Arras și alții împotriva Italiei

Reclamanții s-au născut în 1939, 1933, 1933 și, respectiv, 1925 și au trăit în Italia. Reclamanții sunt pensionari (pensionati înainte de 31 decembrie 1990) și fosti angajați ai Banco Di Napoli (un grup bancar care a fost inițial o entitate publică și a fost privatizat ulterior). Înainte de privatizarea lor, Banco di Napoli și Banco di Sicilia erau supuși unor sisteme de bunăstare exclusive în conformitate cu art. 11 și 39 din Legea nr. 486 din 1985. Angajații lor au beneficiat de un mecanism de egalizare mai favorabil (meccanismo perequativo) decât cel disponibil persoanelor înregistrate în asigurarea obligatorie generală (assicurazione generală obligatorie). În special, creșterea anuală a pensiilor a pensionaților lor a fost calculată pe baza creșterilor salariale ale angajaților lucrători în graduri egale de serviciu (perequazione aziendale).

În 1990, reforma Amato a prevăzut privatizarea băncilor publice, cum ar fi Banco di Napoli. A suprimat regimurile lor exclusive de pensii, înlocuind-le cu cele integrate. Acesta prevede înregistrarea angajaților Banco di Napoli cu un nou sistem de gestiune socială care face parte din asigurarea obligatorie generală administrată de Istituto Nazionale della Previdenza Sociale („INPS”), o entitate de asistență socială italiană. 10. În 1992 a avut loc o nouă reformă parțială a pensiilor. 11. În 1993 un număr de foști angajați care au fost pensionați, au intrat într-un litigiu cu Banco di Napoli cu privire la aplicarea anumitor dispoziții.

În special, prin intermediul unei interpretații largi ale art. 9 din Legea nr. 503 din 1992 (denumită în continuare Legea nr. 503/92) și a art. 3 din Legea nr. 421 din 23 octombrie 1992 (denumită în continuare Legea nr. 421/92) (a se vedea legislația internă relevantă) Banco di Napoli a încercat să suprimați sistemul de perequazione aziendale calculat pe baza creșterilor salariale ale angajaților lucrători în graduri egale de serviciu, de asemenea în ceea ce privește persoanele care au fost deja pensionate, limitând perequația acesteia la una automată, și anume o creștere simplă în funcție de costul de viață (perequazione legale), care a dus la o pensie mai puțin substanțială.

12. Cu toate acestea, în conformitate cu legea nr. 218 din 30 iulie 1990 (reforma Amato), în special art. 3 alin. (1) și (2) și art. 3 din Legea nr. 421 din 23 octombrie 1992 (a se vedea legislația internă relevantă), această suprimare se limitează numai persoanelor încă ocupate și nu persoane care beneficiază deja de o pensie. Într-adevăr, persoanele încă ocupate au primit posibilitatea de a accepta alte beneficii, astfel cum au fost convenite prin intermediul negocierii colective corporative. 13. La o dată neespecificată, un număr de pensionari din poziția reclamanților au instituit proceduri civile care contestă acțiunile Banco di Napoli, deoarece, în consecință, au primit sume mai mici decât cele la care au susținut că au avut dreptul.

Ei au subliniat faptul că Legile nr. 503/92 și 421/92 au protejat orice tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care s-au retras înainte de 31 decembrie 1990. Astfel, au solicitat instanței să constate că au dreptul de a menține sistemul de perequazione aziendale aplicat înainte de promulgarea acestor legi și de a ordona Banco di Napoli să plătească sumele pe care le-a eșuat să le plătească. 14. Prin hotărârea din 31 octombrie 1994 în Acocella și alții c. Banco di Napoli, instanța internă a susținut argumentele reclamanților, susținând că au dreptul de a rămâne sub sistemul de perequazione aziendale chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 503/92. Același lucru a fost confirmat în o serie de alte hotărâri din diferite jurisdicții, inclusiv Curtea de Casație (de exemplu, hotărârile nr. 1388/00 și 12912/00) și, mai ales, Curtea de Casație în formarea sa finală, și anume, șederea ca instanță completă (Sezione Unite).

9024/01) din 3 iulie 2001 a susținut argumentul reclamanților pe baza interpretării Legii nr. 503/92 și a Legii nr. 497 și, respectiv, nr. 449 din 1996 și 1997, care s-au referit explicit la perequazione aziendale, confirmând că aceasta nu a fost abrogată de legile din 1992. Amendamentele impugate se aplică numai persoanelor încă ocupate și nu persoanelor care s-au pensionat la 31 decembrie 1990 sau înainte de 31 decembrie 1990. În consecință, dreptul contestat a fost legitim datorită foștilor angajați din Banco di Napoli care s-au pensionat până la 31 decembrie 1990 pentru perioada între 1 ianuarie 1994 (data în care a încetat suspendarea generală a ajustărilor de pensii) până la 26 iulie 1996 (data în care a început o nouă suspendare a acestor ajustări în ceea ce privește Banco di Napoli).

15. Această interpretare a continuat să fie urmată în mod uniform de toți judecătorii care stau în aceste cazuri. 16. Apoi, au avut loc diverse amendamente legislative care au încercat să limiteze aplicarea sistemului de perequazione aziendale.

Acestea au culminat în promulgarea articolului 1 punctul 55 din Legea nr. 243/04, care a interpretat legea relevantă în sensul că angajații pensionați din Banco di Napoli nu mai puteau beneficia de sistemul de perequazione aziendale și a făcut-o eficace retroactiv, cu efect din 1992. 17. Între timp, secțiunea 59 punctul 4 din Legea nr. 449 din 27 decembrie 1997 (legge finanziaria din 1998) a suprimat definitiv toate sistemele de perequazione aziendale, începând cu 1 ianuarie 1998. 18. Astfel, în general, sistemul de ajustare a pensiilor în conformitate cu perequazione aziendale a fost recunoscut și a rămas în vigoare din 1994 până în decembrie 1997 (deocamdată înainte de intrarea în vigoare a legii finanțare din 1998) pentru alte entități bancare publice care au aplicat anterior un sistem de perequazione aziendale, cu excepția Banco di Napoli.

În realitate, acest beneficiu a fost deja suspendat în ceea ce privește angajații Banco di Napoli (și Banco di Sicilia) cu efect de la 26 iulie 1996 prin intermediul legii Salvabanco. Astfel, pentru angajații acesteia, sistemul de perequazione aziendale ar fi aplicat numai între 1 ianuarie 1994 și 26 iulie 1996. 19. În 1996, reclamanții au inițiat o procedură cu privire la liniile procedurii menționate mai sus, și anume că legile nr. 503/92 și 421/92 au protejat orice tratamente mai favorabile aplicabile persoanelor care s-au retras înainte de 31 decembrie 1990. Astfel, ei au solicitat Tribunalului de la Naples (Secțiunea Labour) să constate că au dreptul de a menține sistemul de perequazione aziendale aplicat înainte de promulgarea unor astfel de legi și de a ordona Banco di Napoli să plătească sumele pe care nu le-a plătit.

20. Reclamanții așteptau un rezultat favorabil având în vedere jurisprudența respectivă. Într-adevăr, în conformitate cu cele din urmă, prin hotărârea din 26 februarie 2001, Tribunalul de la Naples (Secțiunea Labour) a constatat în favoarea reclamanților, care a ordonat ca Banco di Napoli să plătească sumele în curs cu creșterea inflației și dobânda juridică să se desfășoare începând cu 1 ianuarie 1994. 21. Prin recurs, prin hotărârea din 24 aprilie 2004, Curtea de Apel din Napoli a confirmat hotărârea de primă instanță care susține dreptul reclamanților de a fi acoperită de sistemul de perequazione aziendale, cu toate acestea numai pentru perioada de la 1 ianuarie 1994 (data în care a încetat suspendarea generală a ajustărilor de pensii) până la 26 iulie 1996 (data în care a început o nouă suspendare a acestor ajustări în ceea ce privește Banco di Napoli).

23. Prin hotărârea (nr. 22701/06) din 19 septembrie 2006 depusă în registrul relevant la 23 octombrie 2006, Curtea de Casație a anulat hotărârile judecătorilor și a constatat împotriva reclamanților, ordonând costurile celor trei instanțe judecătorești să fie plătite în mod egal între părți. Curtea de Casație a susținut motivul pentru care Curtea de apel de la Napoli nu ar fi putut lua în considerare legea nr. 243/04 - nu încă în vigoare la momentul hotărârii sale - o lege de interpretare aplicabilă retroactivă, care a fost concepută pentru a rezolva un conflict de interpretare care a fost prezent în jurisprudența internă și care în cele din urmă a fost rezolvată de Curtea de Casație (Sezioni Unite).

De fapt, Legea nr. 243/04 a fost adoptată pentru a rezolva problema cu privire la dacă articolele 9 și 11 din Legea nr. 503/92 a aplicat numai angajaților încă în serviciu sau, de asemenea, pensionaților pensionați, și cu condiția ca, începând cu 1994, o perequazione legală (creșterea conform standardului de viață) să se aplice „toți” pensionaților, indiferent de data pensionării lor. 24. Curtea de Casație a respins o afirmație de inconstituționalitate în măsura în care această lege interpretativă a avut efecte retroactive care afectează principiul securității juridice și judiciare. În acest sens, aceasta a făcut referire la hotărârile anterioare ale Curții Constituționale, care au susținut că legislatorul ar putea impune norme care specifică sensul altor norme, în măsura în care semnificația era una dintre opțiunile care rezultă din textul original și în conformitate cu principiul raționalității.

25. În 2007, în două cazuri civile diferite, Curtea de Casație a adresat chestiunea Curții Constituționale, având în vedere punctul 55 din Legea nr. 243/04 a susținut chestiuni de constituționalitate pe o serie de motive: i) recurgerea la normele de interpretare autentică ar fi irezonabilă în astfel de circumstanțe, fiind disproporționată și contraproductivă vizavis obiectivul căutat, și anume extincția procedurilor litigioase; ii) legea impugnată ar face să determine interesul părților depinde de un factor neconstituțional, și anume lungimea procedurii, și ar constitui o inegalitate de tratament între persoanele ale căror proceduri s-au încheiat și alții ale căror proceduri sunt încă pendenti; iii) legea impuginoasă ar înlătura injustificabil rolul Curții de Casație.

26. Prin o hotărâre depusă în registr la 7 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a susținut legitimitatea Legii nr. 243/04, considerând că legea impugnată este o norma interpretativă a dispozițiilor legii nr. 503/92, care a eradicat perequazione aziendale pentru toți pensionații, indiferent de data pensionării lor. Într-adevăr, natura interpretativă a normei a fost evidentă deoarece a confirmat unul dintre posibilele sensuri ale textului inițial din 1992, care a fost, de asemenea, susținută într-o anumită jurisprudență. Legea impugnată a fost rezonabilă deoarece are ca scop realizarea recunoașterii unui tratament egal și homogen al tuturor pensionaților în cadrul regimurilor integrative actuale.

În plus, această lege nu a sporit procedurile litigioase deoarece le-a făcut previzibil rezultatul. În ceea ce privește celelalte inconveniente menționate de Curtea de Casație, a considerat că acestea au apărut dintr-un număr aleatoriu de circumstanțe și nu erau suficiente pentru a considera neconstituțională normă. Acesta a considerat, de asemenea, că legislatorul ar putea adopta legi interpretative, odată ce s-au bazat pe unul dintre posibilele sensuri ale textului original, chiar dacă ar fi existat o jurisprudență consecventă cu privire la această chestiune, și acest lucru nu a influențat rolul Curții de Casezare.

27. Legea nr. 218 din 30 iulie 1990, în măsura în care este cazul, se menționează după cum urmează: Secțiunea 1 „Angajații băncilor publice vor rămâne supuși dispozițiilor în vigoare la data intrării în vigoare a prezentei legi, până la reînnoirea contractului național de negociere colectivă aplicabil categoriiiilor relevante sau până la stabilirea unui nou contract suplimentar de societate. Secțiunea 2 Acest lucru nu aduce atingere drepturilor angajaților, efectelor legilor sau legilor speciale referitoare la natura originală a entității publice relevante.” 28. Secțiunea 3 și 4 din Legea nr. 357 din 20 noiembrie 1990, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: Secțiunea 3 „(3) Ratele de pensii care urmează să fie plătite de către sistemul special de gestionare sunt supuse egalizării automate a asigurării generale obligatorii.

(4) Cei care au dreptul la pensii sau la alte asigurări (în conformitate cu alin. (1) ((înregistrarea cu INPS a angajaților băncii)) își păstrează dreptul la un tratament de bunăstare global mai favorabil, în conformitate cu asigurarea obligatorie de invaliditate, vârstă și supraviețuitor, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1)... este efectuată fără a aduce atingere unei plăți de asistență socială globală mai favorabile, astfel cum este prevăzută de asigurarea obligatorie a invalidității, a vârstei și a supraviețuitorilor ... care rămâne aplicabilă.

(2) Diferența dintre plățile globale de bunăstare menționate în alin. (1) (tempo per tempo determinato) și pensia, sau rata pensiei, care urmează să fie acoperită de sistemul special de gestionare (în conformitate cu alineatele (2) și 3), după cum a crescut cu egalizarea automată, va fi plătită de către angajator.” 29. Secțiunea 3 alin. (1) din Legea nr. 421/92 a delegat Guvernului în promulgarea legii relevante în conformitate cu următoarele principii, care, în măsura în care se menționează după cum urmează: „p) principiile și criteriile menționate mai sus (...) se aplică angajaților, astfel cum se menționează în secțiunea 2 din Legea nr. 357/90 (persoanele ocupate la 31 decembrie 1990)” 30. Secțiunea 9 alineatele 2 și 3 din Legea nr. 503/92, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: „(2) Secțiunile 2, 3, 8, 10, 11, 12 și 13 se aplică în ceea ce privește regimurile suplimentare ale societăților cu care angajații, astfel cum se menționează în secțiunea 2 din Legea nr. 357/90 (persoanele care ocupă un loc de muncă la 31 decembrie 1990) sunt înregistrate.

(3) Variația plăților cu pensii ca urmare a alineatului (2) evaluează suma globală (în conformitate cu secțiunea 4 din Legea nr. 357/90) cu excepția cazului în care nu s-a convenit altfel prin negociere colectivă.” 31. Secțiunea 1 punctul 55 din Legea nr. 243/04 (în ceea ce privește normele de pensie în sectorul bunăstării publice, în sprijinul bunăstării complementare și ocupației stabile și pentru reorganizarea entităților de bunăstare și asistență obligatorie), în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „Pentru a extinge litigiul judiciar conflictiu în ceea ce privește plățile corespunzătoare fiecărei categorii de pensionari înregistrați deja în regimurile de bunăstare echivalentă, prin recunoașterea deplină a unei plăți egale și homogene pentru toți pensionarii înregistrați în vigoare, secțiunea 3 alineatul (1) litera (p) din Legea nr. 421 din 23 octombrie 1992 și art. 9 alineatul (2) din Decretul legislativ nr. 503 din 30 decembrie 1992 se aplică plăților globale primite de pensionari în conformitate cu art. 3 din Decretul legislativ nr. 357 din 20 noiembrie 1990. Cheltuielile relevante trebuie suportate de asigurarea generală obligatorie.”

6. The applicants were born in 1939, 1933, 1933 and 1925 respectively and lived in Italy. 7. The applicants are all pensioners (retired prior to 31 December 1990) and former employees of the Banco Di Napoli (a banking group which was originally a public entity and was later privatised). 8. Before their privatisation, the Banco di Napoli and the Banco di Sicilia were subject to exclusive welfare systems according to Articles 11 and 39 of Law no. 486 of 1985. Their employees benefited from a more favourable equalisation mechanism (meccanismo perequativo) than that available to persons registered with the general compulsory insurance (assicurazione generale obligatoria). In particular, the annual pension increase of their pensioners was calculated on the basis of the salary increases of working employees in equal grades of service (perequazione aziendale).

9. In 1990 the Amato reform provided for the privatisation of public banks such as the Banco di Napoli. It suppressed their exclusive pension regimes, replacing them by integrated ones. It provided for the registration of the Banco di Napoli employees with a new welfare management system which was part of the general obligatory insurance managed by the Istituto Nazionale della Previdenza Sociale (“INPS”), an Italian welfare entity. 10. In 1992 a further partial pension reform took place. 11. In 1993 a number of former employees who had by then retired, entered into a dispute with the Banco di Napoli about the application of certain provisions.

In particular, by means of a wide interpretation of section 9 of Law no. 503 of 1992 (hereinafter Law no. 503/92) and section 3 of Law no. 421 of 23 October 1992 (hereinafter Law no. 421/92) (see Relevant domestic law) the Banco di Napoli attempted to suppress the system of perequazione aziendale calculated on the basis of the salary increases of working employees in equal grades of service, also in respect of persons who were already retired, limiting the latter’s perequazione to an automatic one, namely a simple increase according to the cost of living (perequazione legale), which resulted in a less substantial pension.

12. The latter stand was taken notwithstanding that, according to the applicants, Law no. 218 of 30 July 1990 (Amato reform), particularly its section 3 paragraph 1 and 2, and section 3 of Law no. 421 of 23 October 1992 (see Relevant domestic law), limited this suppression solely to persons still employed and not persons already receiving a pension. Indeed persons still employed had been given the option of taking up other benefits as agreed by means of corporate collective bargaining. 13. On an unspecified date a number of pensioners in the applicants’ position instituted civil proceedings contesting the actions of the Banco di Napoli, since as a consequence they were receiving lesser amounts than those they claimed to be entitled to.

They highlighted that Laws nos. 503/92 and 421/92 safeguarded any more favourable treatment applicable to persons who had retired prior to 31 December 1990. Thus, they requested the court to find that they had a right to retain the system of perequazione aziendale as applied before the enactment of such laws, and to order the Banco di Napoli to pay the sums it had failed to pay them. 14. By a judgment of 31 October 1994 in Acocella and others v. Banco di Napoli, the domestic court upheld the claimants’ arguments, holding that they had a right to remain under the system of perequazione aziendale even following the entry into force of Law no. 503/92. The same was confirmed in a number of other judgments in various jurisdictions, including the Court of Cassation (for example, judgments nos.

1388/00 and 12912/00) and more specifically the Court of Cassation in its ultimate formation, namely, sitting as a full court (Sezione Unite). The latter in its judgment (no. 9024/01) of 3 July 2001 upheld the claimants’ argument on the basis of the interpretation of Law no. 503/92 and Laws nos. 497 and 449 of 1996 and 1997 respectively, which explicitly made reference to perequazione aziendale, confirming that it had not been abrogated by the 1992 laws. The impugned amendments applied solely to persons still employed and not to persons who had retired on or before 31 December 1990. In consequence, the contested right was legitimately due to the former Banco di Napoli employees who had retired by 31 December 1990, for the period between 1 January 1994 (date when a general suspension of pension adjustments ceased) to 26 July 1996 (date when a new suspension of such adjustments started in respect of the Banco di Napoli).

15. This interpretation continued to be followed uniformly by all the judges sitting in such cases. 16. Subsequently, various legislative amendments took place attempting to limit the application of the system of perequazione aziendale.

These culminated in the enactment of section 1 paragraph 55 of Law no. 243/04, which interpreted the relevant law to the effect that retired employees of the Banco di Napoli could no longer benefit from the system of perequazione aziendale and made it effective retroactively, with effect from 1992. 17. In the meantime, section 59 paragraph 4 of Law no. 449 of 27 December 1997 (legge finanziaria of 1998) had definitively suppressed all systems of perequazione aziendale, as from 1 January 1998. 18. Thus, generally the system of pension adjustment according to perequazione aziendale had been recognised and remained in force from 1994 to December 1997 (just before the entry into force of the legge finanziaria of 1998) for other public banking entities that had previously applied a system of perequazione aziendale, except for the Banco di Napoli.

In reality, this benefit had already been suspended in respect of the employees of the Banco di Napoli (and Banco di Sicilia) with effect from 26 July 1996 by means of the Salvabanco law. Thus, for the latter’s employees the system of perequazione aziendale would have applied only from 1 January 1994 to 26 July 1996. 19. In 1996 the applicants instituted proceedings on the lines of the proceedings mentioned above, namely they argued that Laws nos. 503/92 and 421/92 safeguarded any more favourable treatments applicable to persons who had retired prior to 31 December 1990. Thus, they requested the Naples Tribunal (Labour Section) to find that they had a right to retain the system of perequazione aziendale as applied before the enactment of such laws and to order the Banco di Napoli to pay the sums it had failed to pay them.

20. The applicants expected a favourable outcome in view of the then applicable case-law. Indeed, in accordance with the latter, by a judgment of 26 February 2001, the Naples Tribunal (Labour Section) found in favour of the applicants. It ordered the Banco di Napoli to pay the outstanding amounts with inflation increases and legal interest to run from 1 January 1994. 21. On appeal, by a judgment of 24 April 2004, the Naples Court of Appeal confirmed the first-instance judgment upholding the applicants’ right to be covered by the system of perequazione aziendale, however only for the period from 1 January 1994 (date when a general suspension of pension adjustments ceased) to 26 July 1996 (date when a new suspension of such adjustments started in respect of the Banco di Napoli).

22. The Banco di Napoli appealed. 23. By a judgment (no. 22701/06) of 19 September 2006 deposited in the relevant registry on 23 October 2006 the Court of Cassation reversed the lower courts’ judgments and found against the applicants, ordering the costs of the three court instances to be paid equally between the parties. The Court of Cassation upheld the ground of appeal that the Naples Court of Appeal could not have taken account of Law no. 243/04 - not yet in force at the time of its judgment - an interpretation law applicable retroactively, which was designed to resolve a conflict of interpretation which had been present in domestic case-law and which had ultimately been resolved by the Court of Cassation (Sezioni Unite).

Indeed, Law no. 243/04 was enacted to resolve the matter as to whether Articles 9 and 11 of Law no. 503/92 applied only to employees still in service or also to retired pensioners, and provided that as from 1994 onwards a perequazione legale (increase according to the standard of living) had to apply to “all” pensioners, irrespective of their date of retirement. 24. The Court of Cassation rejected a claim of unconstitutionality in so far as this interpretative law had retroactive effects impinging on the principle of legal and judicial certainty. In this respect it referred to previous Constitutional Court judgments which held that the legislator could impose norms specifying the meaning of other norms in so far as the meaning was one of the options emanating from the original text and in conformity with the principle of rationality.

25. In 2007, in two different civil cases, the Court of Cassation referred the matter to the Constitutional Court considering that paragraph 55 of Law no. 243/04 raised issues of constitutionality on a number of grounds: i) recourse to norms of authentic interpretation would be unreasonable in such circumstances, it being disproportionate and counterproductive visàvis the aim sought, namely the extinction of contentious proceedings; ii) the impugned law would make the determination of the parties interest dependent on an unconstitutional factor, namely the length of proceedings, and would constitute an inequality of treatment between persons whose proceedings have terminated and others whose proceedings were still pending; iii) the impugned law would unreasonably obliterate the role of the Court of Cassation.

26. By a judgment filed in the registry on 7 November 2008, the Constitutional Court upheld the legitimacy of Law no. 243/04. It considered that the impugned law was an interpretative norm to the provisions of law no. 503/92 which eradicated perequazione aziendale for all pensioners, irrespective of their date of retirement. Indeed, the interpretative nature of the norm was evident since it had confirmed one of the possible meanings of the original 1992 text, which had also been upheld in some jurisprudence. The impugned law had been reasonable because it aimed to achieve recognition of an equal and homogenous treatment of all pensioners under the current integrative regimes. Moreover, this law had not augmented contentious proceedings since it had rendered their outcome foreseeable.

As to the other inconveniences mentioned by the Court of Cassation, it considered that these arose from a random number of circumstances and was not sufficient to consider the norm unconstitutional. It further considered that the legislator could enact interpretative laws, once they were based on one of the possible meanings of the original text even if there had been consistent jurisprudence about the matter, and this did not affect the role of the Court of Cassation. 27. Law no. 218 of 30 July 1990, in so far as relevant, reads as follows: Section 1 “Employees of public banks will remain subject to the provisions in force on the date of the entry into force of the present law, up to the renewal of the national collective bargaining contract applicable to the relevant category or up to the stipulation of a new additional corporate contract.

Section 2 The foregoing is without prejudice to the said employees’ acquired rights, effects of special laws or laws pertaining to the original nature of the relevant public entity.” 28. Sections 3 and 4 of Law no. 357 of 20 November 1990, in so far as relevant, read as follows: Section 3 “(3) The pension rates to be paid by the special management system are subject to automatic equalisation of the compulsory general insurance. (4) Those entitled to pensions or other insurances (in accordance with paragraph 1 ((registration with INPS of bank employees)) retain their right to the more favourable global welfare treatment as provided for by the obligatory invalidity, old-age and survivors’ insurance as provided in the following Article.

Section 4 (1) ... is made without prejudice to a more favourable global welfare payment as provided for by the compulsory invalidity, old age and survivors insurance ... which remains applicable.

(2) The difference between the global welfare payments mentioned in paragraph 1 (tempo per tempo determinato) and the pension, or rate of pension, to be covered by the special management system (according to paragraphs 2 and 3), as increased by automatic equalisation, is to be paid by the employer.” 29. Section 3 paragraph 1 of Law no. 421/92 delegated to the Government the enactment of the relevant law in accordance with the following principles, which in so far as relevant read as follows: “(p) the principles and criteria mentioned above (...) apply to employees as mentioned in section 2 of Law no. 357/90 (persons in employment on 31 December 1990)” 30. Section 9 paragraphs 2 and 3, of Law no. 503/92, in so far as relevant, reads as follows: “(2) Sections 2, 3, 8, 10, 11, 12, and 13 apply with respect to supplementary company regimes with which the employees as mentioned in section 2 of Law no. 357/90 (persons in employment on 31 December 1990) are registered.

(3) Variation to pension payments as a result of paragraph 2 weigh upon the global sum (in accordance with section 4 of Law no. 357/90) unless otherwise agreed through collective bargaining.” 31. Section 1 paragraph 55 of Law no. 243/04 (regarding pension norms in the sector of public welfare, in support of complementary welfare and stable occupation and for the reorganisation of welfare entities and compulsory assistance), in so far as relevant, reads as follows: “In order to extinguish the contentious judicial litigation relative to payments corresponding to each category of pensioners already registered under equivalent welfare regimes, by means of a full recognition of an equal and homogenous payment to all pensioners registered with the supplementary regimes in force, section 3 (1) (p) of Law no. 421 of 23 October 1992 and Article 9 (2) of Legislative Decree no 503 of 30 December 1992, applies to the global payment received by the pensioners in accordance with Article 3 of Legislative Decree no. 357 of 20 November 1990. The relevant expense is to be borne by the obligatory general insurance.”