CASE OF BJÖRK EIÐSDÓTTIR v. ICELAND - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 10 - Freedom of expression -{General} (Article 10-1 - Freedom of expression);Non-pecuniary damage - award
CASE OF BJÖRK EIÐSDÓTTIR v. ICELAND - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a patra
CAUZA BJÖRK EIÐSDÓTTIR ÎMPOTRIVA
ISLANDEI
(Cererea nr. 46443/09)
Hotărâre
Strasbourg
10 iulie 2012
Definitivă
10/10/2012
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.
44
§
2 din convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Björk Eiðsd
ó
ttir împotriva Islandei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Lech Garlicki,
președinte
, David Thór Björgvinsson, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, Vincent A. De Gaetano,
judecători,
și Lawrence Early,
grefier de secție
,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 iunie 2012,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
Procedura
La originea cauzei se află cererea nr.
46443/09 îndreptată împotriva Republicii Islanda, prin care un resortisant islandez, Björk Eiðsdóttir („reclamanta”),
a sesizat Curtea la 20 august 2009, în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).
Reclamanta a fost reprezentată de Hreinn Loftsson și de Gunnar Ingi Jóhannsson, ambii avocați în Reykjavík. Guvernul islandez („Guvernul”)
este reprezentat de agentul guvernamental, Ragnhildur Hjaltadóttir, din cadrul Ministerului de Interne.
Reclamanta a pretins o încălcare a art. 10 din convenție motivând soluționarea nefavorabilă a plângerii pentru calomnie formulate împotriva sa de către o persoană care a fost portretizată într-un articol publicat de revista
Vikan
la 23 august 2007.
La 18 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1 din Regulamentul Curții).
În fapt
I. Circumstanțele cauzei
Reclamanta, Bjork Eiðsdóttir, este resortisant islandez care s-a născut în 1974 și locuiește în Reykjavík. La momentul faptelor, lucra ca jurnalist pentru
Vikan
, o revistă săptămânală.
În 2007, a existat o dezbatere publică în media scrisă și televizată în Islanda dacă reglementările referitoare la cluburile de striptease ar trebui să fie mai stricte sau dacă astfel de cluburi ar trebui să fie interzise. În luna iunie a aceluiași an, o revistă numită
Ísafold
a publicat un articol în care dezbătea legăturile dintre astfel de cluburi și prostituție. În articol se susținea că situația dansatoarelor din cluburile de striptease originare din Europa de Est ar putea fi comparată cu traficul de persoane, astfel cum este definit în documentele relevante ale Organizației Națiunilor Unite.
Ulterior,
Vikan
a publicat în ediția nr. 31 interviuri cu trei femei din Europa de Est care lucraseră într-un club de striptease numit
Goldfinger
, deținut de domnul Y. Acestea declarau că sunt fericite să lucreze pentru domnul Y și că observațiile critice făcute despre cluburile de striptease ar putea fi explicate numai prin invidia altor femei. În aceeași ediție,
Vikan
a publicat interviurile cu două dansatoare de striptease anonime care descriau aspectele negative ale locului lor de muncă, și anume faptul că aducea cu sine prostituție și dependență de droguri.
Ulterior,
Vikan
a fost contactat de o tânără islandeză, doamna Z, care s-a oferit să-și spună povestea. Aceasta era o fostă dansatoare de striptease, care lucrase în mai multe cluburi de striptease, și, de asemenea, pentru domnul Y. A declarat că s-a simțit ofensată atunci când a auzit că dansul de tip striptease este descris ca o carieră plină de farmec. Doamna Z s-a întâlnit cu reclamanta pentru un interviu, pe care reclamanta l-a înregistrat pe bandă magnetică și, ulterior, l-a redactat, pe baza înregistrării. Reclamanta a trimis doamnei Z versiunea redactată prin e-mail, pentru a confirma și pentru a fi de acord să publice povestea. Doamna Z a răspuns afirmativ.
La 23 august 2007,
Vikan
a publicat în ediția nr. 34 un articol bazat pe interviul realizat de reclamantă cu doamna Z. Partea introductivă făcea referire la articolul menționat, în ediția nr. 31. În interviu, doamna Z își descria munca sa ca dansatoare de striptease în diverse localuri, în special
Goldfinger
, deținut de domnul Y. Articolul, care avea o serie de subtitluri, includea, între altele, descrierea de către doamna Z a prostituției, despre care declara că a continuat să se producă nestingherit în aceste localuri, de exemplu la
Goldfinger,
dependența ei de droguri după ce a început să lucreze ca dansatoare de striptease și amenințările la care a fost supusă în ce privește munca ei. Pe coperta revistei era afișată o fotografie a doamnei Z, fotografie care se afla și pe prima pagină din interiorul revistei, alături de un editorial al doamnei G.E.A., editorialistul revistei, care se referea la articolul menționat. Fotografii ale doamnei Z apăreau, de asemenea, pe pagina de titlu a articolului, lângă textul principal și o fotografie a domnului Y.
Alături de ultima fotografie, se menționa faptul că revista l-a contactat și i-a cerut părerea despre afirmația doamnei Z potrivit căreia acesta „încuraja fetele care muncesc pentru el să practice prostituția și a acționat ca intermediar în acest sens”. În continuare se afirma:
„[Domnul Y] a respins în totalitate aceste afirmații. «Pot afirma categoric că niciuna din fetele mele angajate nu a fost încurajată să practice prostituția. Pe de altă parte, însă, nu pot interzice actele realizate de ele în timpul liber.» Atunci când i s-a spus că s-au raportat acte de prostituție în interiorul clubului său, răspunsul său a fost că acest lucru nu este, după cunoștințele sale, adevărat. Este pur și simplu o uriașă minciună și se pare că cei care au succes trebuie să fie întotdeauna calomniați. Am încercat întotdeauna să acționez cât mai corect cu putință față de fetele mele. Lucrez în această branșă de nouă ani și nu mi-aș fi păstrat angajații dacă le-aș fi cerut să facă ceva împotriva voinței lor... [Domnul Y] a fost totodată de părere că relatarea de către
Vikan
a acestor aspecte era rezultatul unor considerente indirecte, întrucât
Vikan
era publicată de aceeași companie ca și
Mannlíf
și
Ísafold
, împotriva cărora inițiase acțiuni în justiție. [Domnul Y] a susținut categoric că nu ar trebui să fie publicate minciuni despre el sau despre activitățile sale și, în final, a declarat: «Sper din tot sufletul să nu aveți nicio problemă din cauza a ceea ce publicați în revista dumneavoastră».”
La 5 și la 6 septembrie 2007, domnul Y a formulat, în fața Tribunalului Reykjavík, o plângere pentru calomnie împotriva reclamantei, împotriva editorului, doamna G.E.A., și împotriva doamnei Z. În cerere, în care erau descrise cele patru capete de acuzare descrise mai jos, acesta a solicitat ca următoarele afirmații publicate de
Vikan
în ediția în cauză să fie declarate nule (
dauð og ómerk
):
Capătul de acuzare nr. 1 [declarațiile doamnei Z]
A. „Am ajuns să lucrez pentru [domnul Y], dar era multă prostituție în cluburile acestuia și se făceau presiuni uriașe asupra fetelor care lucrau pentru el pentru a se implica în astfel de activități.”
B. „[Domnul Y] a fost întotdeauna puternic implicat în prostituție, care avea loc in interiorul cluburilor sale. După ce a fost interzis dansul privat, prostituția se desfășura pur și simplu în spatele perdelelor, pretinzându-se că se discută privat cu clienții”.
C. „Variază foarte mult în funcție de faptul că, pentru servicii, clienții îi plătesc chiar [domnului Y] sau negociază direct cu fetele...”
D. „Eu mi-am depășit frica față de acei oameni, deși, bineînțeles, am fost amenințată cu moartea și, o vreme, mi-a fost mult prea frică să ies din casă.”
E. „Fetele pe care le angajează vin aici temporar, pentru trei luni, și sunt tratate ca la închisoare.”
F. „Între timp, ele se află într-adevăr sub arest la domiciliu, în afară de momentele în care li se permite să iasă afară.”
G. „Motivul este că s-a aflat că fetele își găsiseră clienți în afara clubului, fără ca [domnul Y] să primească o cotă din onorariu; el vrea să controleze singur prostituția.”
Capătul de acuzare nr. 2 [privind comentariile făcute în subtitluri]
A. „Prostituția, mai degrabă regulă decât o excepție.”
B. „Amenințată cu moartea.”
C. „Aduse în Islanda fără să bănuiască ceea ce urma să se întâmple.”
Capătul de acuzare nr. 3
A. „Amenințată cu moartea dacă spune cuiva.” [Titlu publicat pe prima pagină.]
B. „[Doamna Z] a lucrat ca stripteuză și îi povestește reporterului
Vikan
totul despre prostituție și amenințările cu moartea.” [Publicat în rezumat, în cuprins.]
C. „[Doamna Z] spune că s-a permis ca prostituția să continue nestingherit și că este evidentă în interiorul cluburilor de striptease.” [Publicat în rezumat, în cuprins.]
Capătul de acuzare nr. 4
„[Doamna Z] este incredibil de curajoasă pentru că a îndrăznit să facă un pas înainte și să-și spună povestea, deși a fost amenințată cu moartea...”
Domnul Y a susținut că răspunderea pentru declarațiile din capătul de acuzare nr. 1 îi aparține, în principal, doamnei Z sau, în subsidiar, reclamantei, în calitate de autor al articolului. Cea din urmă era răspunzătoare pentru comentariile din capătul de acuzare nr. 2, iar pârâta G.E.A., în calitate de editor al revistei, era răspunzătoare pentru comentariile din capătul de acuzare nr. 3. În subsidiar, în cazul în care instanța nu ar fi admis acest capăt de acuzare, domnul Y solicita ca reclamanta să fie considerată răspunzătoare în calitate de autor al articolului la care se face referire în titlu și al rezumatului în cauză.
În plus, domnul Y a solicitat obligarea inculpaților, separat și în solidar, la plata a 5
000
000 coroane islandeze (ISK), cu titlu de daune morale, și 800
000 ISK pentru a acoperi costul de publicare a hotărârii în cauză în trei ziare și, de asemenea, în următoarea ediție din
Vikan
.
Contestând pretențiile de mai sus, reclamanta și editorul
Vikan
au susținut, între altele:
„Majoritatea oamenilor ar fi de acord că partea vătămată este o persoană controversată date fiind activitățile în care acesta a fost implicat în Reykjavík și Kópavogur. Dezbaterea privind legătura dintre dansul de tip striptease și prostituție persistă nu doar pentru că în străinătate astfel de operațiuni sunt deseori desfășurate împreună, în mod deschis și legal, ci, de asemenea, din cauza naturii acestor activități. Drept exemplu despre persistența unor astfel de zvonuri în Islanda ar putea fi menționat un raport privind traficul de persoane în Islanda (actul nr. 7 aflat la dosar) al Ambasadei S.U.A. în Islanda, datând din 2006. La pagina 3 din raport se precizează că, pe durata redactării sale, unui membru al personalului ambasadei i-au fost oferite servicii sexuale la restaurantul
Goldfinger
. Este un fapt dovedit că funcționarea localurilor în care se dansează la bară presupune obținerea de fete, pentru resortisanții în mare parte străini, pentru a dansa îmbrăcate sumar sau nud în fața clienților localului sau în cabine private și, după indică termenul, este greu de controlat tot ceea ce se întâmplă în interiorul acelor spații închise. În plus, partea vătămată a recunoscut public că au existat incidente la
Goldfinger
când clienților le-au fost oferite servicii sexuale, conform unui interviu cu reclamantul de pe Channel 2, 1 iunie 2007 (actul nr. 6 aflat la dosar). Dată fiind mistica, între altele, care, pentru majoritatea oamenilor, înconjoară astfel de activități, precum și date fiind zvonurile persistente privind prostituția și traficul de persoane, inculpații au considerat că o discuție pe acest subiect ar fi de interes și relevantă pentru publicul larg. Inculpații se referă, de exemplu, la știrile incluse în actul nr. 9 aflat la dosar, care citează o declarație a șefului poliției din Reykjavík cu privire la licența acordată
Goldfinger
că o anchetă europeană a demonstrat că dansatoarele de striptease sunt supuse diverselor tipuri de abuzuri și, în multe cazuri, devin victime ale traficului de persoane sau ale altor infracțiuni. Inculpații consideră că reclamantul trebuie să accepte și să tolereze discuții controversate în ceea ce privește funcționarea
Goldfinger
... Prezentarea cazului reclamantului este caracterizată, totuși, de eroarea că acesta pare că se identifică cu funcționarea tuturor localurilor în care se dansează la bară din Islanda.”
În cursul procedurii orale în fața instanței, domnul Y și doamna Z au încheiat un acord, prin care domnul Y își retrăgea plângerea. El și-a menținut pretențiile împotriva reclamantei și a editorului.
Prin hotărârea din 4 aprilie 2008, tribunalul a hotărât că unele declarații ale doamnei Z erau calomnioase și că, în principiu, putea fi considerată răspunzătoare, dar plângerea împotriva ei a fost retrasă. În schimb, nu putea fi angajată răspunderea reclamantei și a editorului și, prin urmare, tribunalul a respins acțiunea domnului Y împotriva acestora.
Domnul Y a formulat recurs împotriva hotărârii la Curtea Supremă.
Reclamanta și editorul și-au menținut argumentele prezentate tribunalului și au contestat faptul că acuzațiile care au format obiectul plângerii pentru calomnie a domnului Y ar constitui declarații calomnioase și insinuări de aceeași natură. În orice caz, cu privire la capătul de acuzare nr. 1, potrivit art. 15 din Legea presei, nu se poate angaja răspunderea inculpaților pentru afirmațiile făcute de doamna Z în interviu, care ar trebui să fie considerată autoarea acestora. În ceea ce privește capătul de acuzare nr. 2, subtitlurile respective nu conțineau insinuări la onoarea recurentului sau acuzații în sensul că el ar fi organizat acte de prostituție sau alte activități ilicite. Interviul fusese realizat cu doamna Z, care a vorbit fără rezerve despre experiența ei de a lucra ca dansatoare de striptease într-un număr de localuri de striptease. În redactarea interviului, reclamanta a utilizat subtitluri în scopul de a împărți textul în capitole pentru clarificare și pentru a evidenția fiecare subiect separat. Aceasta a menționat doar cuvintele persoanei intervievate și nu a avut nicio contribuție independentă. Aceleași considerații se aplică capetelor de cerere nr. 3 și 4. Condițiile de angajare a răspunderii în conformitate cu art. 26 din Legea nr.
50/1993 privind răspunderea civilă delictuală nu au fost îndeplinite. Inculpații nu au făcut niciun fel de acuzații care să depășească dreptul lor constituțional la libertatea de exprimare (art. 73 din Constituția islandeză).
Prin hotărârea din 5 martie 2009, Curtea Supremă a respins recursul domnului Y în ceea ce-l privește pe editorul revistei. În ceea ce o privește pe reclamantă, a admis capătul de acuzare nr. 1, punctele A–C și E–G, și capătul de acuzare nr. 2, punctul A. Instanța a dispus ca reclamanta să plătească recurentului 500
000 ISK [aproximativ 3
000 de euro (EUR)] cu titlu de daune morale și 400
000 ISK, plus dobândă, cheltuielile de judecată în fața primei instanțe și în fața Curții Supreme. Hotărârea avea următoarea motivare:
„Principala problemă în litigiul în speță este dacă inculpații sunt răspunzători în baza art. 15 alin. (2) și (3) din Legea presei nr. 57/1956 pentru declarațiile pe care [reclamanta] le-a citat de la persoana intervievată și dacă titlurile și referințele pe care inculpații le-au creat, despre care au susținut că au fost redactate în strânsă legătură cu cuvintele folosite de persoana intervievată, intră sub incidența prevederilor privind libertatea de exprimare prevăzute de art. 73 din Constituția islandeză. Motivarea cauzei fiecărei părți este suficient descrisă în hotărârea recurată. După cum este indicat în aceasta, recurentul și-a bazat cererea pe anularea comentariilor din capătul de acuzare nr. 1, punctele A–G, pornind de la premisa că acestea conțineau
insinuări
calomnioase la imaginea sa, care sunt responsabilitatea [reclamantei] în calitate de autor al articolului, a se vedea art. 15 (2) din Legea nr. 57/1956. Pagina de titlu a articolului menționa că textul a fost scris de [reclamantă]. Aceasta a confirmat în cursul ședinței de judecată că a fost autorul articolului și a formulat, de asemenea, subtitlurile. A stabilit formularea subtitlurilor, care, la fel ca articolul, conțineau o redare aproape cuvânt cu cuvânt a declarațiilor [doamnei Z]. Aceasta era într-adevăr povestea ei [a doamnei Z]. [Reclamanta] a declarat că a înregistrat pe bandă interviul, a folosit înregistrarea drept bază pentru articol și a trimis rezultatul [doamnei Z]. Ulterior [doamna Z] a confirmat prin e-mail că aceasta reprezenta o redare exactă a poveștii sale. Comparând totuși manuscrisul interviului și banda înregistrată, pe de o parte, și articolul în cauză cu subtitlurile sale, pe de altă parte, este clar că acesta nu este o redare textuală a declarațiilor persoanei intervievate. Totuși, este de asemenea clar că [reclamanta ] a redat, în principiu, cu acuratețe fondul spuselor persoanei intervievate. După cum s-a menționat anterior, aceasta a confirmat ulterior că povestea ei a fost reprodusă cu acuratețe. Întrucât [reclamanta] este, după cum se menționează pe prima pagină [...], autoarea textului și a recunoscut că a scris articolul și subtitlurile, este considerată a fi autoarea articolului și a subtitlurilor în sensul art. 15 (2) din Legea nr. 57/1956 și, ca atare, poartă răspunderea pentru munca sa. Nu are nici o relevanță dacă [doamna Z] poate fi, de asemenea, considerată ca fiind autoarea articolului, în sensul acestei prevederi a legii.
Prin comentariile identificate la punctele A, B, С și D ale capătului de acuzare nr. 1, se pretinde că recurentul [domnul Y] este vinovat de comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 206 C. pen. [...], organizând spre propriul său folos acte de prostituție cu fetele care lucrează pentru acesta în localul său și exercitând presiuni asupra lor în acest scop. Cuvintele folosite la punctele Ε și F, transmit, totuși, sugestia că domnul Y le-a lipsit de libertate pe fetele care au lucrat pentru el, ceea ce constituie infracțiune în sensul art. 226 C. pen. Textul principal de sub subtitlul „Prostituția, mai degrabă regulă decât excepție” conținea, între altele, cuvintele menționate la punctele A și B din capătul de acuzare nr. 1, precum și alte acuzații referitoare la [domnul Y] și localul său de striptease,
Goldfinger
. Este evident din relația între textul de bază și titlu că titlul este îndreptat împotriva [domnului Y]. Același lucru se aplică pentru titlu cu privire la comentariile din capătul de acuzare sus-menționat, punctele A, B., С și G. Comentariile identificate la punctele A, B, C, E, F și G din capătul de acuzare nr. 1 și subtitlul la care se face referire la punctul A din capătul de acuzare nr. 2 constituie o încălcare a art. 235 C. pen. Acestea nu constituie expresia unei opinii sau a unor valori, ci situații de fapt care nu sunt reglementate de art. 73 din Constituție, în ceea ce privește libertatea de exprimare. În conformitate cu art. 241 alin. (1) din cod, acestea sunt declarate nule de către instanță.
Cuvintele menționate la punctul D din capătul de acuzare nr. 1 au fost îndreptate împotriva unor persoane nespecificate, nu împotriva recurentului [domnul Y]. Subtitlurile de la punctele B și C din capătul de acuzare nr. 2 au un caracter general; nici textul de sub titlurile respective nu pare să facă trimitere la [domnul Y]. Prin urmare, [reclamanta] este achitată cu privire la capetele de acuzare respective. Cuvintele indicate în capetele de acuzare nr. 3 și 4 din cerere, pentru care inculpații [editorul, G.E.A.] răspund potrivit art. 15 (3) din Legea nr. 57/1956, au, de asemenea, un caracter general și, prin urmare, sunt achitați cu privire la aceste capete de acuzare.
Motivarea și concluziile prezentei hotărâri vor fi publicate în prima ediție a
Vikan
care va apărea după pronunțare. Cu toate acestea, solicitarea recurentului în ceea ce privește cheltuielile de publicare ulterioară este respinsă.
În conformitate cu art. 26 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 50/1993 privind răspunderea civilă delictuală, [domnului Y] i se acordă suma de 500
000 ISK, plus dobândă, cu titlu de despăgubiri pentru declarațiile calomnioase menționate, sumă care urmează să fie plătită de către [reclamantă]. În conformitate cu cele de mai sus, [reclamanta] este obligată la plata cheltuielilor de judecată în fața Tribunalului Reykjavík și în fața Curții Supreme [...]. În toate celelalte privințe, cheltuielile de judecată nu sunt recuperabile.”
II. Dreptul intern relevant
Art. 73 din Constituția Republicii Islanda, Legea nr. 33/1944:
Art. 73
„Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de credință.
Orice persoană este liberă să-și exprime ideile, dar răspunde pentru acestea în fața instanței. În lege nu poate fi prevăzută cenzura sau alte limitări similare ale libertății de exprimare.
Libertatea de exprimare poate fi restrânsă prin lege numai în interesul ordinii publice sau al siguranței statului, pentru protejarea sănătății sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor sau a reputației altora, în cazul în care astfel de restricții sunt considerate necesare și în acord cu tradițiile democratice.”
Codul penal – Legea nr. 19/1940 – conține la capitolul XXV, intitulat „Calomnia și încălcarea vieții private”, următoarele prevederi relevante:
Art. 234
„Atingerea adusă reputației altei persoane, prin cuvinte sau orice mijloace, precum și afirmarea în public a unor astfel de insulte se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.”
Art. 235
„Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privind o anumită persoană care ar putea aduce atingere onoarei acesteia se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.”
Art. 236
„Relatarea sau imputarea în public de afirmații mincinoase a unei fapte determinate asupra căreia o persoană are o mai bună cunoaștere se pedepsește cu închisoarea de la o lună la 2 ani.
În cazul afirmațiilor publicate sau difuzate public, chiar dacă persoana care a difuzat afirmațiile nu a avut un motiv probabil să le considere reale, fapta se pedepsește cu închisoarea de la o lună la 2 ani sau cu amendă.”
Art. 241
„Într-o acțiune de calomnie, afirmațiile calomnioase pot fi declarate nule la cererea părții vătămate.
Persoana vinovată de o calomnie poate fi obligată la plata către persoana vătămată, la cererea acesteia din urmă, a unei sume rezonabile pentru a acoperi costurile de publicare a hotărârii, a dispozitivului sau a motivării acesteia, în funcție de împrejurări, în unul sau mai multe ziare sau publicații.”
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1993 privind răspunderea civilă delictuală:
„Persoana care
a. cu intenție sau din culpă cu prevedere cauzează o suferință fizică sau
b. este răspunzătoare pentru producerea unui prejudiciu cu nerespectarea legii împotriva libertății, păcii, onoarei sau integrității fizice unei alte persoane
poate fi obligată la plata de daune morale către partea vătămată.”
Legea presei nr. 57/1956, capitolul V cu privire la răspunderea pentru conținutul publicațiilor:
Art. 13
„Împotriva persoanei care publică, distribuie sau este implicată în publicarea sau distribuirea oricărei alte publicații decât un ziar sau periodic poate fi angajată răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală în conformitate cu normele generale de drept în cazul în care conținutul publicației încalcă legea.”
Art. 15
„În ceea ce privește răspunderea pentru ziare sau reviste altele decât cele enumerate la art. 14, se aplică următoarele reguli:
Răspunderea penală și răspunderea civilă delictuală pot fi angajate împotriva autorului în cazul în care acesta este identificat și are domiciliul în Islanda la momentul apariției publicației sau în cadrul jurisdicției islandeze la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale.
În cazul în care autorul este neidentificat, răspunderea revine editurii, vânzătorului sau distribuitorului publicației și, în final, tipografiei care a imprimat sau inscripționat publicația.”
Codul Deontologic al Asociației Jurnaliștilor Islandezi include următoarele prevederi:
Art. 1
„Jurnalistul va depune toate eforturile pentru a nu face nimic care să discrediteze profesia sa sau asociația profesională, ziarul sau redacția. Jurnalistul va evita orice acțiuni care ar putea submina opinia publică privind activitatea jurnaliștilor sau care ar dăuna intereselor profesiei. Jurnalistul trebuie să demonstreze întotdeauna corectitudine în relațiile cu colegii.”
Art. 2
„Jurnalistul este conștient de răspunderea sa personală față de ceea ce scrie. El trebuie să aibă în vedere faptul că va fi, în general, privit ca jurnalist în textele scrise și vorbite, chiar și atunci când acționează în afara profesiei sale. Jurnalistul va respecta confidențialitatea surselor.”
Art. 3
„Jurnalistul va fi atent la modul în care colectează materialele, în care utilizează materialele și prezentarea acestora și, în măsura în care este posibil, arată atenția cuvenită în chestiuni sensibile. Jurnalistul va evita orice acțiuni care ar putea provoca suferință inutilă sau dezonoarea.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art.
10 din convenție
Reclamanta s-a plâns că hotărârea Curții Supreme islandeze din 28 iulie 2008 a dus la o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu era „necesară într-o societate democratică” și a încălcat astfel art. 10 din convenție, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3
a) din convenție. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Curtea consideră că măsura în litigiu a constituit o „ingerință din partea [unei] autorități publice” în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, garantat în temeiul art. 10 § 1.
Această ingerință s-a întemeiat pe art. 235 și art. 241 alin. (1) C. pen., art. 15 alin. (2) din Legea presei și art. 26 alin. (1) din Legea privind răspunderea civilă delictuală și a fost, în acest sens, „prevăzută de lege” în sensul art. 10 § 2.
În această privință, Curtea observă că, în cursul procedurii de pe rolul său, reclamanta a susținut în plus, cu referire la criteriul sus-menționat – „prevăzut de lege” – că, angajându-i răspunderea pentru declarațiile în litigiu în calitate de „autor”, conform art. 15 alin. (2) din Legea presei, Curtea Supremă a aplicat dreptul intern într-un mod care nu era previzibil. Cu alte cuvinte, deși nu a susținut că ingerința nu avea o bază legală în dreptul islandez, reclamanta a contestat calitatea legii cu referire la cerința de previzibilitate care rezultă din interpretarea autonomă a Curții privind cerința de legalitate în jurisprudența sa. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra acestui aspect, care pare să se refere la o chestiune separată ridicată de reclamantă pentru prima dată în observațiile sale din 8 aprilie 2011, ca răspuns la cele ale Guvernului din 16 februarie 2011.
Curtea este în continuare convinsă că ingerința a urmărit scopul legitim de a proteja „reputația sau drepturile altora”.
Rămâne să se examineze dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”.
Argumentele părților
(a) Reclamanta
Reclamanta a susținut că, deși s-ar putea argumenta că unele din comentariile publicate au fost mai degrabă declarații de fapt decât judecăți de valoare, e clar că acest lucru nu era un motiv suficient pentru a-i restrânge libertatea de expresie ca jurnalist în temeiul art. 10 din convenție. Ea a acționat cu bună-credință și intenția sa nu a fost să prejudicieze reputația domnului Y, ci de a contribui la o dezbatere socială în curs privind funcționarea cluburilor de striptease. Articolul privea un subiect de interes public deosebit. Prin interzicerea difuzării informațiilor în cauză, hotărârea Curții Supreme a dus la o restrângere nejustificată a libertății jurnalistice a reclamantei, astfel cum este protejată de art.
10, care nu ar putea fi considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică”. Fiind obligată să prezinte probe solide ca dovadă a declarațiilor doamnei Z, reclamanta a fost confruntată cu o sarcină nerezonabilă, dacă nu imposibilă (
Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei
, 25 iunie 1992, pct. 65, seria A, nr. 239).
În opinia reclamantei, exista o amplă bază faptuală pentru a permite publicarea afirmațiilor contestate făcute de doamna Z în interviul său.
În primul rând, reclamanta a invocat faptul că interviul era legat de o discuție publică dacă existase prostituție în clubul de striptease
Goldfinger
, deținut și condus de domnul Y, și dacă acesta a fost direct implicat în activitatea respectivă. Povestea se baza pe interviul cu o femeie, doamna Z, care lucrase pentru domnul Y și care avusese o experiență directă o perioadă lungă de timp în ceea ce privește situația din cluburile de striptease, inclusiv
Goldfinger
. În plus, ar trebui să se țină seama de faptul că, înainte cu câteva săptămâni,
Vikan
publicase un interviu cu trei femei est-europene care oferiseră o imagine plină de farmec asupra dansului de tip striptease. De asemenea, în aceeași revistă, două femei islandeze care aveau experiență în striptease au fost intervievate anonim, ambele împărtășind experiența doamnei Z în ceea ce privește prostituția în cluburile de striptease. În al treilea rând, în cursul procedurilor interne, reclamanta a depus în fața tribunalului un raport al Ambasadei Statelor Unite ale Americii referitor la infracțiunile de natură sexuală în Islanda, descriind un incident în care unuia din angajații săi îi fusese oferit sex pentru bani, atunci când vizita clubul de striptease Goldfinger pentru cercetare. În al patrulea rând, reclamanta a menționat un raport al șefului poliției din Reykjavík, care a obiectat la cererea
Goldfinger
de reînnoire a licenței pentru a servi băuturi alcoolice, cu referire la suspiciunea poliției privind activități ilegale asociate cu localul. Raportul afirma că cercetările au arătat că există o legătură între prostituție și cluburile de striptease și că poliția a obiectat la reînnoirea licenței
Goldfinger
pentru a servi băuturi alcoolice.
În plus, reclamanta a menționat o altă acțiune pentru calomnie [hotărârea Curții Supreme (nr.
475/2008) din 30 aprilie 2009], deschisă de domnul Y împotriva unei alte reviste în fața tribunalului aproape simultan cu prezenta cauză. În acțiunea respectivă, fostul portar al clubului
Goldfinger
(timp de mai mulți ani) și co-manager, a depus mărturie în fața Tribunalului Reykjavík, susținând că domnul Y a permis ca actele de prostituție să se petreacă nestingherit în local. Potrivit acestei mărturii, domnul Y a primit jumătate din veniturile obținute din această activitate. În cauza respectivă, în care Curtea Supremă s-a pronunțat la 30 aprilie 2009, domnul Y a solicitat anularea a opt declarații care conțineau afirmații că la
Goldfinger
se produceau în mod frecvent acte de prostituție. Curtea Supremă a respins cererea domnului Y de a declara nule toate comentariile referitoare acte de prostituție la
Goldfinger
. Aceasta s-a datorat faptului că s-a putut stabili că au existat acte de prostituție în interiorul
Goldfinger
, deși în revistă nu s-a susținut că domnul Y ar fi avut personal de câștigat din activitatea respectivă.
Reclamanta a subliniat că domnul Y însuși a recunoscut în cursul unui interviu televizat, cam în același timp cu publicarea articolului în litigiu, că au existat incidente legate de prostituție cărora a trebuit să le facă față, deși nu a explicat în ce mod. O transcriere a interviului a fost prezentată în cursul procedurii naționale. În același interviu, domnul Y a admis, de asemenea, că dansatoarele de striptease au fost private de libertate, subliniind că acest lucru era necesar pentru a le proteja de clienții care ar fi dorit mai mult decât dansuri private. De asemenea, s-a arătat, în cauză, că Ministerul Muncii a solicitat poliției să deschidă o anchetă pentru a determina dacă angajatele din cluburile de striptease au fost private de libertate. Reclamanta a adăugat că domnul Y, care conducea activitățile cotidiene ale clubului și care avea un birou la sediul său, nu ar fi putut să nu cunoască orice activități ilegale care ar fi avut loc acolo.
Reclamanta a considerat neobișnuit comentariul Guvernului potrivit căruia „
Goldfinger
funcționa încă”, deși dansurile de tip striptease fuseseră interzise în Islanda.
Reclamanta consideră că faptele menționate constituiau un motiv suficient pentru a discuta problema posibilei prostituții în cluburile de striptease, în mod liber și deschis.
Reclamanta a subliniat faptul că raportul în cauză se baza pe o sursă de încredere, și anume mărturia directă a unei femei care a contactat revista
Vikan
și a dorit să-și spună povestea. S-a întâmplat după ce aceasta din urmă a citit un interviu în aceeași revistă, publicat cu trei săptămâni înainte, cu trei femei est-europene care lucraseră toate pentru domnul Y la
Goldfinger
, în care au relatat farmecul profesiei. Doamna Z s-a simțit ofensată de modul în care acestea au descris profesia. Nu exista niciun indiciu că reclamanta ar fi acționat cu rea-credință sau că etica jurnalistică ar fi fost încălcată și reclamanta a obiectat la afirmația Guvernului că ar fi fost neglijentă. Cazul nu a fost adus în fața Comitetului de Etică al Asociației Islandeze de Presă („IPA”). De fapt, IPA și-a exprimat în mod deschis indignarea față de hotărârea Curții Supreme. Reclamanta a subliniat faptul că interviul face parte dintr-o dezbatere publică în curs în Islanda dacă ar trebui interzise cluburile de striptease. Domnul Y a avut posibilitatea de a comenta articolul, de care el însuși s-a folosit, și astfel a negat toate acuzațiile.
Reclamanta, bazându-se pe cauza
Selistö împotriva Finlandei
(nr. 56767/00, 16 noiembrie 2004), a solicitat Curții să analizeze dacă domnul Y, care era o figură extrem de controversată și care deținea și conducea o afacere extrem de controversată, era fără îndoială interesat să-și protejeze reputația, astfel încât ar fi putut să fie interesat într-o discuție pe o problemă importantă de interes public legitim.
Reclamanta nu avea niciun motiv să creadă că informațiile ar putea să nu fie veridice și, de fapt, a considerat că acestea sunt precise și corecte. E de necontestat faptul că persoana intervievată a lucrat timp de mai mulți ani ca dansatoare de striptease, inclusiv pentru domnul Y și cluburile sale, în special la
Goldfinger
. Reclamanta nu avea niciun motiv pentru a-l calomnia pe domnul Y. În declarația sa în fața tribunalului, a susținut că, întrucât afirmațiile din revistă erau adevărate, nu ar fi putut să fie calomnioase. De asemenea, a depus mărturie în acest sens în fața instanței. Cu toate acestea, la prima instanță, domnul Y a optat să ajungă la un acord cu persoana intervievată, prin care și-a retras acțiunea împotriva acesteia și a plătit toate cheltuielile de judecată, rămânând numai în sarcina reclamantei să răspundă la acuzația că povestea era falsă și, prin urmare, calomnioasă.
A o face pe reclamantă răspunzătoare pentru calomnie doar pentru că nu a putut prezenta probe solide pentru toate declarațiile persoanei intervievate a privat-o de dreptul său personal și ca jurnalist de a disemina informații importante de interes public. Hotărârea Curții Supreme nu a oferit indicii cu privire la modul în care un jurnalist ar fi putut evita să fie răspunzător atunci când raportează sau prezintă un articol despre partea mai întunecată a societății. Hotărârea nu a realizat un echilibru corect între dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, pe de o parte, și interesul domnului Y de a-și proteja reputația, pe de altă parte.
În fine, reclamanta a susținut că valoarea despăgubirii pe care Curtea Supremă a obligat-o să o plătească domnului Y – 1
102
599 ISK, inclusiv dobânzi pentru doi ani, care, conform ratei de schimb din 2007, se ridicau la aproximativ 12
500 EUR – însemnau de cinci ori salariul ei lunar (2
600 EUR), fără a lua în considerare propriile sale cheltuieli de judecată în fața tribunalului și în fața Curții Supreme. În opinia sa, dimensiunea hotărârii a fost disproporționată în raport cu scopul urmărit.
(b) Guvernul
Guvernul a subliniat, de la început, că, în interpretarea art. 73 din Constituție, instanțele islandeze s-au bazat în mod tradițional pe standarde similare cu cele aplicate de Curtea Europeană în interpretarea art. 10 din convenție și au luat, de asemenea, în considerare astfel de factori în momentul examinării cauzei de față.
Guvernul a subliniat că, după cum se poate vedea din hotărârea Curții Supreme, comentariile despre care s-a constatat că încalcă drepturile domnului Y au fost considerate ca reprezentând mai degrabă declarații de fapt decât judecăți de valoare. Această abordare este pe deplin compatibilă cu jurisprudența Curții Europene.
Având în vedere că afirmațiile că domnul Y ar fi fost vinovat de comiterea de infracțiuni grave au fost prezentate ca fapte, instanțele islandeze s-au bucurat de o marjă mai mare de apreciere în restrângerea libertății de expresie a reclamantei decât dacă declarațiile ar fi constat în judecăți de valoare.
Comentariile publicate în articolul reclamantei trebuie luate în considerare în contextul în care au apărut și în ceea ce privește modul în care au fost prezentate în revista în cauză. Articolul reprezenta povestea principală din revistă și figura ca titlu pe copertă, în plus fiind subiectul principal al editorialului revistei. Din subtitlurile articolului scris de reclamantă, pe care fără îndoială le-a selectat din povestea persoanei intervievate, frazele „Prostituția, mai degrabă regulă decât excepție”, „Amenințată cu moartea” și „Aduse în Islanda fără să bănuiască ceea ce urma să se întâmple” erau deosebit de șocante și aduceau prejudiciu imaginii domnului Y, al cărui nume era menționat în mod repetat în articol. Chiar dacă reclamanta nu era răspunzătoare pentru comentariile care au apărut pe copertă sau în editorial, întreg contextul și prezentarea articolului și a subtitlurilor erau de natură să constituie afirmații grave împotriva domnului Y.
Guvernul a acceptat faptul că prostituția și alte activități penale similare reprezintă chestiuni sociale importante și că era important ca astfel de chestiuni să fie discutate în mod liber în sfera publică. Reprezenta în mod clar o problemă socială de interes public deosebit în Islanda la fel ca și în alte state europene și a fost discutată în mod deschis în media islandeză, atât în ziare, cât și la radio și televiziune. Au fost aduse amendamente legislației penale islandeze care să prevadă pedepse mai mari, a fost incriminat actul de cumpărare a serviciilor prostituatelor și s-au cerut planuri de acțiune speciale în cadrul sistemului de aplicare a legii, precum și un accent mai mare în cooperarea polițienească internațională. Au existat anchete și condamnări în cauzele penale aduse în fața instanțelor islandeze în ultimii ani care implicau atât prostituția, cât și infracțiuni legate de traficul de persoane. Aceste cazuri au suscitat multă atenție din partea media. Nici domnul Y, nici clubul său nu au avut vreo legătură cu aceste cazuri.
Această stare de lucruri nu conferă reclamantei dreptul de a publica afirmații false potrivit cărora anumite persoane ar fi comis infracțiuni legate de asemenea activități. Astfel, domnul Y nu era obligat să tolereze declararea vinovăției sale și afirmațiile că veniturile sale ar fi provenit din prostituție, că a lipsit de libertate femei și le-a forțat să se prostitueze. Cu alte cuvinte, faptul că a existat o dezbatere publică în ceea ce privește problema prostituției în cluburi comparabile cu cele conduse de domnul Y nu oferă în sine o bază de fapt pentru afirmațiile că el ar fi fost vinovat de astfel de infracțiuni. Comentariile cu privire la domnul Y scrise de reclamantă în articol și contextul acestora nu reprezenta, în mod clar, o contribuție necesară la dezbaterea publică amintită. Într-adevăr, în hotărârea sa, Curtea Supremă a realizat o distincție între afirmațiile generale pe subiect și comentariile specifice îndreptate împotriva persoanei domnului Y, acestea din urmă neputând fi considerate o contribuție necesară la dezbaterea publică.
Argumentul reclamantei potrivit căruia poliția a refuzat să prelungească licența domnului Y pentru a servi alcool, din motive legate de prostituție, este, de asemenea, lipsită de vreun fundament sau temei; chiar dacă aceasta ar fi fost cauza, este clar că nu au fost furnizate probe pentru a susține această afirmație. Domnul Y nu a fost nici acuzat, nici condamnat pentru vreuna din infracțiunile descrise în articolul reclamantei, iar restaurantul său,
Goldfinger
, funcționa încă.
Ar trebui, de asemenea, amintit că domnul Y nu s-a aflat într-o poziție în care s-ar fi putut aștepta să accepte critici aspre sau afirmații în legătură cu o dezbatere publică pe probleme sociale. Acesta nu era implicat în politică și nu deținea o funcție publică. În plus, activitatea restaurantului său nu era de natură să justifice faptul că domnul Y trebuia supus unei condamnări mai aspre decât orice altă persoană. Nu fusese condamnat pentru vreo infracțiune, așa cum se sugerează în articolul scris de reclamantă, și ar trebui să i se asigure aceeași protecție vieții sale private ca și celorlalte persoane particulare.
Guvernul a obiectat puternic la argumentul reclamantei potrivit căruia, în opinia sa, domnul Y era deja un personaj extrem de controversat, cu legături cu diverse persoane controversate, așa că ea s-ar fi bucurat de o libertate mai mare, în calitate de jurnalist, de a publica declarații cu privire la vinovăția acestuia decât în cazul altor persoane particulare. Nu există principii de acest tip care ar putea fi deduse din jurisprudența Curții. Conceptul „persoane extrem de controversate” nu corespunde nici unei categorii de persoane care să merite mai puțină protecție împotriva încălcării vieții private și a reputației de către media.
Atitudinea reclamantei față de domnul Y pare să pună la îndoială faptul că ea a acționat cu bună-credință și ca un jurnalist responsabil. În opinia acesteia, declarațiile cu privire la domnul Y pe care le obținuse de la doamna Z nu necesitau investigații suplimentare sau confirmarea din alte surse.
Guvernul nu a susținut că reclamanta ar trebui să fie obligată să probeze dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția domnului Y în ceea ce privește acuzațiile. Cu toate acestea, declarațiile au fost publicate fără încercările necesare de a le verifica prin cercetare și fără a consulta alte surse de încredere sau a efectua o investigație pentru a stabili o bază mai solidă în susținerea afirmațiilor doamnei Z. Referirile făcute de reclamantă la alte materiale relevante privind prostituția în cluburile de striptease nu au evidențiat faptul că ea ar fi luat vreo inițiativă pentru a verifica aceste declarații și pentru a furniza informații corecte și de încredere.
Aducând în sprijin hotărârea Curții
Ruokanen și alții împotriva Finlandei
(nr.
45130/06, pct.
48, 6 aprilie 2010), Guvernul a susținut că domnul Y ar trebui să beneficieze de prezumția de nevinovăție în temeiul art.
6 §
2 din convenție.
Guvernul a susținut, în continuare, că reclamanta nu a respectat îndatoririle jurnalistice identificate de Curte în jurisprudența sa și că, în împrejurările din speță, ar fi dat într-adevăr dovadă de neglijență. Ea nu a fost capabilă să verifice sau să prezinte probe pentru afirmațiile false cuprinse în comentariile doamnei Z. Când a devenit evident faptul că nu a putut descoperi o bază de fapt pentru afirmațiile doamnei Z împotriva domnului Y, ea ar fi trebuit să asigure prezentarea comentariilor doamnei Z în mod corespunzător. Guvernul a făcut, de asemenea, referire la art. 3 din Codul de Etică al Asociației Jurnaliștilor din Islanda (a se vedea supra, pct. 24).
În cazul în care s-ar accepta ca un jurnalist să nu aibă obligația de a verifica declarațiile făcute de sursele sale publicându-le doar ca citate directe, acest lucru ar submina principiul important că jurnaliștii ar trebui să dovedească grijă în colectarea, utilizarea și prezentarea materialului.
Guvernul a contestat așadar argumentul reclamantei, potrivit căruia independența media ar fi subminată în cazul în care aceștia ar putea fi trași la răspundere pentru citarea comentariilor făcute de terțe părți. Acesta este, într-adevăr, rolul, precum și dreptul media, de a disemina informații și opinii personale. Cu toate acestea, media se supune condiției ca utilizarea, prezentarea și contextul în care astfel de informații sunt publicate să îndeplinească cerințele unui jurnalism responsabil. Reclamanta din cauza de față nu a reușit să îndeplinească aceste cerințe.
În opinia Guvernului, restricția incriminată privind exercitarea de către reclamantă a libertății de exprimare, a corespuns, în acest caz, unei necesități sociale presante și a fost justificată de motive pertinente și suficiente. Întrucât a publicat false afirmații că domnul Y a comis infracțiuni grave, erau în joc importante drepturi individuale legate de viața privată, onoare și reputație. Obligația pozitivă a statului pârât de a proteja prin lege aceste drepturi individuale a constituit un interes public important pentru instanțele naționale atunci când au realizat, în cadrul marjei lor de apreciere, un echilibru corect între interesele concurente.
În fine, trebuie subliniat faptul că măsurile au fost proporționale cu scopul legitim urmărit. Cuantumul despăgubirii pe care reclamanta a fost obligată să o plătească s-a stabilit în deplină compatibilitate cu practica judiciară internă. În niciun caz nu a fost deosebit de costisitor pentru aceasta.
Motivarea Curții
(a) Principii generale
În hotărârea
Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei
(MC), nr. 49017/99, CEDO 2004 XI, Curtea a rezumat principiile generale ale jurisprudenței sale:
„68. Verificarea «necesității într-o societate democratică» impune Curții să stabilească dacă ingerința în cauză a corespuns unei «nevoi sociale stringente». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfel de nevoie, dar aceasta merge mână în mână cu un control european, în ceea ce privește atât legislația, cât și hotărârile care o aplică, inclusiv cele pronunțate de o instanță independentă. Prin urmare, Curtea este împuternicită să pronunțe o hotărâre definitivă privind problema dacă o «restricție» poate fi reconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10 [a se vedea, între alte autorități,
Perna împotriva Italiei
(MC), nr. 48898/99, pct.
39, CEDO 2003-V, și
Association Ekin împotriva Franței
, nr. 39288/98, pct. 56, CEDO 2001-VIII].
Sarcina Curții, în exercitarea funcției sale de supraveghere, nu este să înlocuiască instanțele interne competente, ci mai degrabă să examineze în temeiul art. 10 deciziile pe care acestea le-au adoptat în temeiul puterii lor de apreciere [a se vedea
Fressoz și Roire împotriva Franței
(MC), nr. 29183/95, pct.
45, CEDO 1999–I]. Acest lucru nu înseamnă că verificarea se limitează la a stabili dacă statul pârât și-a exercitat puterea discreționară în mod rezonabil, cu atenție și cu bună-credință; sarcina Curții este de a analiza ingerința incriminată în lumina cauzei în ansamblu, inclusiv conținutul comentariilor atribuite reclamanților și contextul în care au fost făcute (a se vedea
News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei
, nr.
31457/96, pct.
52, CEDO 2000-I).
În special, Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința au fost «relevante și suficiente» și dacă măsura luată a fost «proporțională cu scopurile legitime urmărite» (a se vedea
Chauvy și alții împotriva Franței
, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004-VI). Procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autoritățile naționale, bazându-se pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante, au aplicat standarde conforme principiilor prevăzute de art.
10 (a se vedea, între multe alte autorități,
Zana împotriva Turciei
, hotărârea din 25 noiembrie 1997,
Culegere
1997-VII, p. 547-548, pct.
51).”
În plus, după cum s-a afirmat și în
Pedersen și Baadsgaard
, citată anterior (
idem
, pct.
71), libertatea de exprimare nu se aplică doar „informațiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferență, ci și celor care ofensează, șochează sau deranjează. După cum prevede art.
10, această libertate este supusă unor excepții, care trebuie, totuși, să fie interpretate strict, iar necesitatea unor astfel de restricții trebuie să fie stabilită în mod convingător [a se vedea, între alte autorități,
Jersild împotriva Danemarcei
, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A, nr. 298, p. 23-24, pct. 31;
Janowski împotriva Poloniei
(MC), nr.
25716/94, pct.
30, CEDO 1999–I;
Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei
(MC), nr.
23118/93, pct. 43, CEDO 1999–VIII;.
Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței
(MC), nr. 21279/02 și 36448/02, pct.
45, CEDO 2007–IV].
În recenta hotărâre a Marii Camere în cauza
Axel Springer AG împotriva Germaniei
[(MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012)], Curtea a reamintit faptul că dreptul la protecția reputației este un drept protejat de art. 8 din convenție ca parte a dreptului la respectarea vieții private [a se vedea
Chauvy și alții împotriva Franței
, nr. 64915/01, pct.
70, CEDO 2004–VI;
Cumpănă și Mazăre împotriva României
(MC), nr. 33348/96, pct.
91, CEDO 2004–XI;
Pfeifer împotriva Austriei
, nr. 12556/03, pct.
35, 15 noiembrie 2007; și
Polanco Torres și Movilla Polanco împotriva Spaniei
, nr. 34147/06, pct.
40, 21 septembrie 2010]. Cu toate acestea, după cum a subliniat și Curtea în hotărârea respectivă, pentru ca art. 8 să fie adus în discuție, atacul asupra reputației persoanei trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și într-o manieră care să aducă atingere beneficiului personal de dreptul la respectarea vieții private (a se vedea, de asemenea,
A. împotriva Norvegiei
, nr.
28070/06, pct.
64, 9 aprilie 2009; și
Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei
, nr. 55480/00 și 59330/00, pct.
49, CEDO
2004
‑
VIII).
Un factor central pentru analiza Curții în prezenta cauză îl reprezintă funcția esențială pe care presa o îndeplinește într-o societate democratică. Deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți și necesitatea de a preveni divulgarea de informații confidențiale, sarcina sa este totuși de a transmite – într-un mod compatibil cu obligațiile și responsabilitățile sale – informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes public. Nu doar presa are sarcina de a transmite astfel de informații și idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi. În plus, Curtea este conștientă de faptul că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare. În cazuri precum cel de față, marja de apreciere națională se circumscrie interesului unei societăți democratice de a permite presei să-și exercite rolul său vital de „câine de pază” în transmiterea de informații de interes public deosebit [a se vedea
Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei
(MC), nr.
21980/93, pct. 59 și 62, CEDO 1999–III;
Tønsbergs Blad AS și Haukom împotriva Norvegiei
, nr.
510/04, pct.
82, 1 martie 2007, cu referirile acolo făcute].
(b) Aplicarea acestor principii prezentei spețe
Curtea notează, după cum a observat Curtea Supremă în susținerea concluziilor tribunalului, că, în declarațiile în litigiu (citate în capătul de acuzare nr. 1, punctele A-C și E-G, și capătul de acuzare nr. 2, punctul A, supra, pct. 11) conținute în articolul reclamantei, se afirma că, în primul rând, pentru propriul său profit, domnul Y a organizat activități de prostituție în clubul său de striptease,
Goldfinger
, și, în acest scop, a exercitat presiuni asupra femeilor care lucrau acolo. În al doilea rând, se susține că ar fi lipsit de libertate femeile care au lucrat pentru el. Aceste afirmații implicau acuzația că ar săvârșit infracțiuni prevăzute la art. 206, respectiv 226 C. pen. În conformitate cu art. 241 (1) din cod, Curtea Supremă a hotărât că declarațiile sunt nule. Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune la îndoială evaluarea Curții Supreme potrivit căreia afirmațiile erau calomnioase, iar motivele pe care s-a bazat au fost relevante pentru scopul legitim de a proteja drepturile și reputația domnului Y.
În ceea ce privește întrebarea ulterioară dacă motivele respective au fost suficiente în sensul art.
10, Curtea trebuie să ia în considerare contextul global în raport cu care au fost publicate declarațiile. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia portretizarea făcută de reclamantă domnului Y în articolul său „nu reprezenta, în mod clar, o contribuție necesară la dezbaterea publică amintită”. Faptul că o publicație se referă sau nu la o problemă de interes public ar trebui să depindă de o evaluare mai amplă a subiectului și a contextului publicării (
Tønsbergs Blad AS și Haukom
, citată anterior, pct.
87). În această privință, trebuie remarcat că, mult înainte de publicarea, la 23 august 2007, a articolului reclamantei, exista o dezbatere publică în curs în media scrisă și televizată islandeză privind înăsprirea reglementărilor referitoare la cluburile de striptease sau interzicerea totală a unor astfel de cluburi. O altă revistă,
Ísafold
, a publicat, în iunie 2007, un articol privind legăturile dintre astfel de cluburi și prostituție, susținând că situația dansatoarelor din cluburile de striptease originare din Europa de Est era comparabilă cu traficul de persoane. Ulterior,
Vikan
a publicat interviuri cu trei femei din Europa de Est care lucraseră în clubul domnului Y,
Goldfinger
și care au declarat că sunt fericite să lucreze pentru el și că observațiile critice despre cluburi de striptease ar putea fi explicate numai prin invidia altor femei. În aceeași ediție,
Vikan
publica interviurile anonime a două dansatoare de striptease care descriau prostituția și dependența de droguri drept aspecte negative ale locului lor de muncă. Ca reacție la portretul pozitiv al activității transmis de cele trei femei, doamna Z a contactat
Vikan
pentru a-și oferi povestea ei despre propria experiență de a lucra ca dansatoare de striptease în diferite cluburi de striptease, inclusiv pentru domnul Y, la
Goldfinger
. În opinia Curții, care, de altfel, nu pare să fie contestată, nu poate exista nicio îndoială că articolul reclamantei în ansamblul său se referea la o chestiune de interes public deosebit în Islanda, ca și în alte state europene. Cu toate acestea, nu reiese din motivarea Curții Supreme că această considerație ar fi contat și ar fi avut vreo greutate sau relevanță, în evaluarea sa.
Curtea consideră că, implicându-se în acest tip special de activitate și ținând totodată seama de preocuparea publică legitimă evidențiată la pct. 67 supra, domnul Y trebuia să ia în considerare că, în mod inevitabil și conștient, a pătruns pe domeniul public, iar faptele sale vor fi mai atent și deschis controlate. Limitele unei critici admisibile trebuie așadar să fie mai mari decât în cazul unei persoane particulare sau al unui lucrător obișnuit (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Steel și Morris împotriva Regatului Unit
, nr. 68416/01, pct.
94, CEDO 2005–II;.
Timpul Info–Magazin și Anghel împotriva Moldovei
, nr. 42864/05, pct.
34, 27 noiembrie 2007).
Controlul mai atent din partea Curții se impune atunci când, precum în cauza de față, măsurile luate sau sancțiunile impuse de autoritatea națională sunt capabile să descurajeze participarea presei la dezbateri privind chestiuni de interes public legitim [a se vedea
Jersild
, citată anterior, p. 25-26, pct. 35; și
Bergens Tidende și alții împotriva Norvegiei
, nr. 26132/95, pct.
52, CEDO 2000–IV,
Tønsbergs Blad A.S. și Haukom
, citată anterior, pct.
88; a se compara
MGN Limited împotriva Regatului Unit
, nr. 39401/04, pct.
150 și 155, 18 ianuarie 2011;
Von Hannover împotriva Germaniei
(nr. 2) (MC), 40660/08 și 60641/08, pct.
106–107, 7 februarie 2012;
Axel Springer AG
, citată anterior, pct.
87-88, 7 februarie 2012].
Curtea observă, în acest sens, că protecția dreptului jurnaliștilor de a transmite informații cu privire la probleme de interes general impune ca aceștia să acționeze cu bună-credință și pe o bază de fapt corectă și să ofere informații „de încredere și precise” în conformitate cu etica jurnalistică [a se vedea, de exemplu,
Goodwin
, citată anterior, p.
500, pct.
39;.
Fressoz și Roire
, citată anterior, pct.
54-I;
Bladet Tromsø și Stensaas
, citată anterior, pct. 65;
McVicar împotriva Regatului Unit
, nr. 46311/99, pct.
73, CEDO 2002–III;
Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei
(MC), nr. 49017/99, pct.
78, CEDO 2004–XI]. Potrivit art.
10 §
2 din convenție, libertatea de exprimare aduce cu sine „îndatoriri și responsabilități”, care se aplică totodată și în ceea ce privește aspectele de interes public deosebit. Aceste „îndatoriri și responsabilități” au relevanță atunci când este vorba despre problema atacării reputației unei anumite persoane și încălcarea „drepturilor altora”. Astfel, se impun motive speciale înainte ca media să poată fi scutită de obligația sa obișnuită de a verifica declarațiile de fapt prin care sunt calomniate persoane particulare. Dacă există astfel de motive depinde în special de natura și gradul calomniei în cauză și măsura în care cei din media pot considera în mod rezonabil că sursele lor sunt de încredere în ceea ce privește afirmațiile (a se vedea, între alte autorități,
McVicar
, citată anterior, pct.
84, CEDO 2002-III;
Bladet Tromsø și Stensaas
, citată anterior, pct. 66;
Pedersen și Baadsgaard
, citată anterior, pct.
78).
Curtea constată că, în speță, nu există astfel de motive speciale, cum sunt descrise mai sus. Curtea va lua în considerare articolul incriminat ca ansamblu și va avea în vedere în special cuvintele utilizate în părțile în litigiu ale articolului și contextul în care acesta a fost publicat, precum și modul în care a fost redactat [a se vedea
Sürek împotriva Turciei
(nr. 1) (MC), nr. 26682/ 95, pct.
62, CEDO 1999–IV]. Curtea trebuie să analizeze dacă reclamanta a acționat cu bună-credință și a respectat obligația jurnalistică obișnuită de a verifica o afirmație factuală. Această obligație impune ca reclamanta să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată fi considerată proporțională cu natura și gradul afirmațiilor, având în vedere faptul că, cu cât mai gravă este afirmația, cu atât mai solidă trebuie să fie baza factuală (a se vedea
Pedersen și Baadsgaard
, citată anterior, pct. 78).
În primul rând, Curtea reține că, potrivit concluziilor Curții Supreme, afirmațiile în litigiu constau în declarații de fapt, nu în judecăți de valoare, și imputarea unui comportament infracțional unei anumite persoane, domnul Y. Curtea nu reține niciun motiv pentru a nu fi de acord cu această evaluare și consideră, de altfel, că acuzațiile au fost de o astfel de natură și gravitate încât să poată aducă atingere considerabil onoarei și reputației acestuia.
Pe de altă parte, se acceptă faptul că declarațiile în litigiu proveneau de la persoana intervievată, doamna Z (a se compara
Ruokanen
, citată anterior, pct.
47). Aceasta a contactat-o pe reclamantă pentru a-i fi publicată relatarea experienței sale personale privind profesia în cauză, inclusiv la momentul în care domnul Y era angajatorul său. Potrivit concluziilor Curții Supreme, atunci când s-a comparat manuscrisul interviului și banda de înregistrare a interviului, era clar că articolul nu reprezenta o redare cuvânt cu cuvânt, dar, cu toate acestea, reprezenta, în cea mai mare parte, o redare exactă a substanței declarațiilor doamnei Z, care ulterior a confirmat că povestea ei a fost reprodusă cu acuratețe. Toate, cu excepția uneia din declarațiile în litigiu, și anume subtitlul de la punctul A din capătul de acuzare nr. 2 („Prostituția, mai degrabă regulă decât o excepție”) au fost, cu aprobarea doamnei Z, prezentate drept citate. Curtea Supremă nu pare să fi considerat elementul respectiv ca fiind diferit de citatele sus-menționate (a se vedea supra, pct. 19). Curtea nu vede, la rândul său, niciun motiv pentru a proceda altfel, găsind că este suficient de clar faptul că subtitlul doar reproducea povestea doamnei Z și opiniile sale [a se vedea
Thoma împotriva Luxemburgului
, nr. 38432/97, pct.
64, CEDO 2001–III; a se compara
Verdens Gang și Aase împotriva Norvegiei
(dec.), nr. 45710/99, CEDO 2001–X].
În măsura în care se poate să fi existat un interes legitim în protejarea domnului Y împotriva acuzațiilor calomnioase în litigiu făcute de doamna Z în interviul său, interesul respectiv a fost, în opinia Curții, în mare parte conservat prin posibilitatea deschisă acestuia, în temeiul legislației islandeze, de a formula o plângere pentru calomnie împotriva acesteia (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Jersild
, citată anterior, pct.
35). Aceasta a și făcut. Curtea consideră ca fiind semnificativ faptul că, după ce doamna Z a depus mărturie orală în fața Tribunalului Reykjavík, domnul Y a optat să-și retragă plângerea pentru calomnie și să plătească cheltuielile de judecată. Curtea nu poate decât să ia act de faptul că, în urma acestei înțelegeri, doamna Z, sursa acuzațiilor în litigiu, a fost eliminată din calitatea de parte la acțiunea în care domnul Y a continuat să solicite ca reclamanta să răspundă pentru aceleași afirmații, reducând astfel în mod considerabil orice posibilitate ca reclamanta să le susțină.
Reclamanta a prezentat totuși probe în sprijinul declarațiilor în litigiu. În afară de faptul că a evaluat credibilitatea relatării directe a doamnei Z, reclamanta a prezentat mai multe dovezi în fața Tribunalului Reykjavík și în fața Curții Supreme. Acestea includeau, între altele, un incident descris de Ambasada S.U.A. într-un raport privind traficul de persoane în Islanda, în care se descria modul în care unuia din membrii personalului său i-au fost oferite servicii sexuale la restaurantul
Goldfinger
. În continuare a invocat înregistrarea unui interviu televizat cu domnul Y, difuzat pe
Channel 2
la 1 iunie 2007, în cursul căruia a admis că, la
Goldfinger,
au existat incidente în care clienților le-au fost oferite servicii sexuale și că dansatoarele de striptease au fost private de libertate cu scopul de a le proteja de clienții care au solicitat forme de divertisment altele decât dansul.
Cu toate acestea, deși a ajuns la concluzia că declarațiile în litigiu erau mai degrabă afirmații de fapt decât judecăți de valoare și a hotărât că reclamanta a săvârșit infracțiunea de calomnie, Curtea Supremă a omis, în hotărârea din 5 martie 2009, să analizeze argumentele de fapt sus-menționate în cazul reclamantei, având în vedere retragerea plângerii domnului Y împotriva doamnei Z. Prin urmare, în opinia Curții, se poate chiar pune la îndoială dacă reclamantei i-a fost acordată o șansă reală de a se înlătura răspunderea penală, stabilindu-se că a acționat cu bună-credință și, în cazul afirmațiilor de fapt, prin stabilirea adevărului acestora (a se vedea
Mamère împotriva Franței
, nr. 12697/03, pct.
23, CEDO 2006–XIII; și
Castells împotriva Spaniei
, 23 aprilie 1992, pct. 48, seria A, nr. 236).
De asemenea, Curtea a luat act de informațiile prezentate de reclamantă, și necontestate de Guvern, privind plângerea pentru calomnie formulată de domnul Y împotriva jurnaliștilor care au scris articolul publicat în
Ísafold
în iunie 2007 (a se vedea supra, pct. 6), introdusă în paralel cu cea din prezenta cauză. După cum reiese din hotărârea tribunalului din 4 iunie 2008, în cadrul acțiunii respective, cererile sale de a fi declarate nule afirmațiile că în clubul său ar fi avut loc acte de prostituție (deși nu implică faptul că ar fi fost implicat în calitate de intermediar sau altă calitate ori ar fi profitat din aceasta) au fost respinse.
Curtea nu poate accepta așadar argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta nu a verificat dacă exista o bază factuală pentru acuzațiile împotriva domnului Y.
În continuare, trebuie observat că, în ediția nr. 34 din
Vikan
, interviul reclamantei cu doamna Z a fost susținut de anumite elemente de echilibrare (a se vedea
Jersild
, citată anterior, pct. 34, și
Bergens Tidende și alții împotriva Norvegiei
, nr. 26132/95, pct.
58, CEDO 2000–IV). Reclamanta a oferit domnului Y posibilitatea de a comenta articolul ei și a citat răspunsul [a se vedea
Melniciuk împotriva Ucrainei
(dec.), nr. 28743/03, CEDO 2005–IX] la afirmația doamnei Z potrivit căreia „încuraja fetele care muncesc pentru el să practice prostituția și a acționat ca intermediar în acest sens”. Articolul făcea trimitere la ediția nr. 31, publicată cu câteva săptămâni înainte. Acesta din urmă conținea, între altele, interviuri cu trei angajate actuale ale
Goldfinger
care respingeau comentariile negative făcute despre modul în care se lucrează în localul menționat. Ar trebui reamintit faptul că metodele de raportare obiectivă și echilibrată pot varia considerabil, depinzând, între altele, de mediul în cauză; nu este competența Curții, mai mult decât este competența instanțelor naționale, să înlocuiască opiniile proprii cu cele ale presei cu privire la ce tehnici de raportare ar trebui să fie adoptate de jurnaliști (a se vedea
Jersild
, citată anterior, p. 23-25, pct.
31 și 34, și
Bergens Tidende și alții
, citată anterior, pct.
57). Deși ar fi fost putut cauza un prejudiciu reputației domnului Y, Curtea nu reține niciun motiv pentru a critica reclamanta că nu s-a distanțat de conținutul declarațiilor doamnei Z (
Thoma împotriva Luxemburgului
, nr. 38432/97, pct.
64, CEDO 2001–III;
Standard Verlags GmbH împotriva Austriei
, nr. 13071/03, pct.
53, 2 noiembrie 2006).
În această privință, Curtea reamintește că știrile bazate pe interviuri, editate sau nu, constituie unul din cele mai importante mijloace prin care presa este în măsură să joace rolul său vital de „câine de pază” (a se vedea
Observer și Guardian împotriva Regatului Unit
, 26 noiembrie 1991, pct.
59, seria A nr. 216; și
Jersild împotriva Danemarcei
, 23
septembrie 1994, pct.
35, seria A nr. 298). În plus, pedepsirea unui jurnalist pentru că sprijină diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta în mod grav contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui avută în vedere decât dacă există motive deosebit de puternice pentru a proceda astfel (a se vedea
Jersild
, citată anterior,
idem
). Totuși, deși această considerație nu pare să fi fost abordată în cadrul motivării Curții Supreme, Curtea nu este convinsă că ar fi existat astfel de motive puternice, în speță.
Având în vedere toate considerațiile de mai sus, în special faptul că declarațiile în litigiu se bazează pe relatarea directă făcută de o altă persoană într-un interviu cu reclamanta, faptul că aceasta din urmă a evaluat credibilitatea relatării menționate și a prezentat probe în sprijinul declarațiilor, Curtea constată, în circumstanțele concrete ale cauzei de față, că reclamanta, jurnalistă, nu poate fi criticată pentru faptul că nu ar fi stabilit adevărul afirmațiilor în litigiu și e convinsă de faptul că aceasta a acționat cu bună-credință, în mod constant, cu diligența așteptată din partea unui jurnalist responsabil care relatează o chestiune de interes public (a se vedea, de exemplu,
Wizerkaniuk împotriva Poloniei
, nr.
18990/05, pct.
87, 5 iulie 2011).
Cu toate acestea, plângerea pentru calomnie formulată de domnul Y împotriva reclamantei s-a soluționat printr-o hotărâre a Curții Supreme care a declarat nule declarațiile și a solicitat reclamantei să plătească domnului Y 500
000 ISK (aproximativ 3
000 de euro) cu titlu de daune morale și 400
000 ISK, plus dobândă, pentru cheltuieli de judecată în fața Tribunalului Reykjavík și în fața Curții Supreme.
În consecință, motivele invocate de statul pârât, deși relevante, nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerința invocată a fost „necesară într-o societate democratică”. Curtea consideră că nu a existat niciun raport rezonabil de proporționalitate între restricțiile care decurg din măsurile aplicate de Curtea Supremă în ceea ce privește dreptul reclamantei la libertatea de exprimare și scopul legitim urmărit.
Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din convenție.
II. Cu privire la aplicarea art.
41 din convenție
Art.
41 din convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.
A. Prejudiciu material
Reclamanții au solicitat, cu titlu de prejudiciu material, despăgubiri în valoare totală de 1
102
599
krónur
islandeze (ISK), acordate de Curtea Supremă, în hotărârea din 5 martie 2009, domnului Y, cu titlu de prejudiciu moral (500
000 ISK) și cheltuielile de judecată (400
000 ISK), plus dobândă. Utilizând cursul de schimb din 5 septembrie 2007, aceste sume corespundeau sumei de 12
537 de euro (EUR).
Guvernul a contestat data propusă de reclamantă pentru cursul de schimb, care, în opinia acestuia, ar trebui să fie 8 martie 2009, data la care aceasta a plătit domnului Y. Potrivit cursului aplicabil la cea din urmă dată, suma pretinsă corespundea sumei de 7
790 EUR.
Curtea împărtășește opinia Guvernului în ceea ce privește cursul de schimb și, convinsă de faptul că a existat o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, acordă reclamantei 7
790 EUR pentru acest capăt de cerere.
B. Prejudiciu moral
Reclamanta a pretins, în continuare, 10
500
000 ISK sau 119
386 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a încălcării convenției, generat de hotărârea Curții Supreme din 5 martie 2009. Procesul prin care a trecut nu a supus-o numai unei grele poveri ca jurnalist care trăiește dintr-un venit modest, ci a și suscitat totodată o atenție considerabilă din partea media. În urma hotărârii menționate, a devenit un obicei să se facă referire la ea ca la „jurnalistul condamnat”. Un ziar național cu un număr mare de cititori a publicat un interviu cu domnul Y, în care acesta a făcut comentarii deosebit de dureroase despre integritatea sa profesională și despre performanțele sale. Reclamanta și-a dat demisia de la revista
Vikan
și a plecat în străinătate doi ani. Onoarea și reputația sa, atât la nivel personal, cât și profesional, au avut de suferit. Problema a cauzat reclamantei și familiei sale dureri și suferințe, în plan emoțional si psihologic. Hotărârea Curții Supreme în care figurează numele ei a fost făcută mediatizată prin publicarea pe Internet.
Guvernul a contestat cererea, considerând că o constatare a încălcării de către Curte ar constitui o reparație echitabilă suficientă. În orice caz, dacă în intenția Curții ar fi să se acorde o despăgubire materială, suma solicitată ar fi în mod clar excesivă. O sumă mai adecvată ar reprezenta 2
000 EUR, în lumina jurisprudenței Curții în cauze similare.
Curtea acceptă faptul că reclamanta a resimțit suferință și frustrare ca rezultat al încălcării convenției, sentimente care nu pot fi compensate în mod corespunzător prin concluzii în acest sens. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 5
000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, pentru acest capăt de cerere.
C. Cheltuieli de judecată
Reclamanta a mai solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, totalizând 4
176
713 ISK, pentru următoarele aspecte:
(a) 1
425
088 ISK cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne (916
725 ISK în fața Tribunalului Reykjavík și 508
363 ISK în fața Curții Supreme).
(b) 2
000
000 ISK cu titlu de onorariu avocat în acțiunea în fața Curții;
(c) 751
625 ISK pentru cheltuielile de traduceri în temeiul convenției.
La cursul de schimb aplicabil la 5 septembrie 2007, sumelor de mai sus le corespund 16
203 EUR, 22
740 EUR, respectiv 8
546 EUR, în total aproximativ 47
489 EUR, taxa pe valoare adăugată („TVA”).
Guvernul a contestat data aleasă de reclamantă și cursul de schimb, care, în opinia sa, ar trebui să fie data plății. Calculate astfel, sumelor le corespund 10
068 EUR, 12
147 EUR, respectiv 4
311 EUR. În plus, Guvernul a considerat că pretențiile legate de cheltuielile de procedură în fața Curții de la Strasbourg sunt excesive.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere criteriile de mai sus, documentele aflate în posesia sa și faptul că numai o parte din pretențiile legate de costuri au fost susținute prin documente justificative, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 10
800 EUR la punctul (a), 10
800 EUR la punctul (b) și 4
200 EUR
la punctul (c) (inclusiv TVA).
D. Dobânzi moratorii
Curtea a luat act de solicitarea reclamantei de a aplica dobânzi moratorii, în temeiul art. 41, „egale cu rata lunară aplicabilă dobânzii publicată de Banca Centrală a Islandei... până la data plății”, care ar trebui să curgă de la 5 martie 2009, data hotărârii Curții Supreme.
Cu toate acestea, Curtea este de părere că dobânda în ce privește valoarea prezentelor sume a fost menținută și a fost suficient luată în considerare în evaluarea făcută mai sus și de la pct. 3 lit. (b) din dispozitiv. În conformitate cu practica standard, Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Hotărăște
că a fost încălcat art. 10 din convenție;
3.
Hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție, următoarele sume care trebuie convertite în coroane islandeze la rata de schimb aplicabilă la data plății:
(i) 7
790 EUR (șapte mii șapte sute nouăzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu material;
(i) 5
000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 25
000 EUR (douăzeci și cinci de mii de euro) pentru cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat anterior și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 iulie 2012, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din regulament.
Lawrence Early
Lech Garlicki
Grefier
Președinte