CASE OF ARRAS AND OTHERS v. ITALY

Reclamanții s-au născut în 1939, 1933, 1933 și, respectiv, 1925 și au trăit în Italia. Reclamanții sunt pensionari (pensionati înainte de 31 decembrie 1990) și fosti angajați ai Banco Di Napoli (un grup bancar care a fost inițial o entitate publică și a fost privatizat ulterior). Înainte de privatizarea lor, Banco di Napoli și Banco di Sicilia erau supuși unor sisteme de bunăstare exclusive în conformitate cu art. 11 și 39 din Legea nr. 486 din 1985. Angajații lor au beneficiat de un mecanism de egalizare mai favorabil (meccanismo perequativo) decât cel disponibil persoanelor înregistrate în asigurarea obligatorie generală (assicurazione generală obligatorie). În special, creșterea anuală a pensiilor a pensionaților lor a fost calculată pe baza creșterilor salariale ale angajaților lucrători în graduri egale de serviciu (perequazione aziendale). În 1990, reforma Amato a prevăzut privatizarea băncilor publice, cum ar fi Banco di Napoli. A suprimat regimurile lor exclusive de pensii, înlocuind-le cu cele integrate. Acesta prevede înregistrarea angajaților Banco di Napoli cu un nou sistem de gestiune socială care face parte din asigurarea obligatorie generală administrată de Istituto Nazionale della Previdenza Sociale („INPS”), o entitate de asistență socială italiană. 10. În 1992 a avut loc o nouă reformă parțială a pensiilor. 11. În 1993 un număr de foști angajați care au fost pensionați, au intrat într-un litigiu cu Banco di Napoli cu privire la aplicarea anumitor dispoziții. În special, prin intermediul unei interpretații largi ale art. 9 din Legea nr. 503 din 1992 (denumită în continuare Legea nr. 503/92) și a art. 3 din Legea nr. 421 din 23 octombrie 1992 (denumită în continuare Legea nr. 421/92) (a se vedea legislația internă relevantă) Banco di Napoli a încercat să suprimați sistemul de perequazione aziendale calculat pe baza creșterilor salariale ale angajaților lucrători în graduri egale de serviciu, de asemenea în ceea ce privește persoanele care au fost deja pensionate, limitând perequația acesteia la una automată, și anume o creștere simplă în funcție de costul de viață (perequazione legale), care a dus la o pensie mai puțin substanțială. 12. Cu toate acestea, în conformitate cu legea nr. 218 din 30 iulie 1990 (reforma Amato), în special art. 3 alin. (1) și (2) și art. 3 din Legea nr. 421 din 23 octombrie 1992 (a se vedea legislația internă relevantă), această suprimare se limitează numai persoanelor încă ocupate și nu persoane care beneficiază deja de o pensie. Într-adevăr, persoanele încă ocupate au primit posibilitatea de a accepta alte beneficii, astfel cum au fost convenite prin intermediul negocierii colective corporative. 13. La o dată neespecificată, un număr de pensionari din poziția reclamanților au instituit proceduri civile care contestă acțiunile Banco di Napoli, deoarece, în consecință, au primit sume mai mici decât cele la care au susținut că au avut dreptul. Ei au subliniat faptul că Legile nr. 503/92 și 421/92 au protejat orice tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care s-au retras înainte de 31 decembrie 1990. Astfel, au solicitat instanței să constate că au dreptul de a menține sistemul de perequazione aziendale aplicat înainte de promulgarea acestor legi și de a ordona Banco di Napoli să plătească sumele pe care le-a eșuat să le plătească. 14. Prin hotărârea din 31 octombrie 1994 în Acocella și alții c. Banco di Napoli, instanța internă a susținut argumentele reclamanților, susținând că au dreptul de a rămâne sub sistemul de perequazione aziendale chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 503/92. Același lucru a fost confirmat în o serie de alte hotărâri din diferite jurisdicții, inclusiv Curtea de Casație (de exemplu, hotărârile nr. 1388/00 și 12912/00) și, mai ales, Curtea de Casație în formarea sa finală, și anume, șederea ca instanță completă (Sezione Unite). 9024/01) din 3 iulie 2001 a susținut argumentul reclamanților pe baza interpretării Legii nr. 503/92 și a Legii nr. 497 și, respectiv, nr. 449 din 1996 și 1997, care s-au referit explicit la perequazione aziendale, confirmând că aceasta nu a fost abrogată de legile din 1992. Amendamentele impugate se aplică numai persoanelor încă ocupate și nu persoanelor care s-au pensionat la 31 decembrie 1990 sau înainte de 31 decembrie 1990. În consecință, dreptul contestat a fost legitim datorită foștilor angajați din Banco di Napoli care s-au pensionat până la 31 decembrie 1990 pentru perioada între 1 ianuarie 1994 (data în care a încetat suspendarea generală a ajustărilor de pensii) până la 26 iulie 1996 (data în care a început o nouă suspendare a acestor ajustări în ceea ce privește Banco di Napoli). 15. Această interpretare a continuat să fie urmată în mod uniform de toți judecătorii care stau în aceste cazuri. 16. Apoi, au avut loc diverse amendamente legislative care au încercat să limiteze aplicarea sistemului de perequazione aziendale. Acestea au culminat în promulgarea articolului 1 punctul 55 din Legea nr. 243/04, care a interpretat legea relevantă în sensul că angajații pensionați din Banco di Napoli nu mai puteau beneficia de sistemul de perequazione aziendale și a făcut-o eficace retroactiv, cu efect din 1992. 17. Între timp, secțiunea 59 punctul 4 din Legea nr. 449 din 27 decembrie 1997 (legge finanziaria din 1998) a suprimat definitiv toate sistemele de perequazione aziendale, începând cu 1 ianuarie 1998. 18. Astfel, în general, sistemul de ajustare a pensiilor în conformitate cu perequazione aziendale a fost recunoscut și a rămas în vigoare din 1994 până în decembrie 1997 (deocamdată înainte de intrarea în vigoare a legii finanțare din 1998) pentru alte entități bancare publice care au aplicat anterior un sistem de perequazione aziendale, cu excepția Banco di Napoli. În realitate, acest beneficiu a fost deja suspendat în ceea ce privește angajații Banco di Napoli (și Banco di Sicilia) cu efect de la 26 iulie 1996 prin intermediul legii Salvabanco. Astfel, pentru angajații acesteia, sistemul de perequazione aziendale ar fi aplicat numai între 1 ianuarie 1994 și 26 iulie 1996. 19. În 1996, reclamanții au inițiat o procedură cu privire la liniile procedurii menționate mai sus, și anume că legile nr. 503/92 și 421/92 au protejat orice tratamente mai favorabile aplicabile persoanelor care s-au retras înainte de 31 decembrie 1990. Astfel, ei au solicitat Tribunalului de la Naples (Secțiunea Labour) să constate că au dreptul de a menține sistemul de perequazione aziendale aplicat înainte de promulgarea unor astfel de legi și de a ordona Banco di Napoli să plătească sumele pe care nu le-a plătit. 20. Reclamanții așteptau un rezultat favorabil având în vedere jurisprudența respectivă. Într-adevăr, în conformitate cu cele din urmă, prin hotărârea din 26 februarie 2001, Tribunalul de la Naples (Secțiunea Labour) a constatat în favoarea reclamanților, care a ordonat ca Banco di Napoli să plătească sumele în curs cu creșterea inflației și dobânda juridică să se desfășoare începând cu 1 ianuarie 1994. 21. Prin recurs, prin hotărârea din 24 aprilie 2004, Curtea de Apel din Napoli a confirmat hotărârea de primă instanță care susține dreptul reclamanților de a fi acoperită de sistemul de perequazione aziendale, cu toate acestea numai pentru perioada de la 1 ianuarie 1994 (data în care a încetat suspendarea generală a ajustărilor de pensii) până la 26 iulie 1996 (data în care a început o nouă suspendare a acestor ajustări în ceea ce privește Banco di Napoli). 23. Prin hotărârea (nr. 22701/06) din 19 septembrie 2006 depusă în registrul relevant la 23 octombrie 2006, Curtea de Casație a anulat hotărârile judecătorilor și a constatat împotriva reclamanților, ordonând costurile celor trei instanțe judecătorești să fie plătite în mod egal între părți. Curtea de Casație a susținut motivul pentru care Curtea de apel de la Napoli nu ar fi putut lua în considerare legea nr. 243/04 - nu încă în vigoare la momentul hotărârii sale - o lege de interpretare aplicabilă retroactivă, care a fost concepută pentru a rezolva un conflict de interpretare care a fost prezent în jurisprudența internă și care în cele din urmă a fost rezolvată de Curtea de Casație (Sezioni Unite). De fapt, Legea nr. 243/04 a fost adoptată pentru a rezolva problema cu privire la dacă articolele 9 și 11 din Legea nr. 503/92 a aplicat numai angajaților încă în serviciu sau, de asemenea, pensionaților pensionați, și cu condiția ca, începând cu 1994, o perequazione legală (creșterea conform standardului de viață) să se aplice „toți” pensionaților, indiferent de data pensionării lor. 24. Curtea de Casație a respins o afirmație de inconstituționalitate în măsura în care această lege interpretativă a avut efecte retroactive care afectează principiul securității juridice și judiciare. În acest sens, aceasta a făcut referire la hotărârile anterioare ale Curții Constituționale, care au susținut că legislatorul ar putea impune norme care specifică sensul altor norme, în măsura în care semnificația era una dintre opțiunile care rezultă din textul original și în conformitate cu principiul raționalității. 25. În 2007, în două cazuri civile diferite, Curtea de Casație a adresat chestiunea Curții Constituționale, având în vedere punctul 55 din Legea nr. 243/04 a susținut chestiuni de constituționalitate pe o serie de motive: i) recurgerea la normele de interpretare autentică ar fi irezonabilă în astfel de circumstanțe, fiind disproporționată și contraproductivă vizavis obiectivul căutat, și anume extincția procedurilor litigioase; ii) legea impugnată ar face să determine interesul părților depinde de un factor neconstituțional, și anume lungimea procedurii, și ar constitui o inegalitate de tratament între persoanele ale căror proceduri s-au încheiat și alții ale căror proceduri sunt încă pendenti; iii) legea impuginoasă ar înlătura injustificabil rolul Curții de Casație. 26. Prin o hotărâre depusă în registr la 7 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a susținut legitimitatea Legii nr. 243/04, considerând că legea impugnată este o norma interpretativă a dispozițiilor legii nr. 503/92, care a eradicat perequazione aziendale pentru toți pensionații, indiferent de data pensionării lor. Într-adevăr, natura interpretativă a normei a fost evidentă deoarece a confirmat unul dintre posibilele sensuri ale textului inițial din 1992, care a fost, de asemenea, susținută într-o anumită jurisprudență. Legea impugnată a fost rezonabilă deoarece are ca scop realizarea recunoașterii unui tratament egal și homogen al tuturor pensionaților în cadrul regimurilor integrative actuale. În plus, această lege nu a sporit procedurile litigioase deoarece le-a făcut previzibil rezultatul. În ceea ce privește celelalte inconveniente menționate de Curtea de Casație, a considerat că acestea au apărut dintr-un număr aleatoriu de circumstanțe și nu erau suficiente pentru a considera neconstituțională normă. Acesta a considerat, de asemenea, că legislatorul ar putea adopta legi interpretative, odată ce s-au bazat pe unul dintre posibilele sensuri ale textului original, chiar dacă ar fi existat o jurisprudență consecventă cu privire la această chestiune, și acest lucru nu a influențat rolul Curții de Casezare. 27. Legea nr. 218 din 30 iulie 1990, în măsura în care este cazul, se menționează după cum urmează: Secțiunea 1 „Angajații băncilor publice vor rămâne supuși dispozițiilor în vigoare la data intrării în vigoare a prezentei legi, până la reînnoirea contractului național de negociere colectivă aplicabil categoriiiilor relevante sau până la stabilirea unui nou contract suplimentar de societate. Secțiunea 2 Acest lucru nu aduce atingere drepturilor angajaților, efectelor legilor sau legilor speciale referitoare la natura originală a entității publice relevante.” 28. Secțiunea 3 și 4 din Legea nr. 357 din 20 noiembrie 1990, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: Secțiunea 3 „(3) Ratele de pensii care urmează să fie plătite de către sistemul special de gestionare sunt supuse egalizării automate a asigurării generale obligatorii. (4) Cei care au dreptul la pensii sau la alte asigurări (în conformitate cu alin. (1) ((înregistrarea cu INPS a angajaților băncii)) își păstrează dreptul la un tratament de bunăstare global mai favorabil, în conformitate cu asigurarea obligatorie de invaliditate, vârstă și supraviețuitor, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1)... este efectuată fără a aduce atingere unei plăți de asistență socială globală mai favorabile, astfel cum este prevăzută de asigurarea obligatorie a invalidității, a vârstei și a supraviețuitorilor ... care rămâne aplicabilă. (2) Diferența dintre plățile globale de bunăstare menționate în alin. (1) (tempo per tempo determinato) și pensia, sau rata pensiei, care urmează să fie acoperită de sistemul special de gestionare (în conformitate cu alineatele (2) și 3), după cum a crescut cu egalizarea automată, va fi plătită de către angajator.” 29. Secțiunea 3 alin. (1) din Legea nr. 421/92 a delegat Guvernului în promulgarea legii relevante în conformitate cu următoarele principii, care, în măsura în care se menționează după cum urmează: „p) principiile și criteriile menționate mai sus (...) se aplică angajaților, astfel cum se menționează în secțiunea 2 din Legea nr. 357/90 (persoanele ocupate la 31 decembrie 1990)” 30. Secțiunea 9 alineatele 2 și 3 din Legea nr. 503/92, în măsura în care este cazul, se citește după cum urmează: „(2) Secțiunile 2, 3, 8, 10, 11, 12 și 13 se aplică în ceea ce privește regimurile suplimentare ale societăților cu care angajații, astfel cum se menționează în secțiunea 2 din Legea nr. 357/90 (persoanele care ocupă un loc de muncă la 31 decembrie 1990) sunt înregistrate. (3) Variația plăților cu pensii ca urmare a alineatului (2) evaluează suma globală (în conformitate cu secțiunea 4 din Legea nr. 357/90) cu excepția cazului în care nu s-a convenit altfel prin negociere colectivă.” 31. Secțiunea 1 punctul 55 din Legea nr. 243/04 (în ceea ce privește normele de pensie în sectorul bunăstării publice, în sprijinul bunăstării complementare și ocupației stabile și pentru reorganizarea entităților de bunăstare și asistență obligatorie), în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „Pentru a extinge litigiul judiciar conflictiu în ceea ce privește plățile corespunzătoare fiecărei categorii de pensionari înregistrați deja în regimurile de bunăstare echivalentă, prin recunoașterea deplină a unei plăți egale și homogene pentru toți pensionarii înregistrați în vigoare, secțiunea 3 alineatul (1) litera (p) din Legea nr. 421 din 23 octombrie 1992 și art. 9 alineatul (2) din Decretul legislativ nr. 503 din 30 decembrie 1992 se aplică plăților globale primite de pensionari în conformitate cu art. 3 din Decretul legislativ nr. 357 din 20 noiembrie 1990. Cheltuielile relevante trebuie suportate de asigurarea generală obligatorie.”