CASE OF ZOLOTAS v. GREECE (No. 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 66610/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei cetățean, domnul Anastasios Zolotas („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 decembrie 2009 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul elen („Guvernul”) a fost reprezentat de către delegații agentului său, și anume doamna F. Dedoussi, asesor la Consiliul Juridic de Stat și doamna Z. Hadjipavlou, auditor la Consiliul Juridic de Stat.

Reclamantul a invocat, în special, o încălcare a dreptului garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție.

La 31 august 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 1 din Convenție s-a decis, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi analizate în același timp de către Cameră. ÎN FAPT

Reclamantul, născut în 1924, a decedat la 27 februarie 2011, în timp ce cererea sa era pendinte în fața Curții. Fiul său, domnul Panayotis Zolotas, și-a exprimat dorința de a continua procedura. I.

La 3 iunie 2003, reclamantul a introdus o acțiune împotriva băncii, în fața instanțelor civile. El a solicitat suma pe care a depus-o la bancă plus dobânzile, și anume un total de 30 550,74 EUR. Prin hotărârea sa nr. 1481/2005 din 21 aprilie 2005, Tribunalul de primă instanță din Atena a respins acțiunea pe motiv că pretențiile reclamantului s-au prescris prin curgerea termenului de douăzeci de ani prevăzut pentru creanțele izvorâte dintr-o convenție de depozit neregulat (anomali parakatathiki), conform articolului 830 din Codul civil (paragrafele 18-19 de mai jos). Mai precis, tribunalul a precizat: „ (...) [Reclamantul] invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1 (...) precum și Protocolul de la Paris din 20 martie 1952 privind respectarea proprietății, care nu își găsesc aplicabilitatea în speță, deoarece prescripția, ca o instituție de drept național, prevalează asupra acestora. Această prescripție [prevăzută de articolul 247 din Codul civil] este independentă de faptul că, în conformitate cu articolul 3 din Decretul-lege nr. 1195/1942, depunerile de numerar la băncile naționale și dobânzile aferente acestora sunt definitiv atribuite Statului atunci când nu au fost revendicate de titularii lor, în cazul depozitelor, pentru o perioadă de douăzeci de ani, iar în cazul dobânzilor, pentru o perioadă de cinci ani (...).”

Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri, întemeindu-se pe prevederile dreptului intern pertinent și pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție. El a susținut că termenul de prescripție a fost suspendat pentru cauză de forță majoră sau întrerupt în temeiul articolului 260 din Codul civil, deoarece banca îi ținea dosarul la zi, actualizând la fiecare șase luni dobânzile generate.

În hotărârea sa nr. 2452/2006 din 6 aprilie 2006, Curtea de apel din Atena a respins apelul, considerând că aplicarea prescripției de douăzeci de ani pentru contractele de depozit neregulat era justificată printr-un scop de interes public: lichidarea, în interesul colectivității (koinoniki oikonomia), a rapoartelor juridice care au fost create într-un trecut atât de îndepărtat, încât existența lor a devenit incertă. Faptul că banca a continuat să verse dobânzi în contul reclamantului nu era, în opinia Curții de apel, un act de recunoaștere a pretențiilor reclamantului susceptibil de a întrerupe termenul de prescripție de douăzeci de ani. În cazul depozitelor bancare, curgerea acestui termen nu putea fi întreruptă decât printr-un nou act de depunere sau de retragere, un transfer de bani sau o depunere a dobânzilor. Curtea de apel și-a întemeiat poziția, printre altele, pe Decretul-lege nr. 1195/1942, care prevede că sumele depuse în conturi bancare rămase inactive pe o perioadă de douăzeci de ani revin statului la expirarea acestui termen.

Curtea de apel a respins, de asemenea, și susținerea reclamantului conform căreia termenul de prescripție ar fi fost suspendat pentru cauză de forță majoră (problemele medicale ale soției sale și cele proprii). Aceasta a considerat că nu a existat, în speță, niciun caz de forță majoră, deoarece aceste suferințe nu au fost continue pe parcursul întregii perioade a prescripției și, în special, nu în ultimele șase luni ale acesteia, astfel încât reclamantul nu se găsea în imposibilitatea de a retrage el însuși sau prin intermediul unui reprezentant suma depusă și dobânzile aferente acesteia.

Reclamantul a formulat recurs. El a invocat articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

La 12 ianuarie 2009, Curtea de casație a respins recursul ca nefondat, pe motiv că aplicarea legislației în cauză nu a încălcat dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale așa cum sunt definite de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea nr. 50/2009). Mai precis, Curtea de casație a considerat că: „(...) datorită faptului că prescripția mai sus citată, ca orice prescripție, este cerută de interesul general, care impune regularizarea relațiilor care țin de trecut și care, astfel, au devenit incerte, și dictată, de asemenea, de interesul colectivității, dispozițiile litigioase nu sunt contrare [Protocolului nr. 1].”

Această decizie a devenit disponibilă și a fost certificată pentru conformitate la 9 iunie 2009. II.

Decretul-lege nr. 1195/1942 a fost ratificat prin actul nr. 315 a Consiliului de Miniștri din 30 mai 1946; el a rămas în vigoare după adoptarea Codului civil.

În conformitate cu acest Decret-lege, prescrierea anumitor creanțe și pretenții, în loc să profite debitorului așa cum este cazul în dreptul comun, operează în beneficiul statului. În afara depozitelor la bănci și la instituțiile de credit, aceste creanțe și pretenții includ și pe cele generate de capitaluri și de rente din titluri și valori mobiliare existente în bănci și la societățile pe acțiuni.

Articolul 16 § 2 din Decretul-lege prevede că, în unele cazuri, creditorul are dreptul, după restituirea către stat a pretențiilor sale, să se întoarcă împotriva statului printr-o acțiune în fața instanțelor civile, care trebuie introdusă în termenul de prescripție a pretenției.

Dispozițiile relevante din Codul civil sunt astfel enunțate: Articolul 247 Prescripția pretențiilor „Dreptul de a solicita unei persoane un act sau o abținere (pretenție) este supusă prescripției.” Articolul 249 Prescripția de douăzeci ani „Cu excepția unor dispoziții contrare, termenul de prescripție a pretențiilor este de douăzeci de ani.” Articolul 250 Prescripția de cinci ani „Sunt prescrise într-un termen de cinci ani pretențiile: (...) 15. rezultate din dobânzi (...)”. Articolul 251 Începerea curgerii termenului prescripției „Termenul de prescripție începe să curgă în momentul în care pretenția a apărut și este posibil să se urmărească realizarea sa pe cale juridică.” Articolul 255 Suspendarea termenului prescripției „Prescripția este suspendată cât timp titularul dreptului este împiedicat să-și valorifice pretenția, din cauza (...) sau unui alt caz de forță majoră în cursul ultimelor șase luni ale termenului de prescripție.(...)” Articolul 260 Întreruperea - Recunoașterea „Prescripția este întreruptă prin recunoașterea pretenției, în orice mod, de către persoana ținută la respectiva prestație (debitorul).” Articolul 272 Efectele prescripției împlinite „În cazul în care prescripția s-a împlinit, debitorul are dreptul de a refuza prestația. (...)” Articolul 274 Prescripția pretențiilor accesorii „Când pretenția principală este prescrisă, sunt, de asemenea, prescrise și pretențiile accesorii care decurg din aceasta, chiar dacă prescripția care le este aplicabilă nu este încă împlinită.” Articolul 827 Timpul de restituire „Dacă deponentul reclamă lucrul, depozitarul trebuie să îl restituie, chiar dacă termenul fixat pentru păstrarea sa nu a expirat.” Articolul 830 Depozitul neregulat „Depozitul unei sume de bani sau a altor bunuri fungibile este, în caz de dubiu, considerat ca fiind un împrumut în cazul în care depozitarul are puterea de a-l folosi. Cu toate acestea, în ceea ce privește timpul și locul restituirii, sunt aplicabile, în caz de dubiu, prevederile referitoare la depozit. (...)”

Prin „depozit neregulat” se desemnează depozitul, după acordul părților, de numerar sau de alte bunuri fungibile în scopul păstrării de către cealaltă parte atunci când aceasta are puterea de a dispune de ele. În conformitate cu doctrina și cu jurisprudența bine stabilite, depozitul de numerar la o bancă cu o rată a dobânzii obișnuită și cu posibilitatea retragerii imediate a sumei depuse îmbracă caracterul unei convenții de depozit neregulat.

Potrivit articolului 260 din Codul civil, prescripția este întreruptă atunci când debitorul recunoaște pretenția în orice mod. Este general acceptat faptul că pentru a exista o astfel de recunoaștere, este suficient un act sau un comportament care demonstrează în mod clar că debitorul recunoaște obligația sa, precum și pretenția creditorului. O astfel de recunoaștere poate lua forma unei rambursări parțiale a datoriei, a plății dobânzilor, a constituirii unei asigurări, a unei cereri de prelungire a termenului sau a unei cereri de exonerare a datoriei (Georgiadis-Stathopoulos, Codul Civil. Interpretare articol cu articol, p. 461 ).

Pentru ca actul de recunoaștere al debitorului să determine întreruperea prescripției (articolul 260 din Codul civil), el trebuie adresat creditorului și trebuie ca acesta să-i parvină (hotărârea nr. 1178/1976 a Curții de casație, Nomiko Vima 25/710). Simplul fapt că debitorul înregistrează datoria în registrele sale de cont nu constituie o recunoaștere a pretenției în sensul articolului 260 și, prin urmare, nu poate întrerupe prescripția (hotărârea nr. 924/1977 a Curții de casație, Nomiko Vima 26/726).

În ceea ce privește prescripția pretențiilor titularilor unui cont cu privire la acel cont, este admis faptul că acesta este întrerupt de orice nouă depunere sau retragere sau de orice operațiune care provoacă o modificare în cont. Prescripția nu este întreruptă de dobânzile pe care le produce contul, chiar dacă acestea sunt capitalizate, nici de actualizarea dosarului titularului contului, care are loc la fiecare șase luni (hotărârile nr. 739/2004 și nr. 50/2009 a Curții de casație).

Prin actul nr. 2501 din 31 octombrie 2002, guvernatorul Băncii Greciei a precizat: „Instituțiile de credit trebuie să furnizeze un minim de informații contractanților, după cum urmează: 1. Condiții generale (...) c) să informeze contractanții, înainte de încheierea contractului, de toate condițiile care reglementează relația dintre ei și să le ofere un exemplar complet al acestuia, după încheierea lui. (...) e) În cazul modificării unilaterale a condițiilor contractuale, în domeniile în care este permisă această modificare, [instituțiile de credit] informează contractanții în legătură cu modificările condițiilor inițiale, fie individual, fie colectiv, și anunță, în ambele cazuri, data intrării în vigoare a noilor condiții. (...) 2. Informarea periodică a) Depozite: o informare este furnizată cel puțin la fiecare trei luni pentru elementele a) și f) din capitolul B, paragraful 1, precum și cu privire la soldul din cont, cu excepția cazului în care nu există nicio mișcare pe cont; în cazul acesta, informarea este efectuată la fiecare șase luni. În ceea ce privește conturile de economii pentru care se prevede un livret, actualizarea se face prin prezentarea livretului. (...)”

În aceeași ordine de idei, Curtea de Casație a decis că o bancă nu are obligația de a preveni clienții vizați înainte de împlinirea termenului de prescripție. Din moment ce un livret de cont le-a fost furnizat de către bancă, este de datoria lor să îl țină la zi, acest livret constituind dovada sumei depuse în contul său și a existenței mișcărilor pe cont (hotărârile Curții de casație nr. 432/1990 și 1623/1995). ÎN DREPT

Curtea reamintește că, în mai multe cauze în care un reclamant a decedat în timpul procedurii, ea a ținut cont de dorința de a continua procedura, exprimată de moștenitori sau de rude apropiate (a se vedea, de exemplu, Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, §§ 37-38, seria A nr. 35; X împotriva Regatului Unit, 5 noiembrie 1981, § 32, seria A nr. 46; Vocaturo împotriva Italiei, 24 mai 1991, § 2, seria A nr. 206-C; G. impotriva Italiei, 27 februarie 1992, § 2, seria A nr. 228-F; Pandolfelli și Palumbo împotriva Italiei, 27 februarie 1992, § 2, seria A nr. 231-B; X împotriva Franței, 31 martie 1992, § 26, seria A nr. 234-C; Raimondo împotriva Italiei, 22 februarie 1994, § 2, seria A nr. 281-A; Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDH 2000-XII și, a contrario, Scherer împotriva Elveției, 25 martie 1994, §§ 31-32, seria A nr. 287).

În prezenta cauză, Curtea notează că domnul Panayotis Zolotas este fiul reclamantului și moștenitorul său ab intestat și par indivis, precum și că dreptul garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 este eminamente transferabil. Prin urmare, domnul Panayotis Zolotas are un interes legitim care îi confirmă calitatea necesară pentru a se plânge în numele tatălui său decedat. II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de faptul că instanțele civile interne, ținând cont de termenul de prescripție de douăzeci de ani prevăzut de Codul civil, cât și de Decretul Legislativ nr. 1195/1942, au considerat că pretențiile sale față de banca la care el dispunea de un cont erau prescrise, iar soldul contului său revenea statului, care este beneficiarul final al conturilor bancare inactive. El pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” A. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu îi este incident niciun alt motiv, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Guvernul

Guvernul subliniază că obiectivul principal al Decretului-lege nr. 1195/1942 este de a servi interesul public evitând captarea de către bănci, societăți pe acțiuni și alte persoane juridice a sumelor de bani corespunzătoare capitularilor și rentelor provenite din titluri și valori mobiliare, ca urmare a inactivității titularilor lor, care se datorează cel mai adesea faptului că aceștia decedează fără urmași sau renunță în mod voluntar la pretențiile lor.

Cererea reclamantului a intrat sub incidența termenului de prescripție prevăzut de dispozițiile generale ale Codului civil, care sunt în vigoare concomitent cu cele ale Decretului-lege și independent de acestea. Decretul-lege diferă de articolele 247 și următoarele din Codul civil, prin aceea că creanța prescrisă aparține statului și nu băncii la care este deschis contul inactiv. Aplicarea dispozițiilor Decretului-lege în cazul reclamantului nu are niciun impact deosebit asupra prescripției deoarece, potrivit Guvernului, pretențiile sale ar fi fost oricum prescrise în simplul temei al Codului civil, cu mențiunea că beneficiar ar fi fost banca și nu statul.

Banca nu avea obligația de a preveni reclamantul înainte de împlinirea termenului de prescripție. Fiindu-i emis un livret de cont de către bancă, era de datoria lui să-l țină la zi, acest livret reprezentând dovada sumei depuse în contul său și a existenței mișcărilor pe cont (hotărârile Curții de casație nr. 432/1990 și nr. 1623/1995 - paragraful 24 de mai sus).

Rezultă că actualizarea la fiecare șase luni a extrasului de cont al reclamantului de către bancă, prin înscrierea dobânzilor produse de cont, nu duce la întreruperea termenului de prescripție, deoarece acest act nu a fost adresat reclamantului și nici nu i-a parvenit acestuia, ci privea doar actualizarea datelor băncii, constituind o procedură internă a băncii. Acest act nu i-a fost adus la cunoștință reclamantului, acesta neprezentându-se pentru a efectua vreo operațiune sau pentru a i se înscrie în livret modificările aduse contului său.

De altfel, Guvernul reproșează reclamantului că nu a demonstrat un nivel minim de diligență. În cele din urmă, instanțele judecătorești naționale au respins motivele de forță majoră invocate de către reclamant în susținerea argumentului său conform căruia termenul de prescripție trebuia suspendat din cauza problemelor medicale ale sale și ale soției sale. b) Reclamantul

Reclamantul susține că intenția lui, la momentul deschiderii contului și în spiritul libertății contractuale, a fost de a încheia un contract de rentă viageră. Incidența prescripției, atunci când era clar că ordinea publică nu a fost amenințată, nu era, în opinia sa, compatibilă cu principiile bunei-credințe, moralității și practicilor sinalagmatice. În plus, capitalizarea depozitului prin acumularea de dobânzi nu putea, în opinia sa, face obiectul prescripției în măsura în care, în acest fel, banca a recunoscut, în mod indirect dar cert, pretențiile sale. De altfel, capitalizarea dobânzilor este o cauză de suspendare a prescripției.

Reclamantul subliniază că banca ar fi trebuit să îl informeze despre riscul de a-și pierde banii și că statul ar fi trebuit să păstreze fondurile pe o perioadă minimă rezonabilă după împlinirea termenului de prescripție pentru a-i proteja proprietatea și pe cea a avândului-drept. Reclamantul face trimitere la exemplul legislațiilor franceză, italiană și germană, care prevăd o astfel de informare.

Reclamantul susține că faptul că nu a existat nicio mișcare pe contul său pe parcursul perioadei de prescripție s-a datorat unei cauze de forță majoră, în special între ultimul semestru al perioadei (1994) și data (6 februarie 2003) la care el a solicitat băncii să îl informeze în legătură cu starea contului său.

În sfârșit, reclamantul susține că Decretul-lege nr. 1195/1942 nu a fost niciodată ratificat și nu are puterea unui act juridic valabil. El consideră că este copleșitor ca o țară democratică, cum este Grecia, să aplice un text datând din timpul ocupației sale de către Germania nazistă și să procedeze tacit la confiscarea fondurilor unei persoane. În opinia sa, interesul public nu poate fi invocat în detrimentul interesului privat în cauza de față, în lipsa unei legi care să prevadă despăgubirea persoanelor afectate în urma pierderii bunurilor lor. 2. Aprecierea Curții a) Evocarea principiilor aplicabile

Curtea reamintește că articolul 1 din Protocolul nr. 1, care tinde în esență să protejeze persoana împotriva oricărei atingeri din partea statului relativ la respectarea bunurilor sale, poate implica, de asemenea, obligații pozitive care antrenează pentru stat luarea anumitor măsuri necesare care să protejeze dreptul de proprietate, în special atunci când există o legătură directă între măsurile pe care un reclamant le-ar putea aștepta în mod legitim din partea autorităților și folosința efectivă, de către acesta din urmă, a bunurilor sale (Öneryıldız împotriva Turciei [GC], nr. 48939/99, § 134, CEDH 2004-XII; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, § 88, CEDH 2005-XII; Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 143, CEDH 2004-V și Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, § 96, CEDH 2002-VII). Chiar și în contextul relațiilor orizontale pot exista considerente de interes public susceptibile de a impune anumite obligații statului. Astfel, în hotărârea Broniowski (citată mai sus, § 143), Curtea a precizat că obligațiile pozitive care decurg din articolul 1 al Protocolului nr. 1 pot antrena, pentru stat, luarea unor măsuri necesare pentru protejarea dreptului de proprietate. Așadar, considerente de interes general susceptibile să impună anumite obligații statului pot fi incidente chiar și în cadrul relațiilor orizontale (Kotov împotriva Rusiei [GC] , nr. 54522/00, § 109, 3 aprilie 2012).

Granița dintre obligațiile pozitive și obligațiile negative ale statului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu se pretează la o definiție precisă, însă principiile aplicabile sunt totuși comparabile. Indiferent dacă analiza cauzei se face prin prisma obligației pozitive a statului sau a ingerinței autorităților publice, pe care acesta trebuie să le justifice, criteriile aplicabile nu sunt diferite în esență. Atât atingerea adusă respectului bunurilor cât și abținerea de a acționa trebuie să păstreze un just echilibru între cerințele interesului general al colectivității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale persoanelor (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, § 69, seria A nr. 52 și Kotov, citată mai sus, § 110).

De asemenea, Curtea a precizat că, în anumite condiții, articolul 1 din Protocolul nr. 1 poate impune „anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (...), chiar și în cazurile în care există un litigiu între persoane fizice sau juridice” (Sovtransavto Holding, citată anterior, § 96). Acest principiu a fost aplicat pe scară largă în contextul procedurilor de executare împotriva debitorilor privați (Fouklev împotriva Ucrainei, nr. 71186/01, §§ 89-91, 7 iunie 2005; Kesyan împotriva Rusi ei, nr. 36496/02, §§ 79-80, 19 octombrie 2006; a se vedea, de asemenea Kin-Stib și Majkic împotriva Serbiei, nr. 12312/05, § 84, 20 aprilie 2010; Marčić și alții împotriva Serbiei, nr. 17556/05, § 56, 30 octombrie 2007 și, mutatis mutandis, Matheus împotriva Franței, nr. 62740/00, §§ 68 și urm., 31 martie 2005).

Pentru a analiza conformitatea conduitei statului cu prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să procedeze la o examinare globală a diferitelor interese concurente, având în vedere că dispozițiile Convenției au drept scop apărarea unor drepturi „concrete și efective”. Ea trebuie să treacă de aparențe și să caute realitatea situației litigioase. Această analiză poate privi nu doar modalitățile de indemnizare aplicabile - în cazul în care situația se referă la o privare de proprietate – ci și conduita părților, inclusiv mijloacele utilizate de stat și punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie remarcat faptul că incertitudinea – legislativă, administrativă sau care ține de practicile autorităților - este un factor care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului. Într-adevăr, atunci când o chestiune de interes general este în joc, puterile statului sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (Tunnel Report Limited împotriva Franței nr. 27940/07, § 39, 18 noiembrie 2010).

Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia simplul fapt că pretențiile unui reclamant sunt supuse unui termen de prescripție nu pune nicio problemă în ceea ce privește Convenția. Instituirea termenului de prescripție este o trăsătură comună sistemelor juridice ale Statelor contractante, care vizează garantarea securității juridice prin fixarea unui termen final acțiunilor și împiedicarea nedreptății care s-ar putea produce în cazul în care instanțele de judecată ar fi chemate să se pronunțe asupra evenimentelor survenite într-un trecut îndepărtat (J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit [GC], nr. 44302/02, § 68, CEDH 2007-III; Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, § 51, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV).

În cele din urmă, Curtea subliniază că noțiunea de „utilitate publică”, menționată în a doua frază a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, este amplă prin natura sa. Autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ce anume este „de utilitate publică”. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate pentru a duce o politică economică și socială, Curtea respectă modul în care el concepe imperativele „utilității publice”, cu excepția cazului în care perspectiva sa este în mod vădit nefondată. În ceea ce privește soluțiile alternative, simpla lor existență eventuală nu a atrage caracterul nejustificat al legislației în cauză. Cât timp legiuitorul nu depășește limitele marjei sale de apreciere, Curtea nu se va pronunța cu privire la chestiunea dacă el a găsit cel mai bun mod de a trata problema sau dacă ar trebui să își exercite puterea în mod diferit (J.A. Pye (Oxford) Ltd împotriva Regatului Unit, nr. 44302/02, §§ 43-45, 15 noiembrie 2005). b) Aplicarea în prezenta cauză

În prezenta cauză, Curtea notează, în primul rând, că atunci când reclamantul s-a deplasat la sediul băncii sale, la 6 februarie 2003, pentru a se interesa în legătură cu starea contului său, acesta a aflat că, în absența oricărei mișcări pe cont începând cu al doilea semestru al anului 1981, toate pretențiile asupra acestuia s-au prescris. Din deciziile instanțelor naționale reiese faptul că, prin deschiderea contului, reclamantul a încheiat o convenție cu banca, care, potrivit jurisprudenței și doctrinei constante din Grecia, constituia o convenție de depozit neregulat (articolul 830 din Codul civil). Pretențiile reclamantului care decurg din această convenție au fost supuse prescripției de douăzeci de ani prevăzută de Codul Civil (articolele 247 și 249).

Curtea constată, de asemenea, că instanțele naționale sesizate de reclamant au făcut aplicarea articolului 3 din Decretul-lege nr. 1195/1942, potrivit căruia depozitele de numerar și dobânzile aferente din bănci revin definitiv statului dacă nu au fost revendicate de către titularul contului sau nu a existat nicio mișcare pe cont pe o perioadă de douăzeci de ani. Mai mult, Curtea de apel a considerat că termenul de prescripție nu a fost nici întrerupt – înscrierea dobânzilor produse de contul reclamantului în registrele băncii neconstituind un caz de întrerupere a termenului (paragraful 9 de mai sus) – și nici suspendat pentru cauză de forță majoră, invocată de reclamant (paragraful 10 de mai sus).

În opinia Curții, prescripția pretențiilor reclamantului asupra propriului cont a constituit o încălcare a dreptului de proprietate a acestuia, care nu corespunde nici cu o expropriere nici cu o măsură de reglementare a folosinței bunurilor și care, prin urmare, trebuie examinată în conformitate cu prima frază din primul alineat al articolului 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Optim și Industerre împotriva Belgiei (dec.), nr. 23819/06, § 35, 11 septembrie 2012). De asemenea, este necesar să se stabilească dacă un just echilibru a fost păstrat între cerințele de interes general ale societății și imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

Curtea nu se îndoiește de faptul că prescripția instituită de articolele 247 și 249 din Codul civil și de articolul 3 din Decretul-lege nr. 1195/1942 urmărește un scop legitim. Așa cum a subliniat și Curtea de apel în hotărârea sa din 6 aprilie 2006, prescripția de douăzeci de ani pentru contractele de depozit neregulat este justificată de un scop de interes public: lichidarea, în interesul colectivității, a rapoartelor juridice create într-un trecut atât de îndepărtat încât existența lor devine incertă.

Având în vedere, printre altele, jurisprudența sa în materie de prescripție (paragraful 43 de mai sus), Curtea consideră că sistemul elen de prescripție mai sus menționat este rezonabil: perioada de douăzeci de ani este amplă și nu este nici dificil, nici imposibil, pentru interesați să oprească curgerea termenului acesteia.

Pronunțându-se în cauza reclamantului, instanțele elene au urmărit și aplicat legislația și jurisprudența relevante în vigoare: pe de o parte, articolul 3 din Decretul-lege, care prevede că prescripția pretențiilor titularului unui cont este întreruptă numai atunci când titularul reclamă depozitul sau efectuează o operațiune pe cont și, pe de altă parte, articolul 260 din Codul civil, care prevede că termenul de prescripție este întrerupt prin recunoașterea pretenției de către debitor, în speță banca. În această privință, Curtea de casație a decis că această recunoaștere trebuia să fi fost adresată creditorului și să-i fi parvenit, simpla înscriere a datoriei în registrele de conturi ale băncii neconstituind o recunoaștere a pretenției în sensul articolului 260 și, prin urmare, neputând întrerupe termenul de prescripție (paragrafele 18 și 21 de mai sus).

Cu toate acestea, Curtea consideră că o măsură atât de radicală precum prescripția pretențiilor asupra unui cont bancar pe motiv că nu a existat nicio mișcare pe acest cont într-o anumită perioadă, împreună cu jurisprudența conform căreia înregistrarea dobânzilor nu constituie o mișcare pe cont, este de natură să plaseze titularii de conturi, în special atunci când aceștia sunt simpli particulari fără cunoștințe de drept civil sau bancar, într-o situație dezavantajoasă în raport cu banca sau chiar cu statul, în cazul în care articolul 3 din Decretul-lege se aplică.

Curtea constată că în temeiul articolului 830 din Codul civil, în cazul în care persoana care depune o sumă de bani în bancă transferă către aceasta dreptul de a o utiliza, banca trebuie să o păstreze și, dacă o folosește în profitul său, trebuie să restituie deponentului o sumă echivalentă conform dispozițiilor convenției încheiate. Titularul unui cont poate așadar, cu bună credință, să se aștepte ca depozitul său la bancă să fie în siguranță, mai ales atunci când observă că se înregistrează dobânzi pe contul său. Este legitim ca el să presupună că o situație care amenință echilibrul convenției încheiate cu banca și a intereselor sale financiare îi va fi notificată, astfel încât el să poată lua din timp măsuri pentru a se conforma legii și pentru a-și conserva dreptul de proprietate. O astfel de relație de încredere este inerentă operațiunilor bancare și dreptului relativ la acestea.

De altfel, Curtea amintește că principiul securității juridice este implicit în ansamblul articolelor Convenției și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei [GC], nr. 13279/05, § 56, 20 octombrie 2011). Or, în opinia Curții, statul are obligația pozitivă de a proteja cetățenii și de a prevedea, astfel, obligația pentru bănci, având în vedere consecințele nefaste pe care le poate avea prescripția, să informeze titularul unui cont inactiv în legătură cu apropierea împlinirii termenului de prescripție și să-i ofere astfel posibilitatea de a întrerupe prescripția prin efectuarea, de exemplu, a unei operațiuni pe cont. A nu impune nicio informare de acest tip poate prejudicia justul echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor.

În lipsa unei astfel de informări, Curtea consideră că reclamantul a fost obligat să suporte o sarcină excesivă și disproporționată care nu justifică nici necesitatea de a lichida raporturi juridice a căror existență ar fi incertă - așa cum a afirmat-o în prezenta cauză Curtea de apel - și nici buna funcționare a sistemului bancar.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în privința reclamantului. III.

Curtea reamintește că ea nu are drept sarcină să se substituie instanțelor interne. Este în primul rând sarcina autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, de a interpreta legislația internă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997-VIII și Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, § 33, Culegere 1998-I), iar Curtea nu va substitui propria sa apreciere a dreptului cu a acestora, în absența arbitrarului ( a se vedea, printre altele, Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997-VIII). În prezenta cauză, Curtea observă că instanțele interne au aplicat în cazul reclamantului legislația și jurisprudența relevante în materie.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie așadar respins, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Fiul reclamantului pretinde mai întâi despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de tatăl său. El face trimitere în acest sens la cererea acestuia în fața Curții, în care a solicitat restituirea sumei de 660 000 drahme pe care a depus-o la bancă, plus dobânzile, așa cum a indicat în acțiunea sa din 3 iunie 2003 în fața Tribunalului de primă instanță din Atena, și anume 30 550,74 EUR. Pentru prejudiciul moral, el pretinde suma de 100 000 EUR.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul susține că fiul reclamantului nu a făcut o cerere specifică, exprimată în moneda statului pârât și în termenul stabilit, în conformitate cu articolul 60 § 2 din Regulamentul Curții. El face doar trimitere la formularul de cerere, care nu conținea o cerere clară și care face la rândul său trimitere la acțiunea reclamantului în fața Tribunalului de primă instanță din Atena. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul consideră nu numai că suma solicitată este excesivă și neîntemeiată, dar că fiul reclamantului nu poate pretinde despăgubiri ca atare, deoarece persoana afectată de măsura litigioasă a fost reclamantul însuși și în niciun caz moștenitorii săi.

Curtea consideră că fiul reclamantului nu a reușit să-și expună pretențiile așa cum trebuie cu privire la prejudiciul material. El pretinde de fapt suma pe care însuși reclamantul a solicitat-o în acțiunea sa din 3 iunie 2003 în fața Tribunalului de primă instanță din Atena și care a fost clar exprimată în euro în respectiva acțiune, și anume 30 550,74 EUR.

Curtea, pe de o parte, amintește că în prezenta cauză a constatat o încălcare a primei fraze a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, iar, pe de altă parte, consideră că nu poate specula asupra sumei pe care instanțele elene ar fi acordat-o reclamantului dacă acesta ar fi obținut câștig de cauză. Cu toate acestea, ea consideră că este necesar să se acorde fiului reclamantului suma de 15 000 EUR pentru ansamblul prejudiciului reclamat. B. Costuri și cheltuieli

Fiul reclamantului solicită, de asemenea, suma de 5 000 EUR pentru costuri și cheltuieli, însă fără a preciza dacă această sumă acoperă costurile suportate în fața instanțelor naționale sau în fața Curții sau ambele.

Guvernul subliniază că fiul reclamantului nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul pretențiilor sale.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se constată realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al cuantumului. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat nicio factură în ceea ce privește cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. Prin urmare, pretențiile sale cu titlu de costuri și cheltuieli trebuie respinse. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun ca rata dobânzilor moratorii să se raporteze la rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.