CASE OF MEHMET ȘENTÜRK AND BEKİR ȘENTÜRK v. TURKEY - [Romanian Translation] summary by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

Nota de informare cu privire la jurisprudența Curții nr. 162

Aprilie 2013

Mehmet Șenturk și Bekir Șenturk împotriva Turciei

- 13423/09

Hotărârea din 9 aprilie 2013 [Secția a doua]

Articolul 2

Obligații pozitive

Refuz de a opera de urgență o femeie însărcinată din cauza imposibilității acesteia de a achita costurile intervenției:

încălcare

În fapt

– Însărcinată în treizeci și patru de săptămâni, soția primului reclamant și, respectiv, mama celui de-al doilea, s-a prezentat la spitalul universitar suferind de dureri persistente. Acolo a fost examinată de un medic de urgență înainte de a fi preluată de o echipă de medici din cadrul Secției de Obstetrică și Ginecologie, medici care, în urma efectuării unei ecografii, au stabilit că fătul era mort și că mama trebuia operată imediat. Acesteia i s-a specificat, cu acea ocazie, că internarea și intervenția chirurgicală nu erau gratuite și că un acont de aproximativ 1 000 EUR trebuia achitat în prealabil. Întrucât primul reclamant a declarat că nu are suma precizată, soția sa nu a putut fi internată. Medicul de urgență s-a ocupat apoi de transferul acesteia către un alt spital, într-un vehicul fără personal medical însoțitor. Pacienta a decedat pe drum.

Comisia de anchetă de pe lângă Ministerul Sănătății a deschis o investigație, care a stabilit responsabilitatea medicilor în cauză pentru decesul pacientei. Aspectele criticate au fost transferul pacientei fără a-i fi aplicat vreun tratament, precum și importanța acordată plății costurilor intervenției medicale. Împotriva medicului de gardă nu a fost declanșat niciun act de urmărire penală, întrucât intervenise prescripția infracțiunii. Medicii găsiți vinovați în primă instanță nu au fost sancționați penal întrucât, în octombrie 2010, Curtea de Casație a dispus încetarea procesului penal tot pentru intervenția prescripției.

În drept

– Articolul 2

a)

Aspect material

– Curtea amintește că obligațiile pozitive ce incumbă Statului în temeiul articolului 2 din Convenție implică adoptarea unui cadru legal care să impună spitalelor, fie că sunt publice sau private, luarea de măsuri adecvate pentru protejarea vieții bolnavilor.

Deși Curții nu îi revine, în cazul de față, sarcina de a analiza

in abstracto

politica de sănătate publică a Statului în materia accesului la îngrijiri medicale la epoca faptelor, îi este suficient să noteze, ținând cont de constatările instanțelor naționale, că acordarea îngrijirilor la spital a fost subordonată unei cerințe financiare prealabile. De natură disuasivă pentru pacientă, această cerință a determinat-o să renunțe la tratament în cadrul spitalului. O astfel de decizie nu ar putea fi considerată drept o decizie informată sau ca fiind de natură să exonereze autoritățile naționale de responsabilitate în legătură cu tratamentul ce trebuia acordat defunctei. Nu a existat niciun dubiu cu privire la gravitatea stării de sănătate a pacientei când ajunsese la spital și nici cu privire la necesitatea unei intervenții chirurgicale de urgență, lipsa acesteia putând atrage consecințe de o extremă gravitate. Personalul medical era perfect conștient de riscul pe care l-ar fi reprezentat pentru viața pacientei transferul acesteia către un alt spital. Mai mult, comisia ce refuzase să autorizeze urmărirea penală față de acest personal nu a avut suficiente elemente la dosar pentru a aprecia cum trebuie procedat în situațiile de urgență, când costurile aferente nu pot fi plătite. În acest sens, dreptul intern nu părea să fi fost în măsură să prevină neacordarea către defunctă a îngrijirilor medicale pe care starea sa le impunea. Astfel, ca urmare a unor disfuncții flagrante ale serviciilor medicale la nivelul spitalelor, defuncta a fost privată de posibilitatea de a avea acces la un tratament de urgență adecvat. Această constatare îi este suficientă Curții pentru a afirma că Statul nu și-a îndeplinit obligația de protejare a integrității sale fizice.

Concluzie

: încălcare (unanimitate)

b)

Aspect procedural

– Obligațiile pozitive ale Statelor presupun și cerința de a instaura un sistem judiciar eficace și independent, care să permită stabilirea cauzelor decesului unei persoane aflate în îngrijirea profesioniștilor medicali, din sistemul public sau din cel privat, și, dacă este cazul, obligarea acestora de a răspunde pentru faptele lor. Or, Curtea constată că persoanele suspectate de a fi responsabile pentru decesul soției reclamantului nu au suferit nicio condamnare definitivă din cauza intervenției prescripției faptei. În plus, durata procedurii litigioase nu era compatibilă cu cerința unui examen prompt al cauzei. Mai mult, procedura penală a fost marcată încă de la început de o omisiune: nedeclanșarea niciunui act de urmărire penală împotriva doctorului de gardă. În consecință, nu a existat o anchetă penală efectivă din partea Statului în această cauză.

Concluzie

: încălcare (unanimitate)

c)

Drept la viață pretins al fetusului

– Reclamanții pretind că nu a fost efectuată nicio investigație pentru a determina momentul decesului fetusului. Curtea reiterează abordarea adoptată în jurisprudența sa anterioară, semnalând că în absența consensului european asupra problematicii începutului vieții, competența în materie aparține Statului. Viața fetusului în chestiune fiind intim legată de cea a defunctei, nu era necesar să se realizeze o analiză separată a acestui capăt de cerere.

Articolul 41

: 65

000 EUR în comun pentru prejudiciu moral; cerere pentru daune materiale respinsă.

(A se vedea, de asemenea:

Vo împotriva Franței

[MC], nr.

53924/00

, 8

iulie 2004, Nota de informare nr.

66,

A, B și C împotriva Irlandei

[MC], nr.

25579/05

, 16

decembrie 2010, Nota de informare nr.

136

și

Tysiąc împotriva Poloniei

, nr.

5410/03

, 20

martie 2007, Nota de informare nr.

95)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Notele de informare privind jurisprudența Curții

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.