CASE OF JANOWIEC AND OTHERS v. RUSSIA - [Romanian Translation] legal summary by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

Notă de informare cu privire la jurisprudența Curții Nr. 167

Octombrie 2013

Janowiec și alții v. Rusia [MC]

- 55508/07 și 29520/09

Hotărâre 21.10.2013 [MC]

Articolul 3

Tratament inuman

Obligații pozitive

Pretinsa neîndeplinire a obligației de a investiga în mod adecvat asupra situației deținuților polonezi executați de către poliția secretă rusă la Katyń în 1940:

neîncălcare

Articolul 35

Articolul 35-3

Ratione temporis

Competența

ratione temporis

a Curții cu privire la decese care au avut loc cu 58

de ani înainte de intrarea în vigoare a Convenției pentru statul pârât:

excepție preliminară admisă

Articolul 38

Articolul 38-1-a

Obligația de a asigura toate mijloacele

Refuzul pe baza argumentelor de securitate națională de a furniza o copie a hotărârii interne de încetare a urmăririi penale în cazul masacrului de la Katyń:

neîndeplinirea obligațiilor ce derivă din articolul 38

În fapt

–

Reclamanții sunt rude ale unor funcționari și ofițeri polonezi care au fost deținuți în lagăre sau închisori sovietice după invazia Armatei Roșii în Republica Polonia în septembrie 1939 și care au fost ulterior uciși de poliția secretă sovietică, fără a fi judecați, împreună cu alte peste 21000 de persoane, în aprilie și mai 1940. Victimele au fost îngropate în gropi comune în pădurea Katyń. Investigațiile cu privire la crimele în masă au început în 1990, dar întrerupte în 2004. Textul deciziei de încetare a anchetei a rămas clasificat și la data hotărârii Curții Europene și reclamanții nu au avut acces la această decizie. Cererile lor repetate de a avea acces la această decizie și de a o desecretiza au fost respinse în mod continuu de către instanțele de judecată din Rusia. Autoritățile ruse au refuzat, de asemenea, să trimită o copie a deciziei Curții Europene, pe motiv că documentul nu este crucial pentru cauza reclamanților și că legea internă nu permite divulgarea de informații clasificate.

Printr-o hotărâre din 16 aprilie 2012 (vezi

Nota de informare cu privire la jurisprudența Curții Nr.

151), o Cameră a Curții a statuat, cu patru voturi la trei, că Guvernul nu a respectat dispozițiile articolului 38 din Convenție, prin aceea că nu a trimis o copie a deciziei de încetare a anchetei, dar că nu are competența temporală de a examina fondul plângerii reclamanților cu privire la o încălcare a obligației de a efectua o anchetă efectivă asupra deceselor. Cu cinci voturi la două, Camera a constatat o încălcare a articolului 3 cu privire la zece dintre reclamanți din cauza suferinței cauzate de lipsa continuă de respect demonstrată la adresa situației lor de către autoritățile ruse.

În drept

–

Articolul 2 (

aspect procedural

): Curtea a reiterat că, competența sa temporală de a examina respectarea de către un stat a obligației procedurale în conformitate cu articolul 2 de a efectua o anchetă efectivă asupra presupusei ucideri ilegale de către agenții de stat nu este una nelimitată, atunci când decesele au avut loc înainte dedata la care Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește statul respectiv. În astfel de cazuri, Curtea este competentă numai în ceea ce privește actele de procedură sau omisiuni în perioada următoare intrării în vigoare a Convenției și cu condiția să existe o "legătură reală" între moartea ca evenimentul de declanșare și intrarea în vigoare. Pentru ca o "legătură reală" să fie stabilită, perioada dintre deces și intrarea în vigoare ar trebui să fie destul de scurtă și o mare parte a anchetei a avut sau ar fi trebuit să aibă loc după data intrării în vigoare. În acest scop, o perioadă destul de scurtă a însemnat o perioadă de nu mai mult de zece ani.

Pe baza dovezilor, se presupune că rudele reclamanților au fost executate de către autoritățile sovietice în 1940. Cu toate acestea, Rusia nu a ratificat Convenția decât în mai 1998, cincizeci și opt ani mai târziu. Această perioadă nu numai că este de multe ori mai mare decât perioadele care au declanșat obligația procedurală în temeiul articolului 2 în toate cauzele anterioare pe rolul Curții, dar, de asemenea, este prea lungă, în termeni absoluți, pentru ca o legătură reală să poată fi stabilită între decese și intrarea în vigoare a Convenției în privința Rusiei. Mai mult, cu toate că ancheta privind originea uciderilor în masă a fost în mod formal încheiată în 2004, la șase ani de la intrarea în vigoare a Convenției în privința Rusiei, este imposibil, pe baza informațiilor disponibile în dosarul cauzei și în observațiile părților, să se identifice orice măsuri reale de anchetă după data intrării în vigoare. Curtea nu a putut să accepte că o re evaluare a probelor, o abatere de la rezultatele anterioare sau o decizie privind clasificarea materialelor de anchetă se poate spune că reprezintă o "proporție semnificativă a etapelor procedurale", necesară pentru stabilirea unei "legături reale", în sensul articolului 2. Nicio probă relevantă sau informație substanțială nu a ieșit la iveală în perioada scursă de la data critică. În consecință, nu s-au îndeplinit criteriile pentru a stabili existența unei "legături reale".

Cu toate acestea, după cum a menționat Curtea în

Šilih v. Slovenia

, ar putea exista situații excepționale care nu îndeplinesc standardul de "legătură reală", dar în care necesitatea de a asigura protecția reală și eficientă a garanțiilor și valorilor care stau la baza Convenției ar constitui o bază suficientă pentru a recunoaște existența unei legături. Pentru ca legătura necesară să fie găsită în astfel de cazuri, evenimentul declanșator ar trebui să fie de o dimensiune mai mare decât o infracțiune obișnuită și să reprezinte însăși negarea fundamentelor Convenției. Crime grave, în conformitate cu dreptul internațional, cum ar fi crime de război, genocid sau crime împotriva umanității ar intra în această categorie. Cu toate acestea, această așa – numită clauză a "valorilor Convenției" nu ar putea fi aplicată evenimentelor care au avut loc înainte de adoptarea Convenției de la 4 noiembrie 1950, pentru că doar de atunci Convenția și-a început existența ca tratat internațional de drepturile omului. O parte contractantă nu poate fi considerată responsabilă în temeiul Convenției pentru lipsa de anchetă chiar și a celor mai grave infracțiuni în conformitate cu dreptul internațional, dacă acestea au precedat Convenția. În acest sens, există o diferență fundamentală între un stat care are posibilitatea de a urmăriri penal o infracțiune gravă, în conformitate cu dreptul internațional, în cazul în care circumstanțele permit, și, un stat obligat să facă acest lucru prin Convenție. Evenimentele care ar fi declanșat obligația de a investiga în conformitate cu articolul 2 au avut loc la începutul anului 1940, mai mult de zece ani înainte de adoptarea Convenției. În consecință, nu au existat elemente capabile să producă un pod între trecutul îndepărtat și perioada post-intrare în vigoare a Convenției, iar Curtea nu are competența de a examina plângerea în temeiul articolului 2.

Concluzie

: excepția preliminară a fost admisă (treisprezece voturi la patru)

Articolul 3: În jurisprudența sa, Curtea a acceptat că suferința membrilor familiei unei "persoane dispărute", care a trecut printr-o lungă perioadă de speranță și disperare alternative, ar putea justifica constatarea unei încălcări a articolului 3 din cauza atitudinii deosebit de dure a autorităților față de solicitările lor de informații. Cu toate acestea, în cazul reclamanților, competența Curții cuprinde doar perioada care începe la data de 5 mai 1998, data intrării în vigoare a Convenției în privința Rusiei. De atunci, nu există nicio incertitudine persistentă cu privire la soarta prizonierilor de război polonezi. Chiar dacă nu au fost recuperate toate cadavrele, decesul lor a fost recunoscut în mod public de către autoritățile sovietice și rusești și a devenit un fapt istoric stabilit. Reiese că ceea ce ar fi putut inițial fi "dispariție" trebuia considerat ca fiind un "deces confirmat". Întrucât niciuna dintre circumstanțele speciale de tipul celor care au determinat Curtea să constate o încălcare separată a articolului 3 în cazurile "de deces confirmat" (de exemplu, fiind un martor direct al suferinței victimei) nu se regăsește în cazul reclamanților, suferința lor nu au atins o dimensiune și un caracter distinct de stresul emoțional inevitabil cauzat rudelor victimelor unei încălcări grave a drepturilor omului.

Concluzie

: nicio încălcare (douăsprezece voturi la cinci).

Articolul 38: Guvernul nu a respectat cererea Curții să îi furnizeze o copie a deciziei din septembrie 2004 de a înceta ancheta cu privire la Katyń, pe motiv că decizia ar fi fost legal clasificată la nivel intern ca fiind top – secret și că Guvernul nu putea comunica organizațiilor internaționale materialele clasificate, în lipsa unor garanții cu privire la confidențialitatea acestora.

Curtea a reiterat că, chiar și în cazul în care securitatea națională este în joc, conceptele de legalitate și de stat de drept într-o societate democratică impun ca măsurile care afectează drepturile fundamentale ale omului să fie supuse unei anumite forme de procedură contradictorie în fața unui organism independent competent să verifice motivele deciziei și dovezile relevante, în caz contrar, autoritățile statului ar fi în măsură să atenteze arbitrar la drepturile protejate de Convenție.

În speță, instanțele naționale nu au verificat afirmația executivului că informațiile cuprinse în decizia de a întrerupe ancheta ar trebui să fie ținute secrete mai mult de șaptezeci de ani după evenimentele denunțate. Ele și-au limitat cercetarea la constatarea că decizia de clasificare a fost emisă cu respectarea competenței administrative a autorităților, fără a efectua o analiză independentă a aspectului dacă concluzia conform căreia declasificarea ar constitui un pericol pentru securitatea națională are vreo bază factuală. Ele nu au abordat în esență argumentul că, din moment ce a pus capăt anchetei asupra uneia dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului comise la ordinul autorităților de la cel mai înalt nivel, decizia nu era, de fapt, susceptibilă la clasificare în conformitate cu legislația internă. Instanțele nu au efectuat o analiză de proporționalitate între, pe de o parte, presupusa necesitate de a proteja informațiile și, pe de altă parte, interesul public într-o anchetă transparentă și interesul privat al rudelor victimelor în descoperirea circumstanțele morții lor. Având în vedere domeniul de aplicare restrâns al controlului jurisdicțional intern asupra deciziei de clasificare, Curtea nu a putut accepta că prezentarea unei copii a deciziei din 2004 de a întrerupe ancheta ar fi putut afecta securitatea națională a Rusiei.

De asemenea, Curtea a subliniat că preocupările legitime de securitate națională ar putea fi acoperite în cursul procedurii, prin intermediul unor aranjamente procedurale adecvate, inclusiv accesul limitat la documentul în cauză în conformitate cu articolul 33 din Regulamentul Curții și, i

n extremis

, organizarea unei audieri nepublice. Cu toate acestea, Guvernul nu a solicitat punerea în aplicare a acestor măsuri.

Concluzie

: nerespectarea articolului 38 ( în unanimitate).

Articolul 41: Cererile de acordare a unor sume cu titlu de prejudiciu au fost respinse, deoarece o încălcare a articolului 38 din Convenție este o chestiune procedurală care nu necesită acordarea de satisfacție echitabilă.

(A se vedea

Šilih c. Sloveniei

[GC], 71463/01, 9 aprilie 2009

, Notă de informare cu privire la jurisprudența Curții Nr.118)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Notele de informare privind jurisprudența Curții

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.