SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 61549/19 Aurelia BORA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 mai 2024 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președintele Anne Louise Bormann, Sebastian Rădulețu, judecători și Crina Kaufman, adjunctă la secțiune f.f cererea nr. 61549/19 împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, M. Aurelia Bora (inclusiv reclamanta mai întâi) născută în 1965 și rezidentă în Cluj Napoca, reprezentată de domnul Giurgea, avocat la Cluj-Napoca, a sesizat Curtea la 8 noiembrie 2019 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În cazul în care, în urma unei deliberări, părțile au formulat o hotărâre în fața Tribunalului de Justiție din Cluj, reclamantul sesizează Curtea din Cluj cu privire la procedura internă a Curții a Uniunii Europene, în cazul în care este necesar să se ia o decizie în fața Tribunalului de Justiție din Cluj. O acțiune în instanță administrativă de anulare a deciziilor emise de fondul de asigurări de sănătate (inclusiv CAM) prin care se solicită plata contribuțiilor la sistemul de asigurări de sănătate cu majorări și penalități. La 11 februarie 2015, tribunalul departamental a susținut dezbaterile părților cu privire la necesitatea de a suspenda cauza până la rezoluția definitivă a cauzei nr. 740/33/2013 ( Prin hotărârea din 11 februarie 2015, tribunalul departamental a pus în aplicare cauza recurentei. Astfel, dispozitivul acestei hotărâri este formulat [judecata] dispune suspendarea cauzei în temeiul articolului (42) [§1] punctul 7 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 413 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă până la soluționarea definitivă a cauzei nr. 740/33/2013, care este pendinte în fața Tribunalului de apel din Cluj. Susceptibil de recurs în perioada de suspendare. Recurenta nu a formulat nicio acțiune împotriva acestei hotărâri. La 1 octombrie 2015, CJUE a pronunțat o hotărâre și, la 17 mai 2018, cauza nr. 740 a fost pronunțată printr-o hotărâre definitivă. La 20 noiembrie 2018, tribunalul departamental a reinscris la rolul cauzei recurentei și a fost stabilită o ședință până la 23 ianuarie 2019. Tribunalul departamental a constatat că acțiunea reclamantei era oprită. El a menționat că cauza fusese suspendată până la data soluționării definitive a cauzei nr. 740, că termenul limită de stingere expiratese la 17 noiembrie 2018 și că părțile nu au solicitat reînscrierea cauzei la rol în termen de șase luni de la pronunțarea hotărârii definitive în cauza respectivă (punctele 5 de mai sus și 10 de mai jos). Recurenta a formulat o acțiune, susținând că, în măsura în care suspendarea a fost justificată de necesitatea de a obține clarificări prin hotărârea CJUE, reincluderea cauzei la rol ar fi trebuit să fie pronunțată din oficiu de către instanță. Ea a adăugat că nu a fost parte la dosarul nr. 740. Printr-o hotărâre definitivă din 4 aprilie 2019, Curtea de apel din Cluj a respins recursul recurentei și a arătat că suspendarea cauzei a fost ordonată până la soluționarea definitivă a cauzei nr. 740 și nu până când CJUE a pronunțat hotărârea în cauza nr. 740. 740 nu a avut nici o relevanță în ceea ce privește suspendarea cauzei și că a trebuit să se ia în considerare, dimpotrivă, modul în care a fost redactat dispozitivul de judecată din 11 februarie 2015, care arată în mod expres că instanța a aplicat art. 413 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă ( Comisia a adăugat că mențiunea din dispozitivul articolului 4 alineatul (1) punctul 7 din CPC nu a avut sensul pe care l-a stabilit reclamanta (supraveghearea de drept din cauza sesizării CJUE), dat fiind că, în speță, instanța departamentală nu a sesizat ea însăși CJUE cu o trimitere preliminară. În temeiul articolului 416 alineatul (1) și al articolului 3 - 421 din CPC, o acțiune în justiție în cazul în care părțile rămân inactive timp de șase luni de la încetarea motivului care a justificat suspendarea. Nu constituie cauze de stingere a ipotezelor în care actul de procedură trebuie să fie executat din oficiu. În conformitate cu art. 4 alineatul (1) punctul 7 din CPC, instanța judecătorească a unei cauze este suspendată de drept în cazul în care instanța trimite o trimitere preliminară la CJUE. În conformitate cu art. 413 alineatul (1) punctul 1 din CPC, tribunalul poate, dacă este cazul, să suspende judecarea unei cauze în cazul în care hotărârea sa depinde de existența sau de neexistența unui drept care face obiectul unei alte proceduri interne. În conformitate cu art. 413 alineatul (2) din CPC, suspendarea încetează în momentul în care hotărârea pronunțată în cauza care a cauzat suspendarea devine definitivă. 13. În conformitate cu art. 415 din CPC, examinarea cauzei soluționate se reia la cererea uneia dintre părți, în cazul în care suspendarea a fost ordonată cu acordul părților (§ 1) și, în cazurile prevăzute la art. 1 alineatul (1) punctul 7 menționat anterior, după pronunțarea Deciziei CJUE (§ 3).14, Legea nr. 310/2018 de completare a CPC, în vigoare de la 21 În decembrie 2018, a adăugat la art. 413 alineatul (1) un nou caz de suspendare facultativă conform căruia instanța poate suspenda procesul în cazul în care, într-o altă cauză, o instanță națională trimite o trimitere preliminară la CJUE. În această ipoteză, suspendarea este reglementată până la pronunțarea hotărârii CJUE. Prin aceeași lege, s-a precizat la art. 415 alineatul (3) din CPC că, în cazurile prevăzute la articolul (41) alineatul (1) punctul (7), cauza ar fi repusă în aplicare în mod automat, după pronunțarea deciziei CJUE. 15. În cazul în care instanțele naționale au considerat necesar să se aștepte la pronunțarea unei hotărâri preliminare din partea CJUE care a fost sesizată de o altă instanță din România într-o altă cauză și care a fost suspendată până la pronunțarea hotărârii CJUE, două linii de jurisprudență au fost create în ceea ce privește obligația de a face demersuri pentru a repune cauza în fața rolului : Unele tribunale considerau că trebuie să dea din oficiu (înseși) cauza rolului, în timp ce alții considerau că este de datoria părților să facă demersurile necesare. Sesizarea unei acțiuni în interesul legii, Curtea de Casație și Justiție de către o hotărâre nr. 2/2022, a considerat că tribunalul era ținut din oficiu la reluarea procesului după ce a pus în așteptare o cauză în așteptare a unei hotărâri pronunțate de CJUE sesizată cu o trimitere preliminară într-o altă procedură internă. EVALUARE A CURȚII 16. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge de necunoașterea dreptului său de a avea acces la o instanță, pe motiv că instanțele naționale au constatat încetarea acțiunii sale. Aceasta susține, pe de o parte, că, întrucât scopul suspendării cazului său era de a obține clarificări cu privire la o chestiune juridică de către CJUE, instanța departamentală ar fi trebuit să reinsereze din oficiu cauza rolului. Pe de altă parte, aceasta susține că a fost rezonabil să urmeze o lungă perioadă de timp o cauză internă la care nu a fost parte 17. Curtea ia notă de faptul că, având în vedere caracterul punitiv și valoarea majorărilor și a penalităților care au însoțit obligațiile fiscale ale recurentei, art. 6 din convenție se aplică în speță în cadrul componentei sale penale (Jussila c. Finlanda [GC], nr. 73053/01, § 38, CEDH 2006-XIV). 18. Aceasta face apoi trimitere la principiile aplicabile în materie de acces la o instanță și de definire a criteriului "îngrășământ excesiv" prezentate în cauzele Zubac c. Croația ([GC], nr 40160/12, § 97-99, 5 aprilie 2018), Evaggelou c. Grecia (n 44078/07, § 17-19, 13 ianuarie 2011) și Miragall Escolano și alții , n 38366/97 și 9 alții, § 33, CEDH 2000 I). 19. Curtea ia notă de faptul că stingerea unei cauze este o sancțiunecuprinzătoare pe baza prezumției că părțile se dezinteresează de acțiunea lor, care aduce o restricție la dreptul d ui inițiază o acțiune (punctele 10 și 12 de mai sus). În acest caz, restricția în cauză derivă din dreptul intern (a se vedea, pentru o situație diferită, Evagelou, menționat anterior, § 23, și Cornea c. Republica Moldova, nr 22735/07, § 24, 22 iulie 2014) și servește intereselor bunei administrări a justiției (Zubac, citată anterior, § 98 și 106). În ceea ce privește obligația recurentei de a face demersuri pentru a solicita reinscrierea în rolul cauzei sale, Curtea ia notă de faptul că, în temeiul articolelor 9 și 10 din CPC (principiul disponibilității părților și obligațiile părților în timpul procesului), combinate cu art. 413 2 din CPC (punctul 12 de mai sus), regula generală este că, într-un caz de suspendare voluntară, preluarea dosarului are loc la cererea exclusivă a părților interesate, în termen de șase luni de la data pronunțării unei soluționări definitive a litigiului care a dus la suspendare. 21. În măsura în care recurenta reproșează instanțelor naționale că nu a preluat cauza din oficiu, trebuie menționat că, deși instanța de departament a menționat articolul (41) § 1 punctul 7 din CPC în decizia sa de suspendare, ipoteza că acest articol nu se regăsea în speță, așa cum a explicat de altfel instanța de departament în hotărârea sa din 4 decembrie 4 aprilie 2019 (punctele 9, in fine și 11 de mai sus). Având în vedere dispozițiile legale care reglementează instituirea de suspendare a unei cauze la momentul faptelor (punctele 11 și 12 de mai sus), instanța departamentală a dispus suspendarea cauzei la care se face referire până la soluționarea definitivă a unui alt litigiu intern, o posibilitate oferită de dreptul intern, indiferent de motivul pentru care a considerat că este necesară suspendarea. De altfel, tribunalul județean a indicat în mod expres în dispozitivul hotărârii din 11 februarie 2015 același motiv și numărul dosarului până la rezoluia căruia cauza a fost suspendată (punctul 3 de mai sus). 22. În acest context, Curtea constată că decizia nr. 2/2022 din partea Înaltei Curți invocate de către instanța competentă nu viza să soluționeze o divergență de jurisprudență legată de o situație similară cu cea a reclamantei. De altfel, trebuie subliniat că, în cauza recurentei, instanțele naționale au calculat termenul limită de stingere a acțiunii începând cu hotărârea definitivă pronunțată în cauza n 740 și nu de la data la care CJUE a pronunțat hotărârea (punctul 7 de mai sus). 23. În ceea ce privește obligația recurentei de a urmări cauza n 740. Curtea a indicat deja că dreptul de a acționa trebuie să se aplice din momentul în care persoanele interesate pot cunoaște efectiv hotărârile judecătorești care le impun o sarcină sau ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime (a se vedea, de exemplu, Miragall Escolano și altele, menționate anterior, § 37). Cu toate acestea, în speță, faptul că persoana în cauză nu a fost parte la procesul care a dus la suspendarea acțiunii sale nu constituie un obstacol în calea posibilității de a urmări desfășurarea aceleiași proceduri. De exemplu, recurenta ar fi putut consulta periodic portalul electronic al instanțelor, la care publicul are acces nelimitat, ceea ce poate fi realizat cu o minimă diligență. În plus, durata de șase luni a termenului în cauză este suficient de lungă pentru a permite părților interesate să se informeze. În plus, modul de calcul al duratei este definit în mod precis de lege și a fost explicat în dispozitivul hotărârii prin care se dispune suspendarea cauzei. În plus, reclamanta nu a indicat niciun element concret care l-ar fi împiedicat să urmeze cauza n 740 care i-a fost indicat în mod expres de tribunalul departamental ca motiv pentru suspendarea cazului. 24. Având în vedere cele de mai sus, nu se poate considera că instanțele naționale au aplicat și au interpretat în speță dispozițiile interne care reglementează obligația părților de a face demersuri pentru a solicita reincluderea cauzei în rol formal sau nejustificat (a se vedea, pentru o situație diferită, Miragall Escolano și altele, citată anterior, punctul 37). 25.În pofida consecințelor cauzate de dispariția acțiunii pentru reclamantă, care nu și-a putut face auzită cauza, Curtea consideră că nu este văzută impunerea unei sarcini disproporționate care să rupă echilibrul corect între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectarea cerințelor procedurale referitoare la judecarea instanței și, pe de altă parte, dreptul de acces la instanță (Zubac) , citată anterior, § 78, și Trevisanato c. Italia , nr 32610/07, § 47, 15 septembrie 2016). 26. În consecință, această cauză este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 § (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 20 iunie 2024. Crina Kaufman Branko Lubarda Ministru adjunct f.f. președinte
Requête n
o
61549/19
Aurelia BORA
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 28 mai 2024 en un comité composé de
:
Branko Lubarda,
président
,
Anne Louise Bormann,
Sebastian Rădulețu
, juges
,
et de Crina Kaufman,
greffière adjointe de section f.f
.,
Vu
:
la requête n
o
61549/19 contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Aurelia Bora («
la requérante
») née en 1965 et résidant à Cluj
‑
Napoca, représentée par M
e
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement roumain («
le Gouvernement
»), représenté par son agente, M
me
O.F. Ezer, du ministère des Affaires étrangères,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
La procédure interne
1.
La requérante saisit le tribunal départemental de Cluj («
le tribunal départemental
») d’une action en contentieux administratif tendant à l’annulation de décisions émises par la caisse d’assurance maladie («
CAM
») lui exigeant le versement des arriérés de contributions au régime d’assurance maladie assortis de majorations et de pénalités.
2.
Le 11 février 2015, le tribunal départemental soumit au débat des parties la nécessité de mettre l’affaire en sursis jusqu’à la résolution définitive de l’affaire n
o
740/33/2013 («
l’affaire n
o
740
») concernant d’autres parties. Cette dernière était pendante devant la cour d’appel de Cluj, qui avait saisi la Cour de justice de l’Union européenne («
CJUE
») d’un renvoi préjudiciel.
3
.
Par un jugement du 11 février 2015, le tribunal départemental mit en sursis l’affaire de la requérante. Le dispositif de ce jugement est ainsi libellé
:
«
[le tribunal] ordonne
:
Le sursis de l’affaire en vertu de l’article 412 [§1] point 7 du code de procédure civile combiné avec l’article 413 § 1 point 1 du code de procédure civile jusqu’à la résolution définitive de l’affaire n
o
740/33/2013 qui est pendante devant la cour d’appel de Cluj.
Susceptible de recours pendant la période du sursis.
»
4.
La requérante ne forma pas de recours contre ce jugement.
5
.
Le 1
er
octobre 2015, la CJUE rendit un arrêt et, le 17 mai 2018, l’affaire n
o
740 fut tranchée par un arrêt définitif.
6.
Le 20 novembre 2018, le tribunal départemental réinscrivit au rôle l’affaire de la requérante et une audience fut fixée pour le 23 janvier 2019. La CAM souleva devant le tribunal départemental l’exception de l’extinction (
perimare
) de l’instance. La requérante s’opposa à une déclaration d’extinction de l’instance, arguant qu’un acte de procédure avait été réalisé le dernier jour du délai d’extinction.
7
.
Par un jugement du 23 janvier 2019, le tribunal départemental constata que l’action de la requérante était éteinte. Il nota que l’affaire avait été suspendue jusqu’à la date de résolution définitive de l’affaire n
o
740, que le délai d’extinction avait expiré le 17 novembre 2018 et que les parties n’avaient pas demandé la réinscription de l’affaire au rôle dans les six mois suivant le prononcé de l’arrêt définitif dans ladite affaire (paragraphes 5 ci
‑
dessus et 10 ci-dessous).
8.
La requérante forma un recours, en soutenant que, dans la mesure où le sursis avait été justifié par la nécessité d’obtention des clarifications par l’arrêt de la CJUE, la réinscription de l’affaire au rôle aurait dû être ordonnée d’office par le tribunal. Elle ajouta qu’elle n’avait pas été partie au dossier n
o
740.
9
.
Par un arrêt définitif du 4 avril 2019, la cour d’appel de Cluj rejeta le recours de la requérante. Elle indiqua que le sursis de l’affaire avait été ordonné jusqu’à la résolution définitive de l’affaire n
o
740 et non pas jusqu’à ce que la CJUE rende son arrêt. Elle expliqua que le fait que la CJUE avait été saisie dans le litige n
o
740 n’avait aucune pertinence quant au sursis de l’affaire et qu’il fallait au contraire prendre en considération la manière dont le dispositif du jugement du 11
février 2015 avait été rédigé, dispositif qui indiquait de manière expresse que le tribunal avait appliqué l’article 413 §
1 point 1 du code de procédure civile («
CPC
»). Elle ajouta que la mention dans le dispositif de l’article 412 § 1 point
7 du CPC n’avait pas la signification que lui octroyait la requérante (sursis de droit en raison de la saisie de la CJUE), étant donné qu’en l’espèce, le tribunal départemental n’avait pas saisi lui-même la CJUE d’un renvoi préjudiciel.
Le droit et la pratique internes pertinents
10
.
En vertu des articles 416 §§ 1 et 3 à 421 du CPC, une action en justice s’éteint si les parties restent inactives pendant les six mois suivant la cessation du motif ayant justifié le sursis. Ne constituent pas des causes d’extinction les hypothèses où l’acte de procédure doit être accompli d’office.
11
.
Selon l’article 412 § 1 point 7 du CPC, le jugement d’une affaire est suspendu de droit si le tribunal adresse un renvoi préjudiciel à la CJUE.
12
.
Selon l’article 413 § 1 point 1 du CPC le tribunal peut, s’il l’estime nécessaire, suspendre le jugement d’une affaire lorsque sa résolution dépend de l’existence ou de la non-existence d’un droit faisant l’objet d’une autre procédure interne. Selon l’article 413 § 2 du CPC, le sursis prend fin au moment où le jugement prononcé dans l’affaire qui a provoqué la suspension devient définitif.
13.
Selon l’article 415 du CPC, l’examen de l’affaire mise en sursis est repris à la demande de l’une des parties, lorsque le sursis a été ordonné avec l’accord des parties (§ 1) et, dans les cas prévus à l’article 412 § 1 point 7 précité, après le prononcé de la décision de la CJUE (§
3).
14.
La loi n
o
310/2018 complétant le CPC, en vigueur à partir du 21
décembre 2018, ajouta à l’article 413 § 1 un nouveau cas de sursis facultatif selon lequel le tribunal peut mettre en sursis le procès lorsque, dans une autre affaire, un tribunal national adresse un renvoi préjudiciel à la CJUE. Dans cette hypothèse, le sursis est ordonné jusqu’au prononcé de l’arrêt de la CJUE. Par la même loi, il a été précisé à l’article 415 § 3 du CPC que, dans les cas prévus à l’article 412 § 1 point 7, l’affaire serait reprise d’office, après le prononcé de la décision de la CJUE.
15.
Lorsque les juridictions nationales estimaient nécessaire d’attendre le prononcé d’une décision préliminaire de la part de la CJUE qui était saisie par un autre tribunal roumain dans une affaire autre et mettaient l’affaire en sursis jusqu’au prononcé de l’arrêt de la CJUE, deux lignes de jurisprudence s’étaient créées quant à l’obligation d’effectuer des démarches pour remettre l’affaire au rôle
: certains tribunaux estimaient devoir remettre d’office (eux
‑
mêmes) l’affaire au rôle alors que d’autres jugeaient qu’il appartenait aux parties de faire les démarches nécessaires. Saisie d’un recours dans l’intérêt de la loi, la Haute Cour de cassation et de justice («
la Haute Cour
»), par un arrêt n
o
2/2022, jugea que le tribunal était tenu d’ordonner d’office la reprise du procès après avoir mis une affaire en sursis dans l’attente d’un arrêt prononcé par la CJUE saisie d’un renvoi préjudiciel dans une autre procédure interne.
16.
Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint d’une méconnaissance de son droit d’accès à un tribunal, au motif que les juridictions nationales ont constaté l’extinction de son action. Elle soutient d’une part que, considérant que le but du sursis de son affaire était d’obtenir des clarifications sur une question juridique par la CJUE, le tribunal départemental aurait dû réinscrire d’office l’affaire au rôle. D’autre part, elle soutient qu’il était déraisonnable de suivre pendant une longue période une affaire interne à laquelle elle n’était pas partie.
17.
La Cour note d’emblée que, compte tenu du caractère punitif et du montant des majorations et des pénalités qui ont accompagné les obligations fiscales de la requérante, l’article 6 de la Convention est applicable en l’espèce sous son volet pénal (
Jussila c. Finlande
[GC], n
o
73053/01, §
18.
Elle renvoie ensuite aux principes applicables en matière d’accès à un tribunal et définissant le critère du «
formalisme excessif
», présentés dans les affaires
Zubac c. Croatie
([GC], n
o
40160/12, §§ 97-99, 5 avril 2018),
Evaggelou c. Grèce
, (n
o
44078/07, §§ 17-19, 13 janvier 2011), et
Miragall Escolano et autres c. Espagne
, n
os
38366/97 et 9 autres, § 33, CEDH 2000
‑
I).
19.
La Cour note que l’extinction d’une affaire est une sanction processuelle fondée sur la présomption que les parties se désintéressent de leur action, qui apporte une restriction au droit d’engager une action (paragraphes 10 et 12 ci-dessus). En l’occurrence, la restriction en question découle du droit interne (voir, pour une situation différente,
Evaggelou
, précité, § 23, et
Cornea c. République de Moldova
, n
o
22735/07, §
24, 22
juillet 2014) et sert les intérêts de la bonne administration de la justice (
Zubac
, précité, §§ 98 et 106).
20.
Quant à l’obligation pour la requérante d’effectuer des démarches pour demander la réinscription au rôle de son affaire, la Cour note qu’en vertu des articles 9 et 10 du CPC (le principe de disponibilité des parties et les obligations des parties pendant le procès) combinés avec l’article
413
§
2 du CPC (paragraphe 12 ci-dessus), la règle générale est que dans un cas de sursis facultatif, la reprise du dossier a lieu à la demande exclusive des intéressés, dans un délai de six mois à compter de la date du prononcé de la résolution définitive du litige ayant provoqué le sursis.
21.
Pour autant que la requérante reproche aux juridictions nationales de ne pas avoir repris l’affaire d’office, il convient de noter que, bien que le tribunal départemental ait mentionné l’article 412 § 1 point 7 du CPC dans sa décision de sursis, l’hypothèse régie par cet article ne se retrouvait pas en l’espèce, comme l’a d’ailleurs expliqué la cour d’appel dans son arrêt du 4
avril 2019 (paragraphes 9,
in fine
, et 11 ci-dessus). Compte tenu des dispositions légales régissant l’institution du sursis d’une affaire à l’époque des faits (paragraphes 11 et 12 ci-dessus), le tribunal départemental a ordonné le sursis de l’affaire de l’intéressée jusqu’au règlement définitif d’un autre litige interne, possibilité offerte par le droit interne, quelle que soit la raison pour laquelle il ait jugé ce sursis nécessaire. D’ailleurs, le tribunal départemental a indiqué expressément dans le dispositif du jugement du 11
février 2015 cette même raison et le numéro du dossier jusqu’à la résolution duquel l’affaire était mise en sursis (paragraphe 3 ci-dessus).
22.
Dans ce contexte, la Cour observe que la décision n
o
2/2022 de la Haute Cour invoquée par l’intéressée ne visait pas à trancher une divergence de jurisprudence liée à une situation similaire à celle de la requérante. D’ailleurs, il convient de souligner que, dans l’affaire de la requérante, les juridictions nationales ont calculé le délai d’extinction de l’action à partir de l’arrêt définitif prononcé dans l’affaire n
o
740 et non pas à partir de la date à laquelle la CJUE a rendu son arrêt (paragraphe 7 ci-dessus).
23.
Quant à l’obligation de la requérante de suivre l’affaire n
o
740, la Cour a déjà indiqué que le droit d’action doit s’exercer à partir du moment où les intéressés peuvent effectivement connaître les décisions judiciaires qui leur imposent une charge ou pourraient porter atteinte à leurs droits ou intérêts légitimes (voir, par exemple,
Miragall Escolano et autres
, précité, §
37). Or, en l’espèce, le fait que l’intéressée ne soit pas partie au procès ayant provoqué le sursis de son action ne constitue pas un obstacle à la possibilité de suivre le déroulement de cette même procédure. La requérante aurait pu, par exemple, consulter régulièrement le portail électronique des tribunaux, auquel le public a un accès illimité, ce qui peut être effectué avec un minimum de diligence. En outre, la durée de six mois du délai en question est suffisamment longue pour permettre aux intéressés de se renseigner. De plus, la modalité de calcul de la durée est définie de manière précise par la loi et a été expliquée dans le dispositif du jugement ordonnant le sursis de l’affaire. Par ailleurs, la requérante n’a indiqué aucun élément concret qui l’aurait empêchée de suivre l’affaire n
o
740 qui lui avait été expressément indiquée par le tribunal départemental comme étant la raison pour le sursis de l’affaire.
24.
Compte tenu de ce qui précède, il ne peut pas être considéré que les juridictions nationales ont appliqué et interprété en l’espèce les dispositions internes régissant l’obligation imposée aux parties de faire des démarches pour demander la réinscription de l’affaire au rôle de manière formaliste ou déraisonnable (voir, pour une situation différente,
Miragall Escolano et autres
, précité, §
37).
25.
Malgré les conséquences dues à l’extinction de l’action pour la requérante – laquelle n’a pas pu faire entendre sa cause –, la Cour estime qu’elle ne s’est pas vu imposer une charge disproportionnée qui rompt le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des exigences procédurales entourant la saisie du tribunal et, d’autre part, le droit d’accès au juge (
Zubac
, précité, § 78, et
Trevisanato c. Italie
, n
o
32610/07, §§
37
‑
47, 15 septembre 2016).
26.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 20 juin 2024.
Crina Kaufman
Branko Lubarda
Greffière adjointe f.f.
Président