CASE OF X v. FINLAND - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

Reclamanta a fost reprezentată de către dna Helena Molander, avocată la Helsinki. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, dl Arto Kosonen, de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta pretinde, în special în baza art. 6 din Convenție, că nu a beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii penale desfășurate împotriva ei, prin aceea că nu a fost audiată în cadrul unei audieri privind desemnarea unui tutore cu scopul de a o reprezinta în cadrul acestei proceduri, și pentru că nu a avut posibilitatea să interogheze martorii din partea ei. În baza articolelor 5 și 8 din Convenție, reclamata pretinde, de asemenea, că a fost internată din oficiu într-o instituție psihiatrică, fără ca acest lucru să fie necesar sau legal, și că i-au fost administrate medicamente în mod forțat. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge, în cele din urmă, de faptul că nu a avut la dispoziție un mijloc eficient pentru a contesta administrarea forțată a medicamentelor.

La 11 mai 2009, Președintele Secției a decis să comunice cererea Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art.

Camera a decis, după consultarea părților, că nu este necesară o audiere pe fondul cauzei (art. 54 § 3 din Regulament).

La 30 noiembrie 1995, o mamă și-a adus fiica, V., născută în 1993, la cabinetul medical al reclamantei pentru a o examina, suspectând că fetița a fost abuzată sexual de tatăl ei. Reclamanta a examinat-o și a făcut fotografii.

La 13 iunie 2000, fetița a fost luată în grijă publică din cauza problemelor de sănătate mintală ale mamei sale și a fost plasată într-un centru de sprijin familial.

Evenimentele ce stau la originea cauzei de față au început la 16 decembrie 2000, dată la care mama lui V. nu a adus copilul la centrul de sprijin familial, după ce a petrecut timpul cu ea. Se pare că centrul urma să se închidă pentru perioada vacanței de Crăciun, și în cadrul procedurii interne s-a pretins că fetița îi spusese mamei sale că nu vroia să meargă să stea cu tatăl său în vacanță.

V. s-a îmbolnăvit și a fost dusă de mama sa la cabinetul medical al reclamantei la 26 decembrie 2000. După ce a plecat de la cabinet, V. a rămas cu mama ei până când a fost găsită de autorități, la 22 aprilie 2001.

Prin cinci decizii distincte între mai și septembrie 2001, adoptate la cererea poliției, tribunalul de district a autorizat obținerea informațiilor cu privire la apelurile de la și către telefoanele utilizate de mama lui V. și un al treilea suspect pe parcursul diferitor perioade de timp între 15 decembrie 2000 și 22 aprilie 2001. Informațiile adunate au arătat că existau, de asemenea, apeluri de la și către un telefon din posesia reclamantei.

V. a fost găsită la 22 aprilie 2001. La 25 aprilie 2001, reclamanta a fost eliberată. După ce a fost eliberată, reclamanta a depus câteva plângeri, în special cu privire la decizia din 20 aprilie 2001 a tribunalului de district de a o plasa în detenție provizorie, și a cerut deschiderea unei anchete de investigare a actelor comise de câțiva polițiști în timpul arestării sale și a evenimentelor legate de aceasta.

La 1 iunie 2001, tribunalul de district a considerat că era puțin probabil ca reclamanta să hărțuiască sau să continue să hărțuiască copilul sau să comită o infracțiune în privința ei, motiv pentru care a anulat decizia poliției.

În răspunsul său scris față de rechizitoriu, reclamanta a negat faptul că ar fi avut vreun impact asupra acțiunilor mamei și a declarat că doar a prescris tratament medical pentru V. Potrivit ei, nu s-a demonstrat că suspiciunile de abuz sexual erau nefondate.

La 17 iulie 2002 și 22 ianuarie 2003, reclamanta a depus o cerere în fața Oficiului Procurorului General (

La 21 august 2002, curtea de district a desemnat un avocat din oficiu care să o reprezinte pe reclamantă - dna M.K., membră a baroului de avocați - deoarece reprezentatul ales de reclamantă - dl J.R., un inginer - nu a fost considerat apt să o reprezinte, dat fiind gravitatea infracțiunii în cauză. Reclamanta a contestat numirea d-nei M.K. în scris, fără a desemna vreun avocat ales de ea, așa cum a fost invitată să facă. La 21 octombrie 2002, Curtea de Apel (hovioikeus, hovrätten) a respins contestarea reclamantei.

În cadrul unei audieri preliminare din data de 19 septembrie 2002, curtea de district a ordonat, contrar dorinței reclamantei, examinarea cazului în ședință închisă deoarece acesta viza chestiuni sensibile ce țineau de viața unui copil. Curtea de district a hotărât, de asemenea, că reclamanta nu era capabilă să se apere de una singură, ținând cont de natura cauzei. Reclamanta a contestat fără succes decizia respectivă în fața instanțelor superioare.

Examinarea cauzei a început la 22 octombrie 2002 și a durat patru zile. Reclamanta a informat curtea de faptul că ea considera că avocatul său din oficiu, dna M.K., prezentă la audiere, nu avea dreptul să pledeze în numele său. Reclamanta a declarat că se va apăra singură.

Curtea de district a audiat declarațiile reclamantei și ale celorlalți doi inculpați. A fost audiat, de asemenea, tatăl lui V., care o reprezenta pe V., și zece martori. La 24 octombrie 2002, curtea a respins, pe motiv că nu era pertinentă, o cerere din partea reclamantei referitoare la audierea în calitate de martori privind privațiunea sa de libertate a lui V., dl J.R., un inspector de poliție și doi avocați precum și la interpretarea greșită a faptelor de către procuror, fapta penală potrivit reclamantei. Reclamanta a reiterat ulterior cererea sa, declarând că martorii trebuiau să fie audiați pentru a clarifica contextul infracțiunii de care era acuzată. Curtea de district a respins și această cerere pe motiv că niciunul din motivele invocate de reclamantă nu justifica audierea martorilor pe care aceasta i-a citat.

La 25 octombrie 2002, curtea de district a ordonat ca reclamanta împreună cu mama lui V. să fie supuse unei expertize psihiatrice în conformitate cu capitolul 17, art. 45 din Codul Procedurii Judiciare (

Spitalul din Niuvanniemi, unul din cele două spitale de psihiatrie de stat, au informat-o pe reclamantă că putea să o primească începând cu 2 ianuarie 2003. La cererea reclamantei, evaluarea a fost amânată mai întâi pentru 20 ianuarie 2003, iar mai apoi pentru 12 martie 2003. Cu toate acestea, reclamanta așa și nu a mai venit la spital.

Printr-o scrisoare din 8 ianuarie 2003, reclamanta a propus ca dl P.S. să fie noul său reprezentant. La 13 ianuarie 2003, curtea de district l-a desemnat pe dl P.S., membru al baroului de avocați, drept noul reprezentant al reclamantei.

La 25 martie 2003, judecând

La 9 octombrie 2003, Curtea de Apel a respins o plângere a reclamantei legată de ordinul cu privire la examinarea psihiatrică, considerând nefondată acuzația potrivit căreia ar fi avut loc erori procedurale în procedura din fața curții de district. La 30 martie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs.

După ce a primit o cerere de retragere din partea d-lui P.S. și după ce i-a acordat reclamantei posibilitatea de a fi audiată în scris, la 5 mai 2004 curtea de district l-a desemnat pe dl M.S., membru al baroului de avocați, drept noul său avocat. La 23 iunie 2004, Curtea de Apel a respins o cerere a reclamantei împotriva acestei decizii, constatând că aceasta nu era capabilă să se apere de una singură și că dl M.S. nu era părtinitor după cum pretindea reclamanta. Curtea de Apel a respins, de asemenea, o cerere a reclamantei în favoarea unei audieri orale, pe motiv că acest lucru era, în mod evident, de prisos. La 27 iunie 2005, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs.

La 15 iunie 2004, Curtea de Apel a respins o cerere a reclamantei în care, inter alia, reclamanta pretindea că judecătorul de la curtea de district, care a emis ordinul cu privire la evaluarea ei psihiatrică, era părtinitor. Reclamanta a cerut să fie aduse argumente noi în sprijinul acestei decizii, însă Curtea de Apel a respins această cerere la 12 iulie 2004. La 27 iunie 2005, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs.

Printr-o scrisoare din data de 2 septembrie 2004, curtea de district a informat-o pe reclamantă că la 20 septembrie 2004 va avea loc o audiere privind detenția sa, că celelalte aspecte ale acuzațiilor penale împotriva ei nu vor fi abordate în cadrul acestei audieri și că vor fi examinate doar probele cu privire la detenția sa.

La 20 septembrie 2004, curtea de district a emis un alt ordin de arest și detenție pe numele reclamantei, constatând că aceasta intenționa în continuare să se sustragă de la proces. Ea a fost reprezentată la audiere de avocatul său din oficiu, dl M.S. La 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel a respins o cerere a reclamantei ce viza decizia din 20 septembrie 2004, fără a-i examina fondul, întrucât aceasta fusese redactată de dl J.R., care nu îndeplinea condițiile expuse la capitolul 15, art. 2 din Codul Procedurii Judiciare. S-a reținut că un avocat fusese desemnat din oficiu pentru a o reprezenta pe reclamantă. La 29 septembrie 2005, Curtea Supremă a respins o altă cerere din partea reclamantei fără a o examina în fond.

La 15 octombrie 2004, după ce a audiat reclamanta în persoană, curtea de district a plasat-o în detenție provizorie, constatând că aceasta știa că trebuia să se supună unei expertize psihiatrice și că mai multe mandate de arest fusese emise pe numele său. Curtea de district a declarat că reclamanta încerca să se sustragă de la proces, din care făcea parte și expertiza psihiatrică. Instanța a dispus ca reclamanta să fie plasată în custodia poliției, după care într-o instituție psihiatrică desemnată de Autoritatea Națională pentru Afaceri Medico-Legale (

La 3 ianuarie 2005, doctorul A.K. și-a prezentat opinia în scris în fața Autorității Naționale pentru Afaceri Medico-Legale, bazându-se pe evaluarea psihiatrică efectuată între 11 noiembrie 2004 și 3 ianuarie 2005. Potrivit concluziilor doctorului, reclamanta suferea de o tulburare delirantă și nu a fost responsabilă penal la momentul comiterii infracțiunii. De asemenea, în opinia doctorului A.K., criteriile internării din oficiu, expuse la art. 8 din Legea cu privire la sănătatea mintală, erau îndeplinite iar reclamanta nu era în stare să fie audiată la proces. Capacitatea ei de a-și apăra interesele în timpul procesului era alterată de boala sa mintală și era nevoie, deci, să fie desemnat un tutore care să o reprezinte în cadrul procedurii penale.

În aceeași zi, reclamanta a solicitat și opinia Autorității Naționale pentru Afaceri Medico-Legale. La 5 ianuarie 2005, autoritatea în cauză a informat-o pe aceasta că nu era de competența sa să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice a unui acuzat într-o cauză penală și că cererea reclamantei urma să fie transmisă curții.

Printr-o decizie provizorie din 20 ianuarie 2005, Autoritatea Națională pentru Afaceri Medico-Legale

Examinarea suplimentară s-a încheiat la 4 februarie 2005. Reclamanta a refuzat, din nou, să se supună testelor psihologice efectuate de angajații spitalului, punând la îndoială imparțialitatea lor. În raportul său, din aceiași dată, doctorul A.K. a constatat că reclamanta suferea de o tulburare psihotică delirantă, tulburare prezentă anterior evenimentelor litigioase. Reclamanta a semnalat existența unor semne de abuz sexual pe care alți experți nu le-au detectat. În opinia doctorului A.K., reclamanta avea nevoie de tratament psihiatric involuntar pentru a se putea vindeca de tulburările sale mintale, legate în primul rând de chestiuni judiciare, dar și de existența unui complex de superioritate întrucât aceasta era întotdeauna convinsă că are dreptate. În plus, ca medic, reclamanta risca să pună în pericol bunăstarea oamenilor prescriindu-le tratament care ar fi putut fi periculos pentru sănătatea lor. Întrucât reclamanta a evitat în repetate rânduri să se supună evaluării psihiatrice, refuzând orice formă de tratament, un tratament la domiciliu nu ar fi fost suficient. Doctorul A.K. a conchis că reclamanta era paranoică și că a acuzat mai multe autorități de abuz continuu de competențe. Ea s-a împotmolit în micile detalii ale propriului caz, fără a fi în stare să vadă lucrurile în ansamblu. Doctorul A.K. a considerat că tulburarea sa delirantă a atins nivelul unei psihoze, care i-a deformat percepția realității. Din cauza bolii sale, reclamanta nu-și dădea seama de caracterul ilegal și consecințele actelor sale, și era deja afectată de psihoză delirantă atunci când a luat parte la privarea de libertate a copilului. Mai mult decât atât, reclamanta nega faptul că ar fi avut vreo tulburare.

Reclamanta a expediat mai multe scrisori Comisiei de Psihiatrie Penală, în care a criticat, printre altele, evaluarea psihiatrică efectuată de doctorul A.K. De asemenea, aceasta i-a prezentat comisiei avizul medical divergent al doctorului K.A. din 30 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 24 de mai sus).

La 17 februarie 2005, autoritatea medico-legală și-a prezentat opinia asupra expertizei psihiatrice în fața curții de district în conformitate cu art. 16 (3) din Legea cu privire la sănătatea mintală, constatând că reclamanta nu a purtat răspundere pentru actele sale în perioada comiterii infracțiunii.

La 23 februarie 2005, expertiza psihiatrică fiind completă, curtea de district a dispus eliberarea reclamantei, care urma totuși să rămână la spital pentru a fi tratată, conform ordinului Comisiei de Psihiatrie Penală din 17 februarie 2005.

Reclamanta considera că nu avea nevoie de tratament mintal și a dorit să obțină o a doua opinie asupra necesității unui asemenea tratament. Cu toate acestea, la începutul lunii februarie 2005, spitalul a refuzat să-i permită doctorului M-P.H. să-i facă o vizită în timp ce avea loc evaluarea psihiatrică.

Inițierea tratamentului a fost discutată cu reclamanta la 21 martie 2005. Acesteia i s-a oferit posibilitatea să-i fie administrate medicamentele pe cale orală, însă reclamanta a refuzat să o facă. Din cauza rezistenței pe care aceasta o opunea, administrarea medicamentelor a început prin injectări forțate cu Zyprexa. Întrucât reclamanta a arătat clar că nu intenționa să coopereze, s-a decis continuarea tratamentului prin administrarea unor injecții cu efect îndelungat, Risperdal Consta, o data la două săptămâni începând cu 31 martie 2005. Reclamantei i-au fost explicate motivele deciziei și i-au fost furnizate informații despre medicament. Problema medicamentelor a fost, mai apoi, abordată cu reclamanta de mai multe ori. Ea fost încurajată să-și ia medicamentele pe cale orală, însă reclamanta a refuzat sistematic să o facă.

Deoarece simptomele principale continuau să existe după două luni și jumătate de tratament, la 22 iunie 2005 s-a decis mărirea dozei de Risperdal Consta de la 25 miligrame la 37.5 miligrame. Aceasta a fost redusă, din nou, la 25 miligrame începând cu 16 noiembrie 2005.

Reclamanta a pretins că atunci când a întrebat de ce îi erau administrate medicamentele cu forța, i s-ar fi comunicat că acest lucru se făcea pentru a o trata de obsesia sa legata de interceptarea telefonului. Reclamanta a declarat că telefonul său a fost într-adevăr interceptat și că nu era vorba de niciun fel de halucinație de-a ei.

La 7 iulie 2005, reclamanta s-a plâns de faptul că a fost agresată în timpul administrării forțate a medicamentelor. Aceasta s-a opus, deoarece considera că tratamentul este inutil, fapt pentru care a fost târâtă de brațe și picioare în camera sa. În momentul în care a fost pusă pe pat, coapsa reclamantei s-a lovit de marginea patului. Ea a semnalat incidentul la poliție, care i-a cerut unui medic, doctorul S.Ö., să o examineze, lucru pe care acesta l-a făcut la 28 iulie 2005. În avizul său medical din data de 5 august 2005, doctorul S.Ö. a constatat că reclamanta prezenta o vânătaie de 10 cm la nivelul coapsei, care a fi putut fi cauzată în modul descris de aceasta.

La 22 iulie 2005, medicul-șef al spitalului a decis continuarea tratamentului forțat al reclamantei.

Într-o declarație scrisă, din data de 17 august 2005, adresată curții de district, medicul-șef al spitalului de psihiatrie din Vanha Vaasa, M.E., a notat că reclamanta continua să nege existența bolii sale, opunându-se puternic administrării tratamentului. Reclamanta nu ezita să opună rezistență prin metode de luptă fizică, ceea ce a dus la mai multe situații dificile în care, pentru a asigura continuarea tratamentului, membrii personalului medical erau nevoiți să-i administreze medicamentele de o manieră ce nu ar fi comportat niciun risc atât pentru ea cât și pentru ei.

Se pare că în august 2005 un spital din orașul natal al reclamantei ar fi fost contactat în vederea unui posibil transfer al acesteia. Spitalul respectiv însă a răspuns că nu se considera capabil la acea etapă să-și asume responsabilitatea îngrijirii reclamantei.

Reclamanta s-a plâns de faptul că suferea în continuare de pe urma efectelor secundare ale tratamentului. Dosarul său medical indică faptul că existența acestor efecte secundare nu a putut fi verificată în mod obiectiv. Reclamanta a refuzat să se supună examinărilor suplimentare care ar fi depistat orice efect secundar.

La 3 octombrie 2005, reclamanta a fost vizitată de doctorul E.P., medic generalist într-un centru de medicină a muncii. În avizul său de la 5 octombrie 2005, acesta a subliniat că nu era specialist în psihiatrie și că, respectiv, nu se putea pronunța asupra diagnozei de tulburare delirantă în urma unei singure vizite. El a constat totuși că reclamanta era lucidă și cu un bun simț al orientării. În timpul conversației lor, doctorul nu a observat niciun semn de psihoză sau delir. În opinia sa, în calitate de doctor generalist, condițiile necesare pentru impunerea unui tratament forțat nu erau reunite.

La 22 octombrie 2005, reclamanta a fost vizitată de un psihiatru, doctorul M-P.H., care, într-un aviz scris din data de 25 octombrie 2005, era de părerea, venind din exterior, că alegerea tratamentului pentru reclamantă (37.5 miligrame de Risperdal Consta sub formă de injecții intramusculare o data la două săptămâni) părea excesiv în raport cu vârsta și starea de sănătate a pacientei. În plus, acesta a considerat că tratamentul forțat constituia o agresiune. În concluzie, doctorul a notat că reclamanta putea fi tratată la domiciliu și că pericolul pe care aceasta îl prezenta pentru sine și ceilalți a fost exagerat în mod considerabil, și că, respectiv, condițiile pentru impunerea unui tratament forțat nu erau reunite.

Conform dosarului medical al reclamantei, începând cu noiembrie 2005, cel târziu, aceasta nu a mai opus rezistență fizică injecțiilor, deși continua să se opună verbal.

La 19 noiembrie 2005, spitalul a decis transferul reclamantei de la un regim închis la unul deschis.

La 24 noiembrie 2005, reclamanta a fost de acord să dea analize de sânge.

La 21 decembrie 2005, reclamanta s-a văzut din nou cu doctorul M-P.H., care, într-un aviz scris din data de 21 decembrie 2005, a considerat că toate condițiile pentru o lecuire forțată nu erau reunite.

Reclamanta a petrecut sărbătorile de Crăciun acasă. Ea avea cu sine o doză de Risperdal Consta, pe care și-a injectat-o în timpul vacanței cu ajutorul unei infirmiere.

La 9 ianuarie 2006, s-a decis, de comun acord cu reclamanta, întreruperea tratamentului întrucât aceasta nu mai era motivată să-l continue.

La 20 ianuarie 2006, medicul-șef al spitalului a decis din nou să continue lecuirea forțată a reclamantei.

La 27 ianuarie 2006, reclamanta a fost eliberată din spital.

La 30 mai 2006, doctorul M.E. a considerat că, în baza art. 8 din Legea cu privire la sănătatea mintală, nu mai existau motive de a continua lecuirea forțată; tratamentul reclamantei fiind întrerupt oficial printr-o decizie a autorității medico-legale de la 22 iunie 2006.

La 4 martie 2005, Curtea Administrativă Supremă, nu a găsit niciun motiv de suspendare a executării pe durata procedurii sale.

La 30 iunie 2005, Curtea Administrativă Supremă, i-a interzis d-lui J.R. să o reprezinte pe reclamantă.

La 30 august 2005, Curtea Administrativă Supremă a decis să organizeze o audiere în cauza dată.

La 29 și 30 septembrie 2005, reclamanta i-a solicitat curții amânarea audierii până la momentul când aceasta ar obține o opinie medicală imparțială și nu ar mai resimți efectele secundare ale tratamentului. La 3 octombrie 2005, reclamanta a informat curtea de faptul că s-a îmbolnăvit și a cerut din nou amânarea audierii.

La 4 octombrie 2005, Curtea Administrativă Supremă, a organizat o audiere și a înregistrat mărturiile, inter alia, a reclamantei și a șase martori din partea ei. Reclamanta a fost reprezentată de dna H.M.

Curtea a respins cererea reclamantei ce viza suspendarea procedurii în așteptarea noilor opinii medicale. Ea a considerat că acest lucru era inutil de vreme ce problema consta în determinarea faptului dacă reclamanta avuse nevoie de internare din oficiu mai devreme, și anume în perioada sfârșitului 2004 și începutul 2005. Validitatea deciziei litigioase era deja expirată, dat fiind faptul că aceasta a fost adoptată cu șase luni în urmă. Respectiv, nu era clar în ce mod o nouă expertiza medicală avea să influențeze aprecierea curții.

La 7 octombrie 2005, reclamanta a prezentat în fața curții un aviz medical al doctorului E.P. din 5 octombrie 2005.

La 13 octombrie 2005, Curtea Administrativă Supremă a respins apelul reclamantei. Constatând, mai întâi, că decizia litigioasă a îndeplinit cerințele formale și că plângerea reclamantei cu privire la lipsa de imparțialitate din partea doctorului A.K. și a membrilor Comisiei de Psihiatrie Criminală nu putea fi admisă, curtea a reținut, în continuare, faptul că problema consta în stabilirea faptului dacă, atunci când comisia a adoptat respectiva decizie, au fost îndeplinite criteriile tratamentului forțat, în conformitate cu art. 8 din Legea cu privire la sănătatea mintală.

Curtea a considerat că doctorul A.K., specialist în psihiatrie din 1990, era un psihiatru experimentat. Opinia lui împreună cu cea a comisiei s-au fondat pe o expertiză fiabilă efectuată de profesioniști calificați.

Cât privește obiectul cauzei, curtea a expus următoarele:

Decizia din data de 22 iulie 2005 a fost depusă spre confirmare în fața Curții Administrative (

La 31 octombrie 2005, după ce a obținut o declarație din partea medicului-șef al spitalului din Vanha Vaasa și observațiile reclamantei la acest subiect, Curtea Administrativă a respins apelul reclamantei. Ea a observat că starea de sănătate a reclamantei s-a ameliorat în timpul tratamentului și că se planifica un eventual transfer al acesteia către un spital psihiatric din orașul său de origine. Curtea a reținut că reclamanta nu avea tendința să se sinucidă, astfel nepunându-și sănătatea în pericol și că nu era violentă cu ceilalți. Ea era în stare să discute despre subiecte legate de viața de zi-cu-zi de o manieră pertinentă și politicoasă atâta timp cât nu-i era contestat punctul de vedere. Cu toate acestea, reclamanta continua să nege boala sa și, din acest motiv, se opunea tratamentului și oricărei examinări medicale noi. Negarea bolii și lipsa motivației de a urma un tratament au determinat Curtea Administrativă să ajungă la concluzia că, dacă ar fi fost eliberată din spital, reclamanta probabil că nu ar mai fi continuat să se trateze, lucru care ar fi agravat boala acesteia și i-ar fi pus sănătatea în pericol. Întrucât delirul reclamantei era legat de profesia sa de pediatru și pacienții săi, lipsa unui tratament risca să pună grav în pericol și sănătatea altora. Curtea a respins, de asemenea, cererea reclamantei de a ține o audiere, considerând-o ca fiind vădit inutilă de vreme ce Curtea Supremă Administrativă organizase deja o audiere la 4 octombrie 2005. Mai mult decât atât, curtea a considerat că principala chestiune și anume cea cu privire la faptul dacă starea de sănătate a reclamantei s-a ameliorat în măsura în care să nu mai fie nevoie de tratament forțat, putea fi rezolvată de o manieră adecvată doar în baza materialelor dosarului.

Reclamanta a depus un apel în fața Curții Supreme Administrative, citând, printre altele, avizul doctorului K.A. din 30 decembrie 2002, avizul doctorului E.P. din 5 octombrie 2005 și avizele doctorului M-P.H. din 25 octombrie 2005 și 21 decembrie 2005.

La 16 mai 2006, după ce a obținut o altă declarație din partea medicului-șef al spitalului din Vanha Vaasa și observațiile reclamantei la acest subiect, Curtea Supremă Administrativă a menținut decizia Curții Administrative, în mare parte în baza acelorași motive. Ea a respins cererea reclamantei de a ține o audiere, considerând că declarațiile orale cu privire la circumstanțele ce au prevalat după adoptarea deciziei litigioase din 22 iulie 2005 nu erau pertinente.

Această decizie a fost depusă la Curtea Administrativă pentru a fi confirmată. Reclamanta a făcut recurs și împotriva acestei decizii.

La 20 aprilie 2006, în urma unei audieri, Curtea Administrativă a constatat că reclamanta continua să sufere de delir psihotic și că boala acesteia era de natură cronică. Respectiv, potrivit curții, întreruperea tratamentului ar fi înrăutățit grav boala ei. Curtea a ținut, de asemenea, cont de ameliorarea evidentă a stării de sănătate a reclamantei, lucru care permitea planificarea unui transfer progresiv către un tratament la domiciliu. S-a reținut că reclamantei nu-i mai era administrat tratament prin injecții de la începutul lui ianuarie. Curtea a considerat că era important, din motive de siguranță, să fie urmărite efectele reducerii dozelor de medicamente la spital, motiv pentru care alte forme de îngrijire erau să fie insuficiente la acel moment.

Nu se știe dacă reclamanta a făcut recurs în fața Curții Administrative Supreme.

Între ianuarie și iulie 2005, reclamanta a depus mai multe plângeri în fața autorității medico-legale legate, în special, de expertiza sa psihiatrică și tratamentul din spitalul din Vanha Vaasa. La 12 ianuarie 2007, autoritatea medico-legală și-a prezentat decizia cu privire la aceste plângeri. Ea s-a fondat pe hotărârea Curții Supreme Administrative din 13 octombrie 2005 pentru a ajunge la concluzia că tratamentul involuntar al reclamantei era justificat. Ca o remarcă generală, s-a constatat că principalul și uneori unicul simptom al unei tulburări delirante este o convingere falsă pe care o are pacientul și în concordanță cu care încearcă să acționeze. Delirul poartă un caracter continuu, clar și sistematic, și, uneori, poate fi foarte persistent și constant. Deseori, un pacient care suferă de o tulburare delirantă prezintă un comportament, de altfel, normal. Există o formă specială de delir, delirul de persecuție (querulous delusion), care se manifestă prin depunerea continuă a cererilor de rectificare, plângerilor și angajarea procedurilor în justiție, acțiuni alimentate de o gândire psihotică, cu scopul de a restabili respectul de sine, pe care persoana în cauză îl consideră lezat. Tulburările delirante sunt tratate cu ajutorul consultațiilor terapeutice și medicamentelor antipsihotice. Lipsa motivării și reacțiile inadecvate la tratament sunt principalele riscuri care pot pune în pericol reușita tratamentului. Cât privește tratamentul reclamantei, și în special administrarea forțată a medicamentelor, autoritatea medico-legală a declarat că nu a observat nicio deviere de la practica medicală corectă și admisă în general, astfel declarațiile reclamantei putând fi considerate ca fiind eronate. Aceasta decizie nu a fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Printr-o serie de scrisori din data de 8, 11, 25 și 26 iulie 2005, dna H.M. i s-a adresat Ministrului Justiției în numele reclamantei, solicitându-i să întreprindă măsuri în privința tratamentului involuntar al reclamantei. Conform prevederilor privind partajarea competențelor între Ministrul Justiției și Ombudsman, aceste scrisori i-au fost transmise celui din urmă. Printr-o scrisoare din 27 septembrie 2005, d-nei H.M. i s-a adus la cunoștință decizia Ombudsmanului de a nu examina cauza, întrucât aceasta era deja în curs de examinare în fața altor autorități, și anume în fata Curții Supreme Administrative, autorității medico-legale și a poliției.

Reclamanta a depus plângeri la poliție împotriva a trei medici ai spitalului din Vanha Vaasa, invocând, în special, faptul că a fost privată de libertate în mod ilegal. La 27 ianuarie 2006, după ce a obținut declarații în scris din partea autorității medico-legale, poliția a constatat că nu a fost comisă nicio infracțiune și a pus capăt anchetei.

Reclamanta s-a plâns și în fața Biroului Provincial de Stat, care a trimis medicul și inspectorul pentru sănătate al regiunii la spitalul din Vanha Vaasa pentru a o interoga pe reclamantă și personalul spitalului care s-a ocupat de tratamentul acesteia. Medicul s-a întâlnit, de asemenea, cu reprezentantul reclamantei. În plus, autoritatea a studiat dosarul medical al reclamantei precum și alte documente legale de acest caz și a obținut declarații în scris din partea personalului spitalului și declarațiile reclamantei referitoare aceștia din urmă. În decizia sa din data de 26 iunie 2006, Biroul Provincial de Stat, a notat că problemele invocate de reclamantă au fost examinate anterior de o manieră aprofundată de autoritatea medico-legală, care nu a constatat nicio încălcare. În lumina propriei sale examinări a cauzei, Biroul Provincial de Stat nu a constatat existența vreunui motiv pentru a întreprinde măsuri suplimentare. Această decizie nu a fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

La 14 martie 2005, curtea de district a organizat ultima audiere din cadrul procedurii penale. Reclamanta s-a prezentat în fața curții, dar a plecat înainte ca să înceapă audierea. Potrivit reclamantei, ea a acționat astfel deoarece dl J.R., pe care aceasta dorea să-l audieze în calitate de martor, a fost expulzat cu forța de la fața locului.

Curtea de district a continuat audierea, reclamanta fiind reprezentată de tutorele ei, dl M.S. Acesta din urmă nu a contestat exactitatea avizului medical privind expertiza psihiatrică a reclamantei și nici nu a menționat alte avize medicale referitoare la sănătatea mintală a acesteia. El a afirmat în numele reclamantei că reclamanta putea fi considerată doar complice al infracțiunii în calitatea sa de medic. El a declarat că nu era necesară audierea martorilor.

În hotărârea sa din 8 aprilie 2005, curtea de district a declarat-o pe mama lui V. culpabilă de lipsire de libertate agravată între 16 decembrie 2000 și 22 aprilie 2001. Reclamanta a fost declarată complicele mamei lui V. între 26 decembrie 2000 și 22 aprilie 2001. Curtea nu le-a condamnat la niciun fel de pedeapsă pe motiv că acestea nu erau responsabile de actele lor la momentul săvârșirii infracțiunii. Cu toate acestea, instanța le-a ordonat să plătească compensații pentru daune morale și materiale.

Cât privește fondul cauzei, curtea a reținut că V. fusese examinată începând cu 1995, deoarece mama ei suspecta că fetița fusese abuzată sexual. Procurorul L.K. a decis la 19 aprilie 1999 să nu inițieze urmărire penală împotriva tatălui deoarece niciun element nu demonstra faptul că o infracțiune fusese comisă între 1994 și martie 1996. La 21 aprilie 1998, procurorul M.P. a abandonat acuzațiile împotriva unei alte persoane, întrucât nu exista nicio dovadă a faptului că o infracțiune fusese comisă în iulie 1997. La 4 iunie 2001, procurorul L.K. a abandonat acuzațiile împotriva tatălui, întrucât nu exista nicio dovadă a faptului că o infracțiune fusese comisă între septembrie 1998 și iunie 2000. În iunie 2000, mama a dus-o pe V. la un spital universitar pentru a fi examinată. Acele examinări nu i-au confirmat suspiciunile de abuz sexual. La 13 iunie 2000, fata a fost retrasă în regim de urgență de la mama sa din cauza tulburărilor mintale ale acesteia și plasată într-un centru de sprijin familial. O ordonanță de plasament a fost adoptată în iulie 2000. Între timp, la 26 iulie 2000, mama și-a retras fata din centru fără permisiune. Ele au fost găsite spre sfârșitul zilei într-un oraș situat la aproximativ 100 km de centru și fata a fost adusă înapoi la centru de către polițiști. La 3 aprilie 2001, Curtea de Apel i-a încredințat tatălui de unul singur custodia fetei, care putea să-și vadă mama de trei ori pe săptămână, în prezența unei terțe persoane.

Cât privește acțiunile reclamantei, curtea a notat că aceasta a expus mai multe opinii care nu pot fi calificate drept medicale. Ea s-a comportat în mare parte ca un ajutor pentru mama fetiței, dându-i sfaturi cu privire la măsurile ce trebuiau întreprinse. Reclamanta știa că fata fusese plasată într-un centru iar, la 18 decembrie 2000, poliția a informat-o cu privire la dispariția acesteia. Curtea a constatat ca fiind stabilit faptul că V. împreună cu mama sa au venit la cabinetul reclamantei pe data de 26 decembrie 2000. Din acea zi, reclamanta a găsit un adăpost pentru ele și le-a transportat cu mașina. Ea i-a permis mamei fetei să-și redirecționeze poșta la adresa ei. Curtea a notat că nici nu fusese sugerat faptul că reclamanta se afla în [orașul

Printr-o scrisoare din data de 12 aprilie 2005, dl M.S. a informat-o pe reclamantă că, în calitate de tutore al său, el a anunțat curtea de district despre intenția reclamantei de a ataca cu apel hotărârea acesteia. El a rugat-o pe reclamantă să-și expună părerea asupra hotărârii și a anunțat-o că se va afla în Vaasa la 26 aprilie 2005., în cazul în care aceasta ar fi vrut să se întâlnească cu el. Se pare că nicio întâlnire nu a avut loc.

Dl M.S. a depus, în continuare, recurs în numele reclamantei, invocând absența elementului intențional. El a susținut că, în calitatea sa de medic, reclamanta doar a vrut să protejeze mama și copilul, întrucât era ferm convinsă de faptul că fetița fusese abuzată sexual. În opinia tutorelui cauza putea fi examinată de Curtea de Apel în cadrul unei proceduri scrise. La 9 mai 2005, dl M.S. i-a expediat reclamantei o copie a cererii de recurs pentru a o informa, menționând că aceasta corespundea, în mare parte, proiectului de cerere pe care reclamanta i-l trimisese mai devreme, la 2 mai 2005. El a notat, de asemenea, că aceasta nu făcuse niciun comentariu referitor la acel proiect.

În cererea sa de recurs, reclamanta solicita organizarea unei audieri, pentru ca instanța să-i poată audia pe toți cei optsprezece martori pe care aceasta a dorit să-i aducă în fața curții de district. Ea contesta, de asemenea, motivele pentru care procurorul o acuza de o infracțiune săvârșită în circumstanțe agravante. Reclamanta a făcut rost de o copie a însemnărilor pe care acesta le-a făcut în timpul procedurii, în care era invocat faptul că expertiza psihiatrică era unicul mijloc de tratament, care, la rândul său, era unica modalitate de a pune capăt terorizării tatălui și copilului și de a evita recursurile abuzive. Reclamanta a depus, ulterior, mai multe observații suplimentare la Curtea de Apel.

La 31 august 2005, invocând capitolul 26, art. 14 § 2, punct 4, din Codul Procedurii Judiciare, Curtea de Apel a respins cererea reclamantei privind organizarea unei audieri deoarece acest lucru era în mod evident inutil. Cât privește fondul cauzei, Curtea de Apel a confirmat hotărârea curții de district, constatând că nu exista niciun motiv pentru a devia de la aceasta. În conformitate cu capitolul 25, art. 12 § 2 din Cod, curtea a respins observațiile pe care reclamata le-a furnizat cu întârziere fără a le examina în fond.

Reclamanta, reprezentată de avocatul pe care și l-a ales, dna H.M., a solicitat dreptul la recurs.

La 14 februarie 2006, Curtea Supremă a respins cererea.

Printr-o decizie provizorie, din data de 17 martie 2006, autoritatea medico-legală i-a interzis reclamantei să exercite profesia de medic pe parcursul anului 2006.

Reclamanta a fost evaluată în cadrul unui serviciu deschis al clinicii psihiatrice al spitalului universitar din Helsinki între 6 septembrie și 6 octombrie 2006.

Avizul medical stabilit în urma examinării, din data de 10 octombrie 2006, nu a specificat existența vreunei tulburări psihiatrice de care să fi suferit reclamanta. Totuși, a fost precizat faptul că efectuarea unei expertize complete nu a fost posibilă deoarece reclamanta a refuzat să prezinte documentele de la spitalul din Vanha Vaasa, documente legate de dosarul său medical. S-a considerat că, deoarece reclamanta suferise de o tulburare delirantă de focalizare îngustă, aptitudinea reclamantei de a efectua expertize corecte în cazuri de abuz sexual ar fi fost limitată.

La 29 ianuarie 2007, autoritatea medico-legală a anulat decizia sa din 17 martie 2006, dar i-a ordonat reclamantei să nu se ocupe de cazuri cu suspiciuni de abuz sexual asupra copiilor în cadrul activității sale medicale la cabinet. Reclamanta a depus recursuri împotriva acestei decizii în fața Curții Administrative și în fața Curții Supreme Administrative, care au fost respinse la 24septembrie 2008 și, respectiv, la 24 august 2009.

Reclamanta afirmă că ea primește din nou pacienți la cabinetul său medical.

La momentul faptelor, capitolul 17, art. 45, din Codul Procedurii Judiciare (

Prevederea precedentă a fost amendată de Legea nr. 244/2006, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2006. Conform noii prevederi, o expertiză psihiatrică a persoanei acuzate poate fi ordonată dacă instanța, printr-o decizie provizorie, a constatat că persoana acuzată este culpabilă de comiterea infracțiunii de care este acuzată, dacă efectuarea unei asemenea expertize este justificată și dacă persoana acuzată acceptă să se supună expertizei sau este plasată în detenție provizorie sau acuzată de comiterea unei infracțiuni ce se pedepsește cu mai mult de un an de închisoare. La cererea procurorului, a persoanei acuzate sau a tutorelui său, curtea poate ordona efectuarea unei expertize psihiatrice la o etapă anterioară, în timpul anchetei dinaintea procesului sau înaintea audierii principale, dacă persoana acuzată a pledat vinovată sau dacă, altminteri, necesitatea efectuării unei asemenea expertize este clară.

Prevederile pertinente din Legea cu privire la persoanele ce profesează în domeniul sănătății (

Birourile Provinciale de Stat au încetat să mai existe la 1 ianuarie 2010, iar funcțiile lor au fost transferate către alte diferite autorități. Înainte de această reorganizare în cadrul administrației, prevederile ce reglementau funcțiile Birourilor Provinciale de Stat erau dispersate în 130 de acte normative diferite. Decizia guvernului HE 154/2005 vp, conține, în special, anumite amendamente la Legea cu privire la sănătate, include informații de natură generală despre sarcinile și împuternicirile Birourilor Provinciale: acestea trebuind să consilieze și să supravegheze spitalele de psihiatrie publice, printre alte instituții și servicii, în special, prin difuzarea informației, efectuarea inspecțiilor la fața locului și examinarea plângerilor. În 63% din deciziile adoptate de Birourile Provinciale în 2004 în calitatea lor de organe de supraveghere, acestea nu au constatat nicio iregularitate aparentă suficient de importantă pentru a justifica o eventuală intervenție din partea lor; 18% din cazuri au fost aduse în atenția unui profesionist din domeniul sănătății, iar 5% din cazuri au dus la mustrare.

În cadrul celei de-a doua vizite în Finlanda, între 20 și 30 aprilie 2008, CPT a vizitat, inter alia, spitalul de psihiatrie public din Vanha Vaasa și o altă instituție psihiatrică. În raportul său din 20 ianuarie 2009, CPT a formulat, inter alia, următoarele observații și recomandări:

Internarea pentru administrarea unui tratament forțat care a urmat a fost, de asemenea, ilegală și inutilă. Le fel ca doctorul K.A. și doctorii E.P. și M-P.H. în octombrie 2005, medicii de la spitalul universitar din Helsinki au confirmat, în octombrie 2006, că reclamanta nu suferea de nicio tulburare psihologică și că nu exista niciun motiv de îngrijire forțată. Doctorul A.K., autorul expertizei psihiatrice care a dus la internarea reclamantei în spital, a comis luat o decizie greșită și a înțeles greșit contextul cauzei. Potrivit reclamantei, doctorul A.K. nu era un medic experimentat: el și-a obținut diploma de psihiatrie criminală abia pe 5 iulie 2004, adică cu trei luni înainte de a efectua expertiza. În plus, ea nu a fost audiată personal de Comisia de Psihiatrie Criminală înainte de confirmarea avizului doctorului A.K. cu privire la necesitatea impunerii unui tratament involuntar.

Reclamanta declară că nu a avut posibilitatea să obțină un al doilea aviz medical înainte de luna octombrie 2005, ceea ce a fost criticat de CPT. Doctorul M-P.H. a acceptat să efectueze o expertiză la spitalul din Vanha Vaasa în februarie 2005, însă spitalul nu a autorizat acest lucru. Potrivit reclamantei, refuzul autorităților spitalului de a-i permite acesteia să primească vizita medicilor din afară se explică prin dorința de a proteja medicii din spital care au pus un diagnostic greșit.

Reclamanta susține că, ținând cont de vârsta, profesia și relațiile sale familiale, decizia de a o supune unui tratament involuntar a fost una disproporționată. Reclamanta a fost plasată într-o secție de spital închisă împreună cu alți pacienți cu tulburări grave și antecedente penale. Reclamanta amintește că ea însăși este un medic experimentat și că fusese, inter alia, medic-șef într-un spital de psihiatrie și membru al Comisiei pentru Afaceri Sanitare și Sociale din orașul său. Niciun pacient de-al său nu s-a plâns de lucrul său.

El precizează că autoritățile au stabilit, în mod clar, că reclamanta suferea de tulburări mintale și că trebuia supusă unui tratament obligatoriu și că această concluzie a fost confirmată în apel. Nesupunerea reclamantei unui tratament obligatoriu ar fi agravat în mod considerabil boala acesteia punând în pericol atât sănătatea ei cât și pe cea a celor din jur. Alte tipuri de îngrijire nu au fost considerate ca fiind adecvate pentru ea. Prin urmare, condițiile prevăzute de Legea cu privire la sănătatea mintală au fost îndeplinite iar măsurile întreprinse de autorități au fost legale. Nu a existat niciun factor arbitrar în procesul de luare a deciziilor care au dus la internarea reclamantei, problema fiind de domeniul marjei de apreciere de care beneficiază Statul. Internarea forțată a reclamantei a fost proporțională și în conformitate cu art. 5 § 1 (e) din Convenție.

Cât privește avizul medical al doctorului K.A din 30 ianuarie 2002, Guvernul a subliniat că, potrivit însuși doctorului, avizul a fost emis în baza a două întâlniri cu reclamanta și fără vreo încercare de a efectua o expertiză psihiatrică aprofundată. Or o asemenea expertiză ar fi fost necesară pentru a evalua starea mintală a reclamantei. În orice caz, reclamanta a prezentat avizul doctorului K.A. autorității medico-legale și Comisiei sale de Psihiatrie Criminală, care au ținut cont de acest aviz în timpul adoptării deciziilor lor. În ceea ce privește expertiza efectuată la spitalul universitar din Helsinki în 2006, aceasta nu avea mare greutate deoarece rezultatele expertizei au fost afectate de refuzul reclamantei de a autoriza transferul dosarului său medical ce se păstra la spitalul din Vanha Vaasa.

Autorităților naționale, în special, instanțelor, le revine în primul rând rolul să interpreteze și să aplice dreptul intern. Întrucât, în virtutea art. 5 § 1, neconformarea cu dreptul intern antrenează o încălcare a Constituției, Curtea poate și trebuie să exercite un anumit control pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost respectat (a se vedea

Deși Curtea nu a definit deocamdată de o manieră generală tipurile de conduită a autorităților de natură „arbitrară” în sensul art. 5 § 1, au fost elaborate o serie de principii cheie în baza unui studiu de la caz la caz. În plus, din jurisprudență reiese în mod clar că noțiunea de arbitrar în contextul art. 5 variază într-o anumită măsură în dependență de tipul detenției în cauză (a se vedea

Conform unuia din principiile generale consacrate de jurisprudență, o detenție este „arbitrară” în cazul în care, chiar dacă este perfect în conformitate cu legislația națională, a existat un element de rea voință sau de înșelătorie din partea autorităților. Condiția absenței arbitrarului cere, prin urmare, ca atât ordinul de plasare în detenție, cât și executarea acestei decizii să corespundă cu adevărat scopului restricțiilor autorizate de alineatul pertinent din art. 5 § 1. În plus, trebuie să existe o anumită legătură dintre, pe de o parte, motivul invocat pentru a justifica privarea de libertate autorizată și, pe de altă parte, locul și regimul detenției (

Cerința de legalitate prevăzută de art. 5 § 1 (e) („detenție legală” ordonată „conform legii”) nu este satisfăcută doar prin respectarea dreptului intern pertinent; dreptul intern trebuie el însuși să fie conform cu Convenția, inclusiv cu principiile generale exprimate sau avute în vedere în preambulul Convenției. La originea expresiei „conform legii” stă noțiunea potrivit căreia dreptul intern trebuie să ofere garanții juridice adecvate și o „procedură echitabilă și adecvată” (a se vedea, printre altele,

Mai mult decât atât, Curtea a enumerat trei condiții minime ce trebuie îndeplinite pentru ca detenția unui bolnav mintal să fie legală în sensul art. 5 § 1 (e) din Convenție: faptul că persoana dată suferă de o boală mintală trebuie să fie stabilit de o manieră sigură, cu alte cuvinte, existența unei tulburări mintale reale trebuie să fie demonstrată în fața unei autorități competente, prin intermediul unei expertize medicale obiective; tulburarea mintală trebuie să fie de o natură sau amploare ce legitimează internarea, durata căreia, în cele din urmă, depinde de persistența tulburării date (a se vedea

Atunci când se pronunța asupra faptului dacă internarea unui individ ca „persoană alienată mintal”, autoritățile naționale beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la fondul diagnosticului clinic, de vreme ce lor le revine în primul rând rolul de a evalua probele într-o cauză dată; sarcina Curții constă în a controla deciziile acestora din perspectiva Convenției (a se vedea

Detenția unei persoane este o măsură atât de gravă, încât este justificată doar atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost considerate ca fiind insuficiente pentru protecția interesului personal sau public, detenția fiind necesară (a se vedea

Reclamanta este ferm convinsă că a fost obligată, prin ordin, să se supună unei expertize psihiatrice pentru că procurorul intenționa să o interneze în spital. Cu toate acestea, Curtea nu poate confirma acuzațiile reclamantei cu privire la existența unei atitudini de rea voință din partea autorităților. În primul rând, Curtea de District a adoptat decizia în mod independent, nefiind, în niciun fel, influențată de avizul procurorului cu privire la necesitatea efectuării unei expertize psihiatrice. În al doilea rând, Curtea accepta că scopul deciziei instanței din 25 octombrie 2002, prin care reclamanta era obligată să se supună unei expertize psihiatrice, era să se determine dacă reclamanta era sau nu responsabilă din punct de vedere penal în momentul comiterii infracțiunii de care era acuzată. Curtea admite, de asemenea, că această decizie corespundea necesității de a asigura buna desfășurare a procedurii penale dirijate împotriva reclamantei. Într-adevăr, după ce reclamanta a fost găsită vinovată de comiterea infracțiunii de care era acuzată cu titlu subsidiar, Curtea de District s-a abținut de la pronunțarea unei sentințe pentru reclamantă pe motiv că aceasta nu era responsabilă penal, așa cum a stabilit expertiza psihiatrică.

În ceea ce privește avizul medical al doctorului K.A., depus la Curtea de District după emiterea ordinului, Curtea notează că, potrivit însuși doctorului, acesta s-a văzut cu reclamanta doar de două ori și nu a efectuat o expertiză psihiatrică completă a acesteia. Prin urmare, Curtea nu poate susține, după cum pare să sugereze reclamanta, că avizul doctorului K.A. ar fi trebuit să ducă la ceea că instanțele naționale să-și anuleze decizia ce obliga reclamanta să se supună unei veritabile expertize psihiatrice.

Curtea observă că expertiza psihiatrică a fost efectuată la spital, în conformitate cu art. 15 din Legea cu privire la sănătatea mintală.

În plus, Curtea observă că art. 16 (2) din această lege prevede că expertiza unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni trebuie să fie efectuată în timp de două luni. Autoritatea medico-legală poate acorda o prelungire de două luni dacă există motive rezonabile în acest sens. În speță, această autoritate i-a cerut doctorului A.K. să continue expertiza depășind perioada inițială de două luni, deoarece a considerat că era necesară efectuarea unor teste suplimentare și obținerea mai multor informații înainte de adoptarea unei decizii. Curtea reține că, deși durata internării reclamantei împotriva voinței sale la spitalul din Vanha Vaasa pentru a se supune expertizei psihiatrice, și anume între 11 noiembrie 2004 și 17 februarie 2005, poate părea lungă, ea a fost acoperită de ordinul curții din 25 octombrie 2002 și nu a depășit durata maximă a perioadei prevăzute de lege. Continuarea detenției sale în acest scop a fost în permanență sub supravegherea autorității medico-legale.

În aceste condiții, Curtea nu poate susține afirmația reclamantei, potrivit căreia internarea sa în spitalul din Vanha Vaasa, între 11 noiembrie 2004 și 17 februarie 2005, în scopul efectuării expertizei sale psihiatrice, a fost ilegală. Rezultă că acest capăt de plângere trebuie declarat inadmisibil deoarece este, în mod evident, lipsit de temei, în conformitate cu art. 35 §§ 3

Curtea notează că decizia din 17 februarie 2005 de a interna reclamanta și de a o supune unui tratament forțat, nu a fost adoptată de Curtea de District, ci de o altă autoritate independentă, și anume de Comisia de Psihiatrie Criminală. Curtea va examina, mai întâi, dacă privarea reclamantei de libertate în acest context s-a produs în conformitate cu prevederile legislației naționale și cu procedura prevăzută de dreptul intern.

Curtea observă că autoritatea medico-legală beneficiază de puterea sa decizională în baza articolelor 8 și 17 (1) din Legea cu privire la sănătatea mintală.

Curtea relevă că, în cazul de față, Comisia de Psihiatrie Criminală și-a fondat aprecierea privind necesitatea internării reclamantei în scopul administrării unui tratament forțat pe expertiza psihiatrică care a fost efectuată în baza recomandării doctorului A.K., autorul expertizei. Comisia a considerat că reclamanta suferea de o tulburare delirantă d