STEPULEAC ANATOL v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererile nr. 12437/08

Anatol STEPULEAC

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 16 octombrie 2012 în cadrul unui comitet compus din:

Alvina Gyulumyan,

Președinte,

Ján Šikuta,

Kristina Pardalos,

judecători,

și Marialena Tsirli,

Grefier Adjunct al Secției,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 2 februarie 2008,

Având în vedere declarația prezentată de Guvernul pârât la 16 martie 2012 în care solicită Curții să scoată cererea de pe rol și răspunsul reclamantului la acea declarație;

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT ȘI PROCEDURA

1.

Reclamantul, dl Anatol Stepuleac, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1971. El locuiește în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna A. Ursachi, avocat în Chișinău.

2.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3.

Cererea a fost comunicată Guvernului.

Circumstanțele cauzei

1.

Reținerea reclamantului și pretinsa lui maltratare

4.

La 11 ianuarie 2006, fratele reclamantului, dl Gheorghe Stepuleac, a fost reținut de către poliție cu scopul de a-l convinge să transfere proprietatea asupra unei companii care prestează servicii de securitate șefului Ministerului Afacerilor Interne.

5.

Câteva echipe de colaboratori ai poliției, sub conducerea colonelului P., au percheziționat la 7 februarie 2006 apartamentul fratelui reclamantului și au confiscat,

inter alia,

trei telefoane mobile și o cameră video. Fiul fratelui reclamantului a filmat percheziția cu camera video. La 17 februarie 2006, Judecătoria Centru a constatat că polițiștii nu au avut niciun temei legal pentru confiscarea telefoanelor și a camerei video și a dispus restituirea lor.

6.

În timpul percheziției din 7 februarie 2006, soția fratelui reclamantului l-a sunat pe reclamant și i-a cerut ajutorul. Reclamantul a sosit la apartament însoțit de un avocat. Potrivit reclamantului, el a solicitat să i se aducă la cunoștință motivele percheziției, după care a fost împins în cameră de către colonelul P., care l-a lovit pe reclamant în regiunea capului și l-a rănit la mână. Reclamantul a fugit, iar mai târziu s-a dus la spital pentru îngrijiri medicale, refuzând, însă, internarea.

7.

Pe 8 februarie 2006 el s-a simțit mai rău, fiind transportat de o ambulanță la spital, unde a fost operat și supus unui tratament în staționar. În seara aceleiași zile, mai mulți angajați ai Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate a Ministerului Afacerilor Interne („DGUP MAI”) au venit să-l aresteze, dar medicii au interzis transferul lui din cauza stării proaste de sănătate. Tot în aceeași zi, neurologul l-a diagnosticat cu traumă craniană.

8.

La 9 februarie 2006, angajații DGUP MAI l-au reținut pe reclamant, transportându-l la izolatorul din cadrul DGUP MAI. Se pare că inițial doctorii s-au opus transferului, însă acesta a fost încuviințat după ce un oficial de rang înalt din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a sunat la spital. După aceea, starea de sănătate a reclamantului a fost apreciată ca „satisfăcătoare”.

9.

Două ore mai târziu reclamantul și-a pierdut cunoștința în celula de la DGUP MAI. A fost chemată o ambulanță. Medicii au notat că reclamantul suferise o traumă la cap și că a fost găsit inconștient, precum și faptul că „poliția a refuzat internarea”.

10.

La 10 februarie 2006, șeful izolatorului din cadrul DGUP MAI a raportat conducerii DGUP MAI că reclamantul s-a plâns că se simte rău încă de când a ajuns acolo și că a fost nevoie să cheme de mai multe ori ambulanța, însă doctorii nu au constatat nicio problemă gravă care ar necesita internarea.

11.

În aceeași zi, un judecător de instrucție a eliberat un mandat de arest pentru 10 zile pe numele reclamantului. Judecătorul a dispus transferul reclamantului la Penitenciarul nr.13 din Chișinău, unde ar putea primi un tratament medical. Însă, reclamantul nu a fost transferat, ci a continuat să fie reținut în izolatorul DGUP MAI. La 14 februarie 2006, el a solicitat administrației DGUP MAI să fie transferat la Penitenciarul nr.13. La 22 februarie 2006, el a fost informat de către administrația DGUP MAI că cererea lui a fost transmisă în aceeași zi procurorului care se ocupă de cazul lui „ca să-și dea acordul pentru transferul reclamantului la Penitenciarul nr.13”.

2.

Plângerile reclamantului și investigarea acuzațiilor sale

12.

La 7 martie 2006, judecătorul de instrucție a examinat plângerea reclamantului privind modul în care a fost tratat de poliție. Judecătorul a constatat că reclamantul nu a contestat vreun anume comportament sau acțiune a poliției sau a procurorului și că el poate depune plângerea sa la procuror.

13.

La 8 martie 2006, procurorul a emis ordonanța de neîncepere a urmăririi penale pe marginea plângerii reclamantului privind maltratarea sa în timpul percheziției apartamentului fratelui său și ulterior. Procurorul a notat,

inter alia,

că din cauza amestecului reclamantului în procesul de percheziționare, polițiștii „au aplicat măsurile necesare pentru a opri amestecul său în acțiunile legale ale poliției”. Reclamantul a contestat această ordonanță.

14.

La 24 octombrie 2006, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Centru a anulat ordonanța din 8 martie 2006 pe motiv că aceasta nu a fost motivată integral.

15.

Reclamantul și avocatul său au depus la 7 februarie 2006 o nouă plângere privind maltratarea sa și lipsa asistenței medicale.

17.

La 25 martie 2008, procurorul a pornit urmărirea penală pe faptul maltratării reclamantului. La 31 martie 2011, acesta a emis o ordonanță de încetare a urmăririi penale pe motiv că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii. Reclamantul a contestat ordonanța la judecătorul de instrucție.

18.

La 21 iulie 2011, Judecătoria Rîșcani a respins contestația reclamantului ca neîntemeiată. Judecătorul s-a bazat pe rezultatele raportului medical care nu exclude posibilitatea ca reclamantul să se fi tăiat la mână în timp ce se lupta să nu dea camera video poliției. Judecătorul a statuat că, odată ce poliția avea împuternicirea de a-l împiedica pe reclamant să utilizeze orice echipament în timpul percheziției, iar el nu s-a conformat cererii lor, utilizarea forței împotriva reclamantului a fost întemeiată. În plus, avocatul reclamantului care a participat la percheziție nu a formulat nicio obiecție în procesul-verbal al percheziției.

19.

Potrivit reclamantului, el a depus o plângere separată în privința transferului forțat de la spital la DGUP MAI și a îngrijirii medicale proaste care i s-a acordat la sediul DGUP MAI. Aceasta se afla încă în curs de examinare.

PLÂNGERI

20.

Reclamantul a invocat articolul 3 al Convenției, susținând că a fost maltratat de poliție în timpul percheziției care a avut loc la 7 februarie 2006, dar și ulterior reținerii sale, și că nu a primit îngrijirea medicală necesară. El a fost intimidat pe parcursul detenției pentru ca să se răzgândească să-l reprezinte legal pe fratele său.

21.

Reclamantul a invocat articolul 13 al Convenției, susținând că nu a avut niciun recurs efectiv în privința plângerii sale întemeiate pe articolul 3 al Convenției.

22.

În cele din urmă, el a invocat articolul 18 al Convenției, susținând că a fost reținut sub bănuiala de a fi comis o infracțiune, însă scopul real al reținerii a fost de a-l determina să nu-l apere pe fratele său și de a pune presiune asupra familiei sale, ca în final aceasta să renunțe la proprietatea asupra companiei private prestatoare de servicii de securitate.

ÎN DREPT

A.

Articolele 3 și 13 ale Convenției

23.

Reclamantul a susținut că a fost maltratat de către poliție și că nu i s-a acordat îngrijirea medicală necesară. De asemenea, el a invocat lipsa unui recurs efectiv în privința plângerii sale întemeiate pe articolul 3 al Convenției. El a invocat articolele 3 și 13 ale Convenției.

24.

În urma eșuării încercărilor de a reglementa amiabil cauza, Guvernul a trimis la 16 martie 2012 o scrisoare prin care a informat Curtea că propune să facă o declarație unilaterală în vederea reglementării chestiunii formulate în cerere. În plus, Guvernul a solicitat Curții să scoată cererea de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 al Convenției.

Declarația prevede următoarele:

„Guvernul recunoaște că în prezenta cauză nu a fost efectuată o investigație efectivă în privința acuzațiilor de maltratare a reclamantului și, prin urmare, Guvernul nu poate oferi o explicație plauzibilă a leziunilor reclamantului și nici nu poate explica dacă există vreun temei la baza acuzațiilor de maltratare (a se vedea

Veznedaroğlu v. Turkey

, nr. 32357/96, § 31, 11 aprilie 2000,

Petru Roșca v. Moldova

, nr. 2638/05, 6

octombrie 2009). În lumina materialelor pe care le deține, Guvernul nu poate să ofere o explicație plauzibilă la întrebarea dacă reclamantului i s-a acordat sau nu îngrijirea medicală necesară stării sale de sănătate. În consecință, Guvernul recunoaște că a avut loc încălcarea drepturilor reclamantului garantate de articolele 3 și 13 ale Convenției luate separat și coroborate.

Având în vedere criteriile care reies din jurisprudența Curții (a se vedea

Tahsin Acar v. Turkey

(chestiuni preliminare) [GC],

nr.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003

‑

VI; și

Haran v. Turkey

(radiere), nr.

25754/94, 26 martie 2002; etc.), Guvernul consideră că recunoașterea de mai sus va servi cel puțin drept satisfacție echitabilă parțială pentru prejudiciul moral.

Guvernul solicită Curții să examineze prezenta declarație unilaterală. ...făcând propria evaluare a circumstanțelor prezentei cauze în lumina jurisprudenței citate mai sus, Guvernul propune sumă globală de 14,000 de euro (paisprezece mii) pentru compensarea prejudiciului moral, precum și cu titlu de costuri și cheltuieli.

Guvernul declară că suma sus-menționată va fi convertită în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data plății, și va fi scutită de orice taxe care pot fi percepute. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării despre adoptarea deciziei Curții în temeiul articolului 37 § 1 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului. În cazul neplății acestei sume în decursul perioadei de trei luni, Guvernul va plăti, de la expirarea acestei perioade până la executare, o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. Plata va constitui soluționarea definitivă a cauzei.”

25.

Reclamantul a menționat în scrisoarea sa din 24 martie 2012 că nu este mulțumit de prevederile declarației unilaterale. Deși nu a disputat suma propusă de Guvern, el consideră că utilizarea sistematică a relelor tratamente de către poliția moldovenească și felul în care procuratura și instanțele de judecată protejează acțiunile de tortură de răspundere pot fi stopate numai cu adoptarea de către Curte a hotărârilor care să condamne aceste practici prin constatarea încălcării Convenției.

26.

Curtea reamintește că articolul 37 al Convenției prevede că ea poate, în orice stadiu al procedurii, să decidă scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele duc la una din concluziile precizate în paragraful 1 (a), (b) sau (c) al acelui articol. Articolul 37 §

1

(c) permite Curții să scoată o cerere de pe rolul său dacă:

„din orice alt motiv constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”.

27.

De asemenea, Curtea reamintește că în anumite circumstanțe ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1(c), în baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei.

28.

În acest scop, Curtea va examina atent declarația în lumina principiilor care reies din jurisprudența sa, în special hotărârea

Tahsin Acar

(

Tahsin Acar v.

Turkey

, [GC], nr.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI);

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.) nr. 11602/02, 26

iunie

2007; și

Sulwińska v. Poland

(dec.) nr. 28953/03).

Sarban v. Moldova

, nr. 3456/05, §§ 75-91, 4 octombrie 2005;

Corsacov v. Moldova

, nr. 18944/02, §§ 49-76, 4 aprilie 2006;

Boicenco v. Moldova

, nr. 41088/05, §§ 83-127, 11 iulie 2006;

Pruneanu v.

Moldova

, nr. 6888/03, §§ 43-64, 16 ianuarie 2007;

Oprea v. Moldova

, nr.

38055/06, §§

38-42, 21 decembrie 2010; și

Taraburca v. Moldova

, nr.

18919/10, §§

34-59, 6 decembrie 2011), precum și în privința inexistenței unui recurs efectiv pentru plângerile întemeiate pe articolul 3 (a se vedea, de exemplu,

Corsacov

, citată mai sus, § 82,

Pruneanu

, citată mai sus, § 70,

Breabin v.

Moldova

, nr. 12544/08, § 59, 7 aprilie 2009;

Gurgurov v. Moldova

, nr.

7045/08, § 73, 16

iunie 2009; și

Parnov v. Moldova

, nr. 35208/06, §

38, 13 iulie 2010).

30.

Având în vedere caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului, precum și suma compensației propuse – care este comparabilă sumelor acordate în alte cauze – Curtea consideră că nu se justifică continuarea examinării aceste părți a cererii (articolul 37 § 1(c)).

31.

Mai mult de atât, în lumina considerentelor de mai sus, și în special având în vedere jurisprudența clară și amplă la acest subiect, Curtea nu se îndoiește că reglementarea este bazată pe respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale și nu constată vreun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (articolul 37 § 1

in fine

).

32.

În cele din urmă, Curtea subliniază faptul că cererea poate fi repusă pe rol în conformitate cu articolul 37 § 2 al Convenției dacă Guvernul nu va respecta angajamentele asumate în declarația unilaterală (

Josipović v. Serbia

(dec.), nr. 18369/07, 4

martie 2008).

B.

Articolul 18 al Convenției

33.

Invocând articolul 18, reclamantul s-a plâns de faptul că adevăratul țel al reținerii sale a fost să pună presiune asupra familiei sale pentru ca aceasta să transfere proprietatea asupra companiei șefului Ministerului Afacerilor Interne.

34.

Având în vedere probele la dosar, precum și în măsura în care Curtea este competentă să examineze acuzația respectivă, ea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenției și Protocoalele sale.

35.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

În baza acestor considerente, Curtea, în unanimitate,

Ia notă

de termenii declarației Guvernului pârât privind articolele 3 și 13 ale Convenției și de modalitățile de asigurare a executării angajamentelor menționate în aceasta;

Decide

să scoată acest capăt de cerere de pe rol, în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenției;

Declară

celelalte capete de cerere inadmisibile.

Marialena Tsirli

Alvina Gyulumyan

Grefier Adjunct

Președinte