ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO

Sursă originală

CtEDO 16.09.2014 RO

CASE OF HASSAN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

RESPONDENT

GBR

HOTĂRÂRE

16.09.2014

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Remainder inadmissible;No violation of Article 5 - Right to liberty and security (Article 5-1 - Deprivation of liberty;Lawful arrest or detention);No violation of Article 5 - Right to liberty and security (Article 5-2 - Information on reasons for arrest);No violation of Article 5 - Right to liberty and security (Article 5-4 - Review of lawfulness of detention)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF HASSAN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2014)

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA

HASSAN c. MARII BRITANII

(Cererea nr. 29750/09)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

16 septembrie 2014

Prezenta hotărâre este definitivă și poate face obiectul reviziilor redacționale.

Cuprins

PROCEDURA

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Invazia din Irak

Capturarea fratelui reclamantului de către forțele britanice

Detenția de la baza Bucca

Procesul de sortare

Probe referitoare la prezența lui Tarek Hassan în zona de detenție civilă de la baza Bucca și pozibila sa eliberare

Descoperirea cadavrului lui Tarek Hassan

Corespondența cu Avocații Trezoreriei și procedurile legale

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE RELEVANTE

Prevederile relevante ale celor de-a Treia și de-a Patra Convenții

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969, articolul 31

Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție referitoare la relația dintre dreptul umanitar internațional și dreptul internațional al drepturilor omului

Raportul Grupului de studiu al Comisiei de Drept Internațional cu privire la Fragmentarea Dreptului Internațional

Hotărârea Camerei Lorzilor în

Al-Jedda

Derogări privitoare la detenție în temeiul articolului 15 din Convenția europeană a drepturilor omului și al articolului 4 din Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile

ÎN DREPT

APRECIEREA CURȚII CU PRIVIRE LA PROBE ȘI LA STABILIREA FAPTELOR

Susținerile părților

Reclamantul

Guvernul

Evaluarea Curții asupra faptelor

II.

PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 2 ȘI 3 DIN CONVENȚIE

Susținerile părților

Reclamantul

Guvernul

Aprecierea Curții

III.

PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 5 §§ 1, 2, 3 ȘI 4 DIN CONVENȚIE

Despre jurisdicție

Susținerile părților

Aprecierea Curții

Fondul cererilor întemeiate pe articolele 5 §§ 1, 2, 3 și 4

Susținerile părților

Aprecierea Curții

PARTEA OPERATIVĂ

OPINIA PARȚIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI SPANO LA CARE S-AU RALIAT JUDECĂTORII NICOLAOU, BIANKU ȘI KALAYDJIEVA

În cauza Hassan c. Marii Britanii,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită ca Mare Cameră și compusă din:

Dean Spielmann,

Președinte,

Josep Casadevall,

Guido Raimondi,

Ineta Ziemele,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Dragoljub Popović,

George Nicolaou,

Luis López Guerra,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Ledi Bianku,

Zdravka Kalaydjieva,

Vincent A. De Gaetano,

Angelika Nußberger,

Paul Mahoney,

Faris Vehabović,

Robert Spano,

judecători,

și Michael O’Boyle,

Grefier adjunct,

Deliberând în camera de consiliu pe 11 decembrie 2013 și 25 iunie 2014,

Pronunță următoarea hotărâtă, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

Cauza își are originea într-o cerere (nr. 29750/09) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, introdusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean irakian, dl Khadim Resaan Hassan („reclamantul”), pe 5 iunie 2009.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl P. Shiner, un avocat practicant din Birmingham, împreună cu dl T. Otty, QC, și dl T. Hickman, avocați practicanți din Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dna R. Tomlinson, din partea Ministerului pentru Afaceri Externe și Commonwealth.

Reclamantul a susținut faptul că fratele său a fost arestat și deținut de către forțele britanice din Irak și a fost găsit apoi decedat în circumstanțe neelucidate. Acesta s-a plâns în temeiul articolului 5 §§ 1, 2, 3 și 4 din Convenție de faptul că arestarea și detenția au fost arbitrare și ilegale, fiind lipsite de garanțiile procedurale, și în temeiul articolelor 2, 3 și 5, de faptul că autoritățile Regatului Unit au omis să efectueze o investigație asupra circumstanțelor detenției, ale relelor tratamente și ale decesului.

Cererea a fost repartizată Secției a Patra a Curții (Regula

52 § 1 din Regulamentul Curții). Examinarea acestei cereri a fost suspendată până la adoptarea hotărârii în cauza

Al-Skeini și alții c.

Regatului Unit

[MC], nr. 55721/07, CEDO 2011. În mod subsecvent, pe 30 august 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

Pe 4 iunie 2013 Camera și-a declinat competența în favoarea Marii Camere. Compunerea Marii Camere a fost determinată potrivit prevederilor articolului 27 §§ 2 și 3 din Convenție și Regulii 24 din Regulamentul Curții.

Reclamanții și Guvernul au depus fiecare concluzii scrise asupra admisibilității și fondului, fiind primite și concluziile terților-intervenienți – profesorul Françoise Hampson și profesorul Noam Lubell, din partea Human Rights Centre, Universitatea din Essex („Terțul-intervenient”).

Pe 11 decembrie 2013 a avut loc o audiere publică în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (Regula 59 § 3).

S-au înfățișat în fața Curții:

(a)

pentru Guvern

Dna

R. Tomlinson

Agent

J. Eadie QC

C. Staker

Consilieri

M. Addison

Dna

A. McLeod

Consultanți

;

(b)

for the applicant

T. Otty QC

T. Cleaver

Consilieri

P. Shiner

B. Shiner

L. Shiner

Consultanți

Curtea a audiat pledoariile dlor Eadie și Otty, precum și răspunsurile acestora la întrebările puse de către Curte.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Circumstanțele cauzei, așa cum au fost redate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Când sunt contestate anumite fapte, este prezentată fiecare versiune a părților cu privire la evenimentelor.

Invazia Irakului

Pe 20 martie 2003, o coaliție de forțe armate aflată sub comandă unică și condusă de către Statele Unite ale Americii, cu un mare contingent din Regatul Unit și contingente mici din Australia, Danemarca și Polonia, au pornit invazia Irakului din punctul lor de întâlnire de peste frontiera cu Kuwaitul. Până pe 5 aprilie 2003, forțele britanice au cucerit Basrahul, iar până pe 9 aprilie 2003, trupele Statelor Unite au preluat controlul asupra Baghdadului. Operațiunile de luptă majore din Irak au fost declarate ca fiind îndeplinite pe 1 mai 2003.

Capturarea fratelui reclamantului de către forțele britanice

10.

Până la data invaziei, reclamantul deținea funcția de director general al secretariatului național al Partidului Ba’ath Party și cea de general în Armata Al-Quds, armata Partidului Ba’ath. Acesta locuia în Umm Qasr, un oraș-port din regiunea Basrah, lângă frontiera cu Kuwaitul și la aproximativ 50 de kilometri de Al-Basrah (orașul Basrah). După ce armata britanică a purces la ocuparea Basrahului, aceasta a început arestarea membrilor de rang înalt ai Partidului Ba’ath. Alți membri ai Partidului Ba’ath au fost uciși de miliția irakiană. Reclamantul și familia sa s-au ascuns, lăsându-l pe fratele reclamantului, Tarek

Resaan Hassan (de aici înainte „Tarek Hassan”), și pe vărul său să păzească familia acasă.

11.

Potrivit informațiilor furnizate de către Guvern, membrii unității armatelor britanice, Batalionul 1 The Black Watch, au mers la casa reclamantului dimineața devreme, pe 23

aprilie 2003, sperând să-l aresteze. Reclamantul nu se afla acolo, însă forțele britanice l-au întâlnit pe Tarek Hassan, care a fost descris într-un raport întocmit atunci de către unitatea de arest („registrul batalionului”) ca fiind un „pistolar”, așezat pe acoperișul casei, cu un automat AK-47 în mâini. Registrul batalionului specifica faptul că „pistolarul” s-a prezentat ca fiind fratele reclamantului și că a fost arestat la aproximativ ora 6.30 a.m. Acesta mai arăta că soldații care l-au arestat au găsit în acea locuință mai multe arme de foc și un număr de documente cu caracter secret, referitoare la membrii locali ai Partidului Ba’ath și la Armata Al-Quds.

12.

Conform unei declarațiii date de către reclamant și datate cu 30 noiembrie 2006, Tarek Hassan a fost arestat de către trupele britanice pe 22 aprilie 2003, în absența reclamantului. Potrivit acestei afirmații, „Când surorile mele au ajuns la autoritatea militară britanică, li s-a spus că a trebuit să mă predau lor întâi ca să-l elibereze pe fratele meu”. Într-o declarație de mai târziu, datată cu 12 septembrie 2008, reclamantul nu a menționat despre surorile sale, însă a susținut în schimb că le-a solicitat prietenului său, Saeed Teryag, și vecinului său, Haj Salem, să le ceară forțelor britanice informații despre Tarek Hassan. Reclamantul le-a solicitat acest lucru prietenilor întrucât putea avea încredere în aceștia; Haj Salem era un om de afaceri respectat, iar Saeed Teryag mergea la universitate și vorbea engleza. Potrivit reclamantului, „[C]ând aceștia au ajuns la autoritățile militare britanice, britanicii le-au spus că trebuie să mă predau lor întâi ca să-l elibereze pe fratele meu”.

13.

Potrivit unui rezumat al unui interviu telefonic cu vecinul reclamantului, dl Salim Hussain Nassir Al-Ubody, datat cu 2

februarie 2007, Tarek Hassan a fost luat de către soldații britanici la o dată necunoscută, în aprilie, în jurul orei 4.30 a.m., cu mâinile legate la spate. Dl Al-Ubody a susținut că l-a abordat pe unul dintre irakienii care îi însoțeau pe soldați pentru a afla ce doreau și i s-a spus că soldații au venit să-l aresteze pe reclamant. Trei zile mai târziu, reclamantul l-a telefonat pe dl Al-Ubody și l-a rugat să-i găsească un paznic pentru casă și să afle de la armata britanică ce s-a întâmplat cu Tarek Hassan. Cu două zile mai târziu, dl Al-Ubody a mers la sediul britanic de la hotelul Shatt

‑

Arab. Acesta a întrebat un traducător irakian dacă ar putea afla ceva despre Tarek Hassan.

Cu două zile mai târziu, când dl Al-Ubody s-a întors, traducătorul l-a informat că forțele britanice îl vor deține pe Tarek

Hassan până când reclamantul se va preda. Traducătorul l-a sfătuit apoi pe dl

Al-Ubody să nu se mai întoarcă, întrucât acest fapt l-ar putea expune la întrebări.

Detenția de la Camp Bucca

14.

Ambele părți au căzut de acord că Tarek Hassan a fost luat de forțele britanice la Camp Bucca. Această bază, situată la aproximativ 2.5 kilometri de Umm Qasr și circa 70 de kilometri la sud de Al-Basrah, a fost întâia stabilită pe 23 martie 2003 ca centru de detenție al Regatului Unit. Cu toate acestea, a devenit în mod oficial un centru al Statelor Unite ale Americii, cunoscut și sub denumirea de „Camp Bucca”, pe 14

aprilie 2003. În aprilie 2003, baza era alcătuită din opt unități, delimitate prin garduri de sârmă ghimpată, fiecare cu un singur punct de acces. Fiecare unitate avea corturi deschise în lateral, apte să găzduiască mai multe sute de deținuți, un robinet cu apă, latrine și o zonă neacoperită.

15.

Din motive de eficiență operațională, Regatul Unit a continuat să dețină persoanele pe care le-a capturat la Camp Bucca. A fost rezervată o unitate pentru deținuții Regatului Unit suspectați de comiterea de infracțiuni. Mai mult, Regatul Unit a organizat o unitate din acea bază pentru Echipa sa Comună de Interogare Preliminară (JFIT). Această unitate a fost construită de către forțele britanice și a continuat să fie administrată de ele. Cu toate că deținuții capturați de către armatele Regatului Unit și de cele ale Statelor Unite erau interogați în cadrul unității JFIT, iar echipele de interogatori ale Regatului Unit și ale Statelor Unite activau acolo, echipa JFIT a Regatului Unit controla detenția și interogarea tuturor prizonierilor deținuți în acel loc. În celelalte părți ale bazei, armata Statelor Unite era răspunzătoare de paza și escortarea deținuților, iar Regatul Unit era obligat să indemnizeze Statele Unite pentru costurile prilejuite de întreținerea deținuților capturați de către Regatul Unit în cadrul bazei. Serviciul Britanic de Poliție Militară (poliția militară) avea „responsabilitatea supravegherii” deținuților Regatului Unit puși sub custodia Statelor Unite, cu excepția celor deținuți în unitatea JFIT. Deținuții Regatului Unit care erau bolnavi sau răniți erau tratați în spitalele militare britanice. Autoritățile Regatului Unit erau răspunzătoare de intermedierea cu Comitetul Internațional al Crucii Roșii (ICRC) în privința tratamentului deținuților Regatului Unit și de notificarea familiilor acestora în legătură cu detenția lor (a se vedea paragraful 20 de mai jos). Regatul Unit mai era responsabil pentru clasificarea deținuților în temeiul articolelor 4 și 5 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva (a se vedea paragraful 33 de mai jos).

16.

Anticipând uzul facilităților comune de către Regatul Unit pentru întreținerea deținuților săi, pe 23 martie 2003, guvernele Regatului Unit, al Statelor Unite și al Australiei au semnat un Memorandum de Acord („MOA”) referitor la transferul de custodie al deținuților, care prevedea următoarele:

„Prezentul acord stabilește procedurile în eventualitatea transferului de sub custodia forțelor SUA, ale Regatului Unit sau ale Australiei sub cea a oricăreia dintre părți, a oricăror prizonieri de război, internați civili și deținuți civili, pe durata operațiunilor împotriva statului Irak.

Părțile se obligă după cum urmează:

Prezentul acord va fi implementat în conformitate cu Convenția de la Geneva referitoare la Tratamentul Prizonierilor de Război și la Convenția de la Geneva referitoare la Protecția Persoanelor Civile în Timp de Război, precum și cu dreptul internațional cutumiar.

Forțele SUA, ale Regatului Unit și ale Australiei vor accepta, după ce au stabilit în mod reciproc (ca Puteri Acceptante), prizonieri de război, internați civili și deținuți civili care au căzut sub puterea oricăreia dintre celelalte părți (Puterea deținătoare) și vor fi responsabile pentru menținerea și salvgardarea tuturor persoanelor de acest fel a cător custodie le-a fost transferată. Transferul de prizonieri de război, internați civili și deținuți civili între Puterile care acceptă trebuie să aibă loc așa cum s-a stabilit în mod reciproc de către Puterea Acceptantă și Puterea Deținătoare.

Acordurile de transfer al prizonierilor de război, al internaților civili sau al deținuților civili care sunt răniți vor fi urgentate, pentru a putea fi tratați potrivit priorităților lor medicale. Toate aceste transferuri vor fi administrate și înregistrate în cadrul sistemelor stabilite în baza acestui acord pentru transferul prizonierilor de război, al internaților civili și al deținuților civili.

Orice prizonieri de război, internați civili și deținuți civili transferați de către o Putere Deținătoare vor fi returnați de către Puterea Acceptantă Puterii Deținătoare fără întârziere, imediat după solicitarea Puterii Deținătoare.

Eliberarea sau repatrierea sau expulzarea pe teritorii din afara Irakului a prizonierilor de război, a internaților civili și a deținuților civili transferați va fi făcută imediat după acordul reciproc al Puterii Deținătoare cu Puterea Acceptantă.

Puterea Deținătoare își va păstra toate drepturile de acces la orice prizonier de război, internat civil sau deținut civil transferat de sub custodia Puterii Deținătoare în timp ce aceste persoane se află sub custodia Puterii Acceptante.

Puterea Acceptantă va fi răspunzătoare de tragerea la răspundere corectă a tuturor prizonierilor de război, internaților civili și deținuților civili transferați către aceasta. Asemenea registre vor putea fi inspectate de către Puterea Deținătoare iemdiat după solicitarea sa. Dacă prizonierii de război, internații civili sau deținuții civili sunt returnați Puterii Deținătoare, vor fi predate de asemenea registrele (sau copiile veridice ale acestora) referitoare la acei prizonieri de război, internați civili și deținuți civili.

Puterea Deținătoare va desemna ofițeri de legătură cu Puterile Acceptante pentru a facilita implementarea acestui acord.

Puterea Deținătoare va fi singura responsabilă pentru clasificarea, în temeiul articolelor 4 și 5 din Convenția de la Geneva referitoare la Tratamentul Prizonierilor de Război, a potențialilor prizonieri de război capturați de către forțele sale. Înainte de a fi luată o asemenea hotărâre, acești deținuți vor fi tratați ca prizonieri de război și vor beneficia de toate drepturile și protecțiile conferite de Convenție chiar și atunci când sunt transferați sub custodia unei Puteri Acceptante.

10.

Atunci când există dubii cu privire la care parte este Puterea Deținătoare, toate Părțile vor fi responsabile de comun pentru aceasta și vor avea acces deplin la toate persoanele deținute (și la orice registru referitor la tratamentul lor) până când va fi determinată Puterea Deținătoare printr-un acord reciproc.

11.

În măsura în care poate fi exercitată competența în cazul infracțiunilor, pentru a include infracțiunile comise înainte de capturare, presupus a fi comise de către prizonierii de război, internații civili și deținuții civili înainte de trasferul către o Putere Acceptantă, competența primară îi va fi atribuită inițial Puterii Deținătoare. Puterea Deținătoare va analiza favorabil orice solicitare de declinare a competenței venită din partea Puterii Acceptante.

12.

Competența primară asupra încălcărilor regulamentelor disciplinare și asupra infracțiunilor presupus a fi comise de către prizonierii de război, internații civili și deținuții civili după transferul către o Putere Acceptantă va aparține Puterii Acceptante.

13.

Puterea Deținătoare va indemniza Puterea Acceptantă cu echivalentul costurilor suportate pentru întreținerea prizonierilor de război, a internaților civili și a deținuților civili transferați în baza acestui acord.

14.

La cererea uneia dintre Părți, Părțile se vor consulta asupra implementării acestui acord.”

17.

Potrivit declarației de martor a sergentului Neil B. Wilson, care a fost angajat al Poliției Militare de la Camp Bucca de-a lungul perioadei în discuție, procedura uzuală consta în aducerea deținutului la Camp sub escortă militară de la unitatea care l-a capturat. La sosire trebuia ținut într-o zonă de așteptare temporară, în timp ce documentele sale erau verificate și bunurile personale îi erau luate. Era disponibil și tratamentul medical, în caz de necesitate. Deținutul era apoi înregistrat în cortul de sosire de către personalul Regatului Unit, cu ajutorul unui interpret. Era fotografiat cu un aparat digital, iar fotografia, împreună cu alte informații despre acesta, era introdusă în baza de date utilizată de către autoritățile Regatului Unit pentru înregistrarea unei mari cantități de informații ale personalului militar de-a lungul operațiilor din Irak, inclusiv a informațiilor privind deținuții, cunoscute sub numele de baza de date AP3-Ryan.

18.

Examinarea acestei baze de date a relevat că nu exista nicio intrare sub numele Tarek Resaan Hassan, existând însă o intrare, cu o fotografie, sub numele „Tarek Resaan Hashmyh Ali”. În declarația sa de martor, reclamantul a explicat că din motive oficiale, irakienii își folosesc numele propriu, urmat de numele tatălui, al mamei, al bunicului și al străbunicului. „Ali” era numele străbunicului reclamantului și se pare că Hassan (numele bunicului său) a fost omis din greșeală. Lui Tarek Hassan i s-a pus o brățară inscripționată cu numărul său de serie de internare de către Regatul Unit UKDF018094IZSM; cu „DF” semnificând „facilitate de detenție”, “IZ” însemnând apartenența de Irak și „SM” semnificând „soldat de sex masculit”.

Capturile de imagini din baza de date AP3-Ryan denotă de asemenea faptul că Tarek Hassan a fost întrebat dacă consimțea ca autoritățile naționale să fie informate despre detenția sa și că acesta nu a consimțit-o.

19.

După procesul de înregistrare de către Regatul Unit, deținuții erau transferați la forțele Statelor Unite pentru o a doua înregistrare. Aceasta viza chestiunea repartizării unui număr al Statelor Unite, imprimat pe o brățară. Numărul de înregistrare al lui Tarek Hassan pentru Statele Unite era UK912-107276EPW46. Referința „UK” indica faptul că Regatul Unit era națiunea care l-a capturat, iar „EPW” indica daptul că era tratat de către forțele Statelor Unite ca un inamic prizonier de război; totuși, în acest stadiu toți deținuții erau calificați ca fiind prizonieri de război, cu excepția celor capturați de către forțele britanice, suspectați că au comis fapte penale. După înregistrare, deținuții erau de obicei examinați din punct de vedere medical, apoi asigurați cu cearșafuri, alimente și truse igienice și transferați de către forțele Statelor Unite în zonele de acomodare.

20.

Guvernul a prezentat o declarație de martor aparținând dlui Timothy Lester, care era însărcinat cu conducerea Biroului de Informații privind Prizonierii de Război ai Regatului Unit (UKPWIB) pentru Irak de la începutul operațiunilor militare, din martie 2003. Acesta a declarat că UKPWIB opera în Irak ca „Birou Național de Informații” conform articolului 122 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva și monitoriza detaliile privind internații prizonieri de război și deținuții de drept comun pentru a facilita contactul lor cu familia. Cea de-a Treia Convenție de la Geneva impunea, de asemenea, înființarea unei „Agenții Centrale de Informații privind Prizonierii de Război”. Rolul lor era subsumat Agenției Centrale de Înregistrare a Comitetului Internațional al Crucii Roșii (ICRC). ICRC colecta informații despre capturarea persoanelor și, odată cu consimțământul prizonierului, le transmitea către țara de origine a prizonierului sau puterea de care acesta aparținea. În practică, detaliile despre toți prizonierii luați sub custodie de către forțele britanice erau introduse de către staff la centrul de detenție din Irak și trimise dlui Lester în Londra, care apoi trecea informațiile într-un tabel și îl plasa apoi pe website-ul securizat al ICRC. Acesta a susținut că în timpul fazei de luptă activă transfera de obicei informația către ICRC săptămânal, apoi lunar. Cu toate acestea, detaliile privindu-l pe Tarek Hassan nu au fost trimise ICRC până pe 25 iulie 2003, din cauza unei întârzieri cauzate de îmbunătățirea sistemului informatic al UKPWIB. În orice eventualitate, s-a reținut în înregistrarea lui Tarek Hassan că acesta nu și-a dat consimțământul ca autoritățile irakiene să fie notificate în legătură cu capturarea sa (a se vedea paragraful 18 de mai sus). În lipsa consimțământului, dl Lester a considerat nepotrivit ca ICRC să fi informat autoritățile irakiene și ca acele autorități să informeze, în schimb, familia lui Hassan.

Procesul de sortare

21.

Potrivit Guvernului, când statutul unui prizonier era incert la momentul sosirii sale la Camp Bucca, acesta era înregistrat de către autoritățile Regatului Unit ca prizonier de război. Orice deținut, asemenea lui Tarek Hassan, capturat într-o operațiune deliberată, era dus imediat la unitatea JFIT pentru un interviu în două etape. Potrivit Guvernului, în cadrul unității JFIT funcționau echipele de interogatori ale Regatului Unit și ale Statelor Unite, ambele intervievând deținuți capturați atât de către Regatul Unit, cât și de către Statele Unite. Primul interviu putea fi luat de oricare echipă disponibilă atunci când sosea deținutul. Scopul acestui proces era să identifice personalul militar sau paramilitar care ar fi putut deține infromații pertinente în legătură cu campania militară și, unde se stabilea că deținutul era un non-combatant, dacă existau motive să se suspecteze că acesta prezenta un risc de securitate sau era un criminal. Dacă nu existau asemenea motive rezonabile, persoana era catalogată drept un civil care nu prezintă o amenințare pentru securitate și era ordonată eliberarea ei imediată.

22.

Un extras din baza de date din calculatorul JFIT indica faptul că în Camp Bucca lui Tarek Hassan i-a fost atribuit nr. JFIT 494 și nr. de înregistrare

UK107276. Sosirea sa a fost înregistrată pe 23 aprilie 2003 la 16.40, iar plecarea pe 25 aprilie 2003 la 17.00, cu „destinația finală” înregistrată ca “Înregistrare (Celula Civ).” Sub intrarea „Eliberare/Detenție” era trecută litera „R”. Sub antetul „TQ”, care era trecut pentru „interogatoriul tactic”, exista o intrare „231830ZAPR03

‑

Steve” și sub antetul „Intg 1” exista o intrare „250500ZAPR03”. Potrivit Guvernului, prima dintre aceste intrări semnifica faptul că Tarek

Hassan a fost mai întâi interogat tactic pe 23 aprilie 2003 la ora 18.30 Zulu (în acest context, „Zulu” însemna Ora Universal Coordonată, cunoscută și sub numele de Ora de Greenwich). Pe 23 aprilie, 18.30 Zulu ar fi fost ora 21.30 în Irak. Cea de-a doua intrare indica faptul că Tarek Hassan a fost din nou subiectul unui interogatoriu pe 25 aprilie 2003 la ora 5.00 Zulu, sau ora locală 8.00, și apoi eliberat în zona civilă de la Camp Bucca la ora locală 20.00 pe 25 aprilie 2003.

23.

Guvernul a oferit Curții o copie a înregistrării unui interviu dintre agenții Statelor Unite și Tarek Hassan, datat cu 23 aprilie 2003, ora 18.30 Zulu, care conținea următoarele:

„EPW [Inamic Prizonier de Război] s-a născut în BASRA la 3 august, 1981. Acesta domiciliază în prezent în casa sa cu tatăl, mama, fratele său mai mare (Nume: Qazm; născut în anii 1970), și sora sa mai mică (vârsta; nu a fost cercetat). Casa sa este vizavi de școala Khalissa din regiunea Jamiyat în N. BASRA. EPW a părăsit gimnaziul ca elev pentru a juca fotbal. El joacă actualmente la Clubul de Fotbal Basra ca atacant/înaintaș. Echipa sa primește bani de la guvern și de la Comitetul Olimpic pentru a-și acoperi cheltuielile. EPW nu are un loc de muncă de când fotbalul a devenit viața sa și din practicarea acestuia își plătește toate cheltuielile.

EPW știe că a fost adus aici din cauza fratelui său, Qazm. Qazm este un Othoo Sherba în partidul Ba’ath și a fugit de acasă cu patru zile în urmă către o destinație necunoscută. Qazm a devenit membru al partidului Ba’ath în 1990 și participă la întrunirile obișnuite și planificarea acțiunilor de urgență (altceva nu a fost cercetat). Înainte de începerea războiului, Qazm a primit o furgonetă de la partidul Ba’ath. Când forțele de coaliție au pătruns în BASRA, Qazm i-a dat furgoneta unui vecin (nume necercetat) pentru a o păzi, el mergând la un hotel din partea de jos a BASRA (numele căruia nu se cunoaște). Qazm a efectuat câteva apeluri telefonice în acest timp, însă nu a menționat niciodată unde se afla. A apărut o problemă atunci când proprietarii inițiali ai furgonetei, o companie petrolieră locală, a venit să reclame vehiculul pe care l-au închiriat partidului Ba’ath. Qazm s-a speriat și a fugit la scurt timp după aceea.

Se pare că EPW este un copil bun care era atât de preocupat de fotbal încât nu l-a urmat pe fratele său în locurile în care acesta s-a refugiat. Însă se pare că aceștia au o legătură familială solidă și EPW putea ști mai mult despre activitățile fratelui său din cadrul partidului Ba’ath, și despre câțiva dintre prietenii săi implicați în activitatea partidului. Utilizarea oricărui tip de abordări dure nu va fi una efectivă. EPW își iubește familia, precum și fotbalul. EPW va coopera, însă are nevoie de cineva în care să aibă încredere dacă are de gând să comunice informații despre fratele său care îl vor afecta. EPW pare a fi inocent în tot ce ține de persoana sa, însă poate fi de ajutor cu informații despre alții din anturajul său.”

24.

Guvernul a oferit înregistrare a celui de-al doilea interogatoriu sub forma unui Raport de Interogare Tactică. Acest document indica faptul că se referea la „PW 494” cu „conținutul informațiilor” înregistrate ca “250445ZAPR03”, ceea ce înseamnă ora locală 4.45 Zulu sau 7.45 pe 25 aprilie 2003. Raportul prevedea:

„1.

EPW [Inamic Prizonier de Război] are vârsta de 22 de ani, celibatar, și locuiește împreună cu tatăl său în vârstă de 80 de an (care este un Sheik) și cu mama sa în districtul Jamiyet din BASRAH. Lucrează ca om priceput la tot și nu și-a terminat încă serviciul militar din cauza statutului său de student. Acesta a susținut că exista în casa lor o armă de tip AK 47 la momentul arestării sale, însă era ținută doar pentru protecția personală. EPW și tatăl său nu sunt membri ai Partidului Ba’ath.

EPW a spus că a fost arestat în casa sa de către trupele Statelor Unite [sic] care îl căutau pe fratele său, Kathim. Fratele său este membru al Partidului Ba’ath, în Uthoo Shooba. Acesta a devenit membru al partidului în 1990 când a intrat la facultatea de drept a Universității Shaat Al Arab. Fratele său este încă student, în ultimul său an de studiu, căsătorit, însă fără copii. El a alternat perioada studiilor cu perioade de muncă, ca vânzător de mașini. Fratele său se temea pentru viața sa din cauza represiunilor împotriva membrilor Partidului Ba’ath și astfel că s-a refugiat, probabil, în Siria sau Iran. EPW a vorbit ultima dată cu fratele său cu 5 zile în urmă, prin telefon. Fratele său nu a divulgat locația în care se afla.

COMENTARIUL JFIT

EPW pare să spună adevărul și a fost arestat ca urmare a unei identificări greșite. Acesta nu prezintă importanță din perspectiva intelligence și se recomandă eliberarea sa în spațiul civil.

COMENTARIUL JFIT IA SFÂRȘIT.

”

Probe referitoare la prezența lui Tarek Hassan în zona civilă de la Camp Bucca și posibila sa eliberare

25.

Reclamantul a prezentat rezumatul unui interviu datat cu 27 ianuarie 2007 cu Fouad Awdah Al-Saadoon, fostul președinte al Crucii Roșii irakiene din Basrah și un prieten al familiei reclamantului. Acesta a fost arestat de către trupele britanice și deținut la Camp Bucca, într-un cort care găzduia aproximativ 400 de deținuți. El a susținut că pe 24 aprilie 2003, în jur de ora 6 p.m., Tarek Hassan a fost adus în cort. Dl Al-Saadoon a menționat că Tarek Hassan părea speriat și nesigur, însă nu a precizat dacă Tarek Hassan se plângea că ar fi fost tratat rău. Tarek Hassan nu a fost interogat în timpul în care s-au aflat împreună în Camp Bucca. De vreme ce dl Al-Saadoon era bolnav, Tarek Hassan îi aducea mâncare și avea grijă de el. Dl Al-Saadoon a fost eliberat pe 27 aprilie 2003, într-un grup de 200 de prizonieri, odată ce autoritățile Regatului Unit au decis să-i elibereze pe toți deținuții cu vârsta de 55 de ani sau mai mult. Deținuții au fost eliberați noaptea, pe o autostradă dintre Al-Basrah și Al-Zubair și au trebuit să meargă 25 de mile până la cel mai apropiat loc unde puteau găsi mașini. După eliberarea sa, acesta a informat familia reclamantului că l-a văzut pe Tarek Hassan la Camp Bucca. Potrivit reclamantului, a fost singura informație primită de către familie cu privire la locația fratelui său, după arestarea acestuia. Ca răspuns la această afirmație, Guvernul a susținut că dl Al-Saadoon ar fi putut greși în privința datei, întrucât reieșea din înregistrarea interogatoriului că Tarek Hassan a fost eliberat în zona civilă pe 25 aprilie 2003. Guvernul a subliniat, de asemenea, eforturile mari depuse pentru a duce acele persoane la locul capturării lor sau într-o locație alternativă, dacă se cerea acest lucru, și că 25 de mile erau prea mult pentru distanța dintre Al-Basrah și Al-Zubair.

26.

Potrivit declarației martorului, prezentată de către Guvern, cea a maiorului Neil Wilson, care a comandat un grup de soldați din cadrul Poliției Militare ce consilia cu privire la chestiunile legate de detenție în aria de operațiuni ale Regatului Unit în Irak de-a lungul perioadei în cauză, decizia de eliberare a celor capturați de către Regatul Unit și deținuți la Camp Bucca, alții decât cei acuzați de comiterea unor fapte penale, a fost luată de un tribunal convocat de către ofițerii militari judiciari ai Regatului Unit. Detaliile erau apoi transmise gărzilor Statelor Unite, înainte ca cei eliberați să fie scoși din baza de date a Camp-ului, cu informațiile lor verificate și introduse în baza de date AP3-Ryan. Potrivit ordinelor date la Sediul Diviziei Militare a Regatului Unit din Basrah și aplicabile la acea vreme, forțele Statelor Unite erau responsabile pentru repatrierea tuturor prizonierilor în zonele din interiorul câmpului lor de operații, iar forțele Regatului Unit – de returnarea prizonierilor în zonele din cadrul câmpului lor de operațiuni, și anume Irakul de Sud-Est, indiferent de forțele cărui stat au capturat prizonierii. ICRC trebuia să aibă acces la toți cei care au fost eliberați. Din nou, potrivit ordinelor în vigoare, prizonierii repatriați de către forțele britanice erau urcați în autobuze cu gărzi armate la bord și vehicule militare armate care le escortau în față și în spate. Eliberarea trebuia să se facă la punctele speciale de repatriere în orele de zi, cu suficiente alimente și apă care să le ajungă persoanelor eliberate până la ajungerea lor acasă. Potrivit mărturiei maiorului Wilson, au fost depuse eforturi pentru returnarea persoanelor la punctele capturării lor. Existau patru puncte de destinație din interiorul câmpului de operațiuni al Regatului Unit, incluzând „Al-Basrah GR

TBC [poziția de pe hartă urmează a fi confirmată]”. Umm Qasr nu era trecut ca punct de destinație, însă putea fi inclus drept punct de eliberare în baza înregistrărilor persoanelor procesate pentru eliberare.

27.

Guvernul a prezentat, de asemenea, un ordin militar datat cu 27 aprilie 2003 (FRAGO 001/03), scopul căruia era să asigure eliberarea din detenție a numărului maxim posibil de civili și prizonieri de război înainte de încetarea ostilităților (care au fost apoi anunțate pe 1 mai 2003). Anexa la ordin stabilea procedurile de urmat. Un număr de persoane continua să fie deținute pe motive de securitate sau pentru că erau suspectați ca fiind criminali; aceștia au fost deja identificați de JFIT, cu decizia înregistrată în baza de date AP3-Ryan, și o listă dată autorităților Statelor Unite pentru a se asigura că nu au fost eliberați. Populația care rămânea ar fi stat în unitățile individuale și ar fi așteptat procesarea pentru eliberare de către autoritățile Regatului Unit. În cortul de procesare, ar fi fost făcut un semn cu trei puncte pe brățara fiecărui deținut, pe fața și pe profilul digital stocat în AP3-Ryan. Informația care urmează era apoi cerută pentru a fi introdusă în baza de date: „(1) Elementul Forței Eliberatoare; (2) Data Eliberării; (3) Națiunea Eliberatoare; (4)

Locul de eliberare selectat.” Textul ordinului în sine se referea la cele patru puncte de livrare (Al-Basrah, Najef, Al-Kut și An Nasariah (ultimele trei orășele se aflau în nordul Al-Basrah), însă anexa trecea în plus Um Qasr (din sudul Al-Basrah și 2.5 kilometri de la Camp) ca punct de livrare. Forțele Regatului Unit rețineau apoi cartea de identitate a deținutului și o remiteau autorităților Statelor Unite pentru procesarea finală, inclusiv problema alimentelor și a apei și returnarea bunurilor personale. Ar fi fost stabilite patru zone de detenție, „câte una pentru fiecare locație de eliberare”, de la care deținuții vor fi transportați către punctele de repatriere agreate și eliberați în orele de zi. Ordinul cerea de asemenea elaborarea unui audit final pentru verificarea faptului dacă toți deținuții Regatului Unit trecuți în baza de date AP3-Ryan trebuiau să fie eliberați sau continuau să fie deținuți. Dacă trebuia să fie identificată înregistrarea despre o persoană care nu a fost eliberată și nici deținută, o comisie de anchetă trebuia să stabilească ceea ce s-a întâmplat.

28.

În plus, Guvernul a prezentat o declarație a unui martor datată cu 29 octombrie 2007, aparținând Ofițerului de Siguranță de Clasa a 2-a Kerry Patrick Madison, care era răspunzător de administrarea bazei de date AP3-Ryan. Acesta a susținut că până pe 22 mai 2003, AP3-Ryan arăta că forțele Regatului Unit au capturat și procesat 3,738 de deținuți în Irak din momentul începerii ostilităților, eliberându-i pe toți, afară de 361 de persoane. La declarația Ofițerului de Siguranță Madison erau anexate un număr de capturi de imagini care arătau intrările din baza de date referitoare la Tarek Hassan. Aceștia au arătat că a fost făcută o intrare în AP3-Ryan pe 4

mai 2003 la ora 1.45 p.m. înregistrând eliberarea lui „Tarek Resaan Hashmyh Ali” la 00.01 pe 2 mai 2003. S-a stabilit ca autoritatea eliberatoare să fie „Regatul Unit (ARMD) DIV SIG REGT”; locul eliberării s-a stabilit să fie „Umm Qasr”; modul de eliberare era „Cu autobuzul” și motivul eliberării a fost înregistrat ca „Sfârșitul Ostilităților”. A fost făcută și o intrare subsecventă în sistemul AP3-Ryan al Regatului Unit pe 12 mai 2003 la 10.13 p.m., înregistrându-se că: „PW lipsea din unitatea de internare când a avut loc verificarea de 100%. PW a fost eliberat pe AP3 la 12

mai 03”. Potrivit Ofițerului de Siguranță Madison, aproximativ 400 de înregistrări de persoane conțineau afirmația „PW

a fost eliberat pe AP3 la 12

mai 03”, când de fapt acestea au fost eliberate mai devreme și era mai mult probabil ca înregistrările de eliberare din computerul Camp-ului au fost actualizate pe 12 mai urmare a unui control fizic. Sistemul informatic al Statelor Unite nu a înregistrat vreo eliberare până pe 17 mai 2003, însă din nou, potrivit Guvernului, acest fapt a fost explicat probabil printr-o conformare a bazei de date de la Camp Bucca a Statelor Unite cu rezultatele verificării fizice a locatarilor Camp-ului de către autoritățile Statelor Unite pe 17 mai.

Descoperirea corpului lui Tarek Hassan

29.

Potrivit reclamantului, Tarek Hassan nu și-a contactat familia în perioada care a urmat presupusei sale eliberări. Pe 1 septembrie 2003, unul dintre verii reclamantului a primit un apel telefonic de la un bărbat necunoscut lor, din Samara, un orășel din nordul Baghdadului. Acest bărbat i-a informat că a fost găsit un bărbat mort într-o provincie vecină, cu o etichetă de plastic pe care era inscripționat ID-ul său și o bucată de hârtie cu telefonul vărului scris pe ea, în buzunarul vestei sport pe care o purta. Potrivit reclamantului, Tarek Hassan purta haine sport atunci când a fost capturat de către forțele britanice. Vărul reclamantului l-a sunat și, împreună cu celălalt frate, reclamantul a mers la unitatea medico-legală din cadrul Spitalului General Tekrit din Samara. Acolo au văzut corpul lui Tarek Hassan cu opt urme de gloanțe trase dintr-un automat AK-47 în pieptul său. Potrivit reclamantului, mâinile lui Tarek Hassan erau legate cu cablu din plastic. Eticheta de identificare găsită în buzunarul său i-a fost eliberată de către autoritățile Statelor Unite la Camp Bucca.

Autoritățile irakiene au întocmit un certificat de deces pe 2 septembrie 2003, stabilind data morții ca fiind 1 septembrie 2003, fără a fi însă completate secțiunile privind cauza decesului. Un raport polițienesc identifica corpul ca fiind al lui „Tariq Hassan”, însă nu oferea nicio informație despre cauza morții.

Corespondența cu Biroul Avocatului Trezoreriei și procedurile judiciare

30.

Reclamantul a rămas ascuns în Irak până în octombrie 2006, când a trecut granița spre Siria. În noiembrie 2006, printr-un reprezentant din Siria, acesta a contactat avocații din Regatul Unit. Avocații reclamantului le-au scris Avocaților Trezoreriei Guvernului pe 21 decembrie 2006, cerând explicații pentru arestul și detenția lui Tarek Hassan și circumstanțele care au condus la decesul acestuia. A durat ceva timp să fie identificat fratele reclamantului, întrucât acesta a fost introdus în bazele de date ale Camp Bucca sub numele „Tarek Resaan Hashmyh Ali” (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Cu toate acestea, într-o scrisoare datată cu 29 martie 2007, Avocații Trezoreriei au afirmat că după verificarea înregistrărilor informatice privind prizonierii de război ai Regatului Unit s-a găsit înregistrat Tarek Resaan Hashmyh Ali, ca deținut la Camp Bucca. Într-o scrisoare subsecventă datată cu 5 aprilie 2007, Avocații Trezoreriei au afirmat că înregistrările informatice ulterioare au fost recuperate și „confirmau transferul” lui Tarek Hassan de la autoritățile Regatului Unit către autoritățile Statelor Unite la Camp Bucca și care înregistrau eliberarea sa pe 12 mai 2003.

31.

Reclamantul a inițiat procedurile din fața Înaltei Curți pe 19 iulie 2007 solicitând constatarea încălcării drepturilor fratelui său în temeiul articolelor 2, 3 și 5 din Convenție, așa cum sunt stabilite acestea în Anexa 1 la Human Rights Act 1998, compensații financiare și un ordin care să-i impună Guvernului să inițieze o investigație independentă și publică a sorții celui decedat după ce a fost deținut de către forțele britanice pe 22 aprilie 2003. Cererea a fost ascultată pe 19 și 20 ianuarie 2009 și a fost respinsă printr-o hotărâre pronunțată de către Walker J pe 25

februarie 2009 ([2009] EWHC 309 (Admin)). Judecătorul a reținut că, în lumina hotărârii Camerei Lorzilor din

Al-Skeini

(a se vedea în continuare rezumatul hotărârii Camerei Lorzilor din

Al-Skeini c. Regatului Unit,

citată mai jos, §§ 83-88)

nu se putea susține că Tarek Hassan s-a aflat vreodată sub jurisdicția Regatului Unit în temeiul articolului 1 din Convenție. În

Al-Skeini

, Camera Lorzilor a recunoscut o serie de excepții de la regula generală potrivit căreia un stat nu-și exercita jurisdicția extra-teritorială, însă acestea nu includeau detenția unei persoane, cu excepția situației când aceasta avea loc în cadrul unei închisori militare sau în cadrul unei alte unități comparabile controlate de către statul contractant. Analiza judecătorului cu privire la MOA (a se vedea paragraful 16 de mai sus) indica faptul că Camp Bucca era un stabiliment ce aparținea mai degrabă Statelor Unite și nu Regatului Unit, din următoarele motive:

„... Este limpede faptul că puterea deținătoare [Regatul Unit] renunță, până la momentul la care solicită întoarcerea persoanei în cauză, la responsabilitatea întreținerii și protecției celor transferați. Răspunderea în această privință ține de responsabilitatea puterii acceptante [Statele Unite]. În privința controalelor ținând de legătura persoanei după transfer cu puterea acceptantă, puterea deținătoare renunță la jurisdicția primară în favoarea puterii acceptante. Per ansamblu, acest fapt echivalează cu un regim juridic în care puterea deținătoare nu are niciun control substanțial asupra condițiilor de viață de zi cu zi ale persoanei în cauză.”

32.

Reclamantului i s-a sugerat că un eventual apel nu va avea nicio șansă de succes.

II.

PRACTICA ȘI DREPTUL INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE

Prevederile relevante ale celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva

33.

Sunt de o importanță deosebită pentru problemele acestui caz următoarele articole ale celei de-a Treia Convenții de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război („cea de-a Treia Convenție de la Geneva”) și cea de-a Patra Convenție de la Geneva din 12 august 1949 referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război („cea de-a Patra Convenție de la Geneva”).

Artiolul 2, comun tuturor celor patru Convenții de la Geneva

În afara dispozițiilor care trebuie să intre în vigoare încă din timp de pace, prezenta Convenție se va aplica în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat, ivit între două sau mai multe dintre Înaltele Părți Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una din ele.

Convenția se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupație totală sau parțială a teritoriului unei Înalte Părți Contractante, chiar dacă această ocupație nu întâmpină nicio rezistență militară.

Dacă una dintre Puterile în conflict nu e parte la prezenta convenție, Puterile care sunt părți la aceasta vor rămâne totuși legate prin ea în raporturile lor reciproce. În afară de aceasta, ele vor fi legate prin convenție față de sus-menționata Putere, dacă aceasta o acceptă și îi aplică dispozițiile...

Articolul 4(A) al celei de-a Treia Convenții de la Geneva

Sunt prizonieri de război, în sensul prezentei convenții, persoanele care, aparținând uneia din următoarele categorii, au căzut sub puterea inamicului:

(1)

Membrii forțelor armate ale unei Părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forțe armate.

(2)

Membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei Părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiția ca aceste miliții sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mișcări de rezistență organizate, să îndeplinească următoarele condiții:

(a)

să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;

(b)

să aibă un semn distinctiv fix și care se poate recunoaște de la distanță;

(c)

să poarte armele în mod deschis;

(d)

să se conformeze, în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului.

(3)

Membrii forțelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorități nerecunoscute de Puterea Deținătoare.

(4)

Persoanele care urmează forțele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenții de război, furnizorii, membrii unităților de lucru sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate, cu condiția ca ele să fi primit autorizația forțelor armate pe care le întovărășesc, acestea trebuind să le elibereze în acest scop un bilet de identitate asemănător modelului anexat.

(5)

Membrii echipajelor, inclusiv comandanții, piloții și elevii marinei comerciale și echipajele aviației civile ale părților în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziții de drept internațional.

(6)

Populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a constitui în forțe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis și dacă respectă legile și obiceiurile războiului.

Articolul 5 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva

(1)

Prezenta convenție se va aplica persoanelor indicate în artiolul 4 din momentul în care vor cădea sub puterea inamicului și până la eliberarea și repatrierea lor definitivă.

(2)

Dacă există vreo îndoială în ce privește încadrarea în una din categoriile enumerate în articolul 4 a persoanelor care au comis unact de beligeranță și care au căzut în mâinile inamicului, numitele persoane vor beneficia de protecția prezentei convenții, în așteptarea ca statutul lor să fie determinat de un tribunal competent.

Articolul 12 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva

Prizonierii de război sunt sub autoritatea puterii inamice, nu însă a indivizilor sau a corpurilor de trupă care i-au capturat. Independent de răspunderile individuale care pot exista, Puterea deținătoare este răspunzătoare de tratamentul care le este aplicat.

Prizonierii de război nu pot fi transferați de Puterea deținătoare decât unei Puteri parte la convenție și dacă puterea deținătoare s-a asigurat că puterea în cauză e doritoare și în stare să aplice convenția. Dacă prizonierii au fost astfel transferați, răspundera aplicării convenției incumbă puterii care a acceptat să-i primească pentru timpul în care aceștia îi vor fi încredințați.

Totuși, în cazul în care această Putere nu își îndeplinește obligațiile de a executa dispozițiile convenției asupra oricărui punct important, Puterea prin care prizonierii de război au fost transferați trebuie, în urma unei notificări a Puterii protectoare, să ia măsuri eficace pentru remedierea situației sau să ceară înapoierea prizonierilor de război. Această cerere va trebui să fie satisfăcută.

Articolul 21 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva

Puterea deținătoare va putea supune pe prizonierii de război la internare. Ea va putea să le impună obligația de a nu se îndepărta dincolo de o anumită limită de lagărul unde sunt internați sau, dacă acest lagăr este îngrădit, să nu treacă peste îngrădire. Sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții privitoare la sancțiunile penale și disciplinare, acești prizonieri nu vor putea fi închiși sau deținuți decât dacă această măsură se dovedește necesară pentru protecția sănătății lor; această situație nu va putea, în nici un caz, să se prelungească dincolo de împrejurările care ar fi făcut-o necesară. ...

Articolul 118 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva

Prizonierii de război vor fi eliberați și repatriați fără întârziere după terminarea ostilităților active. ...

Articolul 42 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva

Internarea sau stabilirea domiciliului forțat al persoanelor protejate nu va putea fi ordonată decât dacă securitatea Puterii sub autoritatea căreia se află aceste persoane o face absolut necesară ...

Articolul 43 din cea de-a Patra Convenție de la Viena

Orice persoană protejată care ar fi fost internată sau căreia i s-a stabilit domiciliu forțat va avea dreptul să obțină ca un tribunal sau un colegiu administrativ competent, creat în acest scop de Puterea deținătoare, să reconsidere, în cel mai scurt termen, hotărârea luată cu privire la persoana sa. Dacă internarea sau stabilirea unui domiciliu forțat este menținută, tribunalul sau colegiul administrativ va proceda în mod periodic și, cel puțin de două ori pe an, la examinarea cazului acestei persoane în vederea îmbunătățirii, în favoarea sa, a hotărârii inițiale, dacă împrejurările o permit.

Articolul 78 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva

Dacă Puterea ocupantă socotește necesar, din motive imperioase de securitate, să ia măsuri de siguranță cu privire la persoanele protejate, va putea, cel mult, să le impună un domiciliu forțat sau să procedeze la internarea lor.

Hotărârile privitoare la domiciliul forțat sau la internare vor fi luate conform unei proceduri regulate, care va trebui să fie stabilită de Puterea ocupantă, în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții. Această procedură trebuie să prevadă dreptul de apel al celor interesați. Asupra acestui apel se va hotărî în cel mai scurt timp posibil. Dacă hotărârile se mențin, ele vor fi supuse unei revizuiri periodice, dacă este posibil semestrială, de către un organism competent constituit de numita Putere.

Persoanele protejate, supuse la un domiciliu forțat și constrânse, în consecință, să părăsească domiciliul lor, vor beneficia fără nici o restricție de dispozițiile articolului 39 din prezenta Convenție.

Articolul 133(1) din cea de-a Patra Convenție de la Geneva

Internarea va înceta cât se poate de repede după încetarea ostilităților.

Articolul 132(1) din cea de-a Patra Convenție de la Geneva

Orice persoană internată va fi eliberată de Puterea deținătoare, de îndată cenu vor mai exista cauzele care au determinat internarea sa.

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969, articolul 31

34.

Articolul 31 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor 1969 („Convenția de la Viena”) prevede următoarele:

Articolul 31, Regula generală de interpretare

Un tratat trebuie sa fie interpretat cu bună credință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său.

În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul și anexe:

(a)

Orice acord în legatura cu tratatul și care a intervenit între părți cu prilejul încheierii tratatului;

(b)

Orice instrument stabilit de către una sau mai multe părți cu prilejul încheierii tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument având legatura cu tratatul.

Se va tine seama, odată cu contextul:

(a)

De orice acord ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale;

(b)

De orice practica urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părților în privinta interpretării tratatului;

(c)

De orice regula pertinenta de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți.

Un termen va fi înțeles într-un sens special dacă este stabilit ca aceasta a fost intenția părților.

Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție cu privire la relația dintre dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului

35.

În Avizul său Consultativ cu privire la

Legalitatea Amenințării sau Uzului Armelor Nucleare

(8 iulie 1996), Curtea Internațională de Justiție a statuat după cum urmează:

„25.

Curtea observă că protecția Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice nu încetează pe timp de război, cu excepția incidenței articolului 4 din Pact, în cazul căruia se poate deroga de la anumite prevederi pe perioada stării de pericol public. Respectarea dreptului la viață nu este, cu toate acestea, o asemenea prevedere. În principiu, dreptul de a nu curma arbitrar viața unei persoane se aplică și în timpul ostilităților. Testul a ceea ce reprezintă o privare arbitrară de viață trebuie determinat, totuși, de

lex specialis

aplicabilă

și anume de legea aplicabilă în conflictele armate menită să reglementeze derularea ostilităților. Astfel, dacă pierderea vieții unei persoane este considerată, prin utilizarea unei anumite arme în luptă, o privare arbitrară de viață contrară articolului 6 din Pact, se poate decide doar prin referirea la legea aplicabilă în conflictul armat și nu se deduce din conținutul Pactului în sine.”

36.

În Avizul său Consultativ cu privire la

Consecințele Juridice ale Construcției unui Zid pe Teritoriul Palestinian Ocupat

(9 iulie 2004), Curtea Internațională de Justiție a respins argumentul Israelului potrivit căruia instrumentele de protecție a drepturilor omului la care era parte acesta nu erau aplicabile în teritoriul ocupat, reținând:

„106.

... Curtea consideră că protecția oferită de convențiile cu privire la drepturile omului nu încetează pe timpul unui conflict armat, decât prin efectul derogărilor de tipul celor prevăzute în articolul 4 [din Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice]. În ceea privește relația dintre dreptul internațional umanitar și drepturile omului, există trei situații posibile: unele drepturi pot ține exclusiv de materia dreptului internațional umanitar; altele pot ține exclusiv de materia drepturilor omului, în timp ce o a treia categorie de drepturi pot aparține ambelor ramuri de drept internațional. Pentru a răspunde la întrebarea adresată Curții, aceasta va trebui să ia în considerare ambele ramuri menționate ale dreptului internațional, și anume drepturile omului, iar ca

lex specialis

, dreptul internațional umanitar.”

37.

În hotărârea sa

Activitățile Armate de pe Teritoriul Statului Congo (Republica Democrată Congo (RDC) v. Uganda)

, (19 decembrie 2005) Curtea Internațională de Justiție a reținut următoarele:

„215.

Curtea, odată ce a stabilit faptul că comportamentul UPDF și al ofițerilor și soldaților UPDF [Forța de Apărare Populară a Ugandei] trebuie să-i fie atribuit Ugandei, trebuie să examineze acum dacă acesta constituie o încălcare a obligațiilor internaționale ale Ugandei. În această privință, Curtea trebuie să determine regulile și principiile dreptului internațional al drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar relevante în acest scop.

216.

Curtea reiterează întâi faptul că a avut ocazia să aplice chestiunile privind reșația dintre dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului și cel privind aplicabilitatea instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor omului în afara teritoriului național în Avizul său Consultativ din 9 iulie 2004 cu privire la

Consecințele Juridice ale Construcției unui Zid pe Teritoriul Palestinian Ocupat

. În acest Aviz Consultativ, Curtea a reținut că

‘Curtea consideră că protecția oferită de convențiile cu privire la drepturile omului nu încetează pe timpul unui conflict armat, decât prin efectul derogărilor de tipul celor prevăzute în articolul 4 [din Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice]. În ceea privește relația dintre dreptul internațional umanitar și drepturile omului, există trei situații posibile: unele drepturi pot ține exclusiv de materia dreptului internațional umanitar; altele pot ține exclusiv de materia drepturilor omului, în timp ce o a treia categorie de drepturi pot aparține ambelor ramuri de drept internațional.’ (Rapoarte ale C.I.J. 2004, p.

178, para. 106.)

Astfel, aceasta a concluzionat că ambele ramuri ale dreptului internațional, și anume dreptul internațional al drepturilor omului și dreptul internațional umanitar trebuie avute în considerare. Curtea a concluzionat apoi că instrumentele internaționale de protecție adrepturilor omului sunt aplicabile ‘în privința actelor comise de către un stat în exercițiul jurisdicției sale în afara propriului teritoriu’, în special în teritoriile ocupate (ibid., pp.

178-181, paras. 107-113).”

Raportul Grupului de Studiu al Comisiei de Drept Internațional cu privire la Fragmentarea Dreptului Internațional

38.

Raportul Grupului de Studiu al Comisiei de Drept Internațional cu tema „Fragmentarea dreptului internațional: dificultăți apărute din diversificarea și expansiunea dreptului internațional” a fost adoptat de către Comisia de Drept Internașional la cea de-a cincizeci și opta sesiune, în 2006. Sudiul Analitic al Crupului de Studiu cu privire la aceeași tema, datat cu 13 aprilie 2006, (A/CN.4/L.682) spunea următoarele la § 104:

Exemplul legilor de război se axează pe un caz în care regula în sine identifică condițiile în care se aplică, și anume prezența unui ‘conflict armat’. Din cauza acestei condiții, regula apare mai ‘specială’ decât dacă nu ar fi fost identificată o astfel de condiție. A considera acest fapt o situație de

lex specialis

atrage atenția asupra unui important aspect al operării principiului. Chiar dacă acesta funcționează astfel încât să justifice recurgerea la o excepție, ceea ce a fost pus deoparte nu dispare împreună. [Curtea Internațională de Justiție] a avut grijă să puncteze că dreptul drepturilor omului continua să se aplice și în cazul unui conflict armat. Excepția – dreptul umanitar – afecta doar un (chiar dacă important) aspect al acestuia, și anume aprecierea relativă a „arbitrariului”. Dreptul umanitar ca

lex specialis

nu sugera faptul că drepturile omului erau abolite pe timp de război. Aceasta nu funcționa de o manieră formală sau absolută, ci ca un aspect al pragmatismului motivării Curții. Oricât de oportună ar putea fi pentru a vicia diferența dintre pace și conflictul armat, excepția că războiul continuă să existe pentru normalitatea păcii nu ar trebui să fie pur și simplu trecută cu vederea când se determină ce standarde ar trebui utilizate pentru a judeca comportamentul în aceste circumstanțe (excepționale).

Legalitatea Armelor Nurcleare

a fost un ‘hard case’ în măsura în care trebuia făcută o alegere de către [Curtea Internațională de Justiție] între diferitele seturi de reguli, dintre care niciuna nu putea să le restrângă întru totul pe celelalte.

Lex specialis

a făcut cu mult mai mult decât să indice că prin intermediul acesteia putea fi oportun să se aplice doar drepturile omului, o astfel de soluție având să fie prea idealistă, având în vedere specialitatea și persistența conflictelor armate. Astfel a creat Curtea o viziune sistemică asupra dreptului, în care cele două seturi de reguli legate unele de altele ca realitatea de astăzi și făgăduința de mâine, cu o privire asupra nevoii asupritoare a asigurării ‘supraviețuirii Statului’.”

Hotărârea Camerei Lorzilor în

Al-Jedda

39.

În hotărârea lor din 12 decembrie 2007 din cazul

Al-Jedda

(

R. (cu privire la cererea lui Al-Jedda) (FC) (Apelant) v Ministrul de Stat pentru Apărare (Intimat)

[2007] UKHL 58), majoritatea Camerei Lorzilor au considerat că internarea dlui

Al-Jedda a fost autorizată prin Rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite 1546. Aceștia au reținut mai departe că articolul 103 din Carta Națiunilor Unite a operat pentru a da obligațiilor Regatului Unit conforme cu acea rezoluție prioritate asupra obligațiilor sale în temeiul articolului 5 din Convenție (a se vedea mai departe

Al-Jedda c.

Regatului Unit

[MC], nr. 27021/08, §§ 18-22, CEDO 2011). Cu toate acestea, Lordul Bingham a clarificat faptul că, în ciuda acestei concluzii, articolul 5 beneficia de o anumită aplicare subsecventă:

„39.

Așadar, a existat o ciocnire între, pe de o parte, o putere sau o sarcină de a deține exercițiul autorității exprese a Consiliului de Securitate și, pe de alta, un drept al omului fundamental pe care Regatul Unit a încercat să-l garanteze celor (precum apelantul) din cadrul jurisdicției sale. Cum trebuie reconciliate acestea? Există în opinia mea doar o singură cale în care acestea pot fi reconciliate: prin stabilirea faptului că regatul Unit își poate exercita legal, acolo unde este necesar din motive imperative de securitate, puterea de detenție autorizată de UNSCR 1546 și rezoluțiile succesive, însă trebuie să se asigure că drepturile deținutului în temeiul articolului 5 nu sunt încălcate într-o mai mare măsură decât cea proprie unei asemenea detenții.”

În mod similar, Baroneasa Hale a remarcat:

„125.

... Sunt de acord cu Lordul Bingham, din motivele pe care acesta le oferă, că singura modalitate este să se adopte o atare calificare a drepturilor Convenției.

126.

Totuși, asta în măsura în care voi avansa. Dreptul este calificat, iar nu înlocuit. Este o diferență importantă, insuficient explorată în argumentele de tipul totul sau nimic care ni s-au prezentat. Nu putem merge mai departe decât ne-a cerut ONU în mod implicit în restaurarea păcii și securității într-un teritoriu cu probleme. Dreptul este calificat doar în măsura cerută sau autorizată prin rezoluție. Ceea ce rămâne după ea apoi trebuie cercetat. Aceasta poate avea atât consecințe substanțiale, cât și procedurale.

127.

Nu este clar pentru mine cât de departe a avansat rezoluția UNSC 1546 când a autorizat [Forța Multi-Națională] să ‘ia toate măsurile necesare pentru a contribui la menținerea securității și stabilității în Irak, în conformitate cu scrisorile anexate la această rezoluție exprimând,

inter alia

, cererea Irakului pentru prezența continuă a forței multinaționale și stabilirea sarcinilor sale’ (para 10). ‘Categoria vastă de sarcini’ au fost catalogate de către Sercretarul de Stat Powell ca incluzând ‘operațiuni de luptă împotriva membrilor acestor grupuri [care caută să influențeze viitorul politic al Irakului prin violență], internarea unde este necesar din moive imperative de securitate și căutarea continuă și securizarea armelor care amenință securitatea Irakului’. În același timp, Secretariatul de Stat a confirmat angajamentul forțelor care au făcut MNF să ‘acționeze în conformitate cu obligațiile în baza dreptului conflictelor armate, incluzând Convențiile de la Geneva’.

128.

În ce bază se spune că detenția acestui apelant particular este conformă cu obligațiile noastre în temeiul dreptului conflictelor armate? El nu este o ‘persoană protejată’ de cele patru Convenții de la Geneva, întrucât este unul dintre cetățenii noștri. Nici Regatul Unit nu mai ocupă, dat fiind războiul, vreo parte din Irak. Astfel că analiza trebuie făcută în cazul unor tipuri de post-conflicte, post-ocupații, dacă puterea analoagă de a interna pe oricine este, cu toate acestea, ‘necesară din motive imperative de securitate’. Chiar dacă rezoluția UNSC poate fi citită în acest mod, nu este clar din prima de ce detenția prelungită a acestei persoane în Irak este necesară, dat fiind faptul că orice problemă pe care o prezintă în Irak ar putea fi soluționată prin repatrierea sa către această țară și soluționarea problemelor lui acolo. Dacă ne îndepărtăm puțin de circumstanțele particulare ale cazului, aceste este răspunsul solicitat atât de des când cetățenii britanici când au probleme cu legea în țările străine, și în cazul acesta stă în puterea autorităților britanice să îl dea.

129.

Însă nu acesta este modul în care argumentul a fost prezentat în fața noastră. Ce altceva puteau spune Lordul Bingham și Lordul Brown despre ‘înlocuire sau calificare’ dintr-o suflare când aceștia aveau în vedere chestiuni foarte diferite? Am fost preocupați la un nivel mai abstract cu atribuirea sau autorizarea de către Națiunile Unite. Am acordat puțină atenție scopului precis al autorizării. Trebuie să existe încă loc pentru argument în privința a ce este acoperit în mod precis prin rezoluție și dacă aceasta este aplicabilă faptelor din acest caz. Cum trebuie făcut acest lucru rămâne de hotărât în alte procese. Cu acest avertisment, așadar, însă în acord cu Lordul Bingham, Lordul Carswell și Lordul Brown, voi respinge apelul.”

Derogări referitoare la detenție în temeiul articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și articolul 4 din Pactul Internațional asupra Drepturilor Civile și Politice

40.

Lăsând la o parte o serie de declarații făcute de către Regatul Unit între 1954 și 1966 în privința puterilor puse în loc pentru a înăbuși răscoalele dintr-un număr de colonii ale sale, derogările făcute de către statele contractante în temeiul articolului 15 din Convenție au făcut toate referire la cazurile extreme ivite în cadrul teritoriului statului care derogă..

41.

Articolul 4 din Pactul Internațional cu privire la Protecția Drepturilor Civile și Politice („ICCPR”) conține o clauză derogatorie similară articolului 15 din Convenție. Potrivit informației aflate la dispoziția Curții, din momentul ratificării ICCPR, 18 state au depus declarații de derogare de la obligațiile lor în temeiul articolului 9, care prevede „dreptul la libertate și securitatea persoanei”. Dintre acestea, doar trei declarații puteau fi interpretate ca incluzând o referire, din partea autorităților statului care derogă, la o situație a unui conflict armat internațional sau la o agresiune militară din partea unui alt stat. Statele care au înaintat aceste derogări erau Nicaragua, între 1985 și 1988, în cazul căreia declarația se referea la „agresiunea injustă, ilegală și imorală împotriva poporului Nicaragua și a guvernului lor revoluționar” a Statelor Unite; Azerbaijan, între aprilie și septembrie 1993, în cazul căruia declarația avea în vedere „agresiunea escaladată a forțelor armate ale Armeniei”; și Israel, a cărui declarație făcută pe 3 octombrie 1991 și aplicabilă în prezent spune următoarele:

„Din momentul fondării sale, statul Israel a fost victima unor continue amenințări și atacuri asupra înseși existenței sale, ca și asupra vieții și bunurilor cetățenilor săi.

Acestea au luat forma unor amenințări ale războiului, ale atacurilor armate actuale și a unor campanii de terorism rezultând în uciderea și rănirea ființelor umane.

În lumina celor de mai sus, Starea de Pericol proclamată în mai 1948 a rămas în vigoare încă de atunci. Această situație constituie un pericol public în înțelesul articolului 4 (1) din Convenție.

Guvernul Israelului a considerat așadar necesar, în conformitate cu amintitul articol 4, să întreprindă acțiuni în măsura strict cerută de exigențele situației, pentru apărarea statului și pentru protecția vieții și bunurilor, incluzând exercitarea puterilor de arest și detenție.

Atât timp cât una dintre aceste măsuri nu este conformă cu articolul 9 din Convenție, Israel derogă astfel de la obligațiile sale în temeiul acelei prevederi.”

Niciunul dintre state nu și-a exprimat în mod explicit opinia potrivit căreia derogarea era necesară pentru deținerea persoanelor în temeiul celor de-a Treia și a Patra Convenții.

42.

În privința practicii statelor, în cartea sa, „Captured in War: Lawful Internment in Armed Conflict” (Hart Publishing, Editions A. Pedone, Paris și Oxford 2013), Els Debuf a făcut trimitere la un studiu pe care aceasta l-a întocmit cu privire la derogările notificate autorităților în cauză la Convenție și ICCPR, așa cum sunt reflectate acestea în bazele de date online ale Națiunilor Unite și Consiliului Europei (consultate ultima dată pe 1 octombrie 2010). Aceasta a reținut următoarele:

„Cercetarea noastră asupra acestor date de baze – axată pe conflictele armate internaționale și ocupațiile în care statele parte la ICCPR și CEDO erau implicate din momentul ratificării lor – ne-a oferit următoarele informații ... . Nici Afghanistan, nici Uniunea Sovietică nu au derogat de la ICCPR de-a lungul conflictului care au opus aceste două state între 1979 și 1989. În mod similar, nici Afghanistan, Australia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Olanda, Noua Zeelandă, Regatul Unit sau SUA nu au derogat de la dreptul la libertate în temeiul ICCPR sau al CEDO în legătură cu faza internațională a conflictului recent din Afghanistan (2001-2002); același lucru este valabil și pentru conflictul care a opus Irakul Statelor Unite, Regatului Unit sau altor state din 2003 până în 2004. Următoarele state au internat de asemenea persoane în baza celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva fără a deroga de la dreptul la libertate consacrat de ICCPR sau CEDO: UK și Argentina în conflictul privind insulelor Falkland/Malvine din 1982; SUA de-a lungul operațiunilor sale militare din Grenada în 1983; India și Bangladesh în conflictele cu Pakistanul în anii 1970 (Pakistanul nu este parte la ICCPR); Iran și Irak în timpul războiului dintre anii 1980-1988; Israel și statele arabe în fiecare dintre conflictele armate internaționale ce le-a opus în Orientul Apropiat (1948-în prezent) [a se nota, însă, derogarea înaintată de Israel, menționată în paragraful 40 de mai sus]; statele parte la CEDO care au participat sub cupola ONU în Războiul Corean între 1950 și 1953; Irak, Kuweit , SUA și UK în timpul războiului din Golf din 1991 (Arabia Saudită, care a internat mulți prizonieri de război de-a lungul acestui conflict, nu este parte la ICCPR); Angola, Burundi, Republica Democrată Congo (DRC), Namibia, Rwanda, Uganda și Zimbabwe în DRC (1998-2003); Ethiopia în conflictul care a opus-o Eritreii din 1998 până în 2000 (Eritrea nu a ratificat încă ICCPR); Eritrea și Djibouti în scurtul conflict cu privire la delimitare în 2008; Georgia și Russia în războiul fulger din august 2008; Rusia nu a derogat de la ICCPR în legătură cu conflictul cu Moldova asuppra Transnistriei în 1992 (Rusia nu era încă parte la CEDO și Moldova nu era încă parte a ICCPR sau CEDO la acea vreme). Nici Cipru, nici Turcia nu au derogat de la ICCPR sau CEDO în privința internării în baza GC III-IV în Ciprul de Nord (a se nota că Turcia nu considera ICCPR sau CEDO aplicabile extra-teritorial); Turcia nu a derogat de la CEDO atât timp cât era vorba despre persoane din afara Turciei continentale, însă de vreme ce aceasta nu a specificat articolele de la care intenționa să deroge este incert dacă ea considera necesar să o facă pentru a interna persoane în baza GC III și IV. În mod similar, Azerbaijan a derogat de la ICCPR (nu era parte la CEDO la acea vreme) pentru a lua măsurile necesare ca rezultat al conflictului cu Armenia (1988

‑

1994), însă este neclar dacă a făcut-o pentru a interna persoane în baza Convențiilor de la Geneva; Armenia nu a derogat de la ICCPR (încă nu era parte la CEDO la acea vreme). Tot astfel, Nicaragua a derogat de la articolul 9 ICCPR, susținând că era obligată să o facă dată fiind implicarea SUA în conflictul cu Contras din anii 1980. Este incert dacă Nicaragua a considerat necesar să deroge de la ICCPR pentru a interna în baza Convențiilor de la Geneva, în notificările sale de derogare a insistat că articolul 9§1 era singurul de la care se deroga pentru infracțiunile împotriva securității naționale și ordinii publice.”

ÎN DREPT

APRECIEREA CURȚII CU PRIVIRE LA PROBE ȘI STABILIREA FAPTELOR

Susținerile părților

Reclamantul

43.

Reclamantul a afirmat că probele oferite de surorile, prietenul și vecinul săi demonstrau faptul că fratele lui a fost capturat și deținut de către forțele britanice cu scopul de a-l face pe reclamant să se predea. Prima referință făcută de către Guvern la înregistrarea batalionului, care viza arestul lui Tarek Hassan (a se vedea paragraful 11 de mai sus), se regăsea în observațiile sale oferite Marii Camere în septembrie 2013. Nu a fost furnizată nicio explicație satisfăcătoare pentru recenta apariție a acestui material, care surprindea, dat fiind accentul pus pe acest document de către Guvern. Reclamantul nu confirmat dacă ceea ce a acceptat era adevărat. El a subliniat, de asemenea, că era singurul document care făcea vreo referire la faptul că Tarek Hassan a fost găsit având asupra sa un automat AK-47 și era poziționat pe acoperiș. Niciuna dintre înregistrările interviurile sale (a se vedea paragrafele 23-24 de mai sus) nu se referea la deținerea sa dat fiind faptul că era suspectat ca fiind un combatant sau că prezenta vreun pericol, real sau presupus, pentru forțele britanice vreodată.

44.

Reclamantul a afirmat apoi faptul că înregistrările detențiilor din calculatorul de la Camp Bucca conțineau trei date diferite de eliberare, niciuna dintre ele fiind credibile (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În mod similar, locul eliberării era o chestiune speculativă bazată pe probe neclare și inconsistente (a se vedea paragrafele 27-28 de mai sus). Nu se putea spune cu certitudine însuși faptul că Tarek Hassan nu era deținut încă după controlul efectuat la Camp Bucca pe 12 mai 2003, având în vedere în special data de eliberare trecută în înregistrările Statelor Unite.

Reclamantul a subliniat că fratele său a fost găsit mort cu eticheta de identificare a Statelor Unite de la Camp Bucca asupra sa (a se vedea paragraful 29 de mai sus) și că nu și-a contactat familia sa niciodată după ce a fost capturat de către forțele Regatului Unit, fapt care sugera cu tărie ideea că nu a avut posibilitatea să o facă.

Guvernul

45.

Guvernul a susținut faptul că reclamantul nu a oferit o justificare adecvată pentru tergiversarea pezentării cererilor sale în fața autorităților Regatului Unit. Tergiversarea a impus un impediment inevitabil investigării efective a decesului lui Tarek Hassan. Nicio ingerință opusă nu ar trebui dedusă din incapacitatea Guvernului de a oferi o explicație pentru decesul lui Tarek Hassan în circumstanțele în care probele prezentau o explicație satisfăcătoare și convingătoare a arestului, detenției și eliberării sale.

46.

Guvernul a negat alegația potrivit căreia Tarek Hassan a fost deținut în scopul de a pune presiune pe reclamant pentru a se preda. Acesta a susținut că probele oferite de către reclamant în sprijinul cererii sale erau imprecise și din auzite și că un astfel de scop din partea autorităților Regatului Unit ar fi fost neconforme cu împrejurarea eliberării subsecvente a lui Tarek Hassan de la Camp Bucca, de vreme ce statutul său a fost stabilit ca fiind un civil care nu prezenta o amenințare de securitate. În schimb, Guvernul a susținut că era rezonabil pentru forțele britanice să-l suspecteze pe Tarek Hassan ca fiind un combatant, de vreme ce a fost găsit, înarmat, pe acoperișul casei unui general al Armatei Al-Quds, în care se găseau alte arme de foc și un număr de documente de

intelligence

referitoare la membrii locali ai Partidului Ba’ath (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Guvernul a subliniat apoi că, dincolo de declarația de martor a reclamantului, nu exista vreo probă independentă a cauzei decesului, întrucât această informație nu a fost trecută pe certificatul de deces (a se vedea paragraful 29 de mai sus). În orice eventualitate, acesta a accentuat că Samara se afla la aproximativ 700 de kilometri de Camp Bucca, într-o regiune care nu a fost niciodată ocupată de către forțele britanice, și că automatul AK-47 nu era o armă utilizată de către forțele britanice.

Evaluarea Curții cu privire la fapte

47.

De la început, Curtea reamintește faptul că procedurile interne au fost respinse pe motiv că fratele reclamantului nu se afla sub jurisdicția Regatului Unit în niciun moment (a se vedea paragraful 31 de mai sus). Nu era așadar necesar pentru instanțele naționale să stabilească faptele în detaliu. Curtea este general sensibilă la natura subsidiară a rolului ei și atentă în asumarea rolului de primă instanță a stării de fapt (a se vedea

McKerr c. Regatului Unit

(dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000). Cu toate acestea, în circumstanțele prezente este inevitabil că trebuie să facă unele constatări de fapt de una singură în baza probelor din fața sa.

48.

În cazurile în care există opinii divergente cu privire la evenimente, Curtea este inevitabil confruntată, atunci când stabilește faptele, cu unele dificultăți precum cele întâmpinate de orice primă instanță. Ea reiterează că, în stabilirea probelor, a adoptat standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, nu a avut niciodată ca scop împrumutarea abordării sistemelor juridice naționale care utilizează acest standard. Rolul ei este să nu se pronunțe asupra vinovăției penale sau a răspunderii civile, ci asupra responsabilității statelor contractante în temeiul Convenției. Specificitatea sarcinii sale în temeiul articolului 19 din Convenție – pentru a asigura respectarea de către statele contractante a angajamentului lor de a garanta drepturile fundamentale consacrate în Convenție – impune Curții abordarea chestiunilor privind probele și dovezile. În procedurile din fața sa, nu există bariere procedurale pentru admisibilitatea probelor sau formule predeterminate pentru aprecierea lor. Ea adoptă concluziile ce sunt, în opinia sa, sprijinite de libera evaluare a tuturor probelor, inclusiv a ingerințelor care pot reieși din fapte și din susținerile părților. Potrivit jurisprudenței sale consacrate, dovezile pot decurge din coexistența unor ingerințe suficient de puternice, clare și concordante, sau din prezumții de fapt similare nerăsturnate. Mai mult, nivelul de convingere necesar pentru ajungerea la o anumită conluzie și, în legătură cu aceasta, distribuirea sarcinii probei, sunt intrinsec legate de specificitatea faptelor, de natura susținerilor făcute și de dreptul convențional în discuție. Curtea este de asemenea atentă la seriozitatea pe care o atribuie unei hotărâri în care un stat contractant încalcă drepturile fundamentale (a se vedea

El Masri c. „fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

” [MC], nr.

39630/09, § 151, CEDO 2012).

49.

Mai mult, trebuie reamintit faptul că procedurile Convenției nu impun în orice caz aplicarea strictă a principiului

affirmanti incumbit probatio

(principiul potrivit căruia sarcina probei îi revine persoanei care afirmă chestiunea în cauză). Curtea își reiterează jurisprudența în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție, în măsura în care acolo unde evenimentele în cauză se întâmplă cu știința exclusivă a autorităților, ca în cazul persoanelor aflate sub controlul lor, în custodie, se vor naște puternice prezumții de fapt în legătură cu rănile sau moartea rezultată în timpul acelei detenții. Sarcina probei în asemenea cazuri poate fi considerată ca revenind autorităților, care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare. În lipsa unor asemenea explicații, Curtea poate constata ingerințe care pot fi defavorabile pentru Guvernul reclamat. Curtea a reținut deja că aceste considerații sunt aplicabile în cazul disparițiilor examinate în temeiul articolului 5 din Convenție, unde, cu toate că nu s-a probat că persoana în cauză a fost luată în custodia autorităților, este posibil să se stabilească faptul că acesta sau aceasta a fost oficial citată de către autorități, a intrat într-o locație aflată sub controlul lor și nu a fost văzută din acel moment. În asemenea circumstanțe, singurul care trebuie să ofere o explicație plauzibilă și satisfăcătoare asupra celor întâmplate în baza premizelor este Guvernul și tot el trebuie să arate că persoana vizată nu a fost deținută de către autorități, ci lăsând premisele fără o privare de libertate subsecventă. Mai mult, Curtea reiterează faptul că, din nou în contextul unei cereri în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, aceasta a solicitat probe sub forma ingerințelor concordante înainte ca sarcina probei să-i fie atribuită Guvernului reclamat (a se vedea

El Masri,

citată mai sus, §§ 152-153).

50.

Nu s-a contestat în prezenta cauză faptul că fratele reclamantului a fost capturat de către forțele Regatului Unit pe 23 aprilie 2003, că a fost deținut apoi la Camp Bucca și că a decedat cu puțin timp înainte ca trupul său să fie găsit în Samara pe 1 septembrie 2003. Dezacordul cu privire la fapte se axează pe două chestiuni: prima, dacă Tarek Hassan a fost arestat și deținut cu scopul de a exercita o presiune asupra reclamantului pentru a se preda și, a doua, în ce circumstanțe a părăsit Tarek Hassan Camp Bucca. În plus, de vreme ce reclamantul susține că trupul lui Tarek Hassan are urmele unor rele-tratamente, apare întrebarea dacă acesta a fost supus unor asemenea tratamente în timpul detenției sale.

51.

În privința primei chestiuni, Curtea notează că singura probă ce i-a fost prezentată și care susține afirmația potrivit căreia Tarek Hassan a fost luat în detenție încercându-se forțarea reclamantului de a se preda constă din două declarații făcute de către reclamant și o notă a unei discuții telefonice cu vecinul reclamantului, ambele pregătite pentru procedurile interne (a se vedea paragrafele 12-13 de mai sus). În cea dintâi declarație a reclamantului, acesta a susținut că autoritatea militară britanică le-a spus surorilor lui că Tarek Hassan nu va fi eliberat până când reclamantul nu se va preda. În cea de-a doua declarație, reclamantul a susținut că această informație le-a fost dată vecinului și prietenului săi. În niciuna dintre declarațiile reclamantului, nici în cea a vecinului său, dl

Al-Ubody, nu este identificat reprezentantul militar al Regatului Unit care a făcut presupusa afirmație, cu nume sau grad. Dată fiind lipsa preciziei, natura zvonistică a acestei probe și inconsistențele interne din declarațiile reclamantului, Curtea nu consideră proba ce vine în sprijinul cererii reclamantului ca una puternică.

52.

Din partea sa, Guvernul nu i-a putut prezenta Curții vreo mărturie referitoare la capturarea lui Tarek Hassan. Cu toate acestea, acesta i-a furnizat Curții înregistrarea operațională a Batalionului Black Watch care a fost creat odată cu evenimentele în discuție (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Aceasta înregistrează faptul că, atunci când au ajuns forțele britanice la casă, Tarek Hassan era poziționat pe acoperiș, fiind înarmat cu un automat AK-47 și că au fost găsite alte arme de foc și documente cu valoare informațională în casă. În plus, Guvernul a oferit înregistrări ale interviurilor cu Tarek Hassan de la Camp Bucca și capturi de imagini cu intrările privitoare la persoana sa din baza de date AP3-Ryan (a se vedea paragrafele

‑

24, respectiv 18, 22 și 28 de mai sus). Curtea nu are motive în baza cărora să conteste autenticitatea acestor înregistrări. Ele demonstrează faptul că Tarek Hassan a fost înregistrat la Camp Bucca pe 23 aprilie 2003, dus la unitatea JFIT la ora 16.40 pe 23 aprilie 2003 și eliberat în zona de detenție civilă de la Camp Bucca pe 25 aprilie 2003 la 8 p.m., ora locală. Înregistrările din calculator arată apoi că acesta a fost interogat o dată, pe 23 aprilie 2003 la 21.30, ora locală, și, din nou, pe 25 aprilie la 8 a.m., ora locală. Înregistrările ambelor interviuri au fost prezentate Curții. Ele arată că identitatea lui Tarek Hassan ca frate al reclamantului era cunoscută și că s-a stabilit în cursul interogatoriului faptul că nu era implicat personal în activitățile Partidului Ba’ath Party sau ale Armatei Al-Quds.

53.

În opinia Curții, capturarea și înregistrările interogatoriilor sunt conforme cu susținerea de către Guvern a faptului că Tarek Hassan a fost capturat în calitate de combatant suspectat sau de civil care reprezenta o amenințare pentru securitate. Această viziune este sprijinită și de alte probe care urmăresc să arate că Tarek Hassan putea la fel de bine să fie înarmat, sau să fie cel puțin în posesia unui automat AK-47 la momentul capturării sale, și anume afirmația reclamantului potrivit căruia fratele său mai tânăr a fost lăsat să păzească casa familiei (a se vedea paragraful 10 de mai sus) și declarația lui Tarek Hassan, din timpul interogării sale de către agenții britanci, despre prezența armei pentru protecția personală (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Înregistrările de la Camp Bucca indică apoi că a fost apt pentru eliberare din moment ce s-a stabilit că era un civil care nu reprezenta o amenințare pentru securitate.

54.

Curtea acceptă faptul că capturarea lui Tarek Hassan era legată de relația cu fratele său, însă numai în măsura în care forțele britanice, aflând despre această relație chiar de la Tarek Hassan și găsindu-l pe acesta înarmat la momentul capturării (a se vedea paragraful 11 de mai sus), au putut suspecta că era de asemenea implicat în activitățile Partidului Ba’ath și ale Armatei Al-Quds. Curtea nu consideră că probele susțin afirmația că Tarek Hassan a fost luat în custodie pentru a fi ținut până se va fi predat reclamantul. Dacă aceasta ar fi fost intenția forțelor britanice, el nu ar fi fost declarat apt pentru eliberare imediat după cel de-al doilea interviu și în mai puțin de 38 de ore după primirea sa în Camp Bucca (a se vedea paragraful 22 de mai sus).

55.

În privința datei și locului eliberării lui Tarek Hassan, principala probă constă în intrările din AP3-Ryan (a se vedea paragraful 28 de mai sus). O intrare făcută pe 4 mai 2003 a înregistrat faptul că Tarek Hassan a fost eliberat pe 2 mai 2003, cu autobuzul, spre Umm Qasr, din motivul „Sfârșitului Ostilităților”. O altă intrare din 12 mai 2003 a reținut că Tarek Hassan nu era prezent în Camp când a avut loc o verificare totală a deținuților. Curtea consideră că, în baza acestor intrări, privite împreună cu decizia luată după cel de-al doilea interviu de triere de a nu-l mai deține pe Tarek Hassan, că acesta a fost, după toate probabilitățile, eliberat cel mai devreme în mai 2003. Această viziune este apoi sprijinită de probele oferite de către Guvern referitoare la decizia de natură politică adoptată de către forțele Regatului Unit de a-i elibera pe toți deținuții înainte de sau imediat după încetarea ostilităților anunțată pe 1 mai 2003, cu excepția celor suspectați de comiterea unor infracțiuni sau a unor activități ce reprezintă un risc pentru securitate (a se vedea paragraful 27 de mai sus). În privința locului eliberării, Curtea notează că Camp Bucca era situat la doar 2.5 kilometri de Umm Qasr. Cu toate că textul principal al ordinului militar relevant referitor la eliberarea deținuților din Camp Bucca Umm Qasr nu a fost trecut ca punct de destinație (fiind listate numai patru orale din nordul Camp-ului), anexa la ordin nu prevedea UmmQasr ca zona de eliberare. Este imposibil să fie clar în lipsa unor probe mai concludente, însă dată fiind apropierea orașului de Camp, menționarea sa în anexă, politica Regatului Unit de eliberare a deținuților după sfârșitul ostilităților și intrările informatice vizând eliberarea lui Tarek Hassan, Curtea consideră că este probabil ca Tarek Hassan să fi fost eliberat în sau lângă Umm Qasr pe 2 mai 2003.

56.

Curtea este de părere că, în acest caz, de vreme ce probele vizând detenția și eliberarea lui Tarek Hassan erau, în cea mai mare parte, accesibile doar Guvernului, singura sarcină a sa este să ofere o explicație plauzibilă și satisfăcătoare pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Tarek Hassan în Camp și să arate că acesta a fost eliberat și că eliberarea a respectat o procedură sigură (a se vedea paragraful 49 de mai sus). Înregistrările informatice arată că până la 22 mai 2003, Regatul Unit a capturat și procesat aproximativ 3,738 de deținuți în Irak de la începutul ostilităților și i-a eliberat pe toți, afară de 361 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În lumina perioadei scurse înainte ca reclamantul să introducă cererea și ca un mare număr de deținuți ai Regatului Unit să fie eliberați de la Camp Bucca până la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai 2003, nu este lipsit de surprindere că nu a fost găsit niciun martor ocular capabil să-și amintească eliberarea lui Tarek Hassan. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că probele la care s-a făcut trimitere mai sus sunt suficiente să satisfacă sarcina probei impuse Guvernului.

57.

În fine, nu a fost prezentată nicio probă care să sugereze că Tarek Hassan a fost supus unor rele-tratamente în timpul detenției. Înregistrările interviurilor arată că acesta a fost interogat în două ocazii, la scurt timp după ce a fost primit în Camp și după ce s-a stabilit că este civil, fără vreo valoare informațională și fără a prezenta vreo amenințare pentru securitate. Declarația martorului prezentată de către reclamant, cea a dlui Al-Saadoon, care susținea că l-ar fi văzut pe Tarek Hassan în zona de detenție civilă de la Camp Bucca în perioada ce a urmat chestionării sale și înainte de a fi eliberat, nu face nicio mențiune despre vreun semn de vătămare a lui Tarek Hassan sau vreo plângere de-a sa că a fost supus unor rele-tratamente. Mai mult, afară de declarația de martor a reclamantului, nu există vreo probă prezentată Curții cu referire la cauza decesului lui Tarek Hassan sau la prezența urmelor de rele-tratamente pe corpul său, de vreme ce certificatul de deces nu conține nicio informație cu privire la aceste aspecte. Presupunând ca fiind adevărată descrierea corpului fratelui său, distanța de patru luni dintre eliberarea lui Tarek Hassan și moartea lui nu susține opinia că aceste vătămări au fost cauzate în timpul detenției sale.

58.

Stabilind faptele cauzei, Curtea trebuie să examineze în continuare cererile reclamantului întemeiate pe Convenție.

II.

PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 2 ȘI 3 DIN CONVENȚIE

Susținerile părților

Reclamantul

59.

Reclamantul s-a plâns de faptul că circumstanțele decesului lui Tarek Hassan au dat naștere cel puțin unei încălcări

prima facie

a articolelor 2 și 3 din Convenție, determinând o obligație din partea Guvernului de a iniția o anchetă efectivă. Articolul 2 din Convenție prevede următoarele:

„1.

Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.

Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

(a)

pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

(b)

pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

(c)

pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.”

Articolul 3 din Convenție prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nicipedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

60.

Reclamantul scoate în evidență faptul că le incumba autorităților Regatului Unit, care erau singurele ce cunoșteau ceea ce i s-a întîmplat lui Tarek Hassan după arestul său, să stabilească dacă era în viață când a părăsit locul de detenție și că nu a fost eliberat într-o împrejurare care l-ar fi expus riscului de a-și pierde viața sau de a fi maltratat grav. Dispariția și decesul său de după detenția Regatului Unit a dat naștere unui caz

prima facie

potrivit căruia Tarek fie a fost omorât de sau cu implicarea personalului Regatului Unit prin eliberarea într-un mediu necunoscut sau periculos, sau a fost predat unei terțe părți.

Această situație presupunea două chestiuni în baza articolelor 2 și 3. Prima, dacă Guvernul nu era apt să ofere o explicație alternativă plauzibilă în privința evenimentelor care au condus la decesul lui Tarek Hassan, atunci Regatul Unit ar trebui ținut răspunzător pentru aceasta. În al doilea rând, era un caz discutabil de încălcare a articolelor 2 și 3, implicând obligația procedurală de investigare.

Guvernul

61.

Guvernul a susținut că, într-un caz precum cel de față, nu se putea naște nicio obligație de investigare în temeiul articolului 2 și 3 până când nu ar fi apărut un caz discutabil cu privire la responsabilitatea Regatului Unit pentru relele-tratamente aplicate lui Tarek Hassan sau cauzarea decesului său, sau dacă decesul lui Tarek Hassan a avut loc pe un teritoriu care era controlat de Regatul Unit. Acesta nu era, în baza probelor, un caz în care decesul a avut loc sub custodia statului. Asemenea decese pot împuternici un prag mai mic sau un declanșator pentru obligația de a investiga, însă nu era cazul aici. Decesul lui Tarek Hassan a survenit la multe luni după eliberarea sa și în circumstanțe care nu trimiteau la implicarea Regatului Unit.

Aprecierea Curții

62.

Potrivit jurisprudenței Curții, obligația de protecție a dreptului la viață în temeiul articolului 2, privită împreună cu obligația generală a statului în temeiul articolului 1 din Convenție de a „garanta fiecărei persoane de sub jurisdicția sa drepturile și libertățile consacrate de Convenție”, necesită în mod implicit faptul că trebuie să existe o formă de anchetă oficială efectivă atunci când au fost omorâte persoane urmare a utilizării forței de către agenții statului (vezi

Al-Skeini și alții c. Regatului Unit

[MC], nr. 55721/07, § 163, CEDO 2011). Mai mult, articolul 3 îi impune statului sarcina de desfășurare a unei anchete oficiale efective acolo unde un individ face o „afirmație credibilă” potrivit căreia i s-a aplicat un rău-tratament în încălcarea acestei prevederi, aflat fiind în mâinile funcționarilor statali sau, în lipsa unei cereri exprese, acolo unde există indicii suficient de clare potrivit cărora ar fi fost aplicată tortura sau relele-tratamente (a se vedea

Labita c.

Italiei

[MC], nr. 26772/95, §

131, CEDO 2000 IV și

Membrii (97) Congregației Martorilor lui Iehova din Gldani c. Georgia

, nr. 71156/01, §

97, 3 mai 2007, și cazurile citate acolo).

63.

În cazul de față, cu referire la fapte, așa cum au fost descrise acestea în fața Curții, nu există nicio probă care să sugereze faptul că Tarek Hassan a fost supus vreunui rău-tratament în timpul detenției, astfel încât să dea naștere obligației de desfășurare a unei anchete oficiale în temeiul articolului 3, în sarcina statului reclamat. Nu există, de asemenea, nicio probă potrivit căreia autoritățile Regatului Unit ar fi fost responsabile în vreun fel, direct sau indirect, de decesul lui Tarek Hassan, care a survenit cu câteva luni mai târziu după ce a fost eliberat din Camp Bucca, într-o parte îndepărtată a țării, necontrolată de forțele Regatului Unit. În lipsa vreunei probe cu privire la implicarea agenților statali ai Regatului Unit în acest deces, sau chiar a unei probe că decesul a avut loc în interiorul teritoriului controlat de Regatul Unit, nu poate lua naștere vreo obligație de investigare în temeiul articolului 2.

64.

În concluzie, Curtea consideră că capetele de cerere întemeiate pe articolele 2 și 3 din Convenție sunt nefondate în mod manifest, în înțelesul articolului 35 § 3 (a) din Convenție, și trebuie declarate inadmisibile, conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

III.

PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 §§ 1, 2, 3 ȘI 4 DIN CONVENȚIE

65.

Reclamantul a susținut faptul că capturarea fratelui său de către forțele Regatului Unit și detenția acestuia la Camp Bucca au dat naștere unor încălcări ale drepturilor sale în temeiul articolului 5 §§ 1, 2, 3 și 4 din Convenție, care prevăd, în mod relevant, următoarele:

„1.

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

...

(b)

dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

(c)

dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autoritățiijudiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

...

Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.

Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”

Guvernul a negat faptul că Tarek Hassan s-a aflat în vreun moment sub jurisdicția Regatului Unit. Ca alternativă, acesta a negat că capturarea și detenția sa, în timpul unui conflict armat internațional, dădea naștere vreunei încălcări a prevederilor articolului 5.

Jurisdicție

66.

Reclamantul a contestat faptul că, la acel moment, fratele său se afla sub jurisdicția Regatului Unit, în înțelesul articolului 1 din Convenție, care prevede:

„Înaltele Părți Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei Convenții.”

Susținerile părților

(a)

Reclamantul

67.

Reclamantul a susținut faptul că Tarek Hassan s-a aflat sub jurisdicția Regatului Unit în temeiul articolului 1, în virtutea incidenței principiului „controlului efectiv al unei zone”, așa cum a fost acesta articulat de către Curte în

‑

Skeini și alții c. Regatului Unit

[MC], nr. 55721/07, § 138-140, CEDO 2011. Acesta a susținut apoi că ideea ce trebuia extrasă din

Al-Skeini

susținea că Regatul Unit avea un control efectiv asupra sud-estului irakian, urmare a înlăturării puterii regimului Ba’ath, lucru care s-a întâmplat pe 1 mai 2003. Acesta a subliniat că pe 9 aprilie 2003, trupele coaliției au preluat controlul asupra Baghdadului și că la mijlocul lunii aprilie a lui 2003, cu mult înainte de capturarea lui Tarek Hassan, afirmațiile făcute de către Prim-ministrul britanic și de către conducătorul operațiunilor pentru Comitetul Șefilor de Stat major al Statelor Unite indicau faptul că forțele de coaliție considerau efectiv încheiat războiul. Cu privire la criteriile identificate de către Curte ca relevante pentru problema dacă un stat își exercita controlul efectiv asupra unei zone, și anume „prezența puterii militare a statului în zonă” și a „măsurii în care sprijinul său militar, economic și politic pentru administrația locală subordonată îi conferă influență și control asupra regiunii”, nu a existat nicio probă cu privire la vreo diferență practică semnificativă dintre 23 aprilie și 1 mai 2003, și niciun motiv serios pentru care ar trebui să existe o diferență de poziție juridică.

68.

Ca alternativă, reclamantul a argumentat faptul că juridicția era clar stabilită în temeiul principiului autorității agentului statal. Reclamantul a susținut că, potrivit jurisprudenței Curții

§ Cauze similare