ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1693/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 22.12.2014 sub nr. x/88/2014, reclamantele A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții C. și D., pentru ca, în temeiul art. 1357 C. civ., să fie obligați pârâții la plata sumei de 600.000 euro, reprezentând contravaloarea a 14 imobile (11 apartamente, o garsonieră și 2 spații comerciale) aflate pe raza localităților Tulcea, Galați și Sulina imobile care se găseau în patrimoniul S.C E. S.R.L și care au fost înstrăinate în anul 1998 în mod fraudulos, fără acordul celor două asociate reclamante, de pârâtul asociat D., către S.C E. S.R.L, înființată în anul 1998 pe numele soției sale C.

Pârâții C. și D. au invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că pretențiile reclamantelor vizează drepturile care li s-ar cuveni în calitate de foste asociate ale S.C. E. S.R.L., drepturi care, în principiu, ar putea fi valorificate în procedura prevăzută de Legea nr. 31/1990. Pârâții au invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1959.

La data de 02.04.2015, reclamantele A. și B. au depus la dosar cerere prin care au solicitat chemarea în judecată a altei persoane, respectiv a societății S.C. E. S.R.L., prin lichidator judiciar F., întrucât societatea poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamantele, fiind prejudiciată prin acțiunea ilicită a pârâților.

Prin cererea depusă la data de 20.04.2016, pârâții au invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport cu soluția pronunțată pe latura civilă în Dosarul penal nr. x/327/2014 al Judecătoriei Tulcea, excepție la care au renunțat la termenul de judecată din 09.08.2016.

La termenul de judecată din 01.06.2016, reclamantele au renunțat la soluționarea cererii de chemare în judecată a altei persoane și au majorat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., de la 600.000 euro, la 740.567 euro.

Prin sentința civilă nr. 1224 din 09.08.2016, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea la excepția prescripției și la excepția autorității de lucru judecat și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, ca nefondată.

Tribunalul a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâții C. și D. la plata sumei totale de 740.567 euro cu titlu de despăgubiri, către reclamante, din care 375.810 euro reprezentând prejudiciul adus reclamantei A. și 364.757 euro prejudiciu adus reclamantei B., conform raportului de expertiză tehnică efectuat la 11.11.2015 de expertul G., precum și la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, criticând hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând excepțiile prescripției și a lipsei calității lor procesuale pasive, iar pe fond au apreciat că soluția tribunalului este netemeinică, deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii delictuale pentru suma de 740.567 euro.

Prin Decizia civilă nr. 159/C din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâți, a schimbat în parte sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamante, ca nefondată, menținând dispozițiile sentinței cu privire la excepții.

Împotriva Deciziei nr. 159/C din data de 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamantele A. și B., respectiv, pârâții C. și D.

Reclamantele au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:

Prin acțiune s-a solicitat obligarea paraților, în temeiul art. 1357 C. civ., la plata despăgubirilor pentru fraudarea intereselor reclamantelor, prejudiciu produs prin fapta ilicită de a înstrăina 14 imobile din patrimoniul societății S.C. E. S.R.L.

În realitate, a existat un concurs de fapte ilicite, prima referitoare la înstrăinarea în mod fraudulos a întregului patrimoniu al S.C. E. S.R.L. în 1998, către S.C. E. S.R.L., iar cea de-a doua constând în omisiunea cu știință de a aduce la cunoștința lichidatorului societății E., administrată de C., a faptului că bunurile nu erau proprietatea societății, întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost anulate prin decizia instanței penale.

Chiar dacă unele contracte de vânzare cumpărare au fost menținute de către instanțe, având în vedere buna-credință a terților adjudecatari, în schimb contravaloarea acestora ar fi trebuit să fie adusă în societate de către intimați.

În situația în care aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost menținute, iar intimații nu au adus în patrimoniul E. contravaloarea acestora, prin fapta lor ilicită au adus prejudicii reclamantelor.

Întrucât efectele nulității se produc retroactiv, chiar din momentul încheierii actului juridic, reintrarea imobilelor în patrimoniul S.C. E. S.R.L. constituie o consecință legală a declarării nulității contractelor încheiate de D., în calitate de reprezentant legal al societății amintite, cu S.C. E. S.R.L., administrată de soția acestuia, C.

Recurentele reclamante susțin că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu au fost diligente o lungă perioadă de timp după pronunțarea Deciziei penale nr. 635/2005 și nu au urmărit executarea prevederilor acestei hotărâri, deși la dosar există dovezi cu privire la numeroasele procese civile și penale care s-au desfășurat pe parcursul a 19 ani.

De asemenea, susțin că în mod greșit Curtea de apel reține că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, neidentificând prejudiciul și dreptul subiectiv încălcat. În cadrul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective, sau cel puțin a intereselor legitime ale altor persoane.

Curtea de apel motivează în sensul că pierderea calității de asociat creează un nou drept al reclamantelor, acela de a primi un echivalent al cotei părți din patrimoniul societății, sau o parte din activul net, proporțional cu cota parte din capitalul social. Or, în 1999 când au fost excluse din societate, recurentele nu mai puteau obține o sumă echivalentă a cotelor părți, întrucât în 1998 D. înstrăinase deja toate imobilele.

Mai arată recurentele că, la data excluderii, societatea nu înregistra debite, astfel încât, dacă aceste bunuri imobile ar fi existat în patrimoniu societății, recurentele ar fi fost îndreptățite, potrivit art. 224 din Legea nr. 31/1990, să-și valorifice drepturile. Imobilele readuse în patrimoniul S.C. E. S.R.L., urmare a acțiunilor formulate de către lichidator, au servit la stingerea datoriilor pe care societatea le-a înregistrat cu mult după excluderea recurentelor (conform adresei lichidatorului, acestei datorii au luat naștere în perioada 2003-2008) și care au fost cauzate de atitudinea culpabilă a intimatului D., care a urmărit crearea unei stări de insolvență.

Reținând că activitatea frauduloasă a unuia dintre asociați nu conduce la reținerea unei responsabilități în afara prevederilor Legii nr. 31/1990 sau ale Legii nr. 85/2006, instanța de apel pierde din vedere faptul că doar jumătate din numărul imobilelor care au constituit patrimoniul social al societății E. a fost recuperat de către lichidator, imobile care servesc în continuare la plata datoriilor acumulate de societate, iar lichidatorul le-a comunicat că, în situația în care va rămâne o valoare reziduală, acestea nu sunt îndreptățite să primească vreo sumă de bani.

Dreptul subiectiv încălcat, neidentificat de instanța de apel, constă în dreptul recurentelor la partea proporțională din patrimoniul social. Prin fapta ilicită a intimaților recurentele au fost puse în imposibilitatea de a-și recupera valoarea părților sociale.

Deși instanța de apel reține în mod corect existența unei înțelegeri frauduloase cu pârâta C. în vederea înstrăinării cu rea-credință a celor 14 imobile, de care apoi C. a dispus contrar obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești, totuși instanța nu a putut descoperi care a fost dreptul subiectiv încălcat.

În continuarea, recurentele reclamante fac trimitere la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauza penală, care dovedesc intenția frauduloasă a pârâților și faptul că au prejudiciat în mod intenționat pe recurentele reclamante.

Recurenții pârâți C. și D. au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:

În mod greșit instanța de apel a menținut soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune. În speța, se analizează prejudiciul presupus produs de cei doi pârâți prin înstrăinarea unor bunuri din patrimoniul societăți S.C. H. S.R.L. la data de 02.07.1998. Pentru această faptă, cele două reclamante au formulat plângere penală doar față de pârâtul D., soluționată prin Decizia nr. 635 din 25.10.2005 de Curtea de Apel Constanța, în sensul încetării procesului penal, datorită intervenirii prescripției răspunderii penale.

Rezultă că, în ceea ce o privește pe pârâta C., față de care nu s-a formulat nicio plângere penală în legătura cu presupusa faptă ilicită din 27.02.1998, prescripția a intervenit în termenul general de prescripție de 3 ani, adică la 27.02.2001, iar față de pârâtul D., o eventuală pretenție putea fi formulată în termenul de 3 ani de la soluționarea cauzei penale, adică până la 25.10.2008.

Cauza reală a procesului de față, pentru care reclamantele solicită repararea pagubei, nu este reprezentată de fapta care formează obiectul plângerii penale din Dosarul nr. x/P/2014 (adică, de presupusa înșelăciune din unul 2008), ci de înstrăinarea în anul 1998 a bunurilor din patrimoniul societății în care reclamantele au fost asociate.

Așadar, instanța de apel nu poate aprecia plângerea penală formulată la 25.02.2009 pentru presupusa faptă de înșelăciune săvârșită în anul 2008 ca fiind act întrerupător al termenului de prescripție pentru prejudiciul solicitat pentru fapta ilicită din 27.02.1998, deoarece la data formulării acestei plângeri termenele de prescripție în privința ambilor pârâți erau deja împlinite, iar, pe de altă parte, această plângere are o altă cauză juridică decât faptă ilicită pe care se bazează prezentul dosar.

Examinând decizia civilă recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantele A. și B., se constată că, potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, S.C. E. S.R.L. Tulcea a fost înființată în anul 1994 de reclamantele A., B. și pârâtul D., iar în urma majorării capitalului social conform actului adițional autentificat sub nr. x din 29.03.1995 la Notariatul de stat Tulcea, părțile sociale au fost repartizate astfel: 34 părți sociale A. și câte 33 părți sociale D. și B.

Prin sentința civilă nr. 65 din 09.02.1999 a Tribunalului Tulcea au fost admise cererile reciproce ale tuturor asociaților S.C. E. S.R.L. și s-a dispus excluderea din această societate a numitelor A. și I., respectiv a lui D., s-a luat măsura dizolvării S.C. E. S.R.L. și a fost numit un lichidator în vederea efectuării lichidării societății.

Anterior, la data de 27.02.1998, între S.C. E. S.R.L., reprezentată de pârâtul D. și S.C. E. S.R.L., reprezentată de C., soția pârâtului (asociată în această societate alături de J.) au intervenit 14 contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile aparținând S.C. E. S.R.L. ce au fost dobândite de S.C. E. S.R.L. la prețuri reprezentând valoarea contabilă, pe care societatea cumpărătoare urma să le achite într-un an de la data contractării.

Reclamantele din prezenta cauză au formulat plângere penală împotriva numiților D. și C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) și art. 269 alin. (1), raportate la art. 145 din Legea nr. 31/1990 (pentru C., sub forma complicității) arătând că, fără consimțământul lor și contrar intereselor societății, D. a vândut imobilele ce aparțineau S.C. E. către firma soției sale C., la suma totală de 40.000.000 RON, deși valoarea lor de piață era de 1,3 miliarde RON.

Prin Decizia penală nr. 73 din 22.03.2005, Tribunalul Tulcea, în apel, l-a condamnat pe D. la pedeapsa de un an închisoare, cu suspendarea executării pedepsei, pentru comiterea infracțiunii de gestiune frauduloasă și a dispus anularea celor 14 contracte de vânzare-cumpărare încheiate la 27.02.1998, cu consecința restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunilor (adică revenirea bunurilor în patrimoniul S.C. E. S.R.L.); prin Decizia penală nr. 635/P din 25.10.2005, Curtea de Apel Constanța a admis recursurile S.C. E. și D. și, casând Decizia penală nr. 73/2005 a Tribunalului Tulcea, a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului D., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii, adică și cele referitoare la anularea contractelor de vânzare-cumpărare și restabilirea situației anterioare.

Între timp, și S.C. E. S.R.L. a fost supusă procedurii de lichidare judiciară, ca urmare a dizolvării dispuse prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor nr. 1/2005. În cadrul acestei proceduri (deși prin Decizia penală nr. 73 din 22.03.2005 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin Decizia penală nr. 635/2005 a Curții de Apel Constanța se dispusese restabilirea situației anterioare în privința vânzării celor 14 imobile care aparținuseră S.C. E. S.R.L., ceea ce însemna reintrarea acestor bunuri în patrimoniul acestei societăți), lichidatorul S.C. E. S.R.L. a procedat la vânzarea a 11 imobile, iar 3 imobile au rămas în patrimoniul S.C. E. S.R.L. (fiind repartizate asociatei C., ca activ net).

Ca urmare a demersurilor judiciare efectuate de S.C. E. S.R.L., prin lichidator și de reclamante, dintre cele 14 imobile înstrăinate, au fost readuse în patrimoniul S.C. E. S.R.L. 7 imobile, iar în procedura de lichidare a S.C. E. S.R.L. s-a angajat răspunderea administratorului C. pentru pasivul neacoperit, din care cea mai mare creanță o reprezintă aceea cu care S.C. E. S.R.L. a fost înscrisă la masa credală, respectiv 1.847.331 RON, echivalentul celorlalte imobile nerecuperate.

Prin acțiunea care formează obiectul prezentului litigiu, reclamantele au solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 740.567 euro, reprezentând valoarea imobilelor care au fost vândute prin cele 14 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1998, susținând existența unui concurs de fapte ilicite, prima referitoare la înstrăinarea în mod fraudulos a întregului patrimoniu al S.C. E. S.R.L., către S.C. E. S.R.L., iar cea de-a doua constând în omisiunea cu știință de a aduce la cunoștința lichidatorului societății E., administrată de C., a faptului că bunurile nu erau proprietatea societății, întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost anulate prin decizia instanței penale.

Analizând această pretenție, instanța de apel a reținut în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece reclamantele nu pot invoca un drept propriu asupra imobilelor aduse ca aport în patrimoniul societății comerciale. Ca atare, nu există nici o obligație corelativă a pârâților de a le restitui reclamantelor contravaloarea acestor imobile.

Într-adevăr, regimul juridic al bunurilor care se află în patrimoniul societății comerciale este guvernat de reguli specifice materiei dreptului societar, relevant în cauză fiind principiul autonomiei patrimoniului societății. Potrivit acestei reguli de principiu, bunurile aduse ca aport de asociați ies din patrimoniul lor și intră în patrimoniul societății, autonomia patrimoniului propriu al persoanei juridice acționând în dublu sens: atât față de patrimoniul altor persoane juridice, cât și față de patrimoniile persoanelor fizice și/sau juridice care intră în colectivul său de asociați.

Acest principiu este consacrat legislativ de art. 65 din Legea nr. 31/1990, care prevede că bunurile aduse ca aport de asociați devin proprietatea societății, afară de cazul când s-a convenit altfel prin contractul de societate.

În schimbul acestor bunuri, asociații dobândesc părți de interes, părți sociale sau acțiuni, după caz, în funcție de tipul de societate. Acestea conferă titularilor anumite drepturi speciale: dreptul de a participa la luarea deciziilor în adunarea generală, dreptul de control asupra gestiunii societății, dreptul de informare asupra operațiunilor societății, dreptul la dividende, etc.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, societățile cu sediul pe teritoriul României sunt persoane juridice, ceea ce înseamnă că acestea trebuie să întrunească toate elementele definitorii ale personalității juridice, unul dintre aceste elemente fiind existența unui patrimoniu propriu, care nu se confundă cu patrimoniul asociaților și nu poate fi urmărit de creditorii asociaților.

În mod corespunzător, pagubele pricinuite societății se cuantifică în patrimoniul propriu, iar dreptul la acțiunea în despăgubire, care însoțește dreptul de creanță, se naște tot în patrimoniul societății, nu în patrimoniile asociaților.

În aceste coordonate, societatea păgubită S.C. E. S.R.L. și-a valorificat dreptul la restituirea imobilelor în cadrul procesului penal, în care s-a dispus anularea celor 14 contracte de vânzare-cumpărare și restabilirea situației anterioare. Înstrăinarea bunurilor în cadrul procedurii de lichidare a S.C. E. S.R.L. a impus noi demersuri pentru readucerea în patrimoniul societății S.C. E. S.R.L. a bunurilor înstrăinate, în concret (potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel și necontestată de recurentele reclamante), fiind recuperate în natură 7 imobile. Pentru celelalte imobile, S.C. E. S.R.L., prin lichidator, a obținut, în procedura de lichidare a S.C. E. S.R.L., angajarea răspunderii administratorului C., societatea păgubită fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanțelor societății în lichidare S.C. E. S.R.L. cu suma de 1.847.331 RON.

Argumentele invocate de reclamante, în sensul că bunurile readuse în patrimoniul societății au servit la stingerea datoriilor acumulate după excluderea lor, în perioada 2003-2008, astfel încât nu ar mai putea recupera în cadrul procedurii de lichidare a S.C. E. S.R.L. suma corespunzătoare părților sociale ce le reveneau, precum și faptul că această situație este cauzată de atitudinea culpabilă a intimatului D., care a urmărit crearea unei stări de insolvență, aduc în discuție eventuala răspundere a pârâtului D. față de societate, pentru alte fapte (acumularea unor datorii în sarcina societății în scopul falimentării acesteia, în perioada 2003-2008), care nu fac obiectul prezentului litigiu.

Așa cum recurentele reclamante au subliniat și în memoriul de recurs, faptele pentru care s-a formulat prezenta acțiune în răspundere delictuală constau în înstrăinarea frauduloasă a celor 14 imobile în anul 1998 și în omisiunea cu știință de a aduce la cunoștința lichidatorului societății E., administrată de C., a faptului că bunurile nu erau proprietatea societății. Or, așa cum s-a arătat, prejudiciul cauzat prin aceste fapte culpabile s-a localizat în patrimoniul societății, nu în patrimoniile reclamantelor, iar societatea păgubită S.C. E. S.R.L. a urmat căile legale pentru recuperarea prejudiciului.

În mod corect a reținut instanța de apel că eventuala răspundere patrimonială a administratorului pentru activitate frauduloasă în dauna societății poate fi atrasă numai în condițiile prevăzute de Legile nr. 31/1990 și nr. 85/2006.

Susținând că dreptul subiectiv ce le-a fost încălcat constă în dreptul de a li se restitui partea proporțională din patrimoniul social, recurentele ignoră regulile speciale care guvernează dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, reguli potrivit cărora, în cadrul procedurii de lichidare, ceea ce se împarte între asociați sau foștii asociați este activului net, rezultat în urma scăderii pasivului, asociații sau foștii asociați neavând o acțiune directă, nici împotriva societății și nici împotriva celorlalți asociați, care să le permită să obțină vreo sumă de bani în contul aportului la capitalul social, înainte de finalizarea operațiunii de lichidare.

Împrejurarea că lichidatorul le-a comunicat reclamantelor faptul că, în situația în care va rămâne o valoare reziduală, acestea nu sunt îndreptățite să primească vreo sumă de bani, nu este de natură a justifica o acțiune în răspundere delictuală, pe calea dreptului comun, împotriva pârâților, ci reclamantele au la îndemână pârghiile legale de contestare a măsurilor dispuse în procedura de lichidare a societății în cadrul căreia au avut calitatea de asociate.

Prin urmare, este întemeiată concluzia instanței de apel, în sensul că, în lipsa încălcării efective a unui drept al reclamantelor A. și B., doar temerea de o posibilă lipsă a satisfacerii dreptului de a obține de la S.C. E. S.R.L. sume/active corespunzător cotelor din capitalul social al acestora prin raportare la patrimoniul ce era alcătuit și din imobile înstrăinate de D. cu concursul lui C. nu justifică stabilirea unei obligații de despăgubiri în sarcina acestor pârâți.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenții pârâți C. și D., întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia au criticat modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, Înalta Curte reține că prescripția, ca sancțiune juridică, are ca efect înlăturarea răspunderii civile, prin stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege. Ceea ce se stinge prin prescripție este dreptul de a obține condamnarea subiectului pasiv al raportului juridic de constrângere, care nu mai poate fi tras la răspundere după împlinirea termenului de prescripție, fără a afecta însă dreptul subiectiv substanțial, care continuă să supraviețuiască în varianta sa imperfectă (subiectul pasiv continuând să rămână ținut de obligația care-i incumbă și pe care o poate executa de bună-voie).

Deși distincte, între dreptul subiectiv civil și dreptul material la acțiune (care se stinge prin prescripție) există o strânsă legătură, în sensul că acesta din urmă este garanția și mijlocul de ocrotire a dreptului subiectiv ori de câte ori acesta este nesocotit, încălcat sau contestat.

Dreptul subiectiv afirmat prin acțiunea pendinte este un drept de creanță întemeiat pe instituția răspunderii civile delictuale, reclamantele solicitând constrângerea pârâților de a plăti o sumă de bani reprezentând cotele părți din patrimoniul S.C. E. S.R.L. corespunzătoare numărului de părți sociale pe care reclamantele le-au deținut în această societate.

Astfel cum s-a reținut deja în analiza recursului declarat de reclamante, acestea nu pot invoca un drept propriu asupra imobilelor aflate în patrimoniul societății, astfel încât, nu există nici o obligație corelativă a pârâților de a le restitui reclamantelor contravaloarea acestor imobile.

Analiza existenței dreptului subiectiv în patrimoniu reclamantelor este prioritară în raport cu verificarea incidenței sancțiunii prescripției extinctive. Datorită strânsei legături, concretizate într-un raport de subordonare între dreptul subiectiv civil și dreptul materiale la acțiune, în lipsa dreptului subiectiv nu se poate vorbi nici de un drept material la acțiune, care derivă din primul și are caracter accesoriu.

Premisa efectului sancționator al prescripției extinctive constă în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept subiectiv, dar pentru a exista o astfel de posibilitate, trebuie ca dreptul la acțiune în sens material să se nască. Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, acesta fiind, de regulă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Or, lipsa dreptului subiectiv face imposibilă determinarea momentului nașterii unui drept la acțiune și, implicit a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Este adevărat că, în materia răspunderii civile delictuale, momentul începerii cursului prescripției, prin excepție de la regulă, nu este acela al nașterii dreptului material la acțiune, ci momentul în care victima a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr. 167/1958). Însă, această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive în materia răspunderii civile delictuale (instituită în scopul ocrotirii intereselor victimei, care ar putea să nu cunoască existența pagubei sau pe cel chemat să răspundă și, deci, să nu poată acționa) nu exclude ci, dimpotrivă, presupune preexistența dreptului subiectiv la reparație și a dreptul la acțiune în răspundere civilă, drepturi care se nasc la data cauzării prejudiciului și numai exercițiul lor depinde de cunoașterea de către titular (cel vătămat) a existenței pagubei și a autorului acesteia. De aceea, și în materia analizată, analiza incidenței sancțiunii prescripției extinctive este subsecventă verificării existenței dreptului material la acțiune.

Cum, în speță, s-a reținut că reclamantele nu justifică în patrimoniul lor un drept subiectiv la despăgubire cu privire la cele 14 imobile și, în consecință, nici un drept material la acțiune, Înalta Curte constată că soluția de respingere a excepției prescripției, menținută de instanța de apel este corectă.

Reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de reclamante, cât și de pârâți, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. și B. și de pârâții C. și D. împotriva Deciziei nr. 159/C din data de 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2018.