ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1916/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea (modificată ulterior) înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B. din România solicitând:

- anularea procesului-verbal/hotărârii adunării generale a C. din data de 19.03.2015, prin care au fost aleși membrii noului Consiliu Sinodal (sura-i islam);

- anularea hotărârii Consiliului Sinodal prin care a fost numită Comisia electorală;

- anularea hotărârii Consiliului Sinodal din data de 26.03.2015 prin care a fost stabilita data de 27.04.2015 ca dată la care se vor desfășura alegerile pentru funcția de muftiu al B. din România;

- anularea hotărârii/procesului-verbal al Consiliului Sinodal din data de 27.04.2015 prin care a fost declarat câștigătorul alegerilor pentru funcția de Muftiu, precum și a procesului-verbal din data de 27.04.2015 privind stabilirea rezultatului votării pentru funcția de Muftiu.

Prin sentința civilă nr. 162/CA din 2 octombrie 2015 a Curții de Apel Constanța - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității și, în consecința, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ și fiscal promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. din România.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că au fost încălcate dispozițiile Statutului B. recunoscut prin H.G. nr. 628 din 11 iunie 2008, în sensul că la data de 19 martie 2015 Adunarea Generală a C. care a ales membrii noului Consiliul Sinodal, nu a fost legal constituită, astfel încât, în opinia reclamantului, actele emise de către această adunare, în exercitarea atribuțiilor sale, ar trebui să fie anulate.

A mai susținut recurentul că la ședința Adunării Generale au participat șase persoane care nu au îndeplinit una dintre cele trei condiții, instituite de dispozițiile art. 10 alin. (6) din H.G. nr. 628/2008 privind recunoașterea Statutul B., și anume nu aveau diplomă teologică acreditată.

În plus, s-a susținut că, în cauză, Consiliul Sinodal a fost nelegal compus, întrucât au fost încălcate prevederile art. 6 alin. (2) din Statut, consecința directă fiind anularea actelor emise de către acesta, respectiv hotărârea pentru stabilirea datei alegerilor, precum și alegerile pentru funcția de Muftiu din data de 27 aprilie 2015.

Totodată, recurentul A. a mai subliniat că, în raport cu dispozițiile art. 19 din Statut raportat la art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană vătămată prin acte ale organelor de conducere se poate adresa instanței de judecată.

Prin urmare, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Intimatul B. din România a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând că nu există cale deschisă în justiție în procedura contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 554/2004 nu numai pentru probleme de disciplină internă ci și pentru hotărârile organelor de conducere - în speță Consiliul Sinodal.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 19 februarie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, în consecință, a admis recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui caz de casare, recurentul a susținut că, în baza art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cultele religioase sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică care se organizează și funcționează potrivit Legii Cultelor (Legea nr. 489/2006), astfel încât dispozițiile art. 29 și art. 30 din Constituția României îi dau posibilitatea de a ataca actele organelor de conducere în fața instanței de contencios administrativ în temeiul Legii nr. 554/2004, competentă fiind Curtea de Apel Constanța (prin prisma prevederilor art. 10).

Prin criticile invocate în cadrul motivului prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în esență, se invocă generic greșita interpretare a instanței de fond în analizarea caracterului de act administrativ al înscrisurilor a căror nulitate a fost solicitată, precum și greșita calificare a cultelor religioase ca nefiind autoritate publică din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă că au fost aplicate în mod corect normele de drept incidente, iar considerentele hotărârii privesc întocmai problemele juridice invocate în analiza condițiilor emiterii actelor contestate .

Statutul B. nu prevede posibilitatea de atacare a hotărârii Adunării generale a C. prin care au fost aleși membrii noului consiliu sinodal ori a hotărârilor Consiliului Sinodal în vederea alegerii muftiului, iar contenciosul administrativ, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Din perspectiva dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Soluționarea unei cereri în contencios administrativ presupune existența unui raport juridic de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic.

În cauză, între reclamantul A. (în calitate de candidat la funcția de Muftiu al B. din România) și Consiliul Sinodal (în calitate de organ suprem, conform art. 6 alin. (1) și art. 7, art. 8 și art. 9 din H.G. nr. 628/2008 privind desfășurarea alegerilor pentru funcția de Muftiu, care a numit Comisia Electorală) nu există un raport juridic de drept administrativ în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, în cadrul căruia să se soluționeze, în baza dispozițiilor Legii nr. 489/2006 și ale H.G. nr. 628/2008: cererea de anulare a procesului-verbal/hotărârii adunării generale a C. din data de 19.03.2015, prin care au fost aleși membrii noului Consiliu Sinodal (sura-i islam); anularea hotărârii Consiliului Sinodal prin care a fost numită Comisia electorală; anularea hotărârii Consiliului Sinodal din data de 26.03.2015 prin care a fost stabilita data de 27.04.2015 ca dată la care se vor desfășura alegerile pentru funcția de Muftiu al B. din România; anularea hotărârii/procesului-verbal al Consiliului Sinodal din data de 27.04.2015 prin care a fost declarat câștigătorul alegerilor pentru funcția de Muftiu, precum și a procesului-verbal din data de 27.04.2015 privind stabilirea rezultatului votării pentru funcția de Muftiu.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 definesc autoritatea publică ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Prin Decizia nr. 28 din 24 aprilie 2017 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut că definiția "autorității publice" cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 este importantă și necesară în scopul calificării unei entități ca fiind emitenta actului administrativ atacat sau a refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri.

În mod judicios a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul B. din România, din perspectiva încadrării pârâtului în noțiunea de autoritate publică și, în consecință, a actelor emise sau încheiate de către acesta ca fiind acte administrative. Pârâtul, cult religios recunoscut în România, conform Legii nr. 489/2006 și a H.G. nr. 628/2008, nu este o autoritate publică, nu îi poate fi atribuită calificarea de autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, este de reținut că, prin Decizia nr. 448/2011, Curtea Constituțională a arătat că, din perspectiva modului de organizare, funcționare și a competențelor exercitate, cultele nu constituie autorități publice în sensul Legii contenciosului administrativ nr. x, în acest sens prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor distingând între autoritățile publice și culte, spre exemplu art. 9 alin. (2) potrivit căruia "Cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice".

De asemenea, a mai reținut Curtea Constituțională că, potrivit disp. art. 29 alin. (3) din Constituția României, "Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii", ceea ce demonstrează că legiuitorul constituant a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește organizarea și funcționarea lor.

Având în vedere că actele emise de B., care nu este autoritate publică, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, adunarea generală a cultului și Consiliul Sinodal, nu sunt acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, nu dau naștere, nu modifică și nu sting raporturi juridice, nu pot fi atacate în contencios administrativ în temeiul Legii nr. 554/2004, motive pentru care Înalta Curte constată că instanța de fond a respins în mod corect, ca inadmisibilă, cererea dedusă judecății.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 162/CA din 2 octombrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 162/CA din 2 octombrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2018.