MANUELLO ET NEVI c. ITALIE

Secțiunea a doua Cerere nr. 107/10 Franca MANUELLO și Paolo NEVI împotriva Italiei introduse la 14 decembrie 2009 EXPOSAT DE FAPTE Reclamanții, dl Franca Manuello și dl Paolo Nevi, sunt resortisanți italieni născuți în 1943 și respectiv în 1938. Ei locuiesc în Torino. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Massano, avocat în Torino. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt bunicii părintești ai minorului M.C., născută la 7 august 1997 din căsătoria dintre fiul lor, D.N., și M.G.T., fiul reclamanților și M.G.T. s-au căsătorit la 6 iulie 1996 și au locuit cu fiica lor, precum și cu C., fiul primei nunți a M.G.T., într-un apartament al reclamanților și situat în apropierea locuinței lor. În martie 1998, reclamanții au cumpărat un apartament mai mare pentru fiul lor, situat la câțiva kilometri de Bussoleno, iar acesta din urmă s-a mutat acolo cu familia sa. Reclamanții se duceau cu regularitate la fiul lor pentru a vedea nepoata lor și în timpul verii M.C. petrecea mult timp la bunici, unde avea propria cameră și jucării. La 20 mai 2002, M.G.T. a comunicat la D.N. dorința sa de a iniția o procedură de separare judiciară a cadavrelor. În iunie 2002, directoarea școlii maternale frecventată de M.C., suspectând afectarea sexuală a minorului din partea tatălui său, a depus o plângere împotriva D.N. O procedură penală împotriva acestuia din urmă, acuzată de acte de violență sexuală împotriva M.C. și C. La 16 iunie 2006, Tribunalul din Torino a D.N. pentru absența unor fapte delicvente ( între timp, la 1 august 2002, M.G.T. a solicitat tribunalului pentru copii din Torino (în continuare tribunalul pentru copii din Torino) să retragă autoritatea părintească din D.N. și să împiedice să-și vadă fiica. De la acea dată, instanțele au încetat să-l mai vadă pe M.C. Procedura în fața tribunalului pentru copii La 9 octombrie 2002, tribunalul a însărcinat serviciile sociale și psihologii să-l urmeze pe M.C., a încredințat custodia copilului bunicilor materni, a autorizat-o pe mama să-l vadă liber pe M.C. și l-a autorizat pe tată să o vadă în conformitate cu modalitățile stabilite de serviciile sociale. La 9 decembrie 2002, reclamanții au solicitat să fie consultați de către instanță, li s-a permis să îl vadă pe M.C. și au declarat că sunt dispuși să aibă custodia copilului. La 3 februarie 2003, Parchetul și-a exprimat opinia în favoarea ca reclamanții să poată fi audiați pentru a-și exercita dreptul de vizită. Din dosar reiese că, începând cu 4 februarie 2003, au avut loc contacte regulate între solicitanți și serviciile sociale pentru a pregăti o reluare a contactelor cu copilul. Reclamanții întâlneau în mod regulat asistenta socială, prin intermediul căreia puteau obține vești de la nepoata lor și puteau trimite scrisori și cadouri copiilor. martie 2003 și la 22 aprilie 2004, reclamanții au sesizat instanța pentru a solicita o decizie cu privire la autorizarea de a se întâlni cu M.C. În cursul procesului din 21 octombrie 2004, tribunalul a însărcinat psihologii să îi urmărească pe reclamanți și pe M.C. și să reglementeze reluarea contactelor dintre aceștia. În martie 2005, instanțele au declarat din nou în instanță că linia de sprijin psihologic pentru pregătirea întâlnirilor nu a fost încă înființată de serviciile sociale și de psihologi și au solicitat instanței să solicite stabilirea traseului, în conformitate cu ceea ce fusese stabilit în cursul zilei de 21 octombrie 2004. În iulie 2005 și la 20 decembrie 2005, Parchetul și-a exprimat opinia în favoarea ca instanța să primească cererea reclamanților de a se întâlni cu M.C. La 12 decembrie 2005, psihologul însărcinat de instanță cu urmărirea reclamanților și-a prezentat raportul. Din partea acestuia din urmă reiese că reclamanții erau dispuși să colaboreze cu serviciile sociale și să urmeze un proiect de apropiere cu nepoata lor. Psihologul a autorizat un schimb de scrisori între solicitanți și M.C. pentru a pregăti aceasta din urmă pentru întâlniri cu bunicii săi. Din dosar reiese că schimburile regulate de scrisori între solicitanți și M.C., monitorizate de serviciile sociale, au avut loc încă din luna mai 2003 și au continuat cel puțin până în februarie 2007. La 28 decembrie 2005, asistenta socială a informat instanța că a fost instituit un proiect de apropiere între solicitanți și M.C. Printr-o decizie depusă la grefa din 16 februarie 2006, tribunalul i-a autorizat pe reclamanți să se întâlnească cu M.C. la fiecare 15 zile în prezența asistenților sociali și a însărcinat serviciile sociale și psihologul să continue monitorizarea M.C., solicitându-le să prezinte un raport înainte de 15 iunie 2006. La 1 iunie 2006, psihologul a solicitat instanței să suspende orice posibilitate de a se întâlni între reclamanți și copil. Potrivit psihologului, M.C. manifesta un sentiment de teamă și de neliniște față de tatăl său, ea asocia bunicii cu tatăl său și, prin urmare, nu era pregătită să-i întâlnească. Psihologul a subliniat faptul că copilul a refuzat în mod expres să se întâlnească cu bunicii săi și a considerat că aceștia, deși dispuși să colaboreze cu serviciile sociale, prezentau dificultăți în a avea o poziție autonomă față de fiul lor și în a înțelege neplăcerea lui M.C. față de o întâlnire cu ei. La 14 iunie 2006, serviciile sociale au solicitat tribunalului suspendarea întâlnirilor. Ei au susținut că întâlnirile cu bunicii nu erau conforme cu interesul M.C. și erau susceptibile să-i provoace suferințe majore, deoarece bunicii nu reușeau să aibă o poziție autonomă și independentă de cea a fiului lor. Printr-o scrisoare din 13 februarie 2007, reclamanții au denunțat Tribunalului omisiunile grave ale serviciilor sociale, care, contrar hotărârii Tribunalului, nu au organizat niciodată întâlnirile autorizate și au solicitat din nou organizarea întâlnirilor cu M.C., în conformitate cu decizia Tribunalului din 16 februarie 2006. Din dosar reiese că întâlnirile dintre reclamanti și M.C. nu au avut loc niciodată. Printr-o decizie depusă la grefa din 20 iunie 2007, instanța a pronunțat un refuz la cererea de decădere a autorității părintești a tatălui M.C., având în vedere faptul că N.D. a fost achitată și, pe baza raportului serviciilor sociale, a dispus suspendarea întâlnirilor dintre solicitanți și M.C. Reclamanții au făcut apel la această decizie și au susținut că decizia Tribunalului de a suspenda întâlnirile, bazată pe presupusa neplăcere a M.C. față de bunicii săi din cauza legăturii acestora cu tatăl său, nu a luat în considerare faptul că D.N. fusese achitat. Într-o decizie depusă la grefa din 19 aprilie 2008, Curtea de Apel din Torino a afirmat că faptul că D.N. a fost achitat nu a fost un element suficient pentru a exclude faptul că starea de indispoziție a copilului își găsește cauza în atingerile sexuale suferite de acesta. Pe baza rapoartelor serviciilor sociale și ale psihologilor care denunță refuzul minorului de a se întâlni cu bunicii săi și dificultatea acestora de a înțelege refuzul copilului, instanța de apel a stabilit interdicția pentru reclamanții de a se întâlni cu copilul. Printr-o decizie depusă la grefă la 17 iunie 2009, Curtea de Casație i-a decăzut pe solicitanți din recursul lor. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea vieții private și de familie din cauza duratei excesive a procedurii de autorizare a întâlnirilor și din cauza faptului că serviciile sociale nu au pus în aplicare decizia Tribunalului de autorizare a întâlnirilor. Invocând art. 6 din Convenție, ei se plâng de lipsa de echitate a hotărârii instanței pentru copii de a suspenda întâlnirile. A fost încălcat dreptul reclamanților la respectarea vieții lor familiale, în sensul art. 8 alin. (1) din Convenție, din cauza pretinsei lipse de diligență a autorităților competente sesizate de cei interesați pentru a obține, într-o primă etapă, punerea în aplicare a unui program de apropiere cu copilul și, într-o a doua etapă, punerea în aplicare a dreptului lor de vizită, în condițiile prevăzute de decretul Tribunalului din Torino din 16 februarie 2006 ? Autoritățile naționale au adoptat toate măsurile pe care le putea solicita în mod rezonabil pentru a asigura un echilibru corect între diferitele interese prezente în acest caz A fost încălcat dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie, în sensul art. 8 alin. (1) din Convenție, ca urmare a deciziei Tribunalului din Torino din 20 iunie 2007, confirmată de instanța de judecată din Curtea, de a interzice întâlnirile dintre solicitanți și nepoata lor? ? Decizia a respectat un echilibru corect între protecția interesului copilului și dreptul la respectarea vieții de familie a reclamanților

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

107/10

Franca MANUELLO et Paolo NEVI

contre l’Italie

introduite le 14 décembre 2009

EXPOSÉ DES FAITS

Les requérants, M

me

Franca Manuello et M. Paolo Nevi, sont des ressortissants italiens nés respectivement en 1943 et en 1938. Ils résident à Torino. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

M. Massano, avocat à Torino.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont les grands-parents paternels de la mineure M.C., née le 7 août 1997 du mariage entre leur fils, D.N., et M.G.T.

Le fils des requérants et M.G.T. se marièrent le 6 juillet 1996 et ils habitèrent avec leur fille, ainsi qu’avec C., le fils du premier mariage de M.G.T., dans un appartement appartenant aux requérants et situé à proximité de leur habitation. En mars 1998, les requérants achetèrent un appartement plus grand pour leur fils, sis à quelques kilomètres de Bussoleno, et ce dernier y déménagea avec sa famille. Les requérants se rendaient régulièrement chez leur fils pour voir leur petite-fille et pendant l’été M.C. passait beaucoup de temps chez les grands-parents, où elle avait sa propre chambre et ses jouets.

Le 20 mai 2002, M.G.T. communiqua à D.N. sa volonté d’engager une procédure en séparation judiciaire des corps.

En juin 2002, la directrice de l’école maternelle fréquentée par M.C., soupçonnant des attouchements sexuels sur la mineure de la part de son père, porta plainte contre D.N. Une procédure pénale fut ouverte contre ce dernier, accusé du délit de violence sexuelle à l’encontre de M.C et C. Le 16

juin 2006, le tribunal de Turin acquitta D.N. pour absence de faits délictueux («

perché il fatto non sussiste

»).

Entre-temps, le 1

er

août 2002, M.G.T. avait demandé au tribunal pour enfants de Turin (ci-dessous «

le tribunal

») de retirer l’autorité parentale à D.N. et de l’empêcher de voir sa fille. Depuis cette date, les requérants n’ont plus vu M.C.

1.

La procédure devant le tribunal pour enfants

Le 9 octobre 2002, le tribunal chargea les services sociaux et les psychologues de suivre M.C., confia la garde de l’enfant aux grands-parents maternels, autorisa la mère à voir librement M.C. et autorisa le père à la voir selon les modalités fixées par les services sociaux.

Le 9 décembre 2002, les requérants demandèrent à être consultés par le tribunal, à être autorisés à voir M.C. et déclarèrent être disposés à avoir la garde de l’enfant.

Le 3 février 2003, le parquet exprima son avis favorable à ce que les requérants puissent être entendus afin d’exercer leur droit de visite.

Il ressort du dossier qu’à partir du 4 février 2003, des contacts réguliers entre les requérants et les services sociaux eurent lieu afin de préparer une reprise des contacts avec l’enfant. Les requérants rencontraient régulièrement l’assistante sociale, par l’intermédiaire de laquelle ils pouvaient avoir des nouvelles de leur petite-fille et envoyer des lettres et des cadeaux à l’enfant.

Le 1

er

mars 2003 et le 22 avril 2004, les requérants saisirent le tribunal pour solliciter une décision concernant l’autorisation de rencontres avec M.C.

Au cours de l’audience du 21 octobre 2004, le tribunal chargea des psychologues de suivre les requérants et M.C. et de réglementer la reprise des contacts entre eux.

Le 1

er

mars 2005, les requérants s’adressèrent à nouveau au tribunal et alléguèrent que le parcours de soutien psychologique pour préparer les rencontres n’avait pas encore été mis en place par les services sociaux et les psychologues. Ils demandèrent au tribunal de solliciter la mise en place du parcours, conformément à ce qui avait été établi au cours de l’audience du 21 octobre 2004.

Le 1

er

juillet 2005 et le 20 décembre 2005, le parquet donna son avis favorable à ce que le tribunal accueille la demande des requérants de rencontrer M.C.

Le 12 décembre 2005, la psychologue chargée par le tribunal de suivre les requérants déposa son rapport. Il ressort de ce dernier que les requérants étaient bien disposés à collaborer avec les services sociaux et à suivre un projet de rapprochement avec leur petite-fille. La psychologue autorisa un échange de lettres entre les requérants et M.C. afin de préparer cette dernière aux rencontres avec ses grands-parents.

Il ressort du dossier que des échanges réguliers de lettres entre les requérants et M.C., surveillés par les services sociaux, eurent lieu dès le mois d’août 2003, et continuèrent au moins jusqu’à février 2007.

Le 28 décembre 2005, l’assistante sociale informa le tribunal qu’un projet de rapprochement entre les requérants et M.C. avait été mis en place.

Par une décision déposée au greffe le 16 février 2006, le tribunal autorisa les requérants à rencontrer M.C. tous les quinze jours en présence des assistants sociaux et chargea les services sociaux et la psychologue de poursuivre le suivi de M.C, en leur demandant de déposer un rapport avant le 15 juin 2006. Il ressort du dossier que les rencontres autorisées par le tribunal n’ont jamais eu lieu.

Le 1

er

juin 2006, la psychologue demanda au tribunal de suspendre toute possibilité d’une rencontre entre les requérants et l’enfant. Selon la psychologue, M.C. manifestait un sentiment de peur et d’angoisse vis-à-vis de son père, elle associait les grands-parents à son père et n’était par conséquent pas prête à les rencontrer. La psychologue souligna que l’enfant avait refusé expressément de rencontrer ses grands-parents et estima que ces derniers, bien que disposés à collaborer avec les services sociaux, montraient des difficultés à avoir une position autonome par rapport à leur fils et à comprendre le malaise de M.C. vis-à-vis d’une rencontre avec eux.

Le 14 juin 2006, les services sociaux sollicitèrent du tribunal la suspension des rencontres. Ils alléguèrent que les rencontres avec les grands-parents n’étaient pas conformes à l’intérêt de M.C. et étaient susceptibles de lui causer des souffrances majeures, car les grands-parents n’arrivaient pas à avoir une position autonome et indépendante de celle de leur fils.

Par une lettre du 13 février 2007, les requérants dénoncèrent au tribunal les omissions graves des services sociaux, qui contrairement à la décision du tribunal, n’avaient jamais organisé les rencontres autorisées. Ils sollicitèrent à nouveau l’organisation des rencontres avec M.C., conformément à la décision du tribunal du 16 févier 2006.

Il ressort du dossier que les rencontres entre les requérants et M.C. n’eurent jamais lieu. Par une décision, déposée au greffe le 20 juin 2007, le tribunal prononça un non-lieu à la demande de déchéance de l’autorité parentale du père de M.C., au vu de l’acquittement de N.D et, se fondant sur le rapport des services sociaux, ordonna la suspension des rencontres entre les requérants et M.C.

Les requérants interjetèrent appel de cette décision. Ils firent valoir que la décision du tribunal de suspendre les rencontres, fondée sur le prétendu malaise de M.C. vis-à-vis de ses grands-parents à cause du lien de ceux-ci avec son père, ne prenait pas en compte le fait que D.N. avait été acquitté.

Par une décision déposée au greffe le 19 avril 2008, la cour d’appel de Turin affirma que le fait que D.N. avait été acquitté n’était pas un élément suffisant pour exclure que le malaise de l’enfant trouve sa cause dans les attouchements sexuels subis par celui-ci. S’appuyant sur les rapports des services sociaux et des psychologues dénonçant le refus de la mineure de rencontrer ses grands-parents et la difficulté de ces derniers de comprendre le refus de l’enfant, la cour d’appel confirma l’interdiction pour les requérants de rencontrer l’enfant.

Les requérants se pourvurent en cassation. Par une décision déposée au greffe le 17 juin 2009, la Cour de cassation débouta les requérants de leur pourvoi.

GRIEFS

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de la violation de leur droit au respect de la vie privée et familiale en raison de la durée excessive de la procédure visant l’autorisation des rencontres et en raison du fait que les services sociaux n’ont pas mis en œuvre la décision du tribunal autorisant les rencontres.

Invoquant l’article 6 de la Convention, ils se plaignent du manque d’équité de la décision du tribunal pour enfants de suspendre les rencontres.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Y a t-il eu atteinte au droit des requérants au respect de leur vie familiale, au sens de l’article 8 § 1 de la Convention, en raison du prétendu manque de diligence des autorités compétentes saisies par les intéressés afin d’obtenir, dans un premier temps, la mise en œuvre d’un programme de rapprochement avec l’enfant et, dans un deuxième temps, la mise en œuvre de leur droit de visite, dans les conditions fixées par le décret du tribunal de Turin de 16 février 2006

? Les autorités nationales ont-elles adopté toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles pour faire respecter un juste équilibre entre les divers intérêts présents en l’espèce

?

2.

Y a-t-il eu atteinte au droit des requérants au respect de leur vie familiale, au sens de l’article 8 § 1 de la Convention, en raison de la décision du tribunal de Turin du 20 juin 2007, confirmée par la cour d’appel, d’interdire les rencontres entre les requérants et leur petite-fille

? La décision a-t-elle respecté un juste équilibre entre la protection de l’intérêt de l’enfant et le droit au respect de la vie familiale des requérants

?