PENCHEVI v. BULGARIA

CUARTA SECȚIUNE Cerere nr. 77818/12 Irena Panayotova PENCHEVA și Vladimir Vladimirov PENCHEV împotriva Bulgariei depusă la 16 noiembrie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamanții, dna Irena Panayotova Pencheva și dl Vladimir Vladimirov Penchev, sunt resortisanți bulgari, care s-au născut în 1979 și, respectiv, în 2006 și trăiesc în Würzburg, Germania și Ruse, Bulgaria. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dna S. Razboynikova, avocat practicant la Sofia. Circumstanțele cauzei Pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt o mamă și fiul său minor. În 2009, cei doi solicitanți și V.P., soțul primului solicitant și tatăl celui de-al doilea reclamant, au călătorit în Germania. Motivul acestei călătorii a fost un stagiu plătit de nouă luni în instituțiile de stat pe care primul reclamant le-a fost acordat acolo. La 27 februarie 2010, tatăl s-a dus în Bulgaria cu al doilea reclamant. El a refuzat să reîntoarcă copilul în Germania la 20 martie 2010, în ciuda faptului că a avut un bilet pentru acea dată și contrar a ceea ce a fost convenit cu mama. Prin urmare, primul reclamant a întrerupt pregătirea ei și s-a întors în Bulgaria la 25 martie 2010, unde s-a alăturat soțului și fiul ei. Ordinea de retratare a reclamanților de la V.P. între 25 martie 2010 și 31 martie 2010 cele două solicitanți au fost supuși abuzului psihologic de către V.P. Primul reclamant a introdus o procedură în instanță care solicită protecție împotriva V.P. Procedura a fost suspendată într-o dată neespecificată în urma unei cereri comune de către primul reclamant și V.P. Procedura a fost reluată ulterior după ce primul reclamant a susținut că abuzul a continuat. Curtea de District Ruse a emis, la 28 aprilie 2011, un ordin de protecție în favoarea celor două reclamante, interzicând V.P. să se apropie de ele pentru următoarele șase luni. Curtea a stabilit că, în perioada între 25 martie 2010 și 31 martie 2010, V.P. a insultat în repetate rânduri mama în fața copilului, a numit-o o mamă rea, nu a permis celor doi solicitanți să aibă contact nesupravegheat de el și, în acest scop, a încuiat ușile de baie și dormitor în apartament noaptea. Curtea a descoperit, de asemenea, că V.P. a făcut primul reclamant să doarmă pe podea, a condus la o viteză mare cu copilul de pe scaunul din față al mașinii, a ținut copilul deasupra blocului apăsând carotidă copilului (cucol) artera și a amenințat primul reclamant că el va „schimba de sus în jos și servește timpul de închisoare corespunzător”. Ca urmare a ordinului de restricție, V.P. nu a avut contact cu fiul său între 12 mai 2011 și 26 noiembrie 2011. Studiile primului solicitant în Germania La 31 martie 2010, cele două reclamante au părăsit casa de familie și primul reclamant a exercitat custodia efectivă asupra celui de-al doilea reclamant de atunci. Primul reclamant a primit inițial o bursă de studiu pentru un master în Germania în cursul anului academic 2010/2011. Mai târziu a fost acordată o bursă pentru un doctorat în Germania, începând cu anul academic 2012/2013. Prin urmare, al doilea reclamant a locuit cu bunicii săi materni de la toamna anului 2010. Pentru a petrece cât mai mult timp posibil cu copilul ei, prima solicitantă călătorește frecvent între Germania și Bulgaria. Astfel, între martie 2010 și octombrie 2012, ea a petrecut aproximativ jumătate din timpul ei în Bulgaria cu fiul ei. Acest lucru, susține, a afectat negativ studiile ei și viața de familie a ei și a fiului său: pe de o parte, ea are nevoie de timp mai lung pentru a finaliza programul maestrului ei, deoarece ea este adesea absentă de la clase pentru a vizita fiul ei; pe de altă parte, separarea lor le face atât să sufere și o împiedice să aibă grijă de el în fiecare zi. La 9 aprilie 2010, primul reclamant a depus o cerere de divorț. La 8 octombrie 2010, instanța de district a pronunțat divorțul primului reclamant și soțului său, concluzionând că aceasta a fost cauzată de vina lui V.P. și a acordat exercitarea drepturilor parentale primului solicitant. Drepturile de contact ale tatălui au fost determinate în vederea posibilei reședințe ale copilului în Germania și au fost următoarele: o săptămână la fiecare trei luni și douăzeci de zile consecutive în vara înainte ca al doilea reclamant să meargă la școală, iar jumătate din fiecare vacanță școlară după aceea. În urma unui recurs de către V.P., instanța regională a susținut concluziile instanței de jos. Curtea Supremă de cassare a respins recursul său ulterior de cassare ca fiind inadmisibil. Hotărârea de declarare a divorțului a intrat în vigoare la 28 februarie 2012. Procedura pentru călătoria celui de-al doilea reclamant în străinătate. În paralel cu procedura de divorț, la 29 aprilie 2010, primul reclamant a introdus o procedură în temeiul art. 127a din Codul Familiei pentru o hotărâre judecătorească care să prevadă consimțământul tatălui în ceea ce privește călătoria copilului în afara țării. Ea a cerut permisiunea liberă de a părăsi țara cu fiul ei pentru o perioadă de un an, începând cu data intrării în vigoare a hotărârii judecătorilor. Primul reclamant a fost reprezentat în aceste proceduri de către un avocat al alegerii ei. Mai multe audieri au fost desfășurate. Reclamantul a informat instanța cu privire la studiile preconizate în Germania pentru anul academic 2010/2011, faptul că a fost acordată o bursă, că are mijloacele financiare de a avea grijă de fiul său și că băiatul s-a adaptat bine la mediul social din Germania. Se pare că primul reclamant nu a limitat formal cererea de autorizare a călătoriei cu fiul ei în Germania sau în orice altă țară. Curtea de district a acordat cererea primului solicitant la 31 august 2010. Acesta a constatat, în special, că nu există motive de a suspecta că primul reclamant va părăsi permanent țara cu cel de-al doilea reclamant. De asemenea, statul a susținut că drepturile de acces ale tatălui au fost determinate într-o hotărâre preliminară a instanței (оפределение) din 3 august 2010 și, în cazul în care primul reclamant ar fi obstrucționat-o, V.P. ar putea adopta proceduri separate în acest sens. Curtea regională a susținut această hotărâre la 7 ianuarie 2011. Curtea a observat că dreptul celui de-al doilea reclamant la libertatea de circulație a fost protejat în temeiul Convenției Națiunilor Unite pentru drepturile copilului, Constituției Bulgariei, al Legii privind protecția copilului și al Legii privind documentele de identitate bulgare. Dreptul la libertatea de circulație ar putea fi limitat numai în situații excepționale, și anume pentru a proteja securitatea națională, ordinea publică, sănătatea publică și moralitatea sau drepturile și libertățile altor persoane. Curtea a observat că primul reclamant a oferit copilului din Germania condiții materiale bune, că băiatul s-a adaptat destul de bine în timpul sejurului său acolo înainte de martie 2010, că primul reclamant a fost de gând să se specialize în dreptul european în Universitatea Würzburg și că al doilea reclamant a avut o mulțime de îngrijire și atenție de la mama sa. Curtea a susținut, de asemenea, că argumentele V.P. referitoare la drepturile sale de acces nu au avut legătură cu prezenta procedură; aceste argumente au legătură cu executarea unei decizii viitoare ale instanței în care exercitarea drepturilor parentale în ceea ce privește al doilea reclamant ar trebui stabilită în mod definitiv. Curtea a concluzionat că a fost în interesul celui de-al doilea reclamant să aibă un pașaport eliberat și să călătorească cu primul reclamant în străinătate. Prin recurs de către V.P., Curtea Supremă de Casare a refuzat cererea primului solicitant într-o hotărâre finală din 26 iunie 2012. Curtea se bazează pe jurisprudența sa bine stabilită și obligatorie în conformitate cu care nu se poate acorda permisiunea pentru călătoria nelimitată a copiilor în străinătate cu un singur părinte. Această autorizație ar putea fi acordată, atunci când este în interesul copilului, destinații concrete și pentru o perioadă limitată de timp. În sfârșit, instanța a respins cererea primului reclamant de a defini propriile sale propuneri de limitări concrete în cadrul cărora se poate permite călătoria, declarând că aceasta a fost obligată de formularea prezentată în cererea reclamantului. La 9 iulie 2012, primul reclamant a depus o nouă cerere de autorizație pentru călătorie cu fiul ei în Germania și țările Uniunii Europene pentru o perioadă de trei ani fără consimțământul tatălui. Curtea nu a fost informată cu privire la rezultatul, dacă este vreuna, al acestor proceduri. art. 127 prevede că, în cazul în care părinții nu sunt de acord cu privire la întrebările legate de copil, dezacordul va fi hotărât de instanța regională, a căror decizie este supusă recursului. Începând cu 21 decembrie 2010, un nou articol127a prevede că întrebările legate de călătoria unui minor în străinătate și de eliberarea documentelor de identitate vor fi decise în comun de ambii părinți. Dacă părinții nu sunt de acord, problema va fi rezolvată de instanța de district al locului de reședință al minorului. Potrivit secțiunii 33, ca în vigoare din 2004, fiecare cetățean bulgar are dreptul de a părăsi țara și de a reveni la ea cu un pașaport. Acest drept este supus numai limitelor, cum ar putea fi necesare pentru protecția securității naționale, a ordinului public, a sănătății oamenilor sau a drepturilor și libertăților altor persoane. Potrivit secțiunii 76 (9), poliția poate refuza să permită un minor să părăsească țara în absența consimțământului scris al părinților săi. În cazul în care părinții nu sunt de acord, problema trebuie decisă în conformitate cu art. 127a din Codul de familie. Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor (în vigoare în ceea ce privește Bulgaria începând cu 1 august 2003) art. 1 „Obiectele prezentei convenții sunt: (a) pentru a asigura returnarea rapidă a copiilor îndepărtați sau reținuți în mod incorect în orice stat contractant; și (b) să se asigure că drepturile de custodie și de acces în temeiul legii unui stat contractant sunt respectate în mod eficient în celelalte state contractante.” art. 3 „Îndepărtarea sau păstrarea unui copil trebuie considerate neloiale în cazul în care: (a) este încălcarea drepturilor de custodie atribuite unei persoane, unei instituții sau a oricărui alt organism, fie în comun, fie în sine, în temeiul legii statului în care copilul a fost rezident obișnuit imediat înainte de îndepărtare sau reținere; și (b) în momentul îndepărtării sau reținerii acestor drepturi au fost exercitate de fapt, fie în comun, fie în monoterapie, sau ar fi fost exercitate astfel, dar pentru îndepărtare sau reținere.” Drepturile de custodie menționate la litera (a) de mai sus pot apărea în special prin aplicarea legii sau din cauza unei decizii judiciare sau administrative, sau din cauza unui acord care are efect juridic în temeiul legii acestui stat.” Convenția ONU privind drepturile copilului (ratificată de Bulgaria la 3 iunie 1991) art. 3 „1. În toate acțiunile referitoare la copii, întreprinse de instituții publice sau private de bunăstare socială, de instanțe de drept, de autorități administrative sau de organe legislative, interesul superior al copilului este o considerație primordială.” art. 10 „1. În conformitate cu obligația statelor părți în temeiul articolului 9, alineatul (1), cererile de către un copil sau părinții săi de a intra sau de a părăsi un stat parte în scopul reunificării familiale sunt tratate de către statele părți într-o manieră pozitivă, umană și rapidă. Statele părți se asigură, de asemenea, că prezentarea unei astfel de cereri nu implică consecințe negative pentru reclamanții și pentru membrii familiei lor. Un copil al cărui părinți locuiesc în diferite state are dreptul de a menține periodic, cu excepția unor circumstanțe excepționale relații personale și contacte directe cu ambii părinți. În acest scop și în conformitate cu obligația statelor părți în temeiul articolului 9, alineatul (1), statele părți respectă dreptul copilului și al părinților săi de a părăsi orice țară, inclusiv al lor, și de a intra în propria țară. Dreptul de a părăsi orice țară este supus numai unor restricții prevăzute de lege și care sunt necesare pentru a proteja securitatea națională, ordinea publică (ordonată publică), sănătatea publică sau morală sau drepturile și libertățile altor persoane și sunt conforme cu celelalte drepturi recunoscute în prezenta convenție.” art. 18 „1. Statele Părți folosesc cele mai bune eforturi pentru a asigura recunoașterea principiului că ambii părinți au responsabilități comune în ceea ce privește educația și dezvoltarea copilului. Părinții sau, după caz, tutorii legali, au responsabilitatea principală pentru educarea și dezvoltarea copilului. Interesul cel mai bun al copilului va fi preocuparea lor de bază.” Reclamanții se plâng că refuzul autorităților de a permite celui de-al doilea reclamant să părăsească țara numai însoțit de mama sa și-a încălcat dreptul la libertate de circulație în temeiul articolului 2 § 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție și atât dreptul reclamantului la respectarea vieții familiale în temeiul articolului 8. Acestea susțin că încălcările provin dintr-un refuz pătrat și arbitrar de către Curtea Supremă de cassare în hotărârea sa finală din 26 iunie 2012, care nu a efectuat o analiză proporțională în ceea ce privește dacă refuzul în circumstanțele concrete ale cauzei a fost în interesul celui de-al doilea reclamant. De asemenea, reclamanții se plâng de absența unui remediu eficace în acest sens, în conformitate cu art. 2 alineatul (2) din Protocolul nr. 4 la Convenția cu privire la lipsa proporționalității în legislația bulgară, în măsura în care conține o cerință pătrată pentru că părintele care exercită îngrijirea primară să primească permisiunea judiciară pentru călătoria copilului în absența consimțământului celuilalt părinte, indiferent dacă se referă la călătorie de scurtă durată sau la stabilirea permanentă în străinătate. Reclamanții susțin în acest sens că părintele a acordat custodia copilului ar trebui să fie în măsură să decidă în mod liber călătoria copilului, așa cum este autorizat în legea să decidă în locul de reședință, școlarizarea sau medicația copilului. În sfârșit, primul reclamant se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la absența unui proces echitabil în sensul că hotărârea finală a Curții Supreme de Casare din 26 iunie 2012 nu a fost motivată contrar cerințelor unui proces echitabil în temeiul articolului respectiv. A ajuns la concluzia procedurii introduse de primul reclamant la 9 iulie 2012 pentru permisiunea de călătorie cu fiul ei? Dacă este cazul, se solicită Guvernului să prezinte textul hotărârilor judecătorești conexe. A refuzat Curtea Supremă de Casare din 26 iunie 2012 să permită cel de-al doilea reclamant călătoria în străinătate însoțită de mama sa să încălcă dreptul minorului de a respecta viața sa de familie în temeiul articolului 8 și dreptul său la libertatea de circulație în temeiul articolului 2 din Protocol În acest sens, Curtea Supremă de Casare a efectuat în timp util o analiză proporțională a circumstanțelor concrete ale cazului, care a echilibrat echilibrul între diferitele interese implicate? Cerințele din legislația bulgară de a avea consimțământul ambilor părinți pentru ca copilul lor minor să călătorească, indiferent de motivele sau de durata călătoriei, sau de cine dintre părinții este îngrijitorul principal al copilului, compatibil cu cerințele de proporționalitate în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție? Reclamanții au la dispoziția lor un remediu intern eficace, conform articolului 13 din Convenție, în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 8? Procedura în fața Curții Supreme de cassare s-a încheiat cu decizia din 26 iunie 2012 îndeplinește cerințele unui proces echitabil, astfel cum este protejat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție? În special, decizia a fost suficient de motivată și a luat în considerare toate elementele relevante și decisive prezentate în cadrul acestei proceduri?

FOURTH SECTION

Application no. 77818/12

Irena Panayotova PENCHEVA and Vladimir Vladimirov PENCHEV

against Bulgaria

lodged on 16 November 2012

STATEMENT OF FACTS

The applicants, Ms Irena Panayotova Pencheva and Mr

Vladimir

Vladimirov Penchev, are Bulgarian nationals, who were born in 1979 and 2006 respectively and live in Würzburg, Germany and Ruse, Bulgaria. They are represented before the Court by Ms S. Razboynikova, a lawyer practising in Sofia.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.

1.

Background

The applicants are a mother and her minor son. In 2009 the two applicants and V.P., the first applicant’s husband and the second applicant’s father, travelled to Germany. The reason for that travel was a nine-month paid traineeship in State institutions which the first applicant had been granted there.

On 27 February 2010 the father went to Bulgaria with the second applicant. He refused to return the child to Germany on 20 March 2010, despite having a ticket for that date and contrary to what had been agreed with the mother.

As a result, the first applicant interrupted her training and returned to Bulgaria on 25 March 2010 where she joined her husband and son.

2.

Restraining order protecting the applicants from V.P.

Between 25 March 2010 and 31 March 2010 the two applicants were subjected to psychological abuse by V.P.

The first applicant brought proceedings in court seeking protection against V.P. The proceedings were suspended on an unspecified date following a joint request by the first applicant and V.P. The proceedings were later resumed after the first applicant claimed that the abuse continued.

The Ruse District Court issued, on 28 April 2011, a protection order in favour of the two applicants, prohibiting V.P. from approaching them for the next six months. The court established that, during the period between 25 March 2010 and 31 March 2010, V.P. had repeatedly insulted the mother in front of the child, had called her a bad mother, had not allowed the two applicants to have contact unsupervised by him and, for that purpose, had locked the bathroom and bedroom doors in the apartment at night. The court also found that V.P. had made the first applicant sleep on the floor, had driven at a high speed with the child on the front seat of the car, had held the child over the balcony banister pressing the child’s carotid (neck) artery and had threatened the first applicant that he would “rip her open from top to bottom and serve the corresponding jail time”.

As a result of the restraining order, V.P. did not have contact with his son between 12 May 2011 and 26 November 2011.

3.

First applicant’s studies in Germany

On 31 March 2010 the two applicants left the family home and the first applicant has exercised actual custody over the second applicant ever since. The first applicant was initially granted a scholarship to study towards a master’s degree in Germany during the academic year 2010/2011. She was later awarded another scholarship for a doctorate degree in Germany, starting from the academic year 2012/2013. As a result, the second applicant has been living with his maternal grand-parents since the autumn of 2010.

In order to spend as much time as possible with her child, the first applicant travels frequently between Germany and Bulgaria. Thus, between March 2010 and October 2012, she spent around half of her time in Bulgaria with her son. This, she submits, has negatively affected her studies and her and her son’s family life: on the one hand, she needs longer overall time to complete her master’s programme as she is often absent from classes in order to visit her son; on the other hand, their separation causes them both to suffer and prevents her taking care of him daily.

4.

Divorce proceedings

On 9 April 2010, the first applicant filed a claim for divorce.

On 8 October 2010 the district court pronounced the divorce of the first applicant and her husband, concluding it was due to V.P.’s fault, and awarded the exercise of parental rights to the first applicant. The father’s contact rights were determined with a view to the child’s possible residence in Germany and were as follows: one week every three months and twenty consecutive days in the summer before the second applicant starts going to school, and half of every school holiday after that.

Following an appeal by V.P., the regional court upheld the lower court’s findings. The Supreme Court of Cassation dismissed his subsequent cassation appeal as inadmissible. The judgment declaring the divorce entered into force on 28 February 2012.

5.

Proceedings for the second applicant’s travel abroad

In parallel with the divorce proceedings, on 29 April 2010 the first applicant brought proceedings under Article 127a of the Family Code for a court decision dispensing with the father’s consent in respect of the child’s travel outside the country. She requested permission freely to leave the country with her son for a period of one year as of the date of entry into force of the court judgment.

The first applicant was represented in those proceedings by a lawyer of her choosing. Several court hearings were held. The applicant informed the court about her intended studies in Germany for the academic year 2010/2011, the fact that she had been granted a scholarship, that she had the financial means to take care of her son and that the boy had adapted well to the social environment in Germany. It appears that the first applicant did not formally limit her request for permission to travel with her son to Germany or to any other country.

The district court granted the first applicant’s request on 31 August 2010. It found in particular that there was no reason to suspect that the first applicant would permanently leave the country with the second applicant. It also held that the access rights of the father had been determined in a preliminary court decision (определение) of 3 August 2010 and, if the first applicant were to obstruct them, V.P. could bring separate proceedings in that connection.

The regional court upheld that judgment on 7 January 2011. The court observed that the second applicant’s right to freedom of movement was protected under the United Nations Convention for the Rights of the Child, the Constitution of Republic of Bulgaria, the Child Protection Act and the Bulgarian Identity Documents Act. The right to freedom of movement could only be limited in exceptional situations, namely in order to protect national security, public order, public health and morals or the rights and freedoms of others. None of those exceptions had been established or even claimed in the applicants’ case. The court observed that the first applicant offered good material conditions to the child in Germany, that the boy had adapted rather well during his stay there before March 2010, that the first applicant was going to specialise in European law in the Würzburg University and that the second applicant enjoyed a lot of care and attention from his mother. The court also held that V.P.’s arguments related to his access rights were unrelated to the present proceedings; those arguments had to do with the enforcement of a future court decision in which the exercise of the parental rights in respect of the second applicant were to be definitively determined. The court concluded that it was in the interest of the second applicant to have a passport issued and to travel with the first applicant abroad.

Upon an appeal by V.P., the Supreme Court of Cassation refused the first applicant’s request in a final judgment of 26 June 2012. The court relied on its well established and binding case-law according to which permission for children’s unlimited travel abroad with one parent cannot be granted. Such permission could be granted, when that is in the interest of the child, to concrete destinations and for a limited period of time. Finally, the court rejected the first applicant’s request that the court define of its own motion concrete boundaries within which travel could be permitted, stating that it was bound by the formulation presented in the applicant’s request.

6.

Further proceedings for the second applicant’s travel abroad

On 9 July 2012 the first applicant lodged a new request for permission to travel with her son to Germany and the European Union countries for a period of three years without the father’s consent. The Court has not been informed of the outcome, if any, of these proceedings.

B.

Relevant domestic and international law and practice

1.

Family Code 2009

Article 127 provides that, if the parents disagree on questions related to the child, the disagreement is to be decided by the regional court, whose decision is subject to appeal.

As of 21 December 2010, a new Article127a provides that the questions related to a minor’s travel abroad and to the issuing of identity papers, are to be decided jointly by both parents. If the parents disagreed, the issue is to be settled by the district court of the minor’s place of residence.

2.

Bulgarian Identity Documents Act 1998

According to section 33, as in force since 2004, every Bulgarian citizen has the right to leave the country and return to it with a passport. That right is subject only to limitations as may be necessary for the protection of national security, public order, people’s health or the rights and freedoms of others.

According to section 76 (9), the police may refuse to allow a minor to leave the country in the absence of a written consent for that of his or her parents. In case the parents disagree, the matter is to be decided in accordance with Article 127a of the Family Code.

3.

Hague Convention of 25 October 1980 on the Civil Aspects of International Child Abduction (in force in respect of Bulgaria as of 1 August 2003)

Article 1

“The objects of the present Convention are:

(a) to secure the prompt return of children wrongfully removed to or retained in any Contracting State; and

(b) to ensure that rights of custody and of access under the law of one Contracting State are effectively respected in the other Contracting States.”

Article 3

“The removal or the retention of a child is to be considered wrongful where:

(a) it is in breach of rights of custody attributed to a person, an institution or any other body, either jointly or alone, under the law of the State in which the child was habitually resident immediately before the removal or retention; and

(b) at the time of removal or retention those rights were actually exercised, either jointly or alone, or would have been so exercised but for the removal or retention.”

The rights of custody mentioned in sub-paragraph (a) above may arise in particular by operation of law or by reason of a judicial or administrative decision, or by reason of an agreement having legal effect under the law of that State.”

4.

UN Convention on the Rights of the Child (ratified by Bulgaria on 3

June 1991)

Article 3

“1. In all actions concerning children, whether undertaken by public or private social welfare institutions, courts of law, administrative authorities or legislative bodies, the best interests of the child shall be a primary consideration.”

Article 10

“1. In accordance with the obligation of States Parties under article 9, paragraph 1, applications by a child or his or her parents to enter or leave a State Party for the purpose of family reunification shall be dealt with by States Parties in a positive, humane and expeditious manner. States Parties shall further ensure that the submission of such a request shall entail no adverse consequences for the applicants and for the members of their family.

Article 18

“1. States Parties shall use their best efforts to ensure recognition of the principle that both parents have common responsibilities for the upbringing and development of the child. Parents or, as the case may be, legal guardians, have the primary responsibility for the upbringing and development of the child. The best interests of the child will be their basic concern.”

COMPLAINTS

The applicants complain that the refusal of the authorities to allow the second applicant to leave the country only accompanied by his mother breached his right to freedom of movement under Article 2 § 2 of Protocol

No. 4 to the Convention and both applicants’ right to respect for family life under Article 8. They submit that the breaches stemmed from a blanket and arbitrary refusal by the Supreme Court of Cassation in its final judgment of 26 June 2012, which failed to carry out a proportionality analysis as to whether the refusal in the concrete circumstances of the case was in the interest of the second applicant. Relying further on Article 13 in conjunction with Article 8, the applicants also complain about the absence of an effective remedy in that connection.

The applicants also complain under Article 2 § 2 of Protocol No. 4 to the Convention about the lack of proportionality in the Bulgarian legislation insofar as it contains a blanket requirement for the parent exercising primary care to receive court permission for the child’s travel in the absence of the other parent’s consent, irrespective of whether it concerns travel of short duration or permanent settling abroad. The applicants submit in that connection that the parent awarded custody of the child should be able to freely decide on the child’s travel, just as he or she is allowed in law to decide on the child’s place of residence, schooling or medication.

Finally, the first applicant complains under Article 6 of the Convention about the absence of a fair trial in that the final judgment of 26 June 2012 of the Supreme Court of Cassation was not reasoned contrary to the requirements of a fair trial under that Article.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1.

Have the proceedings brought by the first applicant on 9 July 2012 for permission to travel with her son reached a conclusion? If so, the Government is requested to provide the text of the related court decision(s).

2.

Did the refusal by the Supreme Court of Cassation of 26 June 2012 to allow permission for the second applicant’s travel abroad accompanied by his mother breach the minor’s right to respect for his family life under Article 8 and his right to freedom of movement under Article 2 of Protocol

No. 4 to the Convention, as well as the right of the first applicant to respect for her family life under Article 8? In that connection, did the Supreme Court of Cassation carry out a proportionality analysis of the concrete circumstances of the case striking a fair balance between the different interests involved, in good time?

3.

Is the requirement in Bulgarian law to have both parents’ consent in order for their minor child to travel, irrespective of the reasons for or duration of travel, or of who of the parents is the primary carer of the child, compatible with the proportionality requirement under Article 2 of Protocol

No. 4 to the Convention?

4.

Did the applicants have at their disposal an effective domestic remedy, as required by Article 13 of the Convention, in relation to their complaint under Article 8?

5.

Did the proceedings before the Supreme Court of Cassation ending with the decision of 26 June 2012 meet the requirements of a fair trial as protected under Article 6 § 1 of the Convention? In particular, was the decision sufficiently reasoned and did the court take into account all the relevant and decisive elements presented before it in those proceedings?