CASE OF X v. FINLAND

La originea cauzei se află cererea nr. 34806/04 îndreptată împotriva Republicii Finlanda, cerere depusă la Curte de către o cetățeană finlandeză, X („reclamanta”), pe data de 30 septembrie 2004, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Președintele Secției a patra a Curții a decis din oficiu să nu divulge identitatea reclamantei (art. 47 § 3 din Regulamentul Curții).

Reclamanta a fost reprezentată de către dna Helena Molander, avocată la Helsinki. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, dl Arto Kosonen, de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta pretinde, în special în baza art. 6 din Convenție, că nu a beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii penale desfășurate împotriva ei, prin aceea că nu a fost audiată în cadrul unei audieri privind desemnarea unui tutore cu scopul de a o reprezinta în cadrul acestei proceduri, și pentru că nu a avut posibilitatea să interogheze martorii din partea ei. În baza articolelor 5 și 8 din Convenție, reclamata pretinde, de asemenea, că a fost internată din oficiu într-o instituție psihiatrică, fără ca acest lucru să fie necesar sau legal, și că i-au fost administrate medicamente în mod forțat. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanta se plânge, în cele din urmă, de faptul că nu a avut la dispoziție un mijloc eficient pentru a contesta administrarea forțată a medicamentelor.

La 11 mai 2009, Președintele Secției a decis să comunice cererea Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).

Camera a decis, după consultarea părților, că nu este necesară o audiere pe fondul cauzei (art. 54 § 3 din Regulament). ÎN FAPT I.

Pediatru de profesie, reclamanta născută în 1943, a continuat să exerseze medicina în mod privat după ce s-a pensionat.

La 30 noiembrie 1995, o mamă și-a adus fiica, V., născută în 1993, la cabinetul medical al reclamantei pentru a o examina, suspectând că fetița a fost abuzată sexual de tatăl ei. Reclamanta a examinat-o și a făcut fotografii.

La 13 iunie 2000, fetița a fost luată în grijă publică din cauza problemelor de sănătate mintală ale mamei sale și a fost plasată într-un centru de sprijin familial.

Evenimentele ce stau la originea cauzei de față au început la 16 decembrie 2000, dată la care mama lui V. nu a adus copilul la centrul de sprijin familial, după ce a petrecut timpul cu ea. Se pare că centrul urma să se închidă pentru perioada vacanței de Crăciun, și în cadrul procedurii interne s-a pretins că fetița îi spusese mamei sale că nu vroia să meargă să stea cu tatăl său în vacanță.

V. s-a îmbolnăvit și a fost dusă de mama sa la cabinetul medical al reclamantei la 26 decembrie 2000. După ce a plecat de la cabinet, V. a rămas cu mama ei până când a fost găsită de autorități, la 22 aprilie 2001. Utilizarea măsurilor coercitive

La 18 aprilie 2001, reclamanta a fost arestată, fiind suspectată de faptul că ar fi lipsit-o pe V. de libertate, lipsire care ar fi început la 16 decembrie 2000 în orașul [A.]. Domiciliul și cabinetul medical al reclamantei au fost percheziționate în aceeași zi. La 20 aprilie 2001, tribunalul de district ( käräjäoikeus, tingsrätten ) a audiat reclamanta și a decis plasarea acesteia în detenție provizorie, considerând că, în libertate, reclamanta ar fi complicat rezolvarea cazului și ar fi continuat să desfășoare activități de natură penală.

Prin cinci decizii distincte între mai și septembrie 2001, adoptate la cererea poliției, tribunalul de district a autorizat obținerea informațiilor cu privire la apelurile de la și către telefoanele utilizate de mama lui V. și un al treilea suspect pe parcursul diferitor perioade de timp între 15 decembrie 2000 și 22 aprilie 2001. Informațiile adunate au arătat că existau, de asemenea, apeluri de la și către un telefon din posesia reclamantei.

V. a fost găsită la 22 aprilie 2001. La 25 aprilie 2001, reclamanta a fost eliberată. După ce a fost eliberată, reclamanta a depus câteva plângeri, în special cu privire la decizia din 20 aprilie 2001 a tribunalului de district de a o plasa în detenție provizorie, și a cerut deschiderea unei anchete de investigare a actelor comise de câțiva polițiști în timpul arestării sale și a evenimentelor legate de aceasta. Ordin de restricție

La 11 mai 2001, poliția a emis un ordin provizoriu de restricție pe numele reclamantei interzicându-i să se afle în anumite locuri, specificate în decizie, pe care V. le frecventa.

La 1 iunie 2001, tribunalul de district a considerat că era puțin probabil ca reclamanta să hărțuiască sau să continue să hărțuiască copilul sau să comită o infracțiune în privința ei, motiv pentru care a anulat decizia poliției. Procedura penală

La 18 aprilie 2002, procurorul a întocmit un rechizitoriu împotriva mamei lui V., reclamantei și a unei terțe persoane. Reclamanta a fost acuzată de faptul că a privat-o pe V. de libertate între 16 decembrie 2000 și 22 aprilie 2001 sau, cu titlu subsidiar, de faptul că a fost complice la aceasta infracțiune. Prin opiniile, sfaturile și acțiunile sale, reclamanta ar fi jucat un rol în luarea deciziei de către mama lui V. de a-și răpi copilul la 16 decembrie 2000 în [orașul A] și, după ce mama și-a răpit copilul său, l-a dus cel târziu la Crăciun 2000 în [orașul B], reclamanta a izolat-o în mod ilegal pe V. cu consimțământul mamei sale. Întrucât privațiunea de libertate a durat un timp îndelungat, a fost planificată și pregătită din timp și a pus în pericol dezvoltarea emoțională a fetei, infracțiunea a fost considerată ca fiind comisă în circumstanțe agravante.

În răspunsul său scris față de rechizitoriu, reclamanta a negat faptul că ar fi avut vreun impact asupra acțiunilor mamei și a declarat că doar a prescris tratament medical pentru V. Potrivit ei, nu s-a demonstrat că suspiciunile de abuz sexual erau nefondate.

La 17 iulie 2002 și 22 ianuarie 2003, reclamanta a depus o cerere în fața Oficiului Procurorului General ( valtakunnansyyttäjä, högsta åklagaren ), plângându-se de o serie de iregularități comise de procuror și a solicitat înlocuirea acestuia cu un procuror imparțial. Cererea a fost respinsă.

La 21 august 2002, curtea de district a desemnat un avocat din oficiu care să o reprezinte pe reclamantă - dna M.K., membră a baroului de avocați - deoarece reprezentatul ales de reclamantă - dl J.R., un inginer - nu a fost considerat apt să o reprezinte, dat fiind gravitatea infracțiunii în cauză. Reclamanta a contestat numirea d-nei M.K. în scris, fără a desemna vreun avocat ales de ea, așa cum a fost invitată să facă. La 21 octombrie 2002, Curtea de Apel (hovioikeus, hovrätten) a respins contestarea reclamantei.

În cadrul unei audieri preliminare din data de 19 septembrie 2002, curtea de district a ordonat, contrar dorinței reclamantei, examinarea cazului în ședință închisă deoarece acesta viza chestiuni sensibile ce țineau de viața unui copil. Curtea de district a hotărât, de asemenea, că reclamanta nu era capabilă să se apere de una singură, ținând cont de natura cauzei. Reclamanta a contestat fără succes decizia respectivă în fața instanțelor superioare.

Examinarea cauzei a început la 22 octombrie 2002 și a durat patru zile. Reclamanta a informat curtea de faptul că ea considera că avocatul său din oficiu, dna M.K., prezentă la audiere, nu avea dreptul să pledeze în numele său. Reclamanta a declarat că se va apăra singură.

Curtea de district a audiat declarațiile reclamantei și ale celorlalți doi inculpați. A fost audiat, de asemenea, tatăl lui V., care o reprezenta pe V., și zece martori. La 24 octombrie 2002, curtea a respins, pe motiv că nu era pertinentă, o cerere din partea reclamantei referitoare la audierea în calitate de martori privind privațiunea sa de libertate a lui V., dl J.R., un inspector de poliție și doi avocați precum și la interpretarea greșită a faptelor de către procuror, fapta penală potrivit reclamantei. Reclamanta a reiterat ulterior cererea sa, declarând că martorii trebuiau să fie audiați pentru a clarifica contextul infracțiunii de care era acuzată. Curtea de district a respins și această cerere pe motiv că niciunul din motivele invocate de reclamantă nu justifica audierea martorilor pe care aceasta i-a citat.

La 25 octombrie 2002, curtea de district a ordonat ca reclamanta împreună cu mama lui V. să fie supuse unei expertize psihiatrice în conformitate cu capitolul 17, art. 45 din Codul Procedurii Judiciare ( oikeudenkäymiskaari, Rättegångs Balk ) și art. 16 § 1 din Legea cu privire la sănătatea mintală (mielenterveyslaki, mentalvårdslagen), și a amânat procedura în așteptarea rezultatelor. Reclamanta a decis atunci să se ascundă. Evenimentele ce au avut loc în timp ce reclamanta a stat ascunsă

Doctorul K.A., psihiatru, a declarat, într-un aviz medical din data de 30 decembrie 2002, că s-a întâlnit cu reclamanta de două ori, la 14 noiembrie și la 30 decembrie 2002. Doctorul a susținut că în timpul celor două conversații pe care le-a avut cu reclamanta nu a observat niciun semn de tulburare psihică și că, în opinia sa, aceasta nu avea nevoie de îngrijire medicală forțată. El a subliniat totuși că nu a efectuat o expertiză psihiatrică deoarece o astfel de expertiză nu poate fi realizată decât la spital și nu într-un cabinet privat de consultație.

Spitalul din Niuvanniemi, unul din cele două spitale de psihiatrie de stat, au informat-o pe reclamantă că putea să o primească începând cu 2 ianuarie 2003. La cererea reclamantei, evaluarea a fost amânată mai întâi pentru 20 ianuarie 2003, iar mai apoi pentru 12 martie 2003. Cu toate acestea, reclamanta așa și nu a mai venit la spital.

Printr-o scrisoare din 8 ianuarie 2003, reclamanta a propus ca dl P.S. să fie noul său reprezentant. La 13 ianuarie 2003, curtea de district l-a desemnat pe dl P.S., membru al baroului de avocați, drept noul reprezentant al reclamantei.

La 25 martie 2003, judecând in absentia curtea de district a dispus arestarea reclamantei și plasarea ei în detenție pe motiv că aceasta încerca să fugă de proces, întrucât nu s-a prezentat la spitalul din Niuvanniemi. În cadrul audierii, reclamanta a fost reprezentată de dl P.S. Reclamanta a depus o plângere, invocând lipsa unor motive suficiente ce ar fi putut să justifice deținerea ei precum și existența unor erori procedurale. La 28 aprilie 2003, Curtea de Apel a respins cererea ca nefondată. La 16 iunie 2003, Curtea de Apel a respins o altă cerere a reclamantei fără a examina fondul acesteia. Reclamanta a depus, în continuare, o a treia plângere, care a fost respinsă ca nefondată de Curtea de Apel la 18 martie 2004. Curtea Supremă de Justiție a respins cererile de recurs ale reclamantei.

La 9 octombrie 2003, Curtea de Apel a respins o plângere a reclamantei legată de ordinul cu privire la examinarea psihiatrică, considerând nefondată acuzația potrivit căreia ar fi avut loc erori procedurale în procedura din fața curții de district. La 30 martie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs.

După ce a primit o cerere de retragere din partea d-lui P.S. și după ce i-a acordat reclamantei posibilitatea de a fi audiată în scris, la 5 mai 2004 curtea de district l-a desemnat pe dl M.S., membru al baroului de avocați, drept noul său avocat. La 23 iunie 2004, Curtea de Apel a respins o cerere a reclamantei împotriva acestei decizii, constatând că aceasta nu era capabilă să se apere de una singură și că dl M.S. nu era părtinitor după cum pretindea reclamanta. Curtea de Apel a respins, de asemenea, o cerere a reclamantei în favoarea unei audieri orale, pe motiv că acest lucru era, în mod evident, de prisos. La 27 iunie 2005, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs.

La 15 iunie 2004, Curtea de Apel a respins o cerere a reclamantei în care, inter alia, reclamanta pretindea că judecătorul de la curtea de district, care a emis ordinul cu privire la evaluarea ei psihiatrică, era părtinitor. Reclamanta a cerut să fie aduse argumente noi în sprijinul acestei decizii, însă Curtea de Apel a respins această cerere la 12 iulie 2004. La 27 iunie 2005, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs.

Printr-o scrisoare din data de 2 septembrie 2004, curtea de district a informat-o pe reclamantă că la 20 septembrie 2004 va avea loc o audiere privind detenția sa, că celelalte aspecte ale acuzațiilor penale împotriva ei nu vor fi abordate în cadrul acestei audieri și că vor fi examinate doar probele cu privire la detenția sa.

La 20 septembrie 2004, curtea de district a emis un alt ordin de arest și detenție pe numele reclamantei, constatând că aceasta intenționa în continuare să se sustragă de la proces. Ea a fost reprezentată la audiere de avocatul său din oficiu, dl M.S. La 9 noiembrie 2004, Curtea de Apel a respins o cerere a reclamantei ce viza decizia din 20 septembrie 2004, fără a-i examina fondul, întrucât aceasta fusese redactată de dl J.R., care nu îndeplinea condițiile expuse la capitolul 15, art. 2 din Codul Procedurii Judiciare. S-a reținut că un avocat fusese desemnat din oficiu pentru a o reprezenta pe reclamantă. La 29 septembrie 2005, Curtea Supremă a respins o altă cerere din partea reclamantei fără a o examina în fond. Arestul și detenția

La 12 octombrie 2004, reclamanta a fost arestată.

La 15 octombrie 2004, după ce a audiat reclamanta în persoană, curtea de district a plasat-o în detenție provizorie, constatând că aceasta știa că trebuia să se supună unei expertize psihiatrice și că mai multe mandate de arest fusese emise pe numele său. Curtea de district a declarat că reclamanta încerca să se sustragă de la proces, din care făcea parte și expertiza psihiatrică. Instanța a dispus ca reclamanta să fie plasată în custodia poliției, după care într-o instituție psihiatrică desemnată de Autoritatea Națională pentru Afaceri Medico-Legale ( terveydenhuollon oikeusturvakeskus, rättsskyddscentralen för hälsovården ). Expertiza psihiatrică în instituția psihiatrică

La 11 noiembrie 2004, reclamanta a fost dusă la spitalul din Vanha Vaasa, celălalt spital de psihiatrie de stat, pentru a fi supusă unei expertize psihiatrice, durata căreia inițial trebuia să fie de două luni. Expertiza a fost efectuată de doctorul A.K., specialist în psihiatrie, psihiatria adolescenților și psihiatrie medico-legală, care s-a întâlnit cu reclamanta de zece ori în cadrul evaluării psihice. Aceasta s-a întâlnit, de asemenea, cu doi psihologi, G.W-H. și A.K-V. Reclamanta a refuzat să se supună examinărilor somatice și neurologice precum și unor examinări speciale cum ar fi imagistica prin rezonanță magnetică a creierului. Ea a refuzat, de asemenea, să efectueze testele de laborator și testele psihologice.

La 3 ianuarie 2005, doctorul A.K. și-a prezentat opinia în scris în fața Autorității Naționale pentru Afaceri Medico-Legale, bazându-se pe evaluarea psihiatrică efectuată între 11 noiembrie 2004 și 3 ianuarie 2005. Potrivit concluziilor doctorului, reclamanta suferea de o tulburare delirantă și nu a fost responsabilă penal la momentul comiterii infracțiunii. De asemenea, în opinia doctorului A.K., criteriile internării din oficiu, expuse la art. 8 din Legea cu privire la sănătatea mintală, erau îndeplinite iar reclamanta nu era în stare să fie audiată la proces. Capacitatea ei de a-și apăra interesele în timpul procesului era alterată de boala sa mintală și era nevoie, deci, să fie desemnat un tutore care să o reprezinte în cadrul procedurii penale.

În aceeași zi, reclamanta a solicitat și opinia Autorității Naționale pentru Afaceri Medico-Legale. La 5 ianuarie 2005, autoritatea în cauză a informat-o pe aceasta că nu era de competența sa să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice a unui acuzat într-o cauză penală și că cererea reclamantei urma să fie transmisă curții.

Printr-o decizie provizorie din 20 ianuarie 2005, Autoritatea Națională pentru Afaceri Medico-Legale (terveydenhuollon oikeusturvakeskuksen oikeuspsykiatristen asioiden lautakunta, nämnden för rättspsykiatriska ärenden vid rättsskyddscentralen för hälsovården – „comisia de psihiatrie criminală”) i-a solicitat doctorului A.K. să-și completeze avizul, în măsura posibilului, prin efectuarea unor teste psihologice asupra reclamantei și prin furnizarea unor informații care ar fi permis compararea capacității reclamantei de a-și gestiona viața anterior presupuselor evenimente de natură penală cu cea din timpul acelor evenimente. Doctorul A.K. a fost, de asemenea, invitat să explice în detalii de ce criteriile internării forțate, în opinia sa, erau îndeplinite și de ce un tratament la domiciliu nu era suficient. Rezultatele examinării suplimentare trebuiau furnizate autorității cât mai curând posibil.

Examinarea suplimentară s-a încheiat la 4 februarie 2005. Reclamanta a refuzat, din nou, să se supună testelor psihologice efectuate de angajații spitalului, punând la îndoială imparțialitatea lor. În raportul său, din aceiași dată, doctorul A.K. a constatat că reclamanta suferea de o tulburare psihotică delirantă, tulburare prezentă anterior evenimentelor litigioase. Reclamanta a semnalat existența unor semne de abuz sexual pe care alți experți nu le-au detectat. În opinia doctorului A.K., reclamanta avea nevoie de tratament psihiatric involuntar pentru a se putea vindeca de tulburările sale mintale, legate în primul rând de chestiuni judiciare, dar și de existența unui complex de superioritate întrucât aceasta era întotdeauna convinsă că are dreptate. În plus, ca medic, reclamanta risca să pună în pericol bunăstarea oamenilor prescriindu-le tratament care ar fi putut fi periculos pentru sănătatea lor. Întrucât reclamanta a evitat în repetate rânduri să se supună evaluării psihiatrice, refuzând orice formă de tratament, un tratament la domiciliu nu ar fi fost suficient. Doctorul A.K. a conchis că reclamanta era paranoică și că a acuzat mai multe autorități de abuz continuu de competențe. Ea s-a împotmolit în micile detalii ale propriului caz, fără a fi în stare să vadă lucrurile în ansamblu. Doctorul A.K. a considerat că tulburarea sa delirantă a atins nivelul unei psihoze, care i-a deformat percepția realității. Din cauza bolii sale, reclamanta nu-și dădea seama de caracterul ilegal și consecințele actelor sale, și era deja afectată de psihoză delirantă atunci când a luat parte la privarea de libertate a copilului. Mai mult decât atât, reclamanta nega faptul că ar fi avut vreo tulburare.

Reclamanta a expediat mai multe scrisori Comisiei de Psihiatrie Penală, în care a criticat, printre altele, evaluarea psihiatrică efectuată de doctorul A.K. De asemenea, aceasta i-a prezentat comisiei avizul medical divergent al doctorului K.A. din 30 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 24 de mai sus).

La 17 februarie 2005, autoritatea medico-legală și-a prezentat opinia asupra expertizei psihiatrice în fața curții de district în conformitate cu art. 16 (3) din Legea cu privire la sănătatea mintală, constatând că reclamanta nu a purtat răspundere pentru actele sale în perioada comiterii infracțiunii.

La 23 februarie 2005, expertiza psihiatrică fiind completă, curtea de district a dispus eliberarea reclamantei, care urma totuși să rămână la spital pentru a fi tratată, conform ordinului Comisiei de Psihiatrie Penală din 17 februarie 2005. Internarea din oficiu

La 17 februarie 2005, Comisia de Psihiatrie Penală a dispus, bazându-se pe propunerea doctorului A.K., internarea forțată a reclamantei în spitalul de psihiatrie din Vanha Vaasa. Ea a considerat că reclamanta suferea de o tulburare delirantă, ce a afectat-o timp de mai mulți ani și care o făcea incapabilă să vadă lucrurile dintr-un alt punct de vedere diferit de al ei sau să pună la îndoială corectitudinea concluziilor sale. Reclamanta bănuia autoritățile de o înțelegere împotriva ei. În timpul expertizei psihiatrice, ea a încercat, în calitate de medic, să se pronunțe asupra modului în care erau tratați ceilalți pacienți din secție. Netratată, tulburarea delirantă ar fi înrăutățit considerabil boala ei mintală sau ar fi pus în pericol atât viața reclamantei cât și a celorlalți. Orice alt tip de tratament psihiatric era considerat ca fiind inadecvat, având în vedere faptul că reclamanta nu se credea bolnavă mintal. Decizia s-a bazat pe articolele 8, 17(1) și 17a din Legea cu privire la sănătatea mintală.

Reclamanta considera că nu avea nevoie de tratament mintal și a dorit să obțină o a doua opinie asupra necesității unui asemenea tratament. Cu toate acestea, la începutul lunii februarie 2005, spitalul a refuzat să-i permită doctorului M-P.H. să-i facă o vizită în timp ce avea loc evaluarea psihiatrică.

Inițierea tratamentului a fost discutată cu reclamanta la 21 martie 2005. Acesteia i s-a oferit posibilitatea să-i fie administrate medicamentele pe cale orală, însă reclamanta a refuzat să o facă. Din cauza rezistenței pe care aceasta o opunea, administrarea medicamentelor a început prin injectări forțate cu Zyprexa. Întrucât reclamanta a arătat clar că nu intenționa să coopereze, s-a decis continuarea tratamentului prin administrarea unor injecții cu efect îndelungat, Risperdal Consta, o data la două săptămâni începând cu 31 martie 2005. Reclamantei i-au fost explicate motivele deciziei și i-au fost furnizate informații despre medicament. Problema medicamentelor a fost, mai apoi, abordată cu reclamanta de mai multe ori. Ea fost încurajată să-și ia medicamentele pe cale orală, însă reclamanta a refuzat sistematic să o facă.

Deoarece simptomele principale continuau să existe după două luni și jumătate de tratament, la 22 iunie 2005 s-a decis mărirea dozei de Risperdal Consta de la 25 miligrame la 37.5 miligrame. Aceasta a fost redusă, din nou, la 25 miligrame începând cu 16 noiembrie 2005.

Reclamanta a pretins că atunci când a întrebat de ce îi erau administrate medicamentele cu forța, i s-ar fi comunicat că acest lucru se făcea pentru a o trata de obsesia sa legata de interceptarea telefonului. Reclamanta a declarat că telefonul său a fost într-adevăr interceptat și că nu era vorba de niciun fel de halucinație de-a ei.

La 7 iulie 2005, reclamanta s-a plâns de faptul că a fost agresată în timpul administrării forțate a medicamentelor. Aceasta s-a opus, deoarece considera că tratamentul este inutil, fapt pentru care a fost târâtă de brațe și picioare în camera sa. În momentul în care a fost pusă pe pat, coapsa reclamantei s-a lovit de marginea patului. Ea a semnalat incidentul la poliție, care i-a cerut unui medic, doctorul S.Ö., să o examineze, lucru pe care acesta l-a făcut la 28 iulie 2005. În avizul său medical din data de 5 august 2005, doctorul S.Ö. a constatat că reclamanta prezenta o vânătaie de 10 cm la nivelul coapsei, care a fi putut fi cauzată în modul descris de aceasta.

La 22 iulie 2005, medicul-șef al spitalului a decis continuarea tratamentului forțat al reclamantei.

Într-o declarație scrisă, din data de 17 august 2005, adresată curții de district, medicul-șef al spitalului de psihiatrie din Vanha Vaasa, M.E., a notat că reclamanta continua să nege existența bolii sale, opunându-se puternic administrării tratamentului. Reclamanta nu ezita să opună rezistență prin metode de luptă fizică, ceea ce a dus la mai multe situații dificile în care, pentru a asigura continuarea tratamentului, membrii personalului medical erau nevoiți să-i administreze medicamentele de o manieră ce nu ar fi comportat niciun risc atât pentru ea cât și pentru ei.

Se pare că în august 2005 un spital din orașul natal al reclamantei ar fi fost contactat în vederea unui posibil transfer al acesteia. Spitalul respectiv însă a răspuns că nu se considera capabil la acea etapă să-și asume responsabilitatea îngrijirii reclamantei.

Reclamanta s-a plâns de faptul că suferea în continuare de pe urma efectelor secundare ale tratamentului. Dosarul său medical indică faptul că existența acestor efecte secundare nu a putut fi verificată în mod obiectiv. Reclamanta a refuzat să se supună examinărilor suplimentare care ar fi depistat orice efect secundar.

La 3 octombrie 2005, reclamanta a fost vizitată de doctorul E.P., medic generalist într-un centru de medicină a muncii. În avizul său de la 5 octombrie 2005, acesta a subliniat că nu era specialist în psihiatrie și că, respectiv, nu se putea pronunța asupra diagnozei de tulburare delirantă în urma unei singure vizite. El a constat totuși că reclamanta era lucidă și cu un bun simț al orientării. În timpul conversației lor, doctorul nu a observat niciun semn de psihoză sau delir. În opinia sa, în calitate de doctor generalist, condițiile necesare pentru impunerea unui tratament forțat nu erau reunite.

La 22 octombrie 2005, reclamanta a fost vizitată de un psihiatru, doctorul M-P.H., care, într-un aviz scris din data de 25 octombrie 2005, era de părerea, venind din exterior, că alegerea tratamentului pentru reclamantă (37.5 miligrame de Risperdal Consta sub formă de injecții intramusculare o data la două săptămâni) părea excesiv în raport cu vârsta și starea de sănătate a pacientei. În plus, acesta a considerat că tratamentul forțat constituia o agresiune. În concluzie, doctorul a notat că reclamanta putea fi tratată la domiciliu și că pericolul pe care aceasta îl prezenta pentru sine și ceilalți a fost exagerat în mod considerabil, și că, respectiv, condițiile pentru impunerea unui tratament forțat nu erau reunite.

Conform dosarului medical al reclamantei, începând cu noiembrie 2005, cel târziu, aceasta nu a mai opus rezistență fizică injecțiilor, deși continua să se opună verbal.

La 19 noiembrie 2005, spitalul a decis transferul reclamantei de la un regim închis la unul deschis.

La 24 noiembrie 2005, reclamanta a fost de acord să dea analize de sânge.

La 21 decembrie 2005, reclamanta s-a văzut din nou cu doctorul M-P.H., care, într-un aviz scris din data de 21 decembrie 2005, a considerat că toate condițiile pentru o lecuire forțată nu erau reunite.

Reclamanta a petrecut sărbătorile de Crăciun acasă. Ea avea cu sine o doză de Risperdal Consta, pe care și-a injectat-o în timpul vacanței cu ajutorul unei infirmiere.

La 9 ianuarie 2006, s-a decis, de comun acord cu reclamanta, întreruperea tratamentului întrucât aceasta nu mai era motivată să-l continue.

La 20 ianuarie 2006, medicul-șef al spitalului a decis din nou să continue lecuirea forțată a reclamantei.

La 27 ianuarie 2006, reclamanta a fost eliberată din spital.

La 30 mai 2006, doctorul M.E. a considerat că, în baza art. 8 din Legea cu privire la sănătatea mintală, nu mai existau motive de a continua lecuirea forțată; tratamentul reclamantei fiind întrerupt oficial printr-o decizie a autorității medico-legale de la 22 iunie 2006. Procedura în fața Curții Administrative Supreme cu privire la internarea inițială pentru îngrijire involuntară

La 23 februarie 2005, reclamanta a depus un recurs la Curtea Administrativă Supremă ( korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltnings-domstolen ) împotriva deciziei Comisiei de Psihiatrie Penală, din 17 februarie 2005. Ea s-a plâns de faptul că tratamentul forțat nu a avut nicio bază legală și că doctorul A.K. a efectuat o expertiză eronată. Reclamanta a invocat, în special, avizul sus-menționat al doctorului K.A., care, după ce a văzut-o odată în noiembrie 2002 și a doua oară în decembrie 2002, nu a constatat niciun semn de tulburare mintală. Ea a susținut că administrarea tratamentului forțat nu avea niciun motiv în afară de intenția medicilor spitalului de a disimula diagnosticul lor greșit.

La 4 martie 2005, Curtea Administrativă Supremă, nu a găsit niciun motiv de suspendare a executării pe durata procedurii sale.

La 30 iunie 2005, Curtea Administrativă Supremă, i-a interzis d-lui J.R. să o reprezinte pe reclamantă. În virtutea art. 10a(2) capitolul 15 din Codul Procedurii Judiciare, reclamanta a fost invitată să comunice numele avocatului care urma să o reprezinte. Prin urmare, reclamanta a fost reprezentată de dna H.M., avocată pe care și-a ales-o, fiindu-i acordată asistență juridică.

La 30 august 2005, Curtea Administrativă Supremă a decis să organizeze o audiere în cauza dată.

La 29 și 30 septembrie 2005, reclamanta i-a solicitat curții amânarea audierii până la momentul când aceasta ar obține o opinie medicală imparțială și nu ar mai resimți efectele secundare ale tratamentului. La 3 octombrie 2005, reclamanta a informat curtea de faptul că s-a îmbolnăvit și a cerut din nou amânarea audierii.

La 4 octombrie 2005, Curtea Administrativă Supremă, a organizat o audiere și a înregistrat mărturiile, inter alia, a reclamantei și a șase martori din partea ei. Reclamanta a fost reprezentată de dna H.M.

Curtea a respins cererea reclamantei ce viza suspendarea procedurii în așteptarea noilor opinii medicale. Ea a considerat că acest lucru era inutil de vreme ce problema consta în determinarea faptului dacă reclamanta avuse nevoie de internare din oficiu mai devreme, și anume în perioada sfârșitului 2004 și începutul 2005. Validitatea deciziei litigioase era deja expirată, dat fiind faptul că aceasta a fost adoptată cu șase luni în urmă. Respectiv, nu era clar în ce mod o nouă expertiza medicală avea să influențeze aprecierea curții.

La 7 octombrie 2005, reclamanta a prezentat în fața curții un aviz medical al doctorului E.P. din 5 octombrie 2005.

La 13 octombrie 2005, Curtea Administrativă Supremă a respins apelul reclamantei. Constatând, mai întâi, că decizia litigioasă a îndeplinit cerințele formale și că plângerea reclamantei cu privire la lipsa de imparțialitate din partea doctorului A.K. și a membrilor Comisiei de Psihiatrie Criminală nu putea fi admisă, curtea a reținut, în continuare, faptul că problema consta în stabilirea faptului dacă, atunci când comisia a adoptat respectiva decizie, au fost îndeplinite criteriile tratamentului forțat, în conformitate cu art. 8 din Legea cu privire la sănătatea mintală.

Curtea a considerat că doctorul A.K., specialist în psihiatrie din 1990, era un psihiatru experimentat. Opinia lui împreună cu cea a comisiei s-au fondat pe o expertiză fiabilă efectuată de profesioniști calificați.

Cât privește obiectul cauzei, curtea a expus următoarele: „... Doctorul A.K. s-a întreținut cu reclamanta de zece ori, în urma cărora a fost în măsură să efectueze observări asupra ei. Doctorii A.K. și M.E. au explicat în timpul audierii că felul categoric în care reclamanta se referea la incest a influențat diagnosticul tulburării delirante. Ei au subliniat că pentru depistarea incestului este nevoie de specialiști în domeniul ginecologiei precum și de examinarea copilului la nivel psihiatric. Or reclamanta este pediatru. Doctorul M.E. a explicat, în special, că atunci când s-a întâlnit cu reclamanta, aceasta nu a vrut să admită posibilitatea că incestul nu s-a produs, deși a admis că, în general, și medicii pot da greș. Faptul că martorii J. și S. au declarat că reclamata a explicat situația ei de o manieră pertinentă nu a subminat opinia doctorilor A.K și M.E. Aceștia au adus explicații concordante cu privire la faptul că discuțiile cu reclamanta erau pertinente atâta timp cât opinia sa în legătură cu presupusul incest nu era contrazisă. În cadrul audierii s-a văzut clar că martorii J. și S. nu au contestat punctul de vedere al reclamantei, ci mai degrabă au ascultat ceea ce aceasta din urma a avut de spus. S. a declarat că verificase informațiile furnizate de reclamantă cu alte surse, însă deoarece a considerat că punctul de vedere al reclamantei era valid, ea, în mod natural, nu a intrat în conflict cu reclamanta. Martorul P. nu a s-a pronunțat asupra faptului dacă reclamanta prezenta sau nu o oarecare tulburare delirantă, limitându-se doar la analiza unei posibilități pentru tratament în afara instituției psihiatrice. Potrivit doctorului A.K., diagnosticarea cu delir a fost de asemenea influențată și de suspiciunea continuă a reclamantei față autoritate precum și față de examinările medicale și psihologice. Doctorul M.E. a mărturisit, în măsură egală, numeroasele recursuri pe care reclamanta le-a efectuat și felul în care viața ei era axată doar pe aceasta. Reclamanta a refuzat să se supună unei examinări somatice și neurologice, imageriei prin rezonanță magnetică și testelor psihologice deoarece credea că testele vor fi realizate de persoane părtinitoare, cu prejudecăți. Reclamanta are dreptul să refuze să-i fie examinată sănătatea mintală. Pe de altă parte, este corect să se afle care sunt motivele unui refuz atât de categoric de a se supune examinărilor propuse și dacă, nu cumva, acest refuz este bazat anume pe tipul de gândire tipic unei tulburări delirante. În aceste condiții, nu se poate spune că diagnosticul de tulburare delirantă s-a fondat pe motive incorecte sau arbitrare, chiar dacă reclamanta și-a explicat refuzul de a fi examinată prin aceea că avea dreptul să o facă, iar formularea observațiilor juridice prin faptul că era o acțiune necesar. În timpul audierii, reclamanta a admis că o persoană ce suferă de delir nu ar fi probabil conștientă de boala sa. Din aceste considerente, nu se poate spune că diagnosticul de tulburare delirantă s-a bazat pe motive incoerente sau arbitrare, deși reclamanta și-a explicat refuzul de a se supune examinărilor prin aceea că avea dreptul să procedeze astfel iar depunerea contestațiilor, prin necesitatea unei asemenea acțiuni. În cadrul audierii, reclamanta a recunoscut că o persoană ce suferă de delir probabil că nu ar fi conștientă de boala sa. În cadrul audierii, fiul reclamantei, doctorul E., generalist, a declarat în mărturiile sale că înțelegea, având în vedere comportamentul radical și rigid al mamei sale, că aceasta a fost diagnosticată cu delir. Totodată, el nu putea fi sigur de faptul că acest diagnostic era unul corect, deoarece nu-și văzuse mama decât de câteva ori în ultimii ani. Bazându-se pe documentele din dosar și pe informația obținută în timpul audierii, precum și pe motivele expuse mai sus, Curtea Supremă Administrativă consideră că diagnosticul de tulburare delirantă stabilit în decizia autorității medico-legale s-a fondat pe elemente de probă fiabile. Totuși, un asemenea diagnostic nu este suficient pentru a justifica impunerea unui tratament forțat. În plus, trebuie să fie evaluate efectele acestuia asupra persoanei în cauză și asupra celorlalți. Autoritatea medico-legală a decis că reclamanta avea nevoie de îngrijire forțată și că, netratată, boala sa mintală s-ar fi putut agrava considerabil punând grav în pericol atât sănătatea sa cât și pe cea a celorlalți. Potrivit informațiilor obținute, la momentul luării deciziei referitoare la tratament, s-a ținut cont de repercusiunile asupra vieții reclamantei în cazul în care conflictele cu autoritatea împreună cu restul problemelor asociate ar fi persistat. La acel moment, s-a considerat că reclamanta nu era în stare să reflecteze asupra ansamblului aspectelor problemei și că tratamentul involuntar ar fi ajutat-o să ducă o viață mai calmă. Aceste considerente trebuie văzute ca fiind pertinente în favoarea unei aprecieri a necesității de a supune reclamanta unui tratament forțat pentru a proteja sănătatea sa. Faptul că după aproximativ șase luni de tratament și medicamente, medicul-șef, doctorul M.E., în explicația sa din data de 17 august 2005, și martorii din partea reclamantei, în declarațiile lor, au exprimat concluzii divergente, nu justifică punerea sub semnul întrebării a deciziei autorității medico-legale cu privire la necesitatea tratamentului din data de 17 februarie 2005 în numele protecției sănătății reclamantei. Autoritatea medico-legală nu a considerat că, fără a fi tratată, reclamanta ar fi pus în pericol, de o manieră gravă, siguranța celor din jur. Cu toate acestea, sănătatea lor risca, într-un mod grav, să fie pusă în pericol. Trebuia să se țină cont de faptul că reclamanta putea să exercite o anumită influență asupra altora, din contul autorității de care beneficia în calitatea sa de pediatru: ea putea să provoace la alții suspiciuni lipsite de un fundament real, făcându-i să acționeze în grabă, de o maniere inadecvată sau chiar criminală. Riscul unei asemenea influențe nu este diminuat de faptul că reclamanta este pensionată. Posibilitatea unei astfel de influențe nu s-ar diminua nici prin interdicția impusă reclamantei de a practica medicina, deoarece influența are loc la nivel psihologic și, de asemenea, în alte contexte decât cabinetul de consultație al unui medic. Infirmierul care s-a ocupat de reclamantă, P., a declarat că aceasta nu prezenta niciun pericol pentru cei din jur. Chiar dacă, în mărturia sa, infirmierul, de asemenea, a atins problema referitoare la sfaturile medicale periculoase date de aceasta altor pacienți, declarațiile lui P. pot fi interpretate ca o opinie obișnuită asupra gradului de pericol pe care îl prezintă o persoană, cum ar fi comportamentul violent al acesteia sau ceva asemănător. Or acesta nu este cazul reclamantei. Din contra, toți martorii au declarat că aceasta se străduia să facă bine și să-i ajute pe ceilalți. Medicii care s-au ocupat de ea, au declarat același lucru. Cu toate acestea, chiar și o persoană bine intenționată poate să comită acte ce pot cauza prejudicii pentru ceilalți. În cazul de față, există motive suficiente pentru a crede că, fără tratament, reclamanta risca să pună în pericol, de o manieră gravă, sănătatea celor din jur. Celelalte tipuri de îngrijire psihiatrică sunt inadecvate, dat fiind faptul că reclamanta nu admite că este bolnavă. În acest caz, se poate spune că reclamanta încerca să se sustragă de la orice formă de tratament și ar fi refuzat orice examinare. Concluzie Curtea Supremă Administrativă constată că, în baza documentelor din dosar și informațiilor obținute în cadrul audierii, s-a demonstrat de o manieră sigură și obiectivă că reclamanta era, la momentul deciziei autorității medico-legale, bolnavă mintal în sensul art. 8 din Legea cu privire la sănătatea mintală. Respectiv, aceasta trebuia să urmeze un tratament. În caz contrar, boala reclamantei risca să se agraveze în mod considerabil sau să pună în pericol sănătatea ei sau a celor din jur. Oricare alt tip de îngrijire psihiatrică ar fi fost inadecvat. Astfel, condițiile pentru impunerea unui tratament forțat reclamantei erau reunite. Decizia autorității medico-legale ce impunea un asemenea tratament s-a bazat pe Legea cu privire la sănătatea mintală și a fost adoptată în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Prin urmare, această decizie nu este ilegală.” Procedura cu privire la prima decizie de a continua tratamentul forțat

La 22 iulie 2005, bazându-se pe raportul medical realizat de doctorul ce o trata pe reclamantă și pe dosarul medical al acesteia, medicul-șef al spitalului din Vanha Vaasa a decis să continue tratamentul reclamantei. S-a observat, printre altele, că reclamanta a criticat tratamentul pe care îl urma la spital și că a încercat să se implice în tratarea altor pacienți, în calitatea sa de medic. Ea le-a oferit, de asemenea, instrucțiuni cu privire la medicamente, chiar și după ce i-a fost interzis să o facă. Un tratament în mediu deschis era considerat ca fiind insuficient, deoarece reclamanta nu admitea faptul că era bolnavă și nu era motivată nici într-un fel să urmeze vreun tratament.

Decizia din data de 22 iulie 2005 a fost depusă spre confirmare în fața Curții Administrative ( hallinto-oikeus, förvaltningsdomstolen ). Reclamanta a declarat apel împotriva acestei decizii în fața aceleiași instanțe, cerând organizarea unei audieri.

La 31 octombrie 2005, după ce a obținut o declarație din partea medicului-șef al spitalului din Vanha Vaasa și observațiile reclamantei la acest subiect, Curtea Administrativă a respins apelul reclamantei. Ea a observat că starea de sănătate a reclamantei s-a ameliorat în timpul tratamentului și că se planifica un eventual transfer al acesteia către un spital psihiatric din orașul său de origine. Curtea a reținut că reclamanta nu avea tendința să se sinucidă, astfel nepunându-și sănătatea în pericol și că nu era violentă cu ceilalți. Ea era în stare să discute despre subiecte legate de viața de zi-cu-zi de o manieră pertinentă și politicoasă atâta timp cât nu-i era contestat punctul de vedere. Cu toate acestea, reclamanta continua să nege boala sa și, din acest motiv, se opunea tratamentului și oricărei examinări medicale noi. Negarea bolii și lipsa motivației de a urma un tratament au determinat Curtea Administrativă să ajungă la concluzia că, dacă ar fi fost eliberată din spital, reclamanta probabil că nu ar mai fi continuat să se trateze, lucru care ar fi agravat boala acesteia și i-ar fi pus sănătatea în pericol. Întrucât delirul reclamantei era legat de profesia sa de pediatru și pacienții săi, lipsa unui tratament risca să pună grav în pericol și sănătatea altora. Curtea a respins, de asemenea, cererea reclamantei de a ține o audiere, considerând-o ca fiind vădit inutilă de vreme ce Curtea Supremă Administrativă organizase deja o audiere la 4 octombrie 2005. Mai mult decât atât, curtea a considerat că principala chestiune și anume cea cu privire la faptul dacă starea de sănătate a reclamantei s-a ameliorat în măsura în care să nu mai fie nevoie de tratament forțat, putea fi rezolvată de o manieră adecvată doar în baza materialelor dosarului.

Reclamanta a depus un apel în fața Curții Supreme Administrative, citând, printre altele, avizul doctorului K.A. din 30 decembrie 2002, avizul doctorului E.P. din 5 octombrie 2005 și avizele doctorului M-P.H. din 25 octombrie 2005 și 21 decembrie 2005.

La 16 mai 2006, după ce a obținut o altă declarație din partea medicului-șef al spitalului din Vanha Vaasa și observațiile reclamantei la acest subiect, Curtea Supremă Administrativă a menținut decizia Curții Administrative, în mare parte în baza acelorași motive. Ea a respins cererea reclamantei de a ține o audiere, considerând că declarațiile orale cu privire la circumstanțele ce au prevalat după adoptarea deciziei litigioase din 22 iulie 2005 nu erau pertinente. Procedura cu privire la a doua decizie de a continua tratamentul forțat

La 20 ianuarie 2006, medicul-șef al spitalului din Vanha Vaasa a decis din nou să continue tratamentul forțat a reclamantei, bazându-se pe un raport medical efectuat de un alt doctor al instituției. S-a observat că starea de sănătate a reclamantei se ameliorase și că aceasta deja coopera cu personalul medical. Deși reclamanta continua să piardă simțul realității atunci când era vorba de acuzația penală îndreptată împotriva sa, ea era în stare să discute de o manieră pertinentă și fără să se agite. Reclamanta nu mai era considerată ca fiind o sursă de pericol pentru sine sau pentru cei din jur, iar planificarea eliberării acesteia din spital pentru urmarea unui tratament la domiciliu, părea să fie justificată.

Această decizie a fost depusă la Curtea Administrativă pentru a fi confirmată. Reclamanta a făcut recurs și împotriva acestei decizii.

La 20 aprilie 2006, în urma unei audieri, Curtea Administrativă a constatat că reclamanta continua să sufere de delir psihotic și că boala acesteia era de natură cronică. Respectiv, potrivit curții, întreruperea tratamentului ar fi înrăutățit grav boala ei. Curtea a ținut, de asemenea, cont de ameliorarea evidentă a stării de sănătate a reclamantei, lucru care permitea planificarea unui transfer progresiv către un tratament la domiciliu. S-a reținut că reclamantei nu-i mai era administrat tratament prin injecții de la începutul lui ianuarie. Curtea a considerat că era important, din motive de siguranță, să fie urmărite efectele reducerii dozelor de medicamente la spital, motiv pentru care alte forme de îngrijire erau să fie insuficiente la acel moment.

Nu se știe dacă reclamanta a făcut recurs în fața Curții Administrative Supreme. Alte măsuri întreprinse de reclamantă în legătură cu tratamentul forțat

În timpul internării sale la spitalul din Vanha Vaasa, reclamanta a depus declarații în fața autorității medico-legale care, printr-o scrisoare din 15 iulie 2005, a informat-o că a deschis o anchetă de investigare a acțiunilor membrilor personalului medical responsabili de tratamentul ei. Autoritatea a precizat totuși că nu avea competențele necesare pentru a monitoriza instituțiile de îngrijire a sănătății. Ea a informat-o pe reclamantă că aceste competențe îi aparțineau Serviciului Afacerilor Sanitare și Sociale ale Biroului Provincial în cauză ( lääninhallitus, länsstyrelse ). De asemenea, autoritatea medico-legală nu era autorizată să intervină în administrarea medicamentelor sau să dispună întreruperea tratamentului. Ea era în drept totuși să determine, a posteriori , dacă este sau nu adecvată activitatea profesională a unui doctor.

Între ianuarie și iulie 2005, reclamanta a depus mai multe plângeri în fața autorității medico-legale legate, în special, de expertiza sa psihiatrică și tratamentul din spitalul din Vanha Vaasa. La 12 ianuarie 2007, autoritatea medico-legală și-a prezentat decizia cu privire la aceste plângeri. Ea s-a fondat pe hotărârea Curții Supreme Administrative din 13 octombrie 2005 pentru a ajunge la concluzia că tratamentul involuntar al reclamantei era justificat. Ca o remarcă generală, s-a constatat că principalul și uneori unicul simptom al unei tulburări delirante este o convingere falsă pe care o are pacientul și în concordanță cu care încearcă să acționeze. Delirul poartă un caracter continuu, clar și sistematic, și, uneori, poate fi foarte persistent și constant. Deseori, un pacient care suferă de o tulburare delirantă prezintă un comportament, de altfel, normal. Există o formă specială de delir, delirul de persecuție (querulous delusion), care se manifestă prin depunerea continuă a cererilor de rectificare, plângerilor și angajarea procedurilor în justiție, acțiuni alimentate de o gândire psihotică, cu scopul de a restabili respectul de sine, pe care persoana în cauză îl consideră lezat. Tulburările delirante sunt tratate cu ajutorul consultațiilor terapeutice și medicamentelor antipsihotice. Lipsa motivării și reacțiile inadecvate la tratament sunt principalele riscuri care pot pune în pericol reușita tratamentului. Cât privește tratamentul reclamantei, și în special administrarea forțată a medicamentelor, autoritatea medico-legală a declarat că nu a observat nicio deviere de la practica medicală corectă și admisă în general, astfel declarațiile reclamantei putând fi considerate ca fiind eronate. Aceasta decizie nu a fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Printr-o serie de scrisori din data de 8, 11, 25 și 26 iulie 2005, dna H.M. i s-a adresat Ministrului Justiției în numele reclamantei, solicitându-i să întreprindă măsuri în privința tratamentului involuntar al reclamantei. Conform prevederilor privind partajarea competențelor între Ministrul Justiției și Ombudsman, aceste scrisori i-au fost transmise celui din urmă. Printr-o scrisoare din 27 septembrie 2005, d-nei H.M. i s-a adus la cunoștință decizia Ombudsmanului de a nu examina cauza, întrucât aceasta era deja în curs de examinare în fața altor autorități, și anume în fata Curții Supreme Administrative, autorității medico-legale și a poliției.

Reclamanta a depus plângeri la poliție împotriva a trei medici ai spitalului din Vanha Vaasa, invocând, în special, faptul că a fost privată de libertate în mod ilegal. La 27 ianuarie 2006, după ce a obținut declarații în scris din partea autorității medico-legale, poliția a constatat că nu a fost comisă nicio infracțiune și a pus capăt anchetei.

Reclamanta s-a plâns și în fața Biroului Provincial de Stat, care a trimis medicul și inspectorul pentru sănătate al regiunii la spitalul din Vanha Vaasa pentru a o interoga pe reclamantă și personalul spitalului care s-a ocupat de tratamentul acesteia. Medicul s-a întâlnit, de asemenea, cu reprezentantul reclamantei. În plus, autoritatea a studiat dosarul medical al reclamantei precum și alte documente legale de acest caz și a obținut declarații în scris din partea personalului spitalului și declarațiile reclamantei referitoare aceștia din urmă. În decizia sa din data de 26 iunie 2006, Biroul Provincial de Stat, a notat că problemele invocate de reclamantă au fost examinate anterior de o manieră aprofundată de autoritatea medico-legală, care nu a constatat nicio încălcare. În lumina propriei sale examinări a cauzei, Biroul Provincial de Stat nu a constatat existența vreunui motiv pentru a întreprinde măsuri suplimentare. Această decizie nu a fost susceptibilă de a fi atacată cu recurs… Continuarea procedurii penale 96. La 10 martie 2005, reclamanta a prezentat în fața curții de district o listă cu optsprezece martori pe care aceasta dorea să-i interogheze, în special, cu privire la evenimentele din decembrie 2000 și pretinsa privațiune ilegală de libertate. Ea a solicitat, de asmenea, ca doctorii H.L. și M-P.H. să fie audiați în calitate de experți. În plus, reclamanta a indicat o serie de documente ce trebuiau prezentate în calitate de probă. 97. La 14 martie 2005, curtea de district a organizat ultima audiere din cadrul procedurii penale. Reclamanta s-a prezentat în fața curții, dar a plecat înainte ca să înceapă audierea. Potrivit reclamantei, ea a acționat astfel deoarece dl J.R., pe care aceasta dorea să-l audieze în calitate de martor, a fost expulzat cu forța de la fața locului. 98. Curtea de district a continuat audierea, reclamanta fiind reprezentată de tutorele ei, dl M.S. Acesta din urmă nu a contestat exactitatea avizului medical privind expertiza psihiatrică a reclamantei și nici nu a menționat alte avize medicale referitoare la sănătatea mintală a acesteia. El a afirmat în numele reclamantei că reclamanta putea fi considerată doar complice al infracțiunii în calitatea sa de medic. El a declarat că nu era necesară audierea martorilor. 99. În hotărârea sa din 8 aprilie 2005, curtea de district a declarat-o pe mama lui V. culpabilă de lipsire de libertate agravată între 16 decembrie 2000 și 22 aprilie 2001. Reclamanta a fost declarată complicele mamei lui V. între 26 decembrie 2000 și 22 aprilie 2001. Curtea nu le-a condamnat la niciun fel de pedeapsă pe motiv că acestea nu erau responsabile de actele lor la momentul săvârșirii infracțiunii. Cu toate acestea, instanța le-a ordonat să plătească compensații pentru daune morale și materiale. 100. Cât privește fondul cauzei, curtea a reținut că V. fusese examinată începând cu 1995, deoarece mama ei suspecta că fetița fusese abuzată sexual. Procurorul L.K. a decis la 19 aprilie 1999 să nu inițieze urmărire penală împotriva tatălui deoarece niciun element nu demonstra faptul că o infracțiune fusese comisă între 1994 și martie 1996. La 21 aprilie 1998, procurorul M.P. a abandonat acuzațiile împotriva unei alte persoane, întrucât nu exista nicio dovadă a faptului că o infracțiune fusese comisă în iulie 1997. La 4 iunie 2001, procurorul L.K. a abandonat acuzațiile împotriva tatălui, întrucât nu exista nicio dovadă a faptului că o infracțiune fusese comisă între septembrie 1998 și iunie 2000. În iunie 2000, mama a dus-o pe V. la un spital universitar pentru a fi examinată. Acele examinări nu i-au confirmat suspiciunile de abuz sexual. La 13 iunie 2000, fata a fost retrasă în regim de urgență de la mama sa din cauza tulburărilor mintale ale acesteia și plasată într-un centru de sprijin familial. O ordonanță de plasament a fost adoptată în iulie 2000. Între timp, la 26 iulie 2000, mama și-a retras fata din centru fără permisiune. Ele au fost găsite spre sfârșitul zilei într-un oraș situat la aproximativ 100 km de centru și fata a fost adusă înapoi la centru de către polițiști. La 3 aprilie 2001, Curtea de Apel i-a încredințat tatălui de unul singur custodia fetei, care putea să-și vadă mama de trei ori pe săptămână, în prezența unei terțe persoane. 101. Cât privește acțiunile reclamantei, curtea a notat că aceasta a expus mai multe opinii care nu pot fi calificate drept medicale. Ea s-a comportat în mare parte ca un ajutor pentru mama fetiței, dându-i sfaturi cu privire la măsurile ce trebuiau întreprinse. Reclamanta știa că fata fusese plasată într-un centru iar, la 18 decembrie 2000, poliția a informat-o cu privire la dispariția acesteia. Curtea a constatat ca fiind stabilit faptul că V. împreună cu mama sa au venit la cabinetul reclamantei pe data de 26 decembrie 2000. Din acea zi, reclamanta a găsit un adăpost pentru ele și le-a transportat cu mașina. Ea i-a permis mamei fetei să-și redirecționeze poșta la adresa ei. Curtea a notat că nici nu fusese sugerat faptul că reclamanta se afla în [orașul A] la 16 decembrie 2000. 102. Printr-o scrisoare din data de 12 aprilie 2005, dl M.S. a informat-o pe reclamantă că, în calitate de tutore al său, el a anunțat curtea de district despre intenția reclamantei de a ataca cu apel hotărârea acesteia. El a rugat-o pe reclamantă să-și expună părerea asupra hotărârii și a anunțat-o că se va afla în Vaasa la 26 aprilie 2005., în cazul în care aceasta ar fi vrut să se întâlnească cu el. Se pare că nicio întâlnire nu a avut loc. 103. Dl M.S. a depus, în continuare, recurs în numele reclamantei, invocând absența elementului intențional. El a susținut că, în calitatea sa de medic, reclamanta doar a vrut să protejeze mama și copilul, întrucât era ferm convinsă de faptul că fetița fusese abuzată sexual. În opinia tutorelui cauza putea fi examinată de Curtea de Apel în cadrul unei proceduri scrise. La 9 mai 2005, dl M.S. i-a expediat reclamantei o copie a cererii de recurs pentru a o informa, menționând că aceasta corespundea, în mare parte, proiectului de cerere pe care reclamanta i-l trimisese mai devreme, la 2 mai 2005. El a notat, de asemenea, că aceasta nu făcuse niciun comentariu referitor la acel proiect. 104. În cererea sa de recurs, reclamanta solicita organizarea unei audieri, pentru ca instanța să-i poată audia pe toți cei optsprezece martori pe care aceasta a dorit să-i aducă în fața curții de district. Ea contesta, de asemenea, motivele pentru care procurorul o acuza de o infracțiune săvârșită în circumstanțe agravante. Reclamanta a făcut rost de o copie a însemnărilor pe care acesta le-a făcut în timpul procedurii, în care era invocat faptul că expertiza psihiatrică era unicul mijloc de tratament, care, la rândul său, era unica modalitate de a pune capăt terorizării tatălui și copilului și de a evita recursurile abuzive. Reclamanta a depus, ulterior, mai multe observații suplimentare la Curtea de Apel. 105. La 31 august 2005, invocând capitolul 26, art. 14 § 2, punct 4, din Codul Procedurii Judiciare, Curtea de Apel a respins cererea reclamantei privind organizarea unei audieri deoarece acest lucru era în mod evident inutil. Cât privește fondul cauzei, Curtea de Apel a confirmat hotărârea curții de district, constatând că nu exista niciun motiv pentru a devia de la aceasta. În conformitate cu capitolul 25, art. 12 § 2 din Cod, curtea a respins observațiile pe care reclamata le-a furnizat cu întârziere fără a le examina în fond. 106. Reclamanta, reprezentată de avocatul pe care și l-a ales, dna H.M., a solicitat dreptul la recurs. 107. La 14 februarie 2006, Curtea Supremă a respins cererea. Restricția privind exercitarea profesiei de medic 108. La 24 octombrie 2005, autoritatea medico-legală a decis că trebuiau să fie examinate atât capacitatea reclamantei de a exercita profesia de medic, cât și sănătatea acesteia. 109. Printr-o decizie provizorie, din data de 17 martie 2006, autoritatea medico-legală i-a interzis reclamantei să exercite profesia de medic pe parcursul anului 2006. 110. Reclamanta a fost evaluată în cadrul unui serviciu deschis al clinicii psihiatrice al spitalului universitar din Helsinki între 6 septembrie și 6 octombrie 2006. 111. Avizul medical stabilit în urma examinării, din data de 10 octombrie 2006, nu a specificat existența vreunei tulburări psihiatrice de care să fi suferit reclamanta. Totuși, a fost precizat faptul că efectuarea unei expertize complete nu a fost posibilă deoarece reclamanta a refuzat să prezinte documentele de la spitalul din Vanha Vaasa, documente legate de dosarul său medical. S-a considerat că, deoarece reclamanta suferise de o tulburare delirantă de focalizare îngustă, aptitudinea reclamantei de a efectua expertize corecte în cazuri de abuz sexual ar fi fost limitată. 112. La 29 ianuarie 2007, autoritatea medico-legală a anulat decizia sa din 17 martie 2006, dar i-a ordonat reclamantei să nu se ocupe de cazuri cu suspiciuni de abuz sexual asupra copiilor în cadrul activității sale medicale la cabinet. Reclamanta a depus recursuri împotriva acestei decizii în fața Curții Administrative și în fața Curții Supreme Administrative, care au fost respinse la 24septembrie 2008 și, respectiv, la 24 august 2009. 113. Reclamanta afirmă că ea primește din nou pacienți la cabinetul său medical. II.