ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1311/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata pe rolul Judecătoriei Sector 2, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat să se constate nulitatea absoluta a clauzei de risc valutar, cu consecința stabilizării cursului de schimb franc/leu la momentul semnării contractului (20.12.2017), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit, precum și obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, la care se adauga dobânda legala aferentă sumelor achitate în plus calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului.

Prin sentința civila nr. 104/09.01.2018 a Judecatoriei Sector 2, s-a admis excepția necompetenței și s-a dispus declinarea cauzei catre Tribunalul București.

Dosarul a fost înregistrat, la data de 07.03.2018, pe rolul Tribunalului București, secția a VI a civilă, sub nr. x/2018.

Prin sentința civila nr. 1490/17.05.2018, a fost respinsa cererea de chemare în judecata ca neîntemeiata.

La data de 09.07.2018, reclamantul A. a depus cerere de apel împotriva sentinței civile nr. 1490/17.05.2018 a Tribunalului București-Sectia a VI a Civilă, pronuntata în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelantul A., ca nefondat; totodată, a respins cererea apelantului de acordare cheltuieli ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a formulat recurs reclamantul A., fără a indica vreunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1- 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că, în mod greșit, în motivarea soluției, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 193/2000, subliniind că, în mod eronat, instanța, nedispunând de toate elementele, a considerat că nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii, așa cum sunt configurate în Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale publicată în M.Of nr. 53/18.01.2017.

După expunerea parcursului procesual al cauzei, recurentul-reclamant a susținut că, în raport cu data încheierii contractului de credit, raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de C. civ. din 1864 și de Codul comercial - în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, astfel cum art. 6, alin. (2) din C. civ. din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. din 2009 stabilesc, subliniind, de asemenea, că sunt îndeplinite condițiile stipulate la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, că raporturile juridice dintre părți au fost stabilite în baza unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune. S-a susținut că între reclamant și bancă există o evidentă poziție de inegalitate economică, iar clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de intimată pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu a sa, clauzele contractuale fiind rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a intimatei, reclamantul doar manifestând voința de încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze, ci posibilitatea efectivă a reclamantului de a influența conținutul și numărul clauzelor, s-a susținut.

In sprijinul afirmațiilor sale recurentul-reclamant aduce în discuție și prevederile art. 10.3.9, privind clauza prin care banca își rezervă dreptul de a debita inclusiv "creditul restant", în cazul neachitării de către reclamant a ratelor conform graficului de rambursare, clauză pe care o consideră abuzivă și cu care, dacă banca i-ar fi dat posibilitatea să o citească pe îndelete, nu ar fi fost de acord.

Recurentul-reclamant a arătat că intimata nu poate să probeze existența negocierii cu acesta, așa cum prevede art. 4 alin (2) din Legea nr. 193/2000, intimata prezentându-i un contract preformulat.

S-a mai susținut că, potrivit dispozițiilor art. 2, alin. (3) din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

In aceeași ordine de idei, recurentul-reclamant a susținut că de esența raporturilor juridice izvorând din contractele sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul ca o parte se obliga să dea, să facă sau să se abțină de la ceva știind ca și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă unei părți îi incumbă numai obligații fără a beneficia în schimb și de drepturi, se rupe echilibrul care trebuie să domine raporturile juridice, părțile nemaiaflându-se pe poziții de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este profund injust, mai ales în situația în care una din părți este persoană juridică, iar cealaltă persoană fizica.

Se observă astfel, o primă dovadă de rea credință din partea intimatei B. în relația cu recurentul, a susținut acesta; o altă dovadă de rea credință fiind inserarea în contractul de credit a prevederii abuzive de la art. 9.1.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, nesocotind dispozițiile contractuale prevăzute chiar în contractul încheiat între părți, potrivit cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambilor contractanți, intimata și-a rezervat dreptul să realizeze conversia valutară folosind cursurile de schimb practicate de Banca la acea dată.

S-a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "obligă consumatorul sa se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului", s-a mai susținut.

Or, a menționat recurentul-reclamant, prin necircumstanțierea, în nici un mod, a elementelor care-i acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor sale, la modul în care face conversia, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze, recurentul nefiind informat în niciun fel cu privire "la volatilitatea" acestei monede, intimata neadministrând probe conform art. 249 C. proc. civ., deși avea această obligație.

Astfel clauzele contractuale sunt interpretate doar în favoarea intimatei, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea recurentului de a verifica dacă devalorizarea monedei CHF sau suportarea de diferențe valutare erau necesare și proporționale scopului urmărit.

Recurentul-reclamant a considerat ca și intimata trebuie să iși asume în egală măsură un minim risc decurgând din evoluția pieței monetare, iar nu numai reclamantul, care, în cazul de față a suportat exclusiv creșterea cursului valutar.

Cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-și prefigura de la început condițiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanța să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenței și temeiniciei acestora.

S-a solicitat a se avea în vedere că intimata nu își asumă niciun fel de obligații față de recurent, ceea ce demonstrează prezența unui dezechilibru semnificativ între părți.

Motivarea intimatei prin care împrumutul se returnează în moneda în care a fost contractat nu are suport având în vedere că salariul era primit în RON, iar pentru rata lunară trebuia să fie schimbați leii în franci elvețieni.

In același timp, a susținut recurentul-reclamant, o primă dovadă de bună credință a sa este semnarea Actului adițional nr. x din 15.01.2009, prin care se modifica clauza prevăzută la art. 6 din contractul de împrumut.

In continuare, recurentul-reclamant a susținut că va demonstra că sunt îndeplinite condițile impreviziunii, așa cum acestea sunt configurate în Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18.01.2017, redând, totodată, paragraful 49 al considerentelor Deciziei nr. 62/2017 a instanței de contencios constituțional, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017, precum și alte pasaje din decizia acesteia.

Transpunând considerațiile de principiu din decizia instanței de contencios constituțional la situația din speță, recurentul-reclamant a detaliat situația sa, extrem de grea, creată odată cu declanșarea crizei, precum și prin devalorizarea leului (moneda în care încasează salariul), susținând că va demonstra că, în ciuda condițiilor grele survenite în mod imprevizibil, acesta a acționat cu bună-credință pe toată durata derulării contractului, făcând eforturi uriașe pentru a nu abdica de la obligațiile ce îi reveneau potrivit executării cu bună-credință a contractului, în timp ce intimata a dovedit rea-credință și lipsa echității pe tot parcursul intervenirii situației imprevizibile, precum și că va dovedi faptul că sunt aplicabile și întrunite în persoana sa ca debitor toate condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

În susținerea acestor aspecte recurentul-reclamant a expus pe larg situația de fapt, prezentând modul de evoluție a veniturilor sale în contextul economic și social al vremii, derularea raporturilor contractuale cu banca în încercarea de a găsi soluții prin care să fie în continuare un bun platnic, precum și modul în care banca a dat dovadă de rea-credință în relația contractuală, venind cu soluții care de fapt duceau la o îndatorare mai mare a sa, în condițiile în care reclamantul a solicitat adoptarea unor măsuri urmare reglementărilor adoptate de Uniunea Europeană, de Parlamentul României sau ofertelor listate de pse site-ul intimatei și nu acte de clemență.

In cele din urmă, a arătat recurentul, convins fiind de reaua-credință a intimatei, în anul 2015 a procedat la achiziționarea unui card de credit, de la banca la care are și cardul de salariu, cu perioadă de grație de 30 zile fără dobândă, pentru a se putea descurca cu achitarea în timp a ratelor în fiecare lună; deci alte eforturi depuse doar de o parte pentru a onora contractul și a fi un bun-platnic, ceea ce demonstrează, a susținut recurentul, încă odată buna sa credință în relația cu intimata.

În continuare, în susținerea îndeplinirii condițiilor impreviziunii, recurentul-reclamant a evidențiat considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 (punctele 95-99).

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și modificarea în totalitate a sentinței civile nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI a civilă, în dosarul x/2018, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată formulată împotriva intimatei B. S.A. - MEMBRĂ A C.; obligarea intimatei B. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, constând în onorariul de avocat din primele instanțe (fond și apel), în cuantum total de 9.500 Iei, conform art. 453 din noul C. proc. civ.

In drept: Noul C. proc. civ.. Legea nr. 193/2000; Decizia Curții Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016 și alte dispoziții legale menționate în prezentul recurs.

Intimata-pârâtă B. S.A.-Membră a C. transmis întâmpinare (la 11 aprilie 2019 - plic dosarul de recurs) prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât nu sunt menționate motivele de recurs, fiind invocate aspecte ce țin de netemeinicia deciziei recurate; iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, la 25 aprilie 2019, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimată și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei la cheltuieli de judecată; totodată, a menționat că este de acord cu soluționarea prezentei cauze in complet de filtru, in condițiile art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților.

La 21 octombrie 2019, recurentul a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului formulat.

Constatându-se că recursul nu poate fi soluționat conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin încheierea din 30 ianuarie 2020, s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen pentru judecata acestuia.

În ședința publică din 9 iulie 2020, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, și a reținut cauza în pronunțare sub acest aspect.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, pe care o consideră întemeiată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Din observarea criticilor formulate, se constată că motivele invocate de către recurent în susținerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Astfel, recurentul nu a arătat în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a prezentat în cuprinsul cererii de recurs doar o succesiune de fapte și afirmații, care nu cuprind critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Trebuie arătat că prima critică formulată în apel de reclamant a avut în vedere soluția de respingere a capatului de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și nulitatea acesteia, instanța de apel reținând că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestei clauze.

Pentru a statua în acest sens, instanța de prim control judiciar a apreciat că dispozițiile ce reglementează riscul valutar constituie o reflectare a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce sunt norme cu caracter supletiv. Prin urmare, a reținut instanța de apel, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (parțile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze.

În motivele de recurs, autorul căii extraordinare de atac prezintă condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru ca o clauză să fie constatată abuzivă, susținând că acestea se regăsesc în cauză, deși, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al clauzei de risc valutar contestate.

Recurentul aduce, în realitate, în discuție chestiuni străine de considerentele deciziei atacate, respectiv chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, comportamentul părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurent constă, practic, în redarea istoricului cauzei, fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă greșeala instanței a cărei hotărâre a atacat-o.

Așadar, față de dezvoltarea susținerilor formulate de recurentul-reclamant, care nu a criticat în mod real considerentele deciziei atacate, respectiv argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezumându-se la a susține că, în mod greșit, în motivarea soluției, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 193/2000 și că, în mod eronat, instanța, nedispunând de toate elementele, a considerat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impreviziunii, așa cum sunt configurate în Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale publicată în M.Of nr. 53/18.01.2017, aducând în sprijinul argumentelor sale doar elemente ce vizează situația de fapt și probele, nu se poate exercita controlul de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dezvoltarea criticilor recurentului exprimă doar nemulțumirea autorului căii extraordinare de atac față de soluția instanței de apel, acesta tinzând în realitate la reanalizarea în faza recursului a materialului probator administrat, în vederea reconsiderării situației de fapt, aspect nepermis în acest grad de jurisdicție care este reglementată exclusiv în sensul asigurării cenzurii hotărârii recurate din punct de vedere al legalității.

În consecință, fiind invocate aspecte ce țin de netemeinicia deciziei recurate, pretinsele critici formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în nici unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În alți termeni, se reține că, în cuprinsul memoriului de recurs, nu au fost evidențiate critici concrete de nelegalitate prin raportare la motivele de nelegalitate prevăzute de lege, ci doar s-a susținut că sunt îndeplinite condițiile stipulate la art. 4 din Legea nr. 193/2000, aducându-se, totodată, critici care țin de situația de fapt reținută de instanță și de interpretarea probatoriului administrat. Situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Susținerile recurentului-reclamant legate de modul de evoluție a veniturilor sale în contextul economic și social al vremii, de derularea raporturilor contractuale cu banca în încercarea de a găsi soluții prin care să fie în continuare un bun platnic, de modul în care banca a dat dovadă de rea-credință în relația contractuală, de faptul că a procedat la achiziționarea unui card de credit de la banca la care are și cardul de salariu, pentru a se putea descurca cu achitarea în timp a ratelor în fiecare lună, de situația sa, extrem de grea, creată prin declanșarea crizei și prin devalorizarea leului, sunt chestiuni ce țin de situația de fapt.

În speță, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul-reclamant tinde, în realitate, la reanalizarea în faza recursului a materialului probator administrat în cauză, la o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În considerarea celor ce preced, reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, față de faptul că recurentul-reclamant nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2374 A din 23 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.