s favour was executed, the Court does not make any award in respect of initial judgment debt. In this respect, the Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it, therefore, rejects this claim.
On the other hand, the Court considers that the applicant must have suffered some non-pecuniary damage which cannot be sufficiently compensated by the finding of a violation alone. Consequently, taking into account the circumstances of the case, in particular the period of delay in the enforcement of domestic court judgments, and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 2,400 as non-pecuniary damage.
As for costs and expenses, the Court notes that according to its case law, an applicant is entitled to reimbursement of his or her costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the lack of any quantified submissions, the Court makes no award under this head. B. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 2,400 (two thousand four hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 3 November 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stanley Naismith Françoise Tulkens Registrar President