CASE OF CYPRUS v. TURKEY

În conformitate cu dispozițiile aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului (”Convenția”), Curtea a fost sesizată la data de 30 august 1999 de către Guvernul Republicii Cipru (”Guvernul reclamant”) și la 11 septembrie 1999 de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (articolul 5 § 4 al Protocolului nr. 11 și fostele articole 47 și 48 ale Convenției).

În cursul procedurilor asupra fondului cauzei, Președintele Curții, la 27 octombrie 1999, s-a întâlnit cu Agentul Guvernului reclamant și cu Agentul Republicii Turcia (”Guvernul pârât”) pentru a discuta câteva probleme preliminare de procedură. Agenții au acceptat faptul că, în eventualitatea constatării de Curte a unei încălcări, capetele de cerere ridicate în baza articolului 41, ar fi urmat să fie tratate în cadrul unei proceduri distincte.

Printr-o scrisoare din data de 29 noiembrie 1999, Curtea a informat ambele părți, după cum urmează: “În acest stadiu al procedurii, nu este necesară depunerea de către Guvernul reclamant a unei cereri de reparație echitabilă, în temeiul articolului 41 al Convenției. În funcție de hotărârea pe care Curtea o va adopta pe fondul cauzei, această chestiune va fi tratată in cadrul unei proceduri ulterioare.”

Printr-o hotărâre pronunțată la data de 10 mai 2001 (“hotărârea principală”), Curtea (Marea Cameră) a constatat numeroase încălcări ale Convenției de către Turcia, urmare a operațiunilor militare turcești din nordul Ciprului, din iulie și august 1974, continuei divizări a teritoriului Ciprului și a activităților Republicii Turce a Ciprului de Nord (”RTCN”) ( Cipru c. Turciei [MC], nr. 25781/94, CEDO 2001 ‑ IV). În ceea ce privește reparația echitabilă, Curtea a decis în unanimitate că o eventuală aplicare a articolului 41 din Convenție nu era încă gata pentru decizie și a amânat dezbaterea acesteia.

Cauza cu privire la executarea hotărârii principale este în prezent pendinte în fața Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.

La 31 august 2007, Guvernul reclamant a informat Curtea despre intenția de a ”solicita Marii Camere reluarea dezbaterilor cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție”. La 11 martie 2010, Guvernul reclamant a înaintat Curții cererile de reparație echitabilă cu privire la persoanele dispărute, în privința cărora Curtea a pronunțat o încălcare a articolelor 2, 3 și 5 din Convenție (a se vedea capitolul II, punctele 2, 4 și 7 ale dispozitivului hotărârii principale și paragrafele corespunzătoare la care se referă). Curtea a statuat că rezervă problema reparației echitabile cu privire la celelalte încălcări, în special cele care vizau casele și proprietățile ciprioților greci și că, probabil, va reveni ulterior asupra acestei chestiuni. Atât reclamantul cât și Guvernul pârât au depus ulterior observații.

La 7 aprilie 2011, Președintele Curții a constituit Marea Cameră ce urma a se pronunța asupra aplicabilității Articolului 41 din Convenție prin tragere la sorți (Regulile 24 și 75 § 2 din Regulamentul Curții). Ulterior, Președintele a completat componența completului prin tragere la sorți (Regula 24 § 2 (e) din Regulamentul Curții).

La 25 noiembrie 2011, Guvernul reclamant a trimis Curții o solicitare intitulată ”Cerere de reparație echitabilă ( articolul 41) din partea Republicii Cipru”, care viza procedura de executare a hotărârii principale de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei și prin care i se solicita Curții să ia anumite măsuri pentru a facilita executarea hotărârii principale.

Printr-o scrisoare din 21 martie 2012, în urma deliberărilor din 14 martie 2012, Curtea a invitat Guvernul reclamant să răspundă câtorva întrebări suplimentare și să depună varianta finală a cererii de reparație echitabilă. În răspuns, la 18 iunie 2012, Guvernul reclamant a modificat cererea inițială, în baza articolului 41 din Convenție, cu privire la persoanele dispărute și a ridicat noi pretenții de reparație echitabilă ce vizau încălcări ale drepturilor omului (mai precis, articolele 3, 8, 9, 10 și 13 din Convenție și articolul 2 al Protocolului nr. 1) ale locuitorilor ciprioți greci din peninsula enclavă Karpas (a se vedea capitolul IV, punctele 4, 6, 11, 12, 15 și 19 ale dispozitivului hotărârii principale și paragrafele corespunzătoare la care se referă ). La 26 octombrie 2012, Guvernul pârât a depus observațiile sale la aceste capete de cerere. ÎN DREPT

Articolul 41 din Convenție prevede: “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Articolul 46 din Convenție în părțile relevante prevede următoarele: “1. Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale în litigiile în care ele sunt părți. 2. Hotărârea definitive a Curții este trimisă Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea ei.”

Articolul 60 din Regulamentul Curții prevede: “1. Orice reclamant care, în cazul constatării unor încălcări a drepturilor sale ce decurg din Convenție, solicită acordarea unei satisfacții echitabile conform Articolului 41 al acesteia, trebuie să formuleze o cerere distinctă în acest sens. 2. În absența unei decizii contrare a Președintelui Camerei, reclamantul trebuie să prezinte pretențiile sale, evaluate și stabilite pe rubrica și însoțite de documentele justificative pertinente, în cadrul aceluiași termen care i-a fost acordat pentru depunerea observațiilor scrise. 3. Dacă reclamantul nu respectă cerințele prevăzute în alineatele precedente, Camera poate să respingă, în tot sau în parte, pretențiile sale. 4. Pretențiile reclamantului sunt comunicate Guvernului pârât pentru observații.” I.

Guvernul Cipriot a admis că cererile lor de reparație echitabilă au fost depuse abia în 11 martie 2010, adică, la aproape nouă ani de la pronunțarea hotărârii principale. Totuși, Guvernul consideră pe deplin justificată perioada de inactivitate dintre 2001 și 2010. În primul rând, în hotărârea principală, Curtea a amânat sine die problema unei posibile aplicări a articolului 41 din Convenție, lăsând această chestiune deschisă. Atât înainte cât și după pronunțarea acestei hotărâri, Guvernul reclamant a așteptat pur și simplu instrucțiunile ulterioare din partea Curții, care ar fi trebuit să fixeze procedura următoare în conformitate cu propriile reguli. În al doilea rând, în urma pronunțării hotărârii principale, Cipru a sperat de bună credință că hotărârea va fi corespunzător executată prin mecanismul obișnuit al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. Doar câțiva ani mai târziu, când a devenit evident că Turcia nu era dispusă să rezolve problema prin mijloace politice (adică, prin adoptarea de măsuri generale și specifice), Guvernul cipriot a realizat că nu are altă opțiune decât să revină în fața Curții, pentru a obține o executare corectă a hotărârii prin acordarea unei reparații echitabile. În mod deosebit, diferitele interpretări ale deciziei Demopoulos și Alții c. Turciei (dec. [MC], nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, CEDO 2010) au creat un impas; spre deosebire de Turcia, Guvernul cipriot nu a interpretat această decizie ca o constatare a faptului că Turcia și-a îndeplinit obligațiile ce-i revin în scopul de a se conforma hotărârii principale. Mai mult decât atât, rezultă din constatările Comitetului de Miniștri că măsurile de anchetă, dispuse prin hotărâre, nu au fost luate.

Fiind conștient de faptul că pe rolul Curții erau pendinte un număr de cereri individuale ce se suprapuneau cu cauza interstatală, Guvernul reclamant a apreciat că acestor cauze individuale trebuie să li se acorde prioritate. Cu toate acestea, a fost necesară introducerea acestei cereri pentru ca, în lumina ”termenelor recent reformulate” în Varnava și Alții c. Turciei ([MC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, CEDO 2009), să nu-și piardă drepturile în temeiul articolului 41.

Cât privește faptul dacă Curtea, în examinarea unei cereri de reparație echitabilă, este ținută de anumite termene procedurale, Guvernul cipriot s-a referit la cele șase principii relevante din dreptul internațional, și anume: prescripția extinctivă, renunțare și achiesare, interdicții, autoritatea de lucru judecat, datoria de a menține status quo-ul și buna credință. Niciunul dintre acestea nu justifică respingerea cererii în baza unor considerente ce privesc termenele. Argumentele de bază invocate de Guvernul reclamant cu privire la toate cele șase principii enunțate mai sus, au fost următoarele. Mai întâi de toate, în hotărârea principală, Curtea a statuat în mod clar că problema a fost pur și simplu suspendată – deci, a fost în mod expres lăsată deschisă pe termen nelimitat. Mai mult decât atât, o renunțare la un drept trebuie să fie clară și neechivocă; nu poate fi presupusă. Cipru nu a făcut vreo declarație expresă sau tacită și nici nu s-a comportat într-un mod care să indice că a renunțat la dreptul său de a pretinde reparații echitabile. Dimpotrivă, în 2007, ea a afirmat acest drept în mod expres în fața Curții, fără ca cineva să ridice vreo obiecție. Mai degrabă, Turcia este, acum, decăzută din dreptul de a mai invoca vreo excepție, cât timp nu a făcut-o în 2007.

Potrivit Guvernului cipriot, trecerea timpului nu i-a cauzat Guvernului turc vreau dezavantaj evident, pentru că situația de fapt a rămas neschimbată; la fel ca și în 2001. Mai mult, Turcia nu se putea, în mod rezonabil, aștepta ca cererea de reparație echitabilă să nu mai fie continuată. În cele din urmă, în 2001, Curtea a dispus ca părțile să aștepte o decizie definitivă în problema reparației echitabile iar principiul bunei credințe le-a impus obligația de a menține situația existentă, pe cât de mult posibil, pentru a nu aduce vreau prejudiciu respectivei hotărâri definitive. A i se permite Turciei să împiedice adoptarea acelei decizii definitive, prin incapacitatea sa de a respecta hotărârea, ar însemna subminarea principiul efectivității.

Guvernul cipriot a mai invocat și așteptările legitime ale victimelor. El a invocate articolul 55 din Convenție prin care Părțile Contractante au hotărât că ” renunță să se prevaleze de tratate, convenții sau declarații în vigoare încheiate între ele în scopul de a supune, pe calea unei cereri, un diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei Convenții, unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute în susnumita Convenție.” Negarea unui remediu adecvat în cauzele dintre două state, unde ambele au înțeles să confere jurisdicție Curții și să exclude orice altă cale de rezolvare a litigiului, ar fi contrară principiului speranței legitime. ii. Guvernul Turc

Guvernul pârât a considerat tardive pretențiile de reparație echitabilă ale Guvernului reclamant. Nimic sau aproape nimic nu s-a întâmplat între 2001 și 2010, cu excepția scrisorii trimisă Curții în 2007. Chiar presupunând că articolul 41 se aplica în cauzele interstatale, Guvernul reclamant, conform prevederilor articolului 60 din Regulamentul Curții, este obligat să depună minime diligențe pentru a nu întârzia nejustificat cererile de reparație echitabilă în baza articolului 41. În speță, Guvernul reclamant a cauzat o astfel de întârziere inacceptabilă.

Guvernul turc a reamintit faptul că Guvernul cipriot nu a depus nicio cerere de reparație echitabilă în cursul procedurii pe fond a cauzei. Guvernul reclamant nu a formulat, prin observațiile scrise, din 22 noiembrie 1994, un capăt de cerere privind reparația echitabilă, declarând, în schimb, că cererea interstatală a fost introdusă ”fără a prejudicia cererile individuale introduse împotriva Turciei, în temeiul articolului 25 [în prezent articolul 34] din Convenție, care au fost deja depuse sau care vor fi introduse în viitor.” Acest fapt a însemnat că Cipru, într-adevăr, a ales să dea prioritate funcției supervizoare a Comitetului de Miniștri și să nu sesizeze Curtea cu o cerere de reparație echitabilă. Aceasta a fost alegerea guvernului la vremea respectivă dar, acesta ar fi putut alege și altfel: în realitate, articolele 41 și 46 din Convenție au scopuri diferite și nimic nu a împiedicat Guvernul cipriot să-și formuleze în timp util pretențiile de reparație echitabilă concomitent cu procedura de supraveghere de pe rolul Comitetului de Miniștri. Oricum, a depins de Guvernul reclamant să pornească procesul imediat după hotărârea principală și să nu aștepte ca Curtea să deschidă procedura din oficiu. Nereușind să facă acest lucru, Guvernul reclamant nu a făcut tot ce se putea face în mod rezonabil pentru a menține și continua acțiunea iar, comportamentul acestuia trebuie sa fie interpretat ca o renunțare la cererea de reparație echitabilă, în prezenta cauză.

Guvernul pârât a mai subliniat și faptul că pretențiile de reparație echitabilă au fost adresate Curții numai după ce Marea Cameră a pronunțat hotărârea în cauza Varnava și Alții c. Turciei , citată mai sus, ce privește o serie de cereri individuale introduce în baza articolului 34, și că sumele pretinse inițial de Guvernul cipriot se ridicau la suma de 12 000 de euro (EUR) în fiecare caz, exact suma oferită fiecărui reclamant în mod individual, în cauza Varnava și Alții . Aceasta înseamnă că hotărârea Curții Varnava și Alții, care a limitat șansele de succes pentru cererile individuale, a reprezentat un semnal de alarmă pentru Guvernul reclamant și l-a determinat să revină în fața Curții. Însă, potrivit Guvernului turc, atât principiul bunei credințe cât și cel al respectării autorității lucrului judecat, ar face imposibilă pentru Guvernul cipriot reluarea acestei chestiuni acum; orice cerere de reparație echitabilă ar trebui, mai degrabă, făcută pe calea unor asemenea cereri individuale ( ca și în Varnava și Alții ), decât prin intermediul prezentei cauze interstatale.

Conform Guvernului turc, aplicarea articolului 41 ar fi nejustificată, întrucât Comitetul Națiunilor Unite pentru Persoane Dispărute a evoluat considerabil de la pronunțarea hotărârii principale. Contrar alegațiilor Guvernului cipriot, s-au făcut progrese considerabile în localizarea și identificarea rămășițelor victimelor – fapt recunoscut în mod expres de Curte (a se vedea Charalambous și Alții c. Turciei (dec.), nr. 46744/07 și alții., 3 aprilie 2012). Prin urmare, chestiunea ”persoanelor dispărute” devine treptat cea a ”persoanelor decedate” și, conform hotărârii Curții în Brecknell c. Marii Britanii (nr. 32457/04, 27 noiembrie 2007), acest fapt creează, în mare măsură, noi obligații procedurale, însoțite de alte termene limită. Astfel, pe de o parte, procedurile de supraveghere în fața Consiliului de Miniștri rămân în vigoare, iar, pe de altă parte, rudele persoanelor dispărute ar trebui să aștepte repunerea pe rol, conform regulii Brecknell, în scopul de a-și proteja interesele legitime.

Guvernul turc a insistat asupra faptului că prevederile specific ale Convenției ce privesc termenele (astfel cum sunt interpretate în Varnava și Alții ) ar trebui să prevaleze principiilor dreptului internațional. Mai precis, nu este posibil ca într-o cauză interstatală să se invoce pretenții care ar fi prescrise într-o cerere individuală, în baza articolului 34. Repunerea pe rol după aproape nouă ani de la data hotărârii principale, a unei cereri de reparație echitabilă perimată, ar cauza Turciei prejudicii imense. b. Aprecierea Curții

Curtea reiterează că prevederile Convenției nu pot fi interpretate și aplicate într-un vid. În ciuda caracterului specific de instrument al drepturilor omului, Convenția este un tratat internațional ce trebuie interpretat conform normelor și principiilor relevante ale dreptului internațional și, în mod special, în lumina Convenției de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor din 23 May 1969 (”Convenția de la Viena”). De fapt, Curtea nu a considerat niciodată prevederile Convenției ca și cadru unic de referință pentru interpretarea drepturilor și libertăților consacrate în aceasta. Dimpotrivă, ea trebuie, de asemenea, să ia în considerare orice reguli și principii ale dreptului internațional relevante în relațiile dintre Părțile Contractante (a se vedea, printre altele, Loizidou c. Turciei , 18 decembrie 1996, § 43, Rapoarte 1996-VI; Al ‑ Adsani c. Marii Britanii [MC], nr. 35763/97, § 55, CEDO 2001 ‑ XI ; Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi c. Irlandei [MC], nr. 45036/98, § 150, CEDO 2005 ‑ VI; Demir și Baykara c. Turciei [MC], nr. 34503/97, § 67, CEDO 2008, și articolul 31 § 3 (c) al Convenției de la Viena).

Curtea admite că, în principiu, dreptul internațional general recunoaște obligația Guvernului reclamant într-un litigiu interstatal, de a acționa fără întârziere nejustificată în scopul de a menține securitatea juridică și de a nu cauza prejudicii disproporționate în raport cu interesele legitime ale Statului pârât. Astfel, în cauza Certain Phosphate Lands in Nauru ( Nauru c. Australiei, Obiecții preliminare , 1992 CIJ Rep. 240), Curtea Internațională de Justiție a reținut: “32 . Curtea admite că, chiar în lipsa oricărei prevederi aplicabile ale unui tratat, întârzierea din partea unui Stat reclamant poate face o cerere inadmisibilă. Totuși, aceasta observă că dreptul internațional nu prevede termene speciale în această privință. Prin urmare, este de competența Curții ca, în lumina circumstanțelor fiecărei cauze în parte, să determine dacă trecerea timpului duce la respingerea cererii ca inadmisibilă... 36… Având în vedere natura relațiilor dintre Australia și Republica Nauru, precum și măsurile astfel luate, Curtea nu consideră cererea Republicii Nauru inadmisibilă ca introdusă peste termen. Cu toate acestea, este datoria Curții ca, în timp util, să se asigure că întârzierea Republicii Nauru în sesizarea acesteia nu va cauza în niciun fel prejudicii Australiei în ceea ce privește atât stabilirea situație de fapt cât și determinarea dreptului pertinent.”

În primul rând, Curtea reamintește că prezenta cerere a fost introdusă în anul 1994 în fața fostei Comisii Europene pentru Drepturile Omului, în baza sistemului anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 ( paragraful 1 de mai sus). În conformitate cu Regulamentul de Procedură al Comisiei, în vigoare la acea dată, în formularul de cerere nu era necesar să se indice pretențiile de reparație echitabilă, nici de către guvernul reclamant într-o cauză interstatală, nici de către un reclamant persoană particulară. Curtea mai reamintește că, prin scrisoarea sa, din data de 29 Noiembrie 1999, trimisă ambelor Guverne, a indicat în mod expres Guvernului reclamant ca, în faza procedurilor pe fond, să nu depună nici o cerere de reparație echitabilă în baza articolului 41 din Convenție (paragraful 3 de mai sus); este, deci, de înțeles că acesta nu a făcut-o. Curtea observă, de asemenea, că în hotărârea sa din 10 mai 2001 s-a dispus că ”chestiunea unei posibile aplicări a articolului 41 din Convenție nu era gata de decizie și [a] amâna[t] dezbaterea acesteia” (capitolul VIII din dispozitiv). Părților nu le-a fost fixat niciun termen limită pentru depunerea cererilor lor de reparație echitabilă (paragrafele 2-4 de mai sus). Curtea trebuie să stabilească dacă, în ciuda acestei absențe a termenelor limită, nedepunerea de către Guvernul cipriot a cererii de reparație echitabilă înainte de 11 martie 2010, duce, totuși, la inadmisibilitatea acestor pretenții, conform criteriilor de bază, definite în cauza Nauru .

Curtea consideră că acesta nu este cazul. În primul rând, spre deosebire de cauza Nauru examinată de către Curtea Internațională de Justiție, întârzierea în discuție nu a intervenit înainte de depunerea cererii interstatale ci în perioada dintre hotărârea acestei Curți pe fondul cauzei și supervizarea permanentă a executării acestei hotărâri de către Comitetul de Miniștri. În acesta fază a procedurilor, ambele Guverne erau îndreptățite să creadă că chestiunea unei posibile acordări a reparației echitabile a fost suspendată până la noi evoluții. Mai mult decât atât, chestiunea reparației echitabile a fost menționată în mod repetat in cursul procedurilor pe fond ale cauzei (paragrafele 2-3 de mai sus). În hotărârea principală problema unei eventuale acordări a reparației echitabile a fost amânată, ceea ce însemna în mod clar și fără echivoc că Curtea nu a exclus posibilitatea de a repune pe rol această chestiune, la un moment dat adecvat în viitor. Prin urmare, niciuna dintre părți nu s-ar fi putut în mod rezonabil aștepta ca această chestiune să fie lăsată nesoluționată sau că s-ar stinge sau anula prin trecerea timpului. În cele din urmă, astfel cum Guvernul cipriot a indicat în mod corect, el nu a făcut niciodată vreo declarație expresă sau tacită, din care să rezulte că a renunțat la dreptul său la reparație echitabilă; dimpotrivă, scrisoarea acestuia din 31 august 2007 ar trebui să fie văzută ca o reafirmare clară și neechivocă a acestui drept. În aceste condiții, Guvernul pârât nu poate, în mod justificat, susține că pretențiile Guvernului reclamant i-ar prejudicia interesele legitime, întrucât el ar fi trebuit să se aștepte ca această chestiune să revină în fața Curții, la un moment dat. În lumina hotărârii Nauru , citată mai sus, Curtea consider că, în acest context, elementul ”prejudiciu” este în primul rând legal de interesele procedurale ale Guvernului pârât (”stabilirea situației de fapt și determinarea dreptului aplicabil”) și că Guvernului pârât i-a revenit obligația de a dovedi în mod convingător iminența sau probabilitatea unui astfel de prejudiciu. Or, în cauza de față, Curtea nu vede nicio astfel de dovadă.

În măsura în care Guvernul turc s-a referit la procedura de supraveghere în fața Comitetului de Miniștri, Curtea reiterează că constatările încălcărilor în hotărârile sale sunt în esență declaratorii, și că, prin articolul 46 din Convenție, Înaltele Părți Contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în orice cauză în care sunt părți, executarea acestora fiind supravegheată de către Comitetul de Miniștri ( Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveției (nr. 2) [MC], nr. 32772/02, § 61, CEDO 2009). În acest sens, nu trebuie confundate, pe de o parte, procedurile în fața Curții, care are competența de a constata încălcări ale Convenției prin hotărâri definitive și obligatorii pentru Statele Părți (articolul 19, coroborat cu articolul 46 § 1), și de a acorda, când este cazul, o reparație echitabilă (articolul 41) și, pe de altă parte, mecanismul de supervizare a executării hotărârilor sub responsabilitatea Comitetului de Miniștri (Articolul 46 § 2). În conformitate cu articolul 46, Statul Parte are obligația, nu numai de a plăti celor vizați sumele acordate de Curte cu titlu de reparație echitabilă, dar și de a lua măsuri individuale sau, dacă este cazul, măsuri generale în cadrul propriului sistem juridic, sau ambele, pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și a-i remedia efectele, scopul fiind acela de a pune reclamantul, pe cât posibil, în poziția pe care ar fi avut-o în absența încălcării dispozițiilor Convenției ( ibid. , § 85). Obligația de a lua măsuri individuale sau generale, ori ambele, și plata reparației echitabile, deși conectate între ele, sunt două forme distincte de reparație, iar prima dintre acestea nu o exclude în niciun fel pe ultima.

Cu privire la evoluțiile dintre 2001 și 2010, în cursul sau în legătură cu procedurile de supervizare în fața Comitetului de Miniștri, Curtea consideră că aceste evoluții sunt, fără îndoială, relevante în analiza fondului cererii de reparație echitabilă a Guvernului reclamant; însă, ele nu împiedică Curtea să examineze această pretenție.

În lumina celor de mai sus, Curtea nu distinge niciun motiv valabil de a considera pretențiile Guvernului reclamant de reparație echitabilă ca și tardive și de a le declara inadmisibile. Prin urmare, obiecția Guvernului turc trebuie respinsă.

În același timp, Curtea reiterează faptul că, în data de 14 martie 2012, a invitat Guvernul reclamant să depună versiunea ”finală” a pretențiilor de reparație echitabilă și că observațiile în răspuns ale Guvernului, din 18 iunie 2012, trebuie, într-adevăr, considerate ca și finale. În consecință, Curtea statuează că prezenta hotărâre finalizează dezbaterea acestei chestiuni. 2. Aplicabilitatea, în speță, a articolului 41 din Convenție a. Observațiile părților i. Guvernul cipriot

Guvernul reclamant a susținut că articolul 41 din Convenție este în general aplicabil în cauzele interstatale și, în special, în cauza de față. Mai întâi acesta a subliniat faptul că însăși textul articolului 41 nu face nicio distincție între cauzele individuale sau cele interstatale, acestea din urmă nefiind în mod expres excluse din domeniul de aplicare a regulii reparației echitabile. El s-a mai referit, de asemenea, la principiul efectivității drepturilor individuale protejate de Convenție. Guvernul reclamant a propus ca această normă să fie privită în lumina altor două principii consacrate de jurisprudența Curții: pe de o parte, statutul Convenției ca instrument de drept internațional public ce trebuie interpretat în conformitate cu regulile și principiile prevăzute în Convenția de la Viena asupra Legii Tratatelor din 1969, și, pe de altă parte, obiectul specific și scopul Convenției ca și tratat internațional de drepturile omului. Potrivit Guvernului cipriot, aceste principii sunt deosebit de relevante pentru capacitatea Curții de a acorda reparații echitabile în temeiul articolului 41 din Convenție, care garantează existența unui mijloc eficient de aplicare a Convenției si încurajează Părțile Contractante să respecte hotărârile Curții. Cu alte cuvinte, articolul 41 trebuie interpretat ca un instrument important aflat la dispoziția Curții pentru a asigura respectarea propriilor hotărâri, atât în cauze individuale în temeiul articolului 34, cât și în cauzele interstatale, în temeiul articolului 33.

Guvernul reclamant s-a referit, de asemenea, la articolul 32 § 1 din Convenție, conform căruia: ”competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condițiile prevăzute de articolele 33, 34, 46 și 47”. În opinia Guvernului, aceste patru articole, împreună cu articolul 32 § 1, trebuie privite ca parte a unui sistem structurat unic: articolele 33, 34, 46 și 47 stabilesc diferite căi de sesizare a Curții, însă, acestea nu stabilesc sfere sau tipuri de jurisdicție distincte pentru Curte. Indiferent de modalitatea prin care Curtea este sesizată cu o cauză împotriva unui Stat, jurisdicția acesteia rămâne aceeași și include competența de a oferi reparație echitabilă. Nu există niciun motiv serios de a gândi altfel, din moment ce miza drepturile omului este aceeași și este posibil să fie chiar mai gravă decât într-un caz individual; în plus, autorii Convenției nu au restricționat în mod expres prin textul articolului 41 competența de a acorda reparație echitabilă; și în cele din urmă, nu există niciun indiciu cu privire la vreo restricție tacită, care să rezulte din însăși logica acestei prevederi (sau a articolului 33). Prin urmare, nu se poate afirma că Curtea are mai puține competențe în cauzele în care este sesizată printr-o cerere interstatală, decât în cauzele ce privesc cerere individuale.

Conform Guvernului cipriot, Curtea însăși a considerat că articolul 41 se aplică implicit în cauzele interstatale, fapt ce se reflectă, atât în regulamentul Curții, cât și în jurisprudență. În acest sens, acesta a citat Regula 46 (e), conform căreia, Guvernul reclamant într-o cauza interstatală trebuie să introducă o cerere care să cuprindă ”o precizare în linii mari a cererii de reparație echitabilă formulate în temeiul articolului 41 din Convenție pentru partea sau părțile lezate”, precum și Regulile 60 și 75 § 1, care nu disting între cererile individuale și cele interstatale.

În ceea ce privește jurisprudența Curții, Guvernul cipriot a considerat că însăși Curtea a admis, în mod implicit, dar destul de clar, că regula reparației echitabile se aplica în cauzele interstatale. Astfel, în Irlanda c. Marii Britanii (18 ianuarie 1978, § 244-246, Seria A nr. 25) Curtea, în loc să declare fostul articol 50 inaplicabil, a statuat pur și simplu că ”nu a fost necesară aplicarea acestuia”. La fel, în speță, Curtea doar a amânat dezbaterea chestiunii reparației echitabile, în loc să o respingă.

În cele din urmă, Guvernul reclamant a subliniat faptul că Curtea are o putere discreționară, în conformitate cu articolul

Atât jurisprudența Curții cât și specialiștii în domeniul dreptului, au subliniat, întotdeauna, că, atunci când Curtea acordă reparație echitabilă, aplicarea articolului 41 este o chestiune în întregime la discreția Curții, în orice cauză, inclusiv cu privire la o cerere interstatală. În speță, cererea Guvernului cipriot de reparație echitabilă nu este o cerere de daune materiale cauzate direct Ciprului ca și Stat, ci, mai degrabă, o cerere de acordare individuală a reparației echitabile părților vătămate, resortisanți ai acesteia, cu privire la încălcări asupra existenței cărora deja s-a statuat. ii. Guvernul turc 36. În opinia Guvernului turc, ca regulă generală, articolul 41 nu se aplică în cauzele interstatale. În primul rând, dispozitivul hotărârii principale nu poate fi interpretat ca o recunoaștere, chiar și implicită, a aplicabilității regulii reparației echitabile în cauzele interstatale. În hotărâre, Curtea a menționat doar o ”posibilă” aplicare a articolului 41. De asemenea, Guvernul turc a susținut că hotărârea Marii Camere în cauza Varnava și Alții , citată mai sus, trebuie să fie interpretată în sensul admiterii lipsei de competență a Curții în acordarea reparației echitabile în cauzele interstatale. (a se vedea § 118 din hotărâre). Mai mult, Guvernul pârât a propus ca articolul 41 din Convenție să fie examinat în contextual general al răspunderii în dreptul internațional, legislației în domeniul protecției diplomatice și al principiilor internaționale ale protecției drepturilor omului. În timp ce, articolul 33, practic, corespunde conceptului clasic de protecție diplomatică (o răspundere directă între state), articolul 34 constituie o derogare de la această logică: indivizii având posibilitatea ca, prin cereri individuale, să acționeze direct Statul pretins în ilegalitate și să solicite reparație echitabilă fără a fi necesar să solicite protecție diplomatică din partea Statului lor de origine. Pentru Guvernul turc, această descriere justifică concluzia potrivit căreia articolul 41 din Convenție nu se aplică procedurilor interstatale, cu excepția, poate, a cazului în care încălcarea a cauzat un prejudiciu direct Statului Parte reclamant. Cu alte cuvinte, domeniul de aplicare a articolului 41, ca atare, este limitat, în principiu, la mecanismul cererilor individuale. 37. Un alt argument folosit de către Guvernul pârât în favoarea non-aplicabilității articolului 41 în cauzele interstatale este acela că astfel de cauze nu sunt motivate de propriul interes al reclamantului. În acest sens, Guvernul turc s-a referit la jurisprudența Comisiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia Statul reclamant într-o cauză interstatală nu-și pune în executare propriile drepturi sau drepturile cetățenilor săi, ci, mai degrabă, apără ordinea publică europeană (a se vedea Austria c. Italiei , nr. 788/60, decizia din 11 ianuarie 1961, Registrul anual 4, p. 116). Într-adevăr, scopul cererilor interstatale este de a se plânge de un model de conduită oficială care duce la încălcări permanente ale Convenției. Plângerile interstatale ar trebui, prin definiție, să fie mai extinse decât plângerile individuale; acestea ar trebui, mai degrabă, să se refere la încălcări sistemice, decât la încălcări individuale. În acest context, constatarea în sine a unei încălcări atinge scopul unui litigiu interstatal. Pe de altă parte, fiecare individ în parte are posibilitatea de a-și depune propria cerere la Curte, în virtutea articolului 34 din Convenție, și să obțină reparație echitabilă; prin urmare, ar fi greșit să se confunde aceste proceduri cu scopuri atât de diferite. 38. Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul pârât a considerat că noțiunea de reparație echitabilă, în temeiul articolului 41 din Convenție, se referă la traume fizice și psihologice, durere și suferință, stres, anxietate, frustrare, sentimente de nedreptate sau de umilire, incertitudine prelungită, perturbarea vieții, etc. Acești factori se referă exclusiv la suferințele unui reclamant persoană fizică și nu au niciun sens într-o cauză interstatală. În ceea ce privește Regulamentul Curții, Guvernul pârât a susținut că folosirea pronumelui personal ”a lui” sau ”a ei” (în loc de ”a lui/a ei” (n.t. neutru) în Articolul 60 § 1 a confirmat că această regulă privește numai persoanele fizice, și nu Statele. b. Aprecierea Curții 39. Curtea reamintește că, până în prezent, singura cauză în care aceasta a avut de a face cu aplicabilitatea regulii satisfacției echitabile într-o cauză interstatală a fost hotărârea în Irlanda c. Marii Britanii , citată mai sus. În acea cauză, Curtea a constatat că nu a fost necesar să aplice această regulă (fostul articol 50 din Convenție) deoarece Guvernul reclamant a declarant în mod expres că ”nu invită Curtea să acorde reparație echitabilă..., de natură pecuniară, niciunei victime a unei încălcări a Convenției” ( ibid ., §§ 245-246). 40. În plus, Curtea reiterează că logica generală a normei reparației echitabile (articolul 41, sau fostul articol 50 din Convenție), așa cum a fost prevăzută de autorii săi, este direct derivată din principiile dreptului internațional public referitoare la răspunderea statului și trebuie interpretată în acest context. Acest lucru este confirmat și de Lucrările pregătitoare la Convenție, în conformitate cu care, “...această prevedere este în conformitate cu dreptul internațional actual cu privire la încălcarea unei obligații de către un stat. În acest sens, jurisprudența Curții Europene nu va introduce, prin urmare, niciun element nou sau unul contrar dreptului internațional existent...” (Raport prezentat Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei de către comitetul de experți, la 16 martie 1950 (Doc. CM/WP 1(50)15)). 41. Cel mai important principiu de drept internațional cu privire la o încălcare de către un stat a unei obligații asumate prin tratat este că ”încălcarea unui angajament implică obligația de reparație într-o formă adecvată” (a se vedea hotărârea Curții Permanente de Justiție Internațională în cauza Factory at Chorzów ( jurisdicție) , hotărârea nr. 8 , 1927, CPJI , Seria A, nr. 9, p. 21). În ciuda caracterului specific al Convenției, logica generală a articolului 41 nu diferă în mod substanțial de logica reparației din dreptul internațional public, potrivit căreia ”este o regulă bine stabilită de drept internațional că un stat vătămat are dreptul de a obține despăgubiri din partea statului care a comis un act internațional ilicit, pentru prejudiciul cauzat prin acest act” (a se vedea hotărârea Curții Internaționale de Justiție în Gabčikovo-Nagymaros Project (Ungaria c. Slovaciei) , CIJ Rapoarte 1997, p. 81, § 152). Este la fel de bine stabilit că o instanță internațională sau un tribunal care are competența să judece cereri îndreptate împotriva statului au, ca un atribut al competenței respective, puterea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul suferit (a se vedea hotărârea Curții Internaționale de Justiție în Fisheries Jurisdiction Case (Republica Federală Germană c. Islandei) , Fond , CIJ Rapoarte 1974, pp. 203-205, §§ 71-76).

În aceste condiții, având în vedere natura specifică a articolului 41 ca și lex specialis în raport cu normele și principiile generale a dreptului internațional, Curtea nu poate interpreta această dispoziție într-un mod îngust și restrictiv, astfel încât să excludă cererile interstatale din domeniul său de aplicare. Dimpotrivă, o astfel de interpretare este confirmată de modul de redactare a Articolului 41 care prevede ”a acorda părții lezate o reparație echitabilă” (în limba franceză – “à la partie lésée”); o “parte” (litera minusculă ”p”) trebuie înțeleasă ca și una dintre părțile în litigiul de pe rolul Curții. Referința Guvernului pârât la formularea actuală a articolului 60 § 1 din Regulamentul Curții (paragrafele 12 și 38 de mai sus) nu poate fi considerată convingătoare în acest sens. De fapt, această normă, de o valoare ierarhică mai mica în comparație cu Convenția însăși, reflectă doar realitatea evidentă că, în practică, toate sumele acordate de Curte, în temeiul acestei dispoziții, până în prezent au fost acordate direct fiecărui reclamant.

Prin urmare, Curtea statuează că articolul 41 din Convenție, se aplică, ca atare, în cauzele interstatale. Cu toate acestea, întrebarea, dacă acordarea de reparații echitabile unui stat este justificată, trebuie examinată și decisă de Curte de la caz la caz, ținând seama , inter alia , de tipul de plângere depusă de guvernul reclamant, dacă victimele încălcărilor pot fi identificate, precum și scopul principal pentru care se inițiază o procedură, în măsura în care acesta se poate discerne din cererea inițială prin care Curtea este sesizată. Curtea confirmă faptul că o cerere depusă în fața acesteia, în temeiul articolului 33 din Convenție, poate conține diferite tipuri de plângeri care urmăresc obiective diferite. În astfel de cazuri, fiecare capăt de cerere trebuie analizat separat în scopul de a determina dacă, cu privire la acesta, s-ar justifica acordarea unei reparații echitabile.

Astfel, o Parte Contractantă poate depune o plângere cu privire la aspecte generale (probleme sistemice și deficiențe, practici administrative etc.) din altă Parte Contractantă. În astfel de cazuri, scopul principal al guvernului reclamant este de a restabili ordinea publică în Europa în cadrul responsabilității colective, în temeiul Convenției. În aceste condiții nu ar fi corectă acordarea de reparații echitabile, chiar dacă guvernul reclamant ar fi introdus un astfel de capăt de cerere.

Există, de asemenea, și o altă categorie de plângeri interstatale prin care Statul reclamant denunță încălcări de către alt Stat Contractant ale drepturilor fundamentale ale omului ale cetățenilor săi (sau ale altor victime). De fapt, asemenea plângeri sunt substanțial similare, nu numai cu cele introduse printr-o cerere individuală, în temeiul articolului 34 din Convenție, dar și cu cele introduse în cadrul protecției diplomatice, ceea ce înseamnă, ”invocarea de către un Stat, prin intermediul unei acțiuni diplomatice sau prin alte mijloace de soluționare pașnică, a responsabilității unui alt Stat pentru prejudicii cauzate printr-un act internațional ilicit al acestui Stat unei persoane fizice sau juridice, adică unui resortisant al primului Stat, în scopul implementării unei asemenea responsabilități” (articolul 1 al Proiectului de Articole al Comisiei de Drept Internațional privind Protecția Diplomatică 2006, a se vedea Rapoartele Oficiale ale Adunării Generale, Sesiunea a șaizeci și una, Suplimentul nr. 10 (A/61/10), cât și hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cauza Diallo (Guineea c. Republicii Democrate Congo) (Obiecții Preliminare) , CIJ Rep. 2007, p. 599, § 39). În cazul în care Curtea reține o astfel de plângere și constată o încălcare a Convenției, acordarea unei reparații echitabile ar putea fi adecvată, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei și criteriile menționate mai sus (a se vedea paragraful 43).

Cu toate acestea, trebuie mereu avut în vedere faptul că, conform însăși naturii Convenției, este individul și nu Statul, care are de suferit în mod direct sau indirect și care este în primul rând ” prejudiciat” printr-o încălcare a unuia sau mai multor drepturi din Convenție. Prin urmare, dacă într-o cauză interstatală se acordă o reparație echitabilă, aceasta trebuie întotdeauna făcută în beneficiul victimelor individuale. În această privință, Curtea constată că articolul 19 din articolele, menționate mai sus, privind protecția diplomatică recomandă ”transferul din partea Statului responsabil către persoana lezată a oricărei despăgubiri obținute pentru prejudiciu suferit, sub rezerva oricăror deduceri rezonabile” ( ibid. ). Mai mult, în cauza Diallo , menționată mai sus, Curtea Internațională de Justiție a indicat în mod expres că ”suma acordată [Statului reclamant] în exercitarea protecției diplomatice a d-lui Diallo este destinată să ofere despăgubiri pentru prejudiciul suferit de acesta din urmă” (a se vedea Diallo (Guineea c. Republicii Democrate Congo) (Compensație) , CIJ Rep. 2012, § 57).

În speță, Curtea constată că Guvernul cipriot a depus cereri de reparație echitabilă, cu privire la încălcări ale drepturilor din Convenție, ce privesc două grupuri de persoane, suficient de precise și identificabile în mod obiectiv, adică, 1 456 de persoane dispărute și locuitorii ciprioți greci din peninsula enclavă Karpas. Cu alte cuvinte, reparația echitabilă nu este solicitată în scopul compensării Statului pentru o încălcare a drepturilor sale ci în beneficiul victimelor persoane fizice, conform descrierii de la paragraful 45. În aceste condiții și în măsura în care se referă la persoanele dispărute și la locuitorii din Karpas, Curtea consideră că Guvernul reclamant este îndreptățit să formuleze o pretenție în temeiul articolului 41 din Convenție și că, în speță, acordarea unei reparații echitabile ar fi justificată. B. Cererile de reparație echitabilă ale Guvernului cipriot 1. Observațiile părților a. Capătul de cerere cu privire la persoanele dispărute i. Guvernul cipriot

Guvernul cipriot a declarat că, având în vedere rezultatul cauzelor Varnava și Alții , citată mai sus, și Karefyllides și Alții c. Turciei (dec., nr. 45503/99, 1 decembrie 2009), “se pare că cereri individuale cu privire la încălcări continue ce privesc dispariții ale membrilor de familie nu [ar putea] fi introduse în fața Curții din pricina noilor reguli de admisibilitate ( excepție făcând cazul apariției de noi probe sau informații care să dea naștere la obligații noi în sarcina autorităților de a lua măsuri suplimentare de anchetă)”. Guvernul reclamant a recunoscut că din cele 1 485 de persoane dispărute, menționate la § 119 al hotărârii principale, câteva ar trebui excluse. În primul rând, nouă persoane dispărute au fost deja acoperite prin cereri individuale în cauza Varnava . În al doilea rând, rămășițele a douăzeci și opt de persoane au fost exhumate și identificate, dar nu s-a stabilit că acestea au decedat ca urmare a acțiunii Turciei; prin urmare, nicio pretenție nu poate fi introdusă cu privire la aceste persoane. Pe de altă parte, Guvernul reclamant a insistat asupra acurateței factuale a listei existente cu persoanele dispărute, validitatea acestei liste nefiind niciodată contestată de partea turcă. Prin urmare, reparația echitabilă este solicitată pentru 1 456 de persoane.

În observațiile inițiale, Guvernul cipriot solicitase suma de 12 000 de euro pe persoană dispărută, această sumă corespunzând celei acordate de Curte în Varnava și Alții c. Turciei. În versiunea finală a observațiilor sale, Guvernul a abandonat această pretenție și, în schimb, a cerut Curții să acorde o reparație echitabilă ”la o rată standard conform principiilor echității”. În acest sens, Guvernul cipriot, a considerat că suma de 12 000 acordată în Varnava nu corespunde cu sumele mult mai mari acordate în alte cauze recente și similare din punct de vedere juridic. Suma cu titlu de reparație echitabilă ar trebui acordată de Curte Guvernului cipriot, care, ulterior, ar distribui-o între victimelor individuale, adică, între membri familiilor persoanelor dispărute. ii. Guvernul turc

Guvernul turc a susținut că, în hotărârea pe fond, Curtea nu a făcut nicio constatare specială cu privire la numărul persoanelor dispărute. Prin urmare, Guvernul reclamant nu era în drept a formula pretenții ipotetice în numele unor beneficiari neidentificați. Rudele persoanelor dispărute ar trebui acum să aștepte repunerea pe rol conform principiilor stabilite în Brecknell c. Marii Britanii , citată mai sus. Datorită trecerii timpului, numărul de eventuali beneficiari e posibil să se mai fi schimbat; interesele juridice ale unora poate au dispărut, etc. Mai mult decât atât, este dificil a garanta un calcul precis al daunelor. Această situație a fost agravată de lipsa de acțiune de aproape nouă ani de la pronunțarea hotărârii pe fond, fapt neimputabil Turciei. b. Capătul de cerere cu privire la locuitorii din peninsula Karpas i. Guvernul cipriot

În observațiile din data de 18 iunie 2012, Guvernul cipriot a solicitat reparații echitabile, nu numai cu privire la persoanele dispărute, dar și în privința încălcărilor drepturilor omului constatate de Marea Cameră cu privire la ciprioții greci din peninsula Karpas. Mai precis, aceste capete de cerere noi s-au referit la încălcările constatate de Curte cu privire la articolele 3, 8, 9, 10 și 13 din Convenție și articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul cipriot a subliniat că aceste noi capete de cerere nu privesc încălcări ale drepturilor de proprietate în temeiul articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1.

În acest sens, Guvernul cipriot a solicitat următoarele: “Ținând cont de faptul că locuitorii din Karpas nu au fost doar victimele unei încălcări izolate (ca și în cauzele menționate mai sus), ci au fost, pentru mulți ani, victimele unor încălcări multiple, motivate de ură și aprobate de stat, reperele de mai sus ar putea sugera o reparație modestă pentru prejudiciul moral de nu mai puțin de 50 000 de lire sterline de persoană. Trebuie amintit faptul că Curtea a statuat că acțiunile Turciei au degradat și încălcat însăși noțiunea de respect pentru demnitatea membrilor comunității din Karpas. (1) Curtea ar trebui să impună Turciei să plătească Ciprului o sumă de 50 000 de lire sterline pe locuitor cipriot grec al peninsulei Karpas, pentru perioada cuprinsă între iulie 1974 și mai 2001, data hotărârii Marii Camere (Ciprul urmând să distribuie apoi sumele între victime sau moștenitorii acestora...); (2) Numărul acestor locuitori urmează să fie stabilit între părți, în termen de șase luni de la data hotărârii Curții iar, în absența unui acord, aceasta chestiune să fie rezolvată de Președintele Curții în baza probelor scrise și a observațiilor ce privesc numărul și locația locuitorilor și a descendenților acestora.” ii. Guvernul turc

Guvernul turc a subliniat, de la bun început, faptul că Guvernului cipriot i-au trebuit mai mult de unsprezece ani ca să-și formuleze pretențiile. Mai mult decât atât, acesta nu a făcut niciun efort în identificarea numărului de posibili beneficiari. În cele din urmă, afirmațiile Guvernului reclamant privesc fapte ce merg înapoi în anul 1974, în timp ce fosta Comisie a decis în raportul său că ar putea examina doar acuzații ce privesc încălcări pretins comise într-o perioadă de șase luni care precedă data cererii.

În continuare, Guvernul turc a explicat că condițiile de viață din Karpas s-au îmbunătățit și că în ”RTCN” (n.t. Republica Turcă a Ciprului de Nord) a existat un sistem judiciar funcțional deschis ciprioților greci care locuiesc în partea de nord.

Potrivit Guvernului turc, articolul 41 nu creează un drept la reparație echitabilă și că există un element de apreciere în formularea acestei dispoziții. În contextul prezentei cauze, Curtea trebuie să țină cont de procesul de executare care este în curs de desfășurare în fața Comitetului de Miniștri. În cele din urmă, Convenția nu garantează un drept la despăgubiri punitive; Curtea a respins în mod constant astfel de pretenții. În speță, Guvernul pârât a susținut că Curtea ar trebui să decidă că constatarea unei încălcări în hotărârea pe fond reprezintă o reparație suficientă. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește motivarea sa de ordin general din cauza Varnava și Alții , citată mai sus, și care este, de asemenea, pertinentă în orice cauză interstatală, cu privire la despăgubiri ( ibid ., § 224): « Curtea observă că nu există nicio dispoziție expresă cu privire la despăgubiri materiale sau morale. Evoluând de la o cauză la alta, abordarea Curții cu privire la acordarea reparației echitabile a distins situații în care reclamantul a suferit o traumă evidentă, fie fizică sau de ordin psihologic, durere și suferință, stres, anxietate, frustrare, sentimente de nedreptate sau de umilire, incertitudine prelungită, perturbarea vieții, sau pierderea reală a unei oportunități... și acele situații în care reabilitarea publică pentru nedreptatea suferită de reclamant, printr-o hotărâre obligatorie pentru Statul Contractant, reprezintă prin ea însăși o formă eficace de despăgubire. În multe cazuri în care o lege, procedură sau practică nu îndeplinește standardele Convenției, acest lucru este suficient pentru a remedia situația… Însă, în unele situații, impactul încălcării poate fi de așa natură și intensitate încât să afecteze semnificativ bunăstarea morală a reclamantului, astfel că se impune ceva mai mult. Asemenea elemente nu se pretează prin ele însele la o operațiune de calcul sau la o cuantificare exactă. Nici nu este rolul Curții să funcționeze asemeni unei instanțe interne în materie delictuală, în alocarea responsabilității și a daunelor compensatorii între părțile civile. Principiul său de bază este echitatea care, înainte de toate, implică flexibilitate în aprecierea obiectivă a ceea ce este drept, corect și rezonabil în toate circumstanțele cauzei, incluzând, nu numai poziția reclamantul, dar și contextual general în care a avut loc încălcarea. Acordarea unei despăgubiri morale servește la recunoașterea faptului că există un prejudiciu moral, urmare a încălcării unui drept fundamental al omului și reflectă, în cel mai larg sens, gravitatea prejudiciului; aceasta nu este și nici nu ar trebui să fie, destinată a oferi confort financiar sau îmbogățire din compasiune pe seama Părții Contractante în cauză.” De asemenea, Curtea a mai subliniat că “reclamanții [în acea cauză] au îndurat zeci de ani de incertitudine care trebuie să-i fi marcat profund” ( ibid ., § 225).

La acestea, Curtea poate doar adăuga că nu există nicio îndoială cu privire la sentimentele prelungite de neajutorare, stres și anxietate a locuitorilor din Karpas, ale căror drepturi în temeiul articolelor 3, 8, 9, 10 și 13 din Convenție și a articolului 2 din Protocolul nr. 1 au fost încălcate, astfel cum s-a constatat în hotărârea principală.

Având în vedere toate circumstanțele relevante ale cauzei și analizând în baza principiului echității, Curtea consideră rezonabil să acorde Guvernului cipriot suma totală de 30 000 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral rudelor supraviețuitoare ale persoanelor dispărute și 60 000 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral locuitorii din peninsula enclavă Karpas, plus orice taxă care ar putea fi percepută la aceste sume. Sumele menționate mai sus urmează să fie distribuite de către Guvernul reclamant individual victimelor încălcărilor constatate în hotărârea principală sub aceste două capete (a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cauza Diallo (Compensație) , citată mai sus, loc.cit. ).

Curtea reamintește că, potrivit articolului 46 § 2 din Convenție, este de competența Comitetului de Miniștri să supravegheze executarea hotărârilor Curții. Având în vedere circumstanțele speciale ale acestei cauze, Curtea consideră că crearea unui mecanism eficient de distribuție către victime a sumelor menționate mai sus trebuie lăsată în sarcina Guvernului cipriot sub supravegherea Comitetului de Miniștri. Această distribuție trebuie să fie efectuată în termen de optsprezece luni de la data plății de către Guvernul pârât sau în orice altă perioadă considerată adecvată de către Comitetul de Miniștri. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzii moratorii să se întemeieze pe rata marginală de împrumut practicată de Banca Central Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. II.

Curtea observă că Statul pârât este obligat, în temeiul articolului 46, și, astfel, prin îndatoririle pe care și le-a asumat pe plan internațional, de a se conforma hotărârii principale. Aceasta reafirmă principiul general potrivit căruia Statul pârât rămâne liber sa își aleagă modalitatea prin care se va achita de obligațiile legale în temeiul dispoziției de mai sus și că supervizarea executării hotărârilor Curții este responsabilitatea Comitetului de Miniștri.

Curtea consideră că nu este necesar să examineze chestiunea competenței, în baza Convenției, de a pronunța o ”hotărâre declarativă” în maniera solicitată de Guvernul reclamant, din moment ce este clar că Guvernul pârât este oricum obligat în mod formal să se supună hotărârii principale. Se reamintește, în acest context, că Curtea a constatat o încălcare continuă a articolului 1 din Protocolul nr. 1 datorită faptului că proprietarilor ciprioți greci din nordul Ciprului le este interzis accesul la proprietățile lor și controlul asupra acestora, uzul și folosința proprietăților lor, precum și orice compensație pentru interferența în drepturile lor de proprietate (capitolul III, punctul 4 al dispozitivului hotărârii principale). Astfel, este îndatorirea Comitetului de Miniștri să se asigure că dispozițiile privind respectarea dreptului de proprietate, obligatorii conform Convenției, și care nu au fost încă puse în executare, sunt pe deplin aduse la îndeplinire de către Guvernul pârât. În opinia Curții, o asemenea obligație nu poate fi compatibilă cu nicio posibilă aprobare, participare, consimțire sau complicitate la orice vânzare sau exploatare ilicită a caselor și terenurilor ciprioților greci în partea de nord a Ciprului. În plus, decizia Curții în cauza Demopoulos și Alții , citată mai sus, în sensul în care cererile introduse de persoane fizice cu privire la încălcări ale dreptului de proprietate, urmau să fie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne, nu poate, ca atare, fi considerată drept o autoritate în chestiunea respectării de către Turcia a capitolului III din dispozitivul hotărârii principale în cauza interstatală.