CASE OF AL-SKEINI AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM

Jurisdicția … 47

Pretinsa încălcare a obligației procedurale de efectuare a unei anchete, în temeiul articolului 2 62 II.

Reclamanții susțin că rudele lor se aflau sub jurisdicția Marii Britanii la momentul la care au fost uciși și că nu a avut loc o anchetă efectivă asupra decesului acestora, ceea ce reprezintă o încălcare a articolului 2 din convenție.

Cererea a fost atribuită Secțiunii a patra a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). Pe data de 16 decembrie 2008, Curtea a decis să comunice guvernului britanic cererea. A decis, de asemenea, să examineze împreună admisibilitatea și fondul cauzei (articolul 29 § 1). Părțile au depus pe rând observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei. Pe data de 19 ianuarie 2010, Camera a decis să-și decline competența în favoarea Marii Camere.

Compunerea Marii Camere a fost determinată potrivit prevederilor articolului 27 §§ 2 și 3 din convenție și a articolului 24 din Regulamentul Curții. Judecătorul Peer Lorenzen, Președinte al Secțiunii a Cincea, s-a retras, înlocuit fiind de judecătorul Luis López Guerra.

Reclamanții și Guvernul au depus observații suplimentare cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei și s-au primit comentarii din partea terților intervenienți, acționând împreună, și anume: Baroul pentru Drepturile Omului, Centrul European de Promovare a Drepturilor Omului, Human Rights Watch, Interights, Federația Internațională pentru Drepturile Omului, Societatea pentru Drept și Libertate (“the interveners”).

O audiență publică a avut loc în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, pe data de 9 iunie 2010 (articolul 59 § 3 din regulament). S-au înfățișat Curții: (a) pentru Guvern Dl D. Walton , Agent, Dl J. Eadie QC, Dna C. Ivimy , Dl S. Wordsworth , Avocat, Dna L. Dann , Dna H. Akiwumi , Consilier; (b) pentru reclamanți Dl Rabinder Singh QC, Dl R. Husain QC, Dna S. Fatima , Dna N. Patel , Dl T. Tridimas , Dna H. Law , Avocat, Dl P. Shiner , Dl D. Carey , Dna T. Gregory , Dl J. Duffy , Consilieri. Curtea a ascultat intervenția dlui. Eadie și a dlui. Singh. ÎN FAPT I.

Faptele se pot rezuma după cum urmează. A. Ocuparea Irakului între 1 mai 2003 și 28 iunie 2004 1. Context: Rezoluția 1441 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite

Pe data de 8 noiembrie 2002, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 1441 în temeiul Capitolului VII a Cartei Națiunilor Unite. Prin această rezoluție s-a decis, printre altele, că Irakul nu și-a îndeplinit și continua să nu-și îndeplinească obligațiile ce-i incumbau în temeiul unor rezoluții anterioare ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, care prevedeau dezarmarea și cooperarea cu Națiunile Unite și cu inspectorii de armament ai Agenției Internaționale pentru Energia Atomică. Prin Rezoluția 1441 s-a decis să se acorde Irakului o ultimă posibilitate de a-și îndeplini obligațiile privind dezarmarea și a creat un sistem de supraveghere sporită. S-a cerut Secretarului General să comunice de îndată Irakului rezoluția adoptată și să-i ceară să coopereze imediat, necondiționat și activ cu inspectorii Agenției. În finalul Rezoluției 1441 se reamintea și că Irakul a fost “avertizat în mod repetat” de către Consiliul de Securitate “asupra faptului că încălcările repetate ale obligațiilor sale vor avea ca rezultat consecințe grave”. Consiliul de Securitate a decis să rămână sesizat în această privință. 2. Operațiuni militare de amploare: 20 martie - 1 mai 2003

Pe data de 2003, o coaliție de forțe armate sub comanda unică a Statelor Unite ale Americii, cu un efectiv considerabil din partea Marii Britanii și contingente mai mici din Australia, Danemarca și Polonia, a declanșat invadarea Irakului. Până la data de 5 aprilie 2003, britanicii ocupaseră deja Basrah și până la 9 aprilie 2003, trupele militare ale SUA preluaseră controlul asupra Bagdadului. Operațiunile militare de amploare au fost declarate închise pe data de 1 mai 2003. Ulterior, alte state au trimis personal pentru a contribui la procesul de reconstrucție. 3. Evoluții juridice și politice în mai 2003

Pe data de 8 mai 2003, Reprezentanții Permanenți ai Marii Britanii și Statelor Unite au adresat o scrisoare comună Președintelui Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, redactată în următorii termeni: “Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și partenerii de Coaliție continuă să acționeze împreună pentru a asigura dezarmarea completă a Irakului de armele de distrugere în masă și mijloacele de luptă cu acestea, în conformitate cu rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Statele participante în Coaliție își vor îndeplini cu strictețe obligațiile ce le incumbă în temeiul dreptului internațional, inclusiv pe acelea cu privire la nevoile umanitare de bază ale poporului irakian. Vom face demersuri pentru a ne asigura că rezervele de petrol din Irak sunt protejate și că acestea sunt folosite în beneficiul poporului irakian. Pentru îndeplinirea acestor obiective și obligații în perioada post-conflictuală din Irak, Statele Unite, Marea Britanie și partenerii de Coaliție, acționând sub comanda existentă la acest moment și conform cu acordurile de control încheiate prin Comandamentul Forțelor Coaliției, au creat Autoritatea Provizorie a Coaliției, care include Biroul pentru Reconstrucție și Asistență Umanitară, pentru a exercita, temporar, autoritatea guvernamentală și, dacă este necesar, pentru a asigura securitatea, pentru a permite furnizarea de ajutor umanitar și pentru eliminarea armelor de distrugere în masă. Statele Unite, Marea Britanie și partenerii de Coaliție, acționând prin intermediul Autorității Provizorii a Coaliției, vor asigura, printre altele, securitatea în timpul administrării temporare a Irakului, inclusiv: împiedicarea ostilităților; menținerea integrității teritoriale a Irakului și asigurarea granițelor; asigurarea și îndepărtarea, dezactivarea, transformarea în obiecte inofensive, eliminarea și distrugerea (a) tuturor armelor de distrugere în masă din Irak, misile balistice, vehicule aeriene telecomandate și alte sisteme de luptă chimice, biologice și nucleare și (b) toate elementele de cercetare, dezvoltare, proiectare, manufactură, producție, suport, asamblare și utilizare a unor astfel de arme și sisteme și subsisteme de luptă și componente ale acestora din Irak, inclusiv, dar nu limitativ, stocurile de agenți chimici și biologici, materialele utilizabile pentru arme nucleare și alte materiale similare, tehnologia, echipamentul, facilitățile și proprietatea intelectuală care au fost utilizate sau care pot contribui la aceste programe; după consultarea cu organizațiile internaționale relevante, facilitarea întoarcerii regulamentare și voluntare a refugiaților și persoanelor mutate forțat; menținerea ordinii publice, inclusiv prin încurajarea eforturilor internaționale în vederea reconstruirii capacității poliției civile irakiene; eliminarea tuturor infrastructurilor și resurselor teroriste din Irak și luarea măsurilor adecvate pentru ca teroriștii și grupările teroriste să nu fie tolerate; sprijinirea și coordonarea deminării și a altor activități similare; tragerea la răspundere pentru crime și atrocități comise de regimul irakian precedent și preluarea imediată a controlului asupra instituțiilor militare și de securitate irakiene și asigurarea, după caz, a demilitarizării, demobilizării, controlului, comandei, reformei, delocalizării și reorganizării acestor instituții, astfel încât să nu mai reprezinte o amenințare pentru poporul irakian sau pentru pacea și securitatea internațională, ci să fie apte să apere suveranitatea și integritatea teritorială a Irakului. Statele Unite, Marea Britanie și partenerii de Coaliție recunosc nevoia urgentă de a crea un mediu în care poporul irakian să-și poată determina în mod liber viitorul politic. În acest scop, Statele Unite, Marea Britanie și partenerii de Coaliție facilitează eforturile poporului irakian de a face primii pași spre formarea unui guvern reprezentativ, care să se bazeze pe supremația dreptului și care să garanteze poporului irakian protejarea libertăților fundamentale, egalității și justiției, fără deosebire de etnie, religie sau gen. Statele Unite, Marea Britanie și partenerii de Coaliție sprijină formarea unor instituții guvernamentale reprezentative și a unei administrații fiscale responsabile, acordarea de ajutor umanitar, procesul de reconstrucție economică, utilizarea transparentă și repararea infrastructurii și a resurselor naturale și transferul progresiv al responsabilităților administrative către aceste instituții reprezentative, după caz. Scopul nostru este de a transfera responsabilitatea administrației către autoritățile reprezentative irakiene cât mai repede posibil. Națiunile Unite au un rol esențial în acordarea ajutorului umanitar, în sprijinirea reconstrucției Irakului și a formării unei autorități irakiene interimare. Statele Unite, Marea Britanie și partenerii de Coaliție sunt pregătite să coopereze îndeaproape cu reprezentații Națiunilor Unite și ai agențiilor sale specializate și sunt nerăbdători în privința numirii de către Secretarul General a unui coordonator special. De asemenea, sprijinul și contribuția Statelor Membre, ale organizațiilor internaționale și ale altor entități este binevenit, în temeiul acordurilor de coordonare cu Autoritatea Provizorie a Coaliției. V-am rămâne recunoscători dacă ați distribui prezenta scrisoare ca document al Consiliului de Securitate. (Semnătura) Jeremy Greenstock Reprezentant Permanent al Marii Britanii (Semnătura) John D. Negroponte Reprezentant Permanent al Statelor Unite”

Așa cum se menționează în scrisoarea de mai sus, statele ocupante, acționând sub comanda Forțelor Coaliției, au creat Autoritatea Provizorie a Coaliției cu scopul de a acționa drept “administrație de supraveghere” până la formarea unui guvern irakian. Această administrație avea, printre altele, autoritatea de a legifera. Pe data de 13 mai 2003, Secretarul pentru Apărare al Statelor Unite, Donald Rumsfeld, a emis un memorandum prin care îl numea în mod formal pe Ambasadorul Paul Bremer ca Administrator al Autorității Provizorii a Coaliției, care avea ca responsabilitate guvernarea provizorie a Irakului. În Regulamentul CPA nr. 1, din 16 mai 2003, ambasadorul Bremer stipula următoarele: “În calitatea mea de Administrator al Autorității Provizorii a Coaliției (CPA) și în temeiul rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate al ONU, inclusiv Rezoluția 1483 (2003), și a legilor și uzanțelor războiului, promulg următoarele: Secțiunea 1 Autoritatea Provizorie a Coaliției 1) CPA va exercita provizoriu guvernarea în vederea administrării efective a Irakului pe durata administrației de tranziție, pentru a reinstaura un climat de securitate și stabilitate, pentru a crea condiții pentru ca poporul irakian să își poată determina în mod liber viitorul politic, inclusiv prin eforturi de a restabili instituțiile locale și naționale în vederea guvernării reprezentative și facilitarea restabilirii echilibrului economic și a procesului de reconstrucție și dezvoltarea durabilă. 2) CPA este învestit cu toată autoritatea executivă, legislativă și judiciară necesară pentru a-și atinge obiectivele, autoritate ce se exercită în temeiul rezoluțiilor relevante ale Consiliului de Securitate al ONU, inclusiv Rezoluția 1483 (2003), și a legilor și uzanțelelor războiului. Această autoritate va fi exercitată de către Administratorul CPA. 3) În calitatea sa de Comandant al Forțelor Coaliției, Șeful Comandamentului Central al Statelor Unite va sprijini direct CPA pentru reducerea ostilităților, menținerea integrității teritoriale și a securității Irakului, identificarea, izolarea și distrugerea armelor de distrugere în masă și acordarea de asistență pentru realizarea mandatului Coaliției în general. Secțiunea 2 Dreptul aplicabil Legislația în vigoare în Irak la data de 16 aprilie 2003 va continua să se aplice, dacă nu a fost suspendată sau abrogată de CPA sau de legislație elaborată de către instituții democratice irakiene și în măsura în care aceste legi nu împiedică CPA să-și exercite funcțiile și să-și execute obligațiile asumate și nu intră în conflict cu regulamente sau ordine actuale sau viitoare emise de CPA… ”

Administrația Autorității Provizorii a Coaliției a fost împărțită pe regiuni. Responsabilitatea și controlul pentru CPA Sud au fost acordate Marii Britanii, sub conducerea unui Coordonator Regional al Marii Britanii. Acoperea cele patru regiuni sudice din totalul de opt regiuni irakiene, fiecare dintre acestea având un guvernator cu atribuții de coordonare. Trupele Marii Britanii au fost postate în această zonă. Marea Britanie a fost reprezentată la nivel central în Autoritatea Provizorie a Coaliției de către Cabinetul Reprezentantului Special al Marii Britanii. Potrivit guvernului britanic, deși Reprezentantul Special al Marii Britanii și cabinetul său au încercat să influențeze politica și procesul decizional al Autorității Provizorii a Coaliției, personalul britanic nu a avut autoritate decizională în cadrul Autorității. Toate deciziile administrative și politice ale Autorității Provizorii a Coaliției au fost luate de către Ambasadorul Bremer.

Rezoluția 1483 a Consiliul de Securitate al ONU la care face referire Ambasadorul Bremer în Regulamentul nr. 1 al Autorității Provizorii a Coaliției a fost, de fapt, adoptat șase zile mai târziu, pe data de 22 mai 2003 și prevedea următoarele: “ Consiliul de Securitate , Reamintind toate rezoluțiile anterioare relevante, Reafirmând suveranitatea și integritatea teritorială a Irakului, Reafirmând, de asemenea, importanța procesului de dezarmare a Irakului de armele de distrugere în masă și a eventualei confirmări a dezarmării Irakului, Subliniind dreptul poporului irakian de a-și determina în mod liber viitorul politic și de a deține controlul asupra propriilor resurse naturale, salutând angajamentul tuturor părților interesate de a sprijini crearea unui climat în care să se poată atinge aceste obiective cât mai repede posibil și exprimând dorința ca ziua în care Irakul se poate guverna singur să fie cât mai aproape, Încurajând eforturile poporului irakian de a forma un guvern reprezentativ, bazat pe principiul supremației legii, care să acorde drepturi egale și justiție tuturor cetățenilor irakieni fără deosebire de etnie, religie sau gen, și, în legătură cu aceasta, reamintește rezoluția 1325 (2000) din 31 octombrie 2000, ... Salutând efectuarea de către poporul irakian a primilor pași în această privință prin declarațiile de la Nasiriyah, din 15 aprilie 2003, și cea de la Baghdad din 28 aprilie 2003, Exprimând convingerea că Națiunile Unite trebuie să aibă un rol esențial în acordarea de ajutor umanitar, în procesul de reconstrucție a Irakului și de reinstaurare și stabilire a instituțiilor naționale și locale pentru guvernarea reprezentativă, ... Având în vedere scrisoarea din 8 mai 2003 a Reprezentanților Permanenți ai Statelor Unite ale Americii și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord adresată Președintelui Consiliului de Securitate (S/2003/538) și recunoscând autoritatea specială, responsabilitatea și obligațiile ce decurg din dreptul internațional în calitatea acestor state de puteri ocupante sub comandă unică (‘Autoritatea’), Având în vedere și faptul că alte state, care nu sunt puteri ocupante, colaborează la momentul actual sau vor colabora cu Autoritatea, Salutând , de asemenea, disponibilitatea Statelor Membre de a contribui la stabilitatea și securitatea Irakului prin furnizarea de personal, echipament și alte materiale prin intermediul Autorității, Exprimând îngrijorarea că numeroase persoane de naționalitate kuweitiană sau de alte naționalități decât irakiană sunt date dispărute încă din 2 august 1990, Afirmând faptul că situația în Irak, deși îmbunătățită, continuă să reprezinte o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, Acționând în temeiul Capitolului VII din Carta Națiunilor Unite, Face un apel către Statele Membre și către organizațiile interesate să sprijine poporul irakian în eforturile sale de a-și reforma instituțiile și de a-și reconstrui țara și de a contribui la crearea unui climat de stabilitate și securitate în Irak, în conformitate cu această rezoluție; Cere Statelor Membre apte pentru aceasta să răspundă imediat apelurilor umanitare pentru Irak lansate de către Națiunile Unite sau alte organizații internaționale pentru a satisface nevoile umanitare și de altă natură ale poporului irakian prin furnizarea de hrană, medicamente și materiale necesare pentru recostrucția și reabilitarea infrastructurii ecomonice a Irakului; Face un apel către Statele Membre să nu protejeze membrii vechiului regim politic irakian care sunr presupuși responsabili de crime și atrocități și de acorda ajutor pentru a-i deferi justiției; Cere Autorității, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite și cu alte documente de drept internațional relevante, să promoveze bunăstarea poporului irakian printr-o administrare efectivă a teritoriului, inclusiv prin restaurarea unui climat de securitate și stabilitate și a unui mediu propice pentru ca poporul irakian să-și poată determina în mod liber viitorul politic; Cere tuturor celor vizați să-și îndeplinească obligațiile ce decurg din dreptul internațional, inclusiv din Convențiile de la Geneva din 1949 și a Regulamentelor de la Haga din 1907; ... 8. Solicită Secretarului General să numească un Reprezentant Special pentru Irak ale cărui responsabilități independente vor include sprijinirea, în mod regulat, a Consiliului în activitatea sa desfășurată potrivit prezentei rezoluții, coordonarea activităților Națiunilor Unite desfășurate în perioada postconflictuală din Irak, coordonarea agențiilor care aparțin Națiunilor Unite și a agențiilor internaționale implicate în acordarea de asistență umanitară și în procesul de reconstrucție a Irakului și, în coordonare cu Autoritatea, sprijinirea proceselor de: (a) coordonare a asistenței umanitare și pentru reconstrucție acordate de agențiile Națiunilor Unite și între agențiile Națiunilor Unite și organizațiile neguvernmentale; (b) întoarcere voluntară, sigură și ordonată a refugiaților și a persoanelor dizlocate; (c) colaborare intensivă cu Autoritatea, poporul irakian și alte entități interesate pentru a reinstaura și restabili instituții naționale și locale pentru o guvernare reprezentativă, inclusiv prin colaborarea pentru facilitarea procesului de creare a unui guvern irakian reprezentativ, recunoscut la nivel internațional; (d) facilitarea reconstruirii infrastructurii de bază, în colaborare cu alte organizații internaționale; (e) reconstrucția economică și dezvoltarea durabilă, inclusiv prin coordonarea între organizațiile naționale și regionale, și după caz, societatea civilă, donatori și instituțiile financiare internaționale; (f) încurajarea eforturilor internaționale de contribuție la exercitarea funcțiilor administrației civile de bază; (g) promovarea protecției drepturilor omului; (h) încurajarea eforturilor internaționale de contribuție la procesul de reconstrucție a forței polițienești irakiene; și (i) încurajarea eforturilor internaționale de contribuție la procesul de reformă legislativă și judiciară; 9. Sprijină formarea, de către poporul irakian, cu ajutorul Autorității și în colaborare cu Reprezentantul Special al ONU, a unei administrații interimare ca administrație de tranziție condusă de irakieni, până la crearea de către poporul irakian a unui guvern reprezentativ, recunoscut pe plan internațional, care să preia responsabilitățile Autorității; ... 24. Cere Secretarului General să întocmească la intervale regulate rapoarte către Consiliu referitoare la activitatea Reprezentantului Special, cu privire la implementarea prezentei rezoluții și la activitatea Comitetului Internațional de Consiliere și Monitorizare și încurajează Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii să informeze Consiliul, la intervale regulate, asupra eforturilor depuse în temeiul prezentei rezoluții; 25. Decide să evalueze implementarea prezentei rezoluții în termen de douăsprezece luni de la adoptare și necesitatea adoptării de măsuri suplimentare, după caz; 26. Cere Statelor Membre și organizațiilor internaționale și regionale să contribuie la implementarea prezentei rezoluții; 27. Decide să rămână sesizată în continuare cu privire la această problematică.” 5. Evoluții între iulie 2003 și iunie 2004

În iulie 2003, s-a format Consiliul de Guvernare a Irakului. Autoritatea Provizorie a Coaliției trebuia să se consulte cu acesta cu privire la orice subiect care ținea de guvernarea provizorie a Irakului.

Pe data de 16 octombrie 2003, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat o nouă rezoluție, nr. 1511, care prevedea, printre altele, următoarele: “ Consiliul de Securitate ... Subliniind faptul că suveranitatea Irakului rezidă în Statul Irakian, reafirmând dreptul poporului irakian de a-și determina în mod liber viitorul politic și de a-și controla propriile resurse naturale, exprimând încă o dată dorința fermă ca ziua în care irakienii să se guverneze singuri să fie cât mai aproape și recunoscând importanța sprijinului internațional, în special a țărilor din regiune, vecinii Irakului, și a organizațiilor internaționale pentru accelerarea acestui proces, Recunoscând faptul că sprijinul internațional pentru reinstaurarea unui climat de stabilitate și securitate este esențial pentru bunăstarea poporului irakian și pentru a da posibilitatea tuturor celor vizați să-și desfășoare activitățile în numele poporului irakian și salutând contribuțiile Statelor Membre cu privire la aceste eforturi, în temeiul rezoluției 1483 (2003), Salutând decizia Consiliul de Guvernare a Irakului de a crea un comitet de elaborare a constituției, în vederea organizării unei conferințe constituționale, ocazie cu care se va redacta un proiect de constituție care să înglobeze aspirațiile poporului irakian și solicitându-i acestuia să accelereze procesul, ... Afirmând faptul că situația în Irak, deși îmbunătățită, continuă să reprezinte o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, Acționând în temeiul Capitolului VII din Carta Națiunilor Unite, Reafirmă integritatea teritorială și suveranitatea Irakului și subliniază, în acest context, caracterul temporar a exercitării responsabilităților, autorității și a obligațiilor specifice de către Autoritatea Provizorie a Coaliției (Autoritatea) în temeiul dreptului internațional aplicabil recunoscut și enunțat în rezoluția 1483 (2003), a cărei mandat va înceta când va fi învestit un guvern reprezentativ, stabilit de poporul irakian și recunoscut pe plan internațional și care va asuma responsabilitățile Autorității, printre altele, prin măsurile expuse în paragrafele de la 4 la 7 și 10 infra; ... 4. Stabilește ca organe principale ale administrației interimare a Irakului Consiliul de Guvernare și miniștrii săi, care fără a afecta eventuala evoluție a lucrurilor, înglobează suveranitatea Statului Irakian în perioada tranzitorie, când va fi învestit un guvern reprezentativ, recunoscut pe plan internațional și care va asuma responsabilitățile Autorității; 5. Afirmă că administrarea Irakului va fi asumată progresiv de structurile emergente de administrare interimară a Irakului; 6. Cere Autorității, în acest context, să reatribuie responsabilitățile și autoritatea de guvernare poporului irakian de îndată ce acest lucru va fi posibil, și ca, în colaborare cu Consiliul de Guvernare și cu Secretarul General, dacă e cazul, să întocmească rapoarte către Consiliu cu privire la progresele realizate; 7. Invită Consiliul de Guvernare să furnizeze Consiliului de Securitate, pentru evaluare, până cel târziu la data de 15 decembrie 2003, în colaborare cu Autoritatea și după cum permit împrejurările, cu Reprezentantul Special al Secretarului General, un program detaliat pe activități și intervale temporale pentru elaborarea unui proiect de constituție a Irakului și pentru organizarea de alegeri democratice în temeiul acestei constituții; 8. Susține că Naținile Unite, acționând prin intermediul Secretarului General, a Reprezentantului său Special și prin Misiunea de Asistență a Națiunilor Unite în Irak trebuie să-și accentueze rolul vital în Irak, inclusiv prin acordarea de ajutor umanitar, promovarea procesului de reconstrucție economică și crearea unui climat propice dezvoltării durabile a Irakului și prin eforturi susținute pentru reinstaurarea și stabilirea instituțiilor naționale și locale în vederea unei guvernări reprezentative; ... 13. Afirmă că asigurarea securității și stabilității este un factor esențial pentru desăvârșirea procesului politic descris în paragraful 7 supra și pentru a permite Națiunilor Unite să contribuie efectiv la acest proces și la implementarea rezoluției 1483 (2003), și autorizează o forță multinațională sub comandă unică să ia toate măsurile necesare pentru a contribui a menținerea securității și stabilității în Irak, inclusiv în scopul de a asigura condițiile necesare pentru implementarea programului fixat și pentru a asigura securitatea Misiunii de Asistență a Națiunilor Unite în Irak, a Consiliului de Guvernare a Irakului și a altor instituții ale administrației interimare a Irakului și a infrastructurii umanitare și economice de bază; 14. Solicită cu insistență Statelor Membre să acorde asistență în temeiul acestui mandat al Națiunilor Unite, inclusiv prin trimiterea de trupe militare, care să sprijine forța multinațională la care se face referire în paragraful 13 supra; 15. Decide ca evaluarea criteriilor și misiunii forței multinaționale la care se face referire în paragraful 13 supra să se facă de către Consiliu în cel mult un an de la data aceste rezoluții și că, în orice caz, mandatul acestei forțe va expira după desăvârșirea procesului politic descris în paragrafele de la 4 la 7 și 10 supra, și își exprimă disponibilitatea de a evalua la data respectivă dacă este necesară activitatea ulterioară a forței multinaționale, luând în considerare opiniile unui guvern irakian reprezentativ, recunoscut pe plan internațional; ... 25. Cere ca Statele Unite, în numele forței multinaționale așa cum este descrisă în paragraful 13 supra, să întocmească un raport către Consiliul de Securitate cu privire la eforturile și progresele realizate de către această forță, în funcție de necesități, dar nu la intervale mai mari de șase luni; 26 . Decide să rămână sesizată în continuare cu privire la această problematică.”

Pe data de 8 martie 2004, Consiliul de Guvernare a Irakului a promulgat o lege cu privire la Administrarea Statului Irakian în Perioada Tranzitorie (cunoscută sub denumirea de “Legea Adminstrației Tranzitorii”). Această lege asigura un cadru legal provizoriu pentru administrarea Irakului în perioada tranzitorie, care trebuia să înceapă la data de 30 iunie 2004 prin înființarea unui guvern interimar irakian (“Guvernul interimar”) și dizolvarea Autorității Provizorii a Coaliției.

Noul regim a fost prevăzut în rezoluția 1546 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, adoptată pe data de 8 iunie 2004, care prevedea că, printre altele, Consiliul de Securitate, acționând în temeiul Capitolului VII din Carta Națiunilor Unite: “1. Susține formarea unui Guvern Interimar suveran al Irakului, așa cum a fost prezentat pe data de 1 iunie 2004, care va exercita responsabilitatea și autoritatea deplină de guvernare a Irakului începând cu data de 30 iunie 2004, abținându-se de la adoptarea oricăror măsuri care ar afecta soarta Irakului în afara perioadei limitate de interimat, până când va fi învestit un Guvern irakian de Tranziție ales, așa cum este prezentat în paragraful 4 infra; 2. Salută faptul că pe data de 30 iunie 2004, va înceta ocupația Irakului și Autoritatea Provizorie a Coaliției își va înceta activitatea și că Irakul își va redobândi, pe deplin, suveranitatea; ... 8. Salută eforturile constante ale noului Guvern Interimar al Irakului de a întări forțele de securitate irakiene, inclusiv pe cele militare (la care ne vom referi ulterior sub denumirea de ‘forțele de securitate irakiene’), acționând sub autoritatea Guvernului Interimar al Irakului și a succesorilor săi și care va juca un rol din ce în ce mai important, până când va putea asuma întreaga responsabilitate pentru menținerea securității și stabilității în Irak; 9. Remarcă faptul că prezența forței multinaționale în Irak este cerută de noul Guvern Interimar al Irakului și reînoiește , prin urmare, autorizația pentru prezența forței multinaționale sub comandă unică stabilită prin rezoluția 1511 (2003), având în vedere scrisoarea anexată prezentei rezoluții; 10. Decide ca forța multinațională să aibă autoritatea să ia toate măsurile necesare pentru a-și aduce contribuția la menținerea securității și stabilității în Irak, în conformitate cu scrisorile anexate prezentei rezoluții prin care este exprimată, printre altele, dorința Irakului de a continua prezența forței multinaționale și stabilindu-i obiectivele, inclusiv prevenirea și combaterea terorismului, astfel încât, printre altele, Națiunile Unite să-și îndeplinească rolul de a sprijini poporul irakian, așa cum s-a subliniat în paragraful șapte supra și pentru ca poporul irakian să-și poată pune în aplicare în mod liber și fără nicio intimidare programul stabilit pentru desfășurarea procesului politic și să beneficieze de activitățile de reconstrucție și reabilitare; ...” 6. Transferul autorității către Guvernul Interimar

Pe data de 28 iunie 2004, Autoritatea Provizorie a Coaliției și-a transferat întreaga autoritate către Guvernul Interimar și a încetat, prin urmare să existe. Ulterior, trupele forței multinaționale, inclusiv trupele britanice care făceau parte din aceasta, au rămas postate în Irak, ca urmare a cererii guvernului irakian și autorizării emise de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. B. Trupele militare britanice în Irak între mai 2003 și iunie 2004

În această perioadă, Forțele Coaliției erau formate din șase divizii, comandate de generali americani. Patru dintre aceste divizii erau americane și două multinaționale. Fiecare divizie avea atribuții într-o anumită zonă geografică din Irak. Marii Britanii i s-a atribuit comanda Diviziei Multinaționale (Sud-Est), care cuprindea provinciile Al-Basrah, Maysan, Thi Qar și Al ‑ Muthanna, o suprafață de 96 000 km 2 , cu o populație de 4,6 milioane de locuitori. În Divizia Multinațională (Sud-Est) erau postate 14 500 de trupe ale coaliției, inclusiv 8 150 de trupe britanice. Principalul teatru de desfășurare a operațiunilor de către trupele britanice din Divizia Multinațională (Sud-Est) erau provinciile Al-Basrah și Maysan, cu o populație totală de 2,75 milioane. Puțin peste 8 000 de trupe britanice erau postate în această zonă, dintre care puțin peste 5 000 aveau responsabilități operative.

Începând din 2003, forțele britanice au îndeplinit două funcții esențiale. Prima era menținerea securității în zona de activitate a Diviziei Multinaționale (Sud-Est), în special în provinciile Al-Basrah și Maysan. Principala sarcină în procesul de menținere a păcii era de a restabili forțele de securitate irakiene, inclusiv cele polițienești. Alte sarcini includeau patrule, arestări, operațiuni antiteroriste, asigurarea ordinii publice în cazul unor demonstrații civile, protejarea utilităților esențiale și a infrastructurii și protejarea sediilor de poliție. A doua funcție esențială a trupelor britanice era sprijinirea administrației civile a Irakului printr-o multitudine de activități, de la asigurarea legăturii între Autoritatea Provizorie și Consiliul de Guvernare a Irakului cu administrația locală, la participarea la procesul de reconstrucție a infrastructurii.

În Raportul Aitken (a se vedea paragraful 69 infra), pregătit în numele Comandantului General al Armatei, situația postconflictuală în Irak se putea descrie astfel: “Contextul în care s-au desfășurat operațiunile în Irak a fost extraordinar de complex. Nu este rolul acestui raport să comenteze cu privire la aspectele de jus bellum (dreptul războiului) ale operațiunilor și nici asupra opiniei publice cu privire la ocupație. Este însă important de remarcat că planurile Alianței după invazie s-au concentrat mai mult asupra reducerii efectelor dezastrului umanitar (care s-a produs, în orice caz, în proporții care nu au fost anticipate) și mai puțin pe activitatea criminală și revolta ulterioară care au avut loc. O consecință a acestui fapt a fost că nu am avut suficiente trupe la dispoziție pentru a se ocupa efectiv de situația în care ne-am aflat. Operațiunile de menținere a păcii necesită un număr mare de trupe pentru a impune legea și ordinea cerute pentru sancționarea unui război, ori trupele noastre erau răsfirate în teritoriu. În această anchetă (în aprilie 2005) privind incidentul Breadbasket [presupuse abuzuri asupra deținuților irakieni suspectați de a fi prădat depozitele de ajutoare umanitare], Brigadierul Carter descria condițiile din Irak astfel: ‘... mai 2003, la aproximativ câteva luni după ce trupele britanice au început procesul de tranziție de la operațiuni ofensive la acțiuni de stabilizare. Situația era schimbătoare. Trupelor combatante li s-a atribuit responsabilitatea pe zone geografice, în general pe baza obiectivelor lor tactice inițiale. Operațiunile de luptă se incheiaseră în mod oficial și regulile de luptă se schimbaseră pentru a reflecta această modificare, dar exista o evoluție a incidentelor cu arme de foc. Deși aceste incidente aveau loc, de obicei, între irakieni care doreau să se răzbune pentru fapte mai vechi sau care erau implicați în activități criminale, au existat indicii că numărul amenințărilor adresate soldaților britanici era în creștere...Structura forțelor militare britanice era în schimbare. Mare parte din efectivele folosite pentru invazie erau trimise acasă. O parte dintre efective erau necesare pentru operațiuni în alte zone și UK exercita o mare presiune pentru a reduce efectivele la numere care să poată fi susținute...Atitudinile locale erau, de asemenea, în schimbare. Deși la început a fost încântată, populația șiită inițial asuprită din zona Basrei a devenit suspicioasă și pe la mijlocul lunii mai a devenit frustrată. Aspirațiile și așteptările acesteia nu fuseseră îndeplinite. Nu exista o guvernare sau o administrație irakiană. Aprovizionarea cu gaz și apă potabilă nu era suficientă, electricitatea era cu intermitențe și spitalele erau pline de răniți din timpul luptelor. Podurile și drumurile principale fuseseră distruse de bombele lansate de forțele Coaliției. Legea și ordinea nu mai existau. Poliția irakiană dispăruse; cei câțiva agenți de securitate care rămăseseră erau vârstnici și incapabili și forțele armate irakiene fuseseră capturate, desconcentrate sau soldații dezertaseră. Criminalii fuseseră lăsați în libertate și închisorile fuseseră devalizate. Membrii aparatului judiciar se ascundeau. Toate sediile instituțiilor guvernamentale fuseseră atacate și bunurile mobile fuseseră furate. Clădiri nesigure au fost ocupate de vagabonzi. Criminalitatea era endemică și în anumite părți din Basra se instaurase anarhia. Deturnări, răpiri de copii, crime din răzbunare, furturi de mașini și tâlhării erau frecvente. În foarte scurt timp bogăția a fost total redistribuită.’ În acest mediu, armata britanică era singurul agent de menținere a legii și ordinii în zona sa de operațiuni. Atunci când Responsabilul pentru afaceri internaționale al Asociației Comisarilor-Șef de Poliție, dl. Paul Kernaghan, a vizitat Irakul în mai 2003 a afirmat că nu recomandă trimiterea agenților de poliție civilă pe câmpurile de luptă, din cauza situației precare în ceea ce privește securitatea. Ultima dată când armata a exercitat ocupația militară a fost în 1945 – și atunci a petrecut multe luni pentru a se pregăti pentru acest rol; în mai 2003, aceeași soldați care luptaseră cu mare intensitate într-un război clasic trebuiau să se transforme, aproape peste noapte, în singurii capabili să înființeze agențiile guvernamentale și să acorde ajutor umanitar pentru populația din sudul Irakului. Trupelor combatante (formate dintr-un Locotenent-Colonel și aproximativ 500 de soldați) li s-a alocat competența pentru zone de sute de km 2 ; companiilor (un maior cu aproximativ 100 de oameni sub comandă) li s-a alocat competența conducerii unor orașe întregi. Planurile invaziei britanice limitaseră distrugerea infrastructurilor fizice cât mai mult posibil; dar având la dispoziție doar personal militar pentru a reabilita aceste infrastructuri și sprijin foarte limitat din partea personalului local, această sarcină a reprezentat o presiune enormă pentru armată. Unul dintre efectele acestei lipse de infrastructură civilă a fost impasul în care s-au aflat soldații britanici atunci când s-au confruntat cu infracționalitatea clasică. Experiența noastră în Irlanda de Nord și în operațiunile de menținere a păcii efectuate prin lume, au stabilit principiul clar al rolului primordial al poliției atunci când vine vorba despre combaterea criminalității în medii operative. Soldații acceptă că se pot confrunta cu criminalitatea și că li se cere, uneori, să facă arestări; dar (în ciuda unor manifestări ale acestui sindrom în Kosovo în 1999) doctrina și practica noastră nu ne-a pregătit pentru a combate criminalitatea atunci când nu mai există forța polițienească, nu mai există un sistem judiciar pentru a-i sancționa pe răufăcători și nici închisori pentru a-i închide. Chiar și atunci când începea să renască o forță polițienească irakiană în 2003, trupele noastre nu aveau prea mare încredere în capacitatea acesteia de a-i trata în mod echitabil și rezonabil pe criminalii care îi erau deferiți. Astăzi este un lucru cunoscut că unii soldați au acționat în afara legii atunci când au avut de-a face cu criminalii locali. Oricât de atenți ar fi fost, comandanții nu puteau fi peste tot, și, deci, nu putea fizic să-și supravegheze trupele atât cât ar fi fost de dorit; prin urmare, atunci când se produceau incidente, acestea erau greu de identificat și contracarat.”

Arhivele militare britanice arată că, până la data de 30 iunie 2004, au avut loc aproximativ 178 de demonstrații și 1 050 de atacuri violente împotriva forțelor Coaliției din Divizia Multinațională (Sud-Est) începând din 1 mai 2003. Atacurile violente au constat în cinci atacuri anti-aeriene, 12 atacuri cu grenadă, 101 atacuri cu dispozitive explozive improvizate, 52 de tentative de atacuri cu dispozitive explozive improvizate, 145 de atacuri cu obuze, 147 de atacuri cu grenade propulsate de rachete, 535 împușcături și 53 de alte tipuri. Aceleași arhive arată că, între mai 2003 și martie 2004, 49 de irakieni au fost uciși în incidente în care trupele britanice au utilizat forța. C. Regulamentul de luptă

Utilizarea forței de către trupele britanice în timpul operațiunilor militare este reglementată de Regulamentul de Luptă relevant. Regulamentul de Luptă privind utilizarea forței letale de către trupele britanice în Irak a fost înscris într-un set de instrucțiuni înmânate fiecărui soldat, cunoscut sub numele de Cardul Alpha. Cardul Alpha stabilea regulile de luptă în următorii termeni:

Pe data de 21 iunie 2003, Brigadierul Moore (Comandantul Brigadei 19 Mecanizate în Irak între iunie și noiembrie 2003) a emis un document oficial cu privire la ancheta privind incidentele cu armă de foc. În acest document se prevedea că toate incidentele cu armă de foc trebuie să fie raportate și Șeful Poliției Militare trebuia să fie informat despre acestea. Ofițeri independenți din cadrul Poliției Regale Militare urmau să evalueze incidentul și să decidă dacă acesta respectă Regulamentul de Luptă. Dacă se decidea că incidentul a respectat Regulamentul de Luptă, urma a se lua declarații și un raport complet trebuia prezentat pe linie de comandă. Dacă se decidea că incidentul nu a respectat Regulamentul de Luptă și a implicat ucidere sau vătămare gravă, responsabilitatea anchetei trebuia atribuită Poliției Regale Militare, Divizia Specială de Investigații (a se vedea paragraful 28 infra), de către Șeful Poliției Militare în cel mai scurt timp.

Totuși, Brigadierul Moore a hotărât ca, începând cu data de 28 iulie 2003, acest document să fie revizuit. Noul document impunea ca toate incidentele de acest tip să fie imediat raportate de către soldatul implicat Diviziei Multinaționale (Sud-Est) printr-un Raport de Incident Grav. Acest raport deschidea o anchetă a incidentului, atribuită Comandantului de Companie sau Comandantului direct al soldatului implicat. În probatoriul său în fața tribunlalelor interne, Brigadierul Moore a explicat: “Tipul anchetei cu privire la incident varia în funcție de situația de pe teren și de circumstanțele cauzei. În general, Comandantul de Companie sau Comandantul direct lua declarații de la membrii patrulei implicate și asculta înregistrările radio. Putea include și fotografierea scenei. Uneori, ancheta continua cu o întâlnire cu membrii familiei sau tribului persoanei ucise. Ancheta la nivel de unitate, totuși, nu includea o autopsie, deoarece Brigada nu avea la dispoziție materialele necesare pentru o astfel de examinare.” În cazul în care Comandantul direct considera, pe baza informațiilor disponibile, că soldatul a acționat în conformitate cu Regulile de Luptă, nu se impunea deschiderea unei anchete de către Brigada Specială de Investigații. Comandantul direct îl informa în scris despre această decizie pe Brigadierul Moore. În cazul în care Comandantul direct nu putea lua o astfel de decizie, dacă nu avea suficiente informații la dispoziție, i se cerea să inițieze o anchetă ce urma să fie efectuată de către Brigada Specială de Investigații.

Între ianuarie și aprilie 2004, această practică a fost schimbată, datorită faptului că mediul devenise mai puțin ostil și interesului deosebit al media și al Parlamentului cu privire la incidentele soldate cu uciderea irakienilor în care erau implicate forțele armate ale Marii Britanii. Pe data de 24 aprilie 2004, a fost adoptat de către Comandantul Diviziei Multinaționale (Sud-Est) un nou document, prin care se cerea ca toate incidentele cu armă de foc în care erau implicate forțele armate ale Marii Britanii și soldate cu uciderea sau rănirea civililor să fie investigate de către Brigada Specială de Investigații. În cazuri excepționale, Comandantul de Brigadă putea decide că o anchetă nu este necesară. Orice astfel de decizie trebuia să fie notificată în scris Comandantului Diviziei Multinaționale (Sud-Est). 2. Ancheta efectuată de Poliția Regală Militară (Brigada Specială de Investigații)

Poliția Regală Militară face parte din armată și desfășoară împreună cu aceasta operațiuni în străinătate, dar are o linie separată de comandă. Ofițerii de poliție militară raportează Șefului Poliției Militare, care raportează Generalului Adjutant. În cadrul Poliției Regale Militare, Brigada Specială de Investigații este responsabilă cu investigarea infracțiunilor grave comise de membrii forțelor militare britanice în timpul serviciului, incidente care presupun contacte între militari și civili și cu efectuarea oricăror altor investigații care-i sunt atribuite, inclusiv a incidentelor cu privire la uciderea civililor de către soldați britanici. Pentru a le asigura independența în timpul operațiunilor, Brigada Specială de Investigații operează în unități discrete, care au propria linie de comandă, condusă de Ofițeri-Șef de Poliție Militară aflați pe teren în acest scop.

Deschiderea anchetelor cu privire la uciderea civililor cu implicarea soldaților britanici s-a făcut fie la cererea Comandanților Unităților vizate, fie din propria inițiativă a Brigăzii Speciale de Investigații, atunci când a luat cunoștință de astfel de incidente prin alte mijloace. Totuși, ancheta efectuată din proprie inițiativă poate fi oprită la instrucțiunea Șefului Poliției Militare sau a Comandantului Unității implicate.

Anchetele Brigăzii Speciale de Investigații în Irak au fost marcate de o serie de dificultăți, cum ar fi probleme de securitate, lipsa interpreților, considerente culturale (de exemplu, practica musulmană care cere ca un cadavru să fie îngropat în maxim 24 de ore și să nu fie dezgropat înainte de 40 de zile), lipsa medicilor legiști și a materialelor necesare efectuării autopsiilor, lipsa înregistrărilor, probleme de logistică, clima și condițiile generale de muncă. Raportul Aitken (a se vedea paragraful 69 infra) rezuma situația astfel: “Nu doar trupele de luptă s-au aflat în dificultate în aceste împrejurări. Sistemul judiciar militar actual este pertinent, independent și adaptat scopului; dar chiar și cel mai eficace sistem judiciar s-ar vedea pus în situația de a lupta pentru a realiza o anchetă, pentru a acorda consiliere sau pentru a condamna vinovații, acolo unde infrastructura civilă este practic inexistentă. Și astfel, imediat după războiul de pe câmpul de luptă, Poliția Militară s-a confruntat cu probleme mari cu privire la strângerea de probe de o calitate care să se ridice la standardele înalte impuse de dreptul englez. Arhivele – folosite în mod curent ca punct de referință în anchetele penale – lipseau; diferențele de interpretare a dreptului dintre poporul irakian și poliția engleză au contribuit la crearea unei atmosfere de ostilitate și suspiciune; și armata se confrunta cu un mediu operațional din ce în ce mai periculos – într-adevăr, pe data de 24 iunie 2003, șase membri ai Poliției Regale Militare au fost uciși în Al Amarah. Obiceiurile locale împiedicau, de asemenea, înfăptuirea justiției la standardele engleze: în cazul lui Nadhem Abdullah, de exemplu, familia decedatului a refuzat să predea cadavrul pentru autopsie – acest fapt reducând în mod semnificativ calitatea probelor colectate cu privire la decesul său.” Raportul Aitken s-a referit, de asemenea, la problemele cu care s-a confruntat Brigada Specială de Investigații în încercarea de a investiga presupuse abuzuri grave, probleme cauzate de sentimentul de loialitate al soldaților pentru colegii lor, sentiment care poate duce la o lipsă de colaborare din partea personalului militar și de ceea ce judecătorul curții marțiale care a examinat incidentul privind uciderea fiului celui de-al șaselea reclamant a descris ca fiind un “zid al tăcerii” din partea câtorva dintre militarii chemați să depună mărturie.

După finalizarea anchetei de către Brigada Specială de Investigații, ofițerul desemnat raportează în scris Comandantului Unității implicate. Un astfel de raport include o scrisoare descriptivă cu un rezumat al probatoriului și copii ale oricăror mijloace de probă pertinente, cum ar fi declarații ale martorilor sau ale anchetatorilor. Raportul nu conține vreo decizie sau vreo concluzie cu privire la ce s-a petrecut pe teren. Decizia de a trimite sau nu cauza organului de anchetă pentru o eventuală procedură în fața curții marțiale aparține Comandantului Unității.

Raportul Aitken (datat 25 ianuarie 2008: a se vedea paragraful 69 infra) se exprima cu privire la tragerea la răspundere penală a personalului militar cu privire la uciderea civililor irakieni în următorii termeni: “S-au efectuat anchete în patru cazuri ce implicau uciderea unor irakieni, ca urmare a unor abuzuri deliberate, aceste cauze fiind deferite ulterior Autorității de Urmărire Penală a Armatei (APA) pe baza faptului că existau indicii că victimele fuseseră ilegal ucise de către trupele britanice. APA a formulat acuzări în trei dintre cauze, considerând că există șanse reale de condamnare și că procesul era de interes public, dar până în momentul de față nu s-a pronunțat nicio condamnare pentru crimă sau ucidere din culpă. Poziția armatei este fermă în privința urmăririi penale. Ofițerilor comandanți și autorităților ierarhic superioare le este disponibilă consiliere juridică pentru a-i asista pe aceștia în luarea deciziilor cu privire la deferirea cauzelor către APA. Directoratul Serviciului Legal al Armatei (DALS), care răspunde în fața Generalului Adjutant și asigură serviciile legale ale armatei, este numit de către Regină ca APA. În această calitate, are responsabilitatea de a lua decizia de a deschide sau nu o procedură penală în cauzele deferite pe linie de comandă și de a efectua urmărirea penală în cauzele în fața curții marțiale, Curtea Civilă și Curtea de Apel în Procedură Prescurtată și în apelurile în fața Curții Marțiale de Apel și Camera Lorzilor. DALS delegă aceste funcții ofițerilor ALS, numiți ca anchetatori în APA și Brigadierul de Anchetă are responsabilitatea cotidiană pentru APA. APA este sub superintendența generală a Avocatului-General și este, pe drept cuvânt, independentă de linia de comandă militară: APA decide în mod independent asupra oportunității inițierii unei proceduri în fața curții marțiale și asupra acuzațiilor și nici linia de comandă a armatei, nici miniștrii, funcționarii sau oricine altcineva nu poate lua aceste decizii. Oricât de complicată ar fi situația în care se găsește, armata trebuie să respecte legea în orice moment; după adoptarea deciziei de către APA (pe baza probelor și în temeiul dreptului), armata trebuie să accepte faptul că urmările unei proceduri penale contra unui individ sau acuzațiile aduse pot avea un impact negativ asupra reputației sale. Lipsa condamnărilor pentru crimă sau ucidere din culpă ca urmare a unui abuz deliberat în Irak poate părea un fenomen îngrijorător, dar este explicabil. Probele trebuie colectate (și așa cum s-a precizat deja, acest lucru nu este un proces ușor); probele trebuie ulterior să fie prezentate curții și acuzații sunt prezumați nevinovați, până când acuzarea poate demonstra contrariul dincolo de orice îndoială. Acesta este un test rigid – care nu diferă de cel aplicabil în procedurile noastre civile. În context mai larg, soluționarea proceselor inițiate de APA în fața curților marțiale este comparabilă cu echivalentul său din tribunalele civile: de exemplu, la sfârșitul anului 2006, rata de condamnări a curții marțiale era de 12%, comparativ cu o rată de 13% în Curțile Coroanei. Eșecul unor asemenea proceduri este inevitabil, dar acest lucru nu înseamnă că aceste proceduri nu ar fi trebui să aibă loc. Este rolul tribunalelor să stabilească vinovăția, și nu al anchetatorilor. Într-adevăr, faptul că într-un număr mic din cele 200 de cazuri anchetate de Poliția Militară în Irak s-au declanșat urmăriri penale ar putea fi interpretat ca fiind atât un indicator pozitiv, cât și unul negativ: pozitiv, prin faptul că probele colectate și contextul nu au dus la concluzia că este necesară formularea de acuzații penale; negativă, prin aceea că știm că Poliția Militară a fost împiedicată, în unele cazuri, în eforturile sale de a colecta probe la standarde suficient de ridicate pentru a putea formula acuzații penale sau pentru ca ancheta să se desfășoare cu succes. Este important de notat faptul că niciunul dintre aspectele expuse mai sus nu reprezintă deficiențe fundamentale și nu afectează eficacitatea elementelor-cheie a Sistemului de Justiție Penală Militară. Atât Brigada Specială de Investigații a Poliției Regale Militare (RMP(SIB)), cât și APA au fost inspectate în 2007. Raportul de inspecție a Poliției expune următoarele: ‘...Inspectoratul de Jandarmerie al Majestății Sale apreciază că RMP(SIB) are competența și capacitatea de a efectua o anchetă rapidă de nivel 36 (privind infracțiuni grave)’; și raportul de inspecție a APA din februarie și martie 2007, realizat de către Inspectoratul Serviciului de Inspecție penală al Majestății Sale, a conchis că: ‘...APA își îndeplinește sarcinile de manieră temeinică și profesionistă, adesea în circumstanțe dificile’, adăugând că 95.7% dintre deciziile de a trimite în judecată au fost corecte, pe baza probelor, și 100% dintre deciziile de a trimite în judecată s-au întemeiat pe existența unui interes public.” E. Uciderea rudelor reclamanților

Relatările care urmează se bazează pe declarațiile de martor ale reclamanților și ale soldaților britanici implicați în fiecarea dintre incidentele expuse. Aceste declarații au fost depuse și în procedurile interne și, cu excepția celui de-al cincilea reclamant, au fost prezentate în rezumat în hotărârile pronunțate (în special, în hotărârea Curții Divizionale). 1. Primul reclamant

Primul reclamant este fratele lui Hazim Jum’aa Gatteh Al-Skeini (“Hazim Al-Skeini”), care avea vârsta de 23 de ani când a decedat. Hazim Al-Skeini era unul dintre cei doi irakieni din tribul Beini Skein împușcați mortal în zona Al-Majidiyah din Basrah, puțin înainte de miezul nopții de 4 August 2003 de către Sergentul A, comandantul unei patrule britanice.

În declarația sa de martor, primul reclamant a explicat că, în timpul nopții respective, mai mulți membri ai familiei sale s-au reunit într-o casă din Al-Majidiyah pentru a participa la o ceremonie funerară. În Irak se obișnuiește să se tragă focuri de armă la înmormântări. Primul reclamant a afirmat că el se ocupa de primirea invitaților la ceremonie și i-a văzut pe soldații britanici împușcându-l pe fratele său în timp ce acesta mergea pe stradă spre casă. Potrivit susținerilor primului reclamant, fratele său nu era înarmat și se afla la o distanță de aproximativ zece metri de soldați când a fost împușcat și ucis, împreună cu un alt bărbat. Reclamantul susține că nu știe din ce cauză soldații au deschis focul.

Potrivit raportului de incident realizat de englezi, patrula care efectua rondul pe jos și pe timp de noapte, a auzit o serie de împușcături puternice provenind din mai multe puncte din Al-Majidiyah. Înaintând spre sat, patrula a întâlnit pe stradă doi irakieni. Unul dintre aceștia se afla la aproximaiv cinci metri distanță de Sergentul A care conducea patrula. Sergentul A a observat că bărbatul era înarmat și și-a îndreptat arma în direcția acestuia. Pe întuneric era imposibil să se aprecieze distanța la care se afla cel de-al doilea bărbat. Crezând că viața sa și a soldaților din patrulă erau amenințate, Sergentul A a deschis focul asupra celor doi bărbați fără a-i avertiza verbal.

A doua zi, Sergentul A a dat o declarație despre incident. Aceasta a fost înmânată Comandantului de batalion, Colonelul G, care a considerat că incidentul respecta Regulamentul de Luptă și a scris un raport în acest sens. Colonelul G a trimis raportul la Brigadă, unde a fost examinat de Brigadierul Moore. Brigadierul Moore a solicitat informații suplimentare cu privire la aspectul dacă bărbatul își îndreptase arma către patrulă. Colonelul G a scris un alt raport în care a răspuns la solicitarea Brigadierului Moore. Raportul inițial nu a fost păstrat în arhiva Brigăzii. După examinarea celui de-al doilea raport al Colonelului G de către Brigadierul Moore, directorul adjunct și consilierul juridic, Brigadierul Moore a considerat că Sergentul A a respectat Regulamentul de Luptă și nu a continuat ancheta.

Pe 11, 13 și 16 august 2003, Colonelul G s-a întâlnit cu membri ai tribului persoanei decedate. A explicat de ce Sergentul A a deschis focul, a donat tribului 2 500 de dolari americani (USD) din partea Comitetului Bunăvoinței Armatei Britanice și le-a înmânat o scrisoare în care erau explicate circumstanțele morții și prin care se recunoștea că persoana decedată nu încercase să atace soldații britanici. 2. Al doilea reclamant

Al doilea reclamant este văduva lui Muhammad Salim, care a fost împușcat mortal de către Sergentul C, puțin după miezul nopții de 6 noiembrie 2003.

Reclamanta nu a fost prezentă la locul faptei și probele furnizate de către aceasta se întemeiază pe ceea ce i s-a relatat de către cei care au fost prezenți. A afirmat că pe data de 5 noiembrie 2003, în timpul Ramadanului, Muhammad Salim a plecat să facă o vizită cumnatului său la locuința acestuia din Basrah. Pe la ora 11.30 noaptea, soldați britanici au efectuat un raid în locuință. Au spart ușa de la intrare. Unul dintre soldații britanici a ajuns față în față cu soțul reclamantei pe holul de la intrarea în casă și l-a împușcat pe acesta din urmă în stomac. Soldații britanici l-au transportat la spitalul militar ceh, unde a decedat pe data de 7 noiembrie 2003.

Potrivit arhivei britanice cu privire la incident, patrula primise de la o cunoștință de-a unuia dintre interpreți informația că un grup de bărbați înarmați cu pistoale de mari dimensiuni, grenade simple și propulsate de rachete intrase în casa respectivă. S-a dat ordinul de percheziție rapidă și arestare, după caz. Deoarece nimeni nu a deschis ușa când patrula a ajuns la fața locului, soldații au spart ușa. Sergentul C, împreună cu doi soldați, au intrat în casă pe ușa principală și au verificat prima cameră. Intrând în a doua cameră au auzit foc de armă automată prin casă. Când au înaintat în cea de-a doua cameră, doi bărbați înarmați cu pistoale de mari dimensiuni s-au repezit pe scări spre Sergentul C. Acesta nu a mai avut timp să dea avertismentul verbal și, crezând că viața lui era în pericol imediat, a tras un foc de armă înspre primul dintre bărbați, soțul reclamantei, nimerindu-l în stomac. Apoi și-a îndreptat arma către cel de-al doilea bărbat, care a aruncat-o pe a sa. Familia reclamantei a informat ulterior patrula că aceștia erau avocați și că erau în conflict cu o altă familie de avocați cu privire la proprietatea unor sedii de cabinete de avocatură, ceea ce i-a făcut victime a două atacuri armate care au fost raportate la poliție, unul cu trei zile înainte de incident și al doilea cu doar treizeci de minute înainte de raid.

Pe data de 6 noiembrie 2003, Comandantul de Companie a întocmit un raport cu privire la incident. A conchis că patrula a fost indusă în eroare printr-o informație falsă furnizată de cealaltă parte la conflict. Analizând raportul, și după o discuție cu Comandantul de Companie, Colonelul G a tras concluzia că în timpul incidentului s-a respectat Regulamentul de Luptă și că nu se impunea efectuarea unei anchete de către Brigada Specială de Investigații. Prin urmare, a scris un raport în acest sens, pe care l-a înaintat Brigăzii, unde a fost examinat de către Brigadierul Jones. Acesta din urmă s-a consultat cu directorul său adjunct, cu consilierul juridic și cu consilierul său politic. Brigadierul Jones a conchis și el că acest caz este unul tipic, în care s-a respectat Regulamentul de Luptă și a întocmit un raport în acest sens. Reclamanta, care avea în întreținere trei copii minori și o soacră vârstnică, a primit 2 000 USD din partea Comitetului Bunăvoinței Armatei Britanice, împreună cu o scrisoare în care erau explicate circumstanțele decesului. 3. Al treilea reclamant

Cel de-al treilea reclamant este soțul lui Hannan Mahaibas Sadde Shmailawi, care a fost împușcat mortal pe data de 10 noiembrie 2003 la Institutul de Educație din zona Al-Maaqal din Basrah, unde al treilea reclamant lucra ca portar de noapte, împreună cu soția și familia.

Potrivit declarației de martor a reclamantului, pe la ora 8, în seara respectivă, acesta lua cina împreună cu familia când a pornit din senin o mitralieră în afara clădirii. Gloanțele au lovit-o pe soția sa în cap și în glezne și pe unul dintre copii săi în braț. Soția și copilul reclamantului au fost transportați la spital unde copilul s-a recuperat, dar soția a decedat.

Potrivit arhivei britanice cu privire la incident, soția reclamantului a fost împușcată în timpul unui schimb de focuri între o patrulă britanică și câțiva atacatori necunoscuți. După iluminarea zonei prin rachete de semnalizare, cel puțin trei bărbați cu pistoale de mari dimensiuni au fost reperați pe teren, doi dintre aceștia trăgând direct înspre soldații britanici. Unul dintre trăgători a fost împușcat mortal în timpul schimbului de focuri. După aproximativ șapte, zece minute, focul a încetat și bărbații înarmați au fugit. O femeie (soția reclamantului) rănită la cap și un copil rănit la braț au fost găsiți în clădire la percheziție, ambii fiind transportați la spital.

În dimineața următoare, Comandantul de Companie a întocmit un raport cu privire la incident, anexând declarațiile soldaților implicați. După analiza raportului și a declarațiilor, Colonelul G a conchis că în timpul incidentului s-a respectat Regulamentul de Luptă și că nu este necesară efectuarea unei anchete de către Brigada Specială de Investigații. A întocmit un raport în acest sens, pe care l-a înaintat Brigăzii. Raportul a fost examinat de către Brigadierul Jones, care a discutat chestiunea cu directorul adjunct, consilierul său juridic și colonelul G. Brigadierul Jones a ajuns la concluzia că în timpul incidentului s-a respectat Regulamentul de Luptă și că nu este necesară continuarea investigațiilor. 4. Al patrulea reclamant

Cel de-al patrulea reclamant este fratele lui Waleed Sayay Muzban, în vârstă de 43 de ani, care a fost împușcat mortal în noaptea de 24 august 2003 de Caporalul Fruntaș S în zona Al-Maqaal din Basrah.

Reclamantul nu a fost prezent la fața locului când fratele său a fost împușcat, dar pretinde că la incident au fost martori vecinii săi. În declarația sa de martor, a afirmat că, după cum a înțeles, fratele său se întorcea acasă de la serviciu pe la ora 8.30 în seara cu pricina. Conducea un microbuz pe strada Souq Hitteen, aproape de locuința sa și a reclamantului. Fără vreun motiv anume, potrivit declarației reclamantului, microbuzul a fost “ciuruit de gloanțe”, Waleed fiind rănit mortal în piept și în stomac.

Caporalul Fruntaș S făcea parte dintr-o patrulă care efectua un control în perimetrul unei baze militare a Coaliției (Fort Apache), unde trei ofițeri ai Poliției Regale Militare fuseseră uciși în ziua precedentă prin focuri de armă provenind dintr-un vehicul. Potrivit declarației unui soldat britanic cu privire la incident, Caporalul Fruntaș S a considerat că microbuzul era suspect, acesta având geamurile acoperite cu perdele, era condus spre patrulă cu viteză mică și cu farurile aprinse. Când a fost somat să oprească, șoferul a părut că încearcă să evite patrula, așadar, Caporalul Fruntaș S și-a îndreptat arma către șofer și i-a ordonat să oprească. Vehiculul s-a oprit și Caporalul Fruntaș S s-a apropiat de ușa șoferului (fratele reclamantului) pentru a-l saluta. Șoferul a reacționat agresiv și aparent a început să strige către persoanele de după perdele, din spatele microbuzului. Când Caporalul Fruntaș S a încercat să se uite în spatele microbuzului, șoferul l-a împins, lovindu-l în piept. Șoferul a strigat apoi către spatele microbuzului și a încercat să-l deposedeze de armă pe Caporalul Fruntaș S. Caporalul a trebuit să utilizeze forța pentru a se elibera. După aceasta, șoferul a pornit în trombă mașina, obligându-i pe o parte dintre soldații din patrulă să se ferească din calea lui. Caporalul Fruntaș S a tras în cauciucurile vehicolului, care a încetinit la aproximativ 100 de metri de patrulă. Șoferul a continuat să strige spre spatele microbuzului de unde, aparent, voia să ia o armă. Caporalul Fruntaș S a crezut că echipa sa era pe cale să fie atacată de șofer sau de pasagerii din vehicul. A tras, așadar, alte două focuri spre spatele mașinii. La scurt timp, vehiculul s-a oprit. Șoferul a coborât și a început să strige către soldații britanici. I s-a ordonat să se pună cu fața la pământ. Patrula s-a apropiat de vehicul pentru a verifica dacă pasagerii erau înarmați. Vehiculul s-a dovedit a fi gol. Șoferul avea trei răni provocate de gloanțe în spate și coapsă. I s-a acordat primul ajutor și apoi a fost transportat la spitalul militar ceh, unde a decedat în aceeași zi sau a doua zi.

Brigada Specială de Investigații a demarat o anchetă pe data de 29 august 2003. Anchetatorii au recuperat fragmente de gloanțe, carcase goale de gloanțe și au fotografiat zona. Vehiculul a fost recuperat și trasportat în Marea Britanie. Cadavrul a fost returnat familiei pentru a fi îngropat fără efectuarea vreunei autopsii, prin urmare, Brigada Specială de Investigații a luat declarațiile celor doi medici irakieni care îl operaseră. A fost aranjată o întâlnire cu familia decedatului pentru ca aceasta să-și dea consimțământul pentru exhumare și autopsie, dar întâlnirea a fost amânată. Nouă militari implicați în incident au fost audiați și au dat declarații de martor și alte patru persoane au fost audiate, dar fără a aduce vreo probă pertinentă. Caporalul Fruntaș S nu a fost, însă, audiat. Deoarece era suspectat de către Brigada Specială de Investigații de a nu fi respectat Regulamentul de Luptă, era o practică comună a Brigăzii de a nu-l audia până când nu existau dovezi suficiente care să susțină o eventuală punere sub acuzare. O expertiză criminalistică la fața locului a avut loc pe data de 6 septembrie 2003.

Pe data de 29 august 2003, Colonelul G a trimis Brigadierului Moore raportul său inițial cu privire la incident. Conform acestui raport, Caporalul Fruntaș S a fost convins că acționează în limitele Regulamentului de Luptă. Totuși, Colonelul G și-a exprimat opinia că acesta era un caz de o complexitate deosebită, asupra căruia o anchetă a Brigăzii Speciale de Investigații ar fi binevenită. Brigadierul Moore, după ce a analizat raportul Colonelului G și după ce a discutat chestiunea cu Directorul Adjunct și cu consilierul său juridic, a decis că problema se poate rezolva la nivel de unitate, datorită faptului că o serie de chestiuni fuseseră clarificate deja. Prin urmare, Colonelul G a întocmit un al doilea raport datat 12 septembrie 2003, în care a răspuns diverselor chestiuni ridicate și a conchis că o anchetă de către Brigada Specială de Investigații nu mai era necesară. După ce a discutat din nou cu Directorul său Adjunct și după ce a cerut consiliere juridică, Brigadierul Moore a conchis că în acest incident s-a respectat Regulamentul de Luptă.

Brigadierul Moore fusese informat că Brigada Specială de Investigații demarase deja o anchetă cu privire la incident. Pe data de 17 septembrie 2003, Colonelul G a adresat o scrisoare Brigăzii Speciale de Investigații, prin care cerea ca ancheta să fie întreruptă. Aceeași solicitare a fost făcută și de Brigadierul Moore prin intermediul Directorului său de personal, în timpul unei întâlniri cu Ofițerul Superior de Investigații din cadrul Brigăzii Speciale de Investigații. Ancheta Brigăzii Speciale de Investigații a fost încheiată pe data de 23 septembrie 2003. Familia victimei a primit 1 400 USD din partea Comitetului Bunăvoinței Armatei Britanice și 3 000 USD cu titlu de despăgubiri materiale pentru microbuz.

Cererea de recurs a reclamantului (a se vedea paragraful 73 infra), a fost examinată de către ofițeri superiori de investigații din cadrul Brigăzii Speciale de Investigații, care au decis redeschiderea anchetei. Aceasta a fost redeschisă la data de 7 iunie 2004 și încheiată la data de 3 decembrie 2004, în ciuda dificultăților datorate situației extrem de periculoase din Irak de la acea dată.

După finalizarea anchetei, Brigada Specială de Investigații a raportat Comandantului direct al soldatului implicat, care a deferit cauza Autorității de Urmărire Penală a Armatei în februarie 2005. Autoritatea de Urmărire Penală a Armatei a decis că o este nevoie de o audiere prealabilă a martorilor, pentru a clarifica unele incertitudini și ambiguități ale probatoriului. Autoritatea a luat declarații de la soldații care au fost martori la incident și care, de altfel, erau singurii martori cunoscuți. Un avocat senior independent căruia i s-a cerut opinia în cauză a spus că nu existau șanse reale de condamnare, deoarece nu erau șanse reale de a stabili cu certitudine că soldatul S nu a tras în legitimă apărare. Dosarul a fost trimis Avocatului General, care a decis să nu deschidă urmărirea penală în cauză. 5. Al cincilea reclamant

Cel de-al cincilea reclamant este tatăl lui Ahmed Jabbar Kareem Ali, care a decedat pe data de 8 mai 2003, la vârsta de 15 ani.

Așa cum reiese din declarațiile reclamantului din procedura internă desfășurată în Marea Britanie, pe data de 8 mai 2003, fiul său nu s-a întors acasa la ora 1.30, așa cum era de așteptat. Reclamantul a plecat în căutarea acestuia în piața Al-Saad, unde i s-a spus că soldați britanici arestaseră câțiva tineri în ziua respectivă. Reclamantul a continuat să-l caute pe fiul său și a fost contactat în dimineața următoare de către A, un alt tânăr irakian, care i-a spus că el, fiul reclamantului și alți doi tineri fuseseră arestați de către soldați britanici în ziua precedentă, bătuți și obligați să se arunce în apele râului Shatt Al-Arab. În cursul zilei de 9 mai 2003, fratele reclamantului a informat “poliția britanică” despre acest incident și i s-a cerut să predea cartea de identitate a lui Ahmed. După mai multe zile de așteptare și de căutări, reclamantul a găsit trupul neînsuflețit al fiului său în râu pe data de 10 mai 2003.

Reclamantul a dus imediat cadavrul fiului său la “sediul poliției britanice” unde i s-a spus să ducă cadavrul la spitalul local. Medicul irakian de gardă i-a spus reclamantului că nu are calificarea necesară pentru a efectua o autopsie și niciun medic legist nu era disponibil. Reclamantul a decis să-și îngroape fiul, deoarece obiceiul islamic cere ca îngroparea să aibă loc în termen de 24 de ore de la deces.

După aproximativ 10, 15 zile de la îngroparea fiului său, reclamantul a revenit la “sediul poliției britanice” pentru a cere demararea unei anchete, dar a fost informat că aceasta nu era atribuția “poliției britanice”. Reclamantul a revenit la “sediul poliției” câteva zile mai târziu și a fost informat că Poliția Regală Militară dorea să-l contacteze și că ar trebui să se ducă la Palatul Prezidențial. În ziua următoare, reclamantul s-a întâlnit cu ofițeri ai Brigăzii Speciale de Investigații la Palatul Prezidențial și a fost informat că se va demara o anchetă.

Brigada Specială de Investigații l-a audiat pe A și i-a luat o declarație. Au luat declarații și de la reclamant și de la alți membri ai familiei decedatului. La cel puțin o lună de la incident, anchetatorii s-au deplasat în piața Al-Saad, unde au găsit haine aparținând fiului reclamantului și celorlalți tineri care fuseseră arestați în același timp cu acesta. La sfârșitul celor 40 de zile de doliu, reclamantul a consimțit la deshumare în vederea efectuării unei expertize medico-legale, dar nu s-a putut stabili la acel moment dacă fiul reclamantului fusese bătut înainte de deces și nici care a fost cauza morții. Reclamantul susține că nu i s-a dat niciodată vreo explicație cu privire la concluziile raportului medico-legal și că nu a fost informat pe deplin despre evoluția anchetei în general, din moment ce multe dintre documente au fost redactate în limba engleză și traduse necorespunzător în limba arabă.

Reclamantul susține că timp de optsprezece luni de la exhumarea cadavrului fiului său nu a avut niciun contact cu anchetatorii. În august 2005, a fost informat că patru soldați au fost puși sub acuzare pentru ucidere din culpă și că procesul urmează a se desfășura în Anglia. Curtea marțială s-a întrunit între septembrie 2005 și mai 2006. La acel moment, trei dintre cei șapte soldați care fuseseră acuzați de omucidere părăsiseră armata și alți doi erau absenți, fără a avea concediu. Acuzarea a susținut că soldații au asistat ofițerii de poliție irakieni în arestarea a patru tineri irakieni suspectați de tâlhărie și că i-a forțat pe aceștia să intre în râu, sub amenințarea armei, pentru a le “da o lecție”. Reclamantul și A au depus probe în fața curții marțiale în aprilie 2006. Reclamantul a susținut că procesul a fost confuz și l-a intimidat și că a rămas cu impresia că această curte este părtinitoare cu acuzații. A a depus probe că fiul reclamantului părea să fie în dificultate în apă, dar că soldații au plecat fără să-l ajute. Totuși, nu a putut să-i identifice pe acuzați ca fiind soldații implicați în incident. Acuzații au negat orice responsabilitate cu privire la moartea fiului reclamantului și au fost achitați, deoarece dovezile aduse de A au fost considerate insuficiente și neconvingătoare.

Cazul fiului reclamantului a fost unul dintre cele șase cazuri analizate în Raportul Aitken (a se vedea paragraful 69 infra). Sub titlul “Să învățăm din Cauzele Disciplinare”, în raport s-a statuat: “... cunoaștem faptul că în mai 2003, s-au întocmit două Rapoarte Inițiale ale Poliției, cu privire la suspiciunea că, în două reprize, în interval de două zile, câțiva irakieni s-au înecat în râul Shat’ al-Arab din cauza soldaților englezi. Faptul că unul dintre aceste cazuri nu s-a soldat cu o urmărire penală nu este relevant: la momentul respectiv, exista suspiciunea producerii unui eveniment aparent ciudat, de două ori, într-un interval scurt de timp. Având în vedere toate celelalte îndatoriri pe care le au pe teren, comandanții nu pot fi acuzați, în mod rezonabil, că nu au identificat un eveniment ce s-ar fi putut transforma într-o practică; dar un sistem prin care această informație să fie tranmisă unui organ ca care să aibă capacitatea de a o analiza, ar fi putut identifica acest eveniment ca apt să se transforme într-o practică. În fapt, probele sugerează ca acestea au fost două incidente izolate; dar dacă ar fi indicat o problemă mai gravă, ar fi putut fi ignorate din cauza lipsei unui sistem de analiză corespunzător. Prin comparație, dacă s-ar fi raportat utilizarea unei noi arme de către insurgenți pentru a ataca mașinile blindate ale soldaților britanici pe timp de noapte, în mod sigur procedura de Învățare din Evenimentele de la fața locului ar fi identificat importanța unui astfel de raport, ar fi determinat contramăsurile necesare pentru a o combate și ar fi diseminat imediat noile proceduri pentru a limita riscul. Faptul că această procedură de Învățare nu se aplică problemelor de disciplină este doar în parte explicat prin nevoia de confidențialitate și de conservare a dovezilor; dar este o dificultate ce poate fi ușor corectată fără a compromite principiul prezumției de nevinovăție.” Raportul continuă, sub titlul “Termene”; “Durata soluționării unora dintre cauzele care fac obiectul acestui raport este inacceptabilă… Curtea marțială examinarea decesului lui Ahmed Jabber Kareem nu s-a întrunit decât în septembrie 2005, la 28 de luni după deces; la acel moment, trei dintre cei șapte soldați care fuseseră puși sub acuzare pentru omucidere părăsiseră armata și alți doi erai absenți, fără concediu. În cele mai multe cazuri, armata nu poate aplica măsuri administrative unui ofițer sau unui soldat înainte de finalizarea procedurii disciplinare, din cauza riscului de a se antepronunța. Atunci când procedura disciplinară durează atât de mult precum în cele mai multe dintre cauzele examinate în acest raport, impactul oricărei sancțiuni administrative ulterioare este redus în mod semnificativ – și asemenea sancțiuni riscă să fie contraproductive. Mai mult, cu cât procedura disciplinară este mai lungă, cu atât este mai puțin probabil ca linia de comandă să ia măsuri proactive pentru a rectifica problemele care au dus la comiterea infracțiunii inițiale.”

Reclamantul a inițiat o procedura împotriva Ministerului Apărării în vederea acordării de daune pentru decesul fiului său. Acțiunea i-a fost admisă fără a se ajunge la o audiere, prin acordarea sumei de 115 000 lire sterline (GBP) pe data de 15 decembrie 2008. În plus, pe data de 20 februarie 2009, Generalul Major Cubbitt a adresat o scrisoare oficială reclamantului, prin care cerea scuze în numele armatei britanice pentru decesul fiului său. 6. Al șaselea reclamant

Cel de-al șaselea reclamant este un colonel în poliția din Basrah. Fiul său, Baha Mousa, avea 26 de ani când a decedat după trei zile de la arestarea sa de pe data de 14 September 2003 de către armata britanică.

Potrivit susținerilor reclamantului, în noaptea de 13/14 septembrie 2003, fiul său lucra ca recepționist la Hotelul Ibn Al-Haitham Hotel în Basrah. În dimineața zilei de 14 septembrie reclamantul s-a deplasat la hotel pentru a-l lua pe fiul său de la servici. La sosirea la hotel a observat că o trupă britanică înconjurase hotelul. Fiul reclamantului și alți cinci angajați ai hotelului erau întinși pe jos, în holul hotelului, cu mâinile la ceafă. Reclamantul s-a adresat locotenentului responsabil de defășurarea operațiunii exprimându-și îngrijorarea; locotenentul l-a asigurat că este vorba despre o operațiune de rutină care se va termina în câteva ore. La trei zile de la arestare, reclamantul a primit o vizită din partea unei unități a Poliției Regale Militare. I s-a spus că fiul său a decedat în arestul unei baze militare britanice în Basrah și i s-a cerut să identifice cadavrul. Fața și corpul fiului reclamantului erau pline de sânge și de răni; nasul îi era spart și o parte din pielea feței era sfâșiată.

Unul dintre angajații hotelului care fuseseră arestați pe data de 14 septembrie 2003 a declarat ca martor în procedura internă din Marea Britanie că după sosirea prizonierilor la bază deținuții irakieni au fost obligați să poarte cagule, să stea în poziții incomode, au fost înfometați și însetați, bruscați și bătuți.

Pe data de 15 septembrie 2003, Brigadierul Moore, care participase la oparațiunea de arestare, a fost informat despre decesul lui Baha Mousa și despre relele tratamente aplicate celorlalți deținuți. Brigada Specială de Investigații a fost imediat chemată să desfășoare o anchetă cu privire la deces. Deoarece spitalele locale erau în grevă, a fost adus un medic legist din Marea Britanie. Pe corpul lui Baha Mousa s-au identificat 93 de răni, iar cauza morții a fost stabilită ca fiind asfixia. Alți opt irakieni au fost de asemenea maltratați, doi dintre aceștia având nevoie de spitalizare. Ancheta s-a încheiat în aprilie 2004 și raportul a fost distribuit pe linia de comandă a unității.

Pe data de 14 decembrie 2004, Curtea Divizională a statuat că ancheta în cazul morții fiului reclamantului nu a fost una efectivă (a se vedea paragraful 77 infra). Pe data de 21 decembrie 2005, Curtea de Apel a decis să decline competența Curții Divizionale, deoarece se înregistraseră evoluții în cauză (a se vedea paragraful 81 infra).

Pe data de 19 iulie 2005, șapte soldați britanici au fost puși sub acuzare cu privire la săvârșirea mai multor infracțiuni în cazul morții lui Baha Mousa. Pe data de 19 septembrie 2006, la prima reuniune a curții marțiale, unul dintre soldați și-a recunoscut vinovăția cu privire la săvârșirea de crime de război prin tratamente inumane, dar nu a recunoscut vinovăția pentru omor. Pe 14 februarie 2007, s-au retras acuzațiile cu privire la patru dintre cei șapte soldați și pe 13 martie 2007, ceilalți doi soldați au fost achitați. Pe data de 30 aprilie 2007, soldatului condamnat pentru tratamente inumane i s-a aplicat o sancțiune de un an închisoare și demitere din armată.

Pe data de 25 ianuarie 2008, Ministerul Apărării a publicat un raport întocmit de Brigadierul Robert Aitken cu privire la șase cazuri de presupuse abuzuri și omucideri asupra unor civili irakieni, raport care include decesele fiilor celui de-al cincilea, respectiv, al șaselea dintre reclamanți (“Raportul Aitken”).

Reclamantul a inițiat o procedură civilă împotriva Ministerului Apărării, care s-a finalizat în iulie 2008 printr-o recunoaștere publică și oficială a responsabilității pentru deces și prin acordarea a 575 000 GBP cu titlu de despăgubiri.

Într-o declarație dată în fața Parlamentului pe data de 14 mai 2008, Secretarul de Stat pentru Apărare a anunțat că va avea loc o anchetă asupra decesului lui Baha Mousa. Ancheta condusă de un judecător al Curții de Apel retras din activitate va avea următorul obiectiv: “Investigarea și întocmirea unui raport cu privire la circumstanțele decesului lui Baha Mousa și la tratamentul aplicat codeținuților săi, având în vedere ancheta deja efectuată, în special în cazul în care responsabilitatea pentru aceasta aparține vreunui membru al Primului Batalion, Regimentul Regal Lancashire în Irak în 2003 și formularea de recomandări.” La data adoptării prezentei hotărâri, în cadrul acestei anchete avusese loc o audiere, dar nu s-a întocmit încă niciun raport. F. Procedura internă întemeiată pe Actul Drepturilor Omului 1. C urtea Divizională

Pe data de 26 martie 2004, Secretarul de Stat pentru Apărare a decis, în legătură cu decesele a 13 civili irakieni, inclusiv a rudelor celor șase reclamanți, (1) să nu ancheteze asupra circumstanțelor deceselor respective; (2) să nu accepte responsabilitatea pentru acestea; (3) să nu plătească despăgubiri.

Cei 13 reclamanți au formulat recurs împotriva acestei decizii, dorind să obțină declarații cu privire la încălcarea atât a obligațiilor substanțiale, cât și a celor procedurale ce decurg din articolul 2 (și în cazul celui de-al șaselea reclamant, și din articolul 3) din Convenție prin faptul survenirii decesului și prin faptul că Secretarul de Stat a refuzat să deschidă o anchetă. Pe data de 11 mai 2004, un judecător de la Curtea Divizională a decis ca în șase cazuri să aibă loc o audiere (inclusiv cazurile primilor patru reclamanți și al celui de-al șaselea) și celelate șapte cazuri (inclusiv cazul celui de-al cincilea reclamant) vor fi suspendate până la soluționarea chestiunilor preliminare.

Pe data de 14 decembrie 2004, Curtea Divizională a respins pretențiile primilor patru reclamanți, dar a admis cererea celui de-al șaselea ([2004] EWHC 2911 (Admin)). În lumina jurisprudenței acestei Curți, în special Banković și Alții împotriva Belgiei și Alții [GC] (dec.), nr. 52207/99, ECHR 2001-XII, a statuat că, în temeiul articolului 1 din convenție, jurisdicția este, în primul rând, teritorială, cu câteva excepții. O excepție este atunci când o Parte Contractantă a exercitat un control efectiv asupra unei zone din afara teritoriului său. Acest tip de jurisdicție teritorială se aplică doar atunci când teritoriul unei Părți Contractante este controlat de o altă Parte Contractantă, deoarece Convenția se aplică în sfera sa regională și nu permite niciun vid de aplicabilitate în acest spațiu. Acest tip de jurisdicție teritorială nu există, prin urmare, în Irak.

Există și o altă excepție, care derivă din exercitarea autorității de către agenți ai unei Părți Contractante oriunde în lume, dar acest tip de jurisdicție teritorială se aplică doar în cazurile specifice recunoscute de dreptul internațional și identificate în jurisprudența Curții. Nu există criterii absolute cu privire la această jurisdicție teritorială în jurisprudența Curții. Totuși, cazurile în care această jurisdicție teritorială a fost recunoscută până la momentul de față au privit exercitarea autorității statale într-o sau dintr-o locație cu aparență de teritorialitate, sau situații când prezența agentului statal în statul străin era consimțită de statul respectiv și protejată de dreptul internațional, cum ar fi cazul ambasadelor, consulatelor, navelor și aeronavelor înregistrate în statul care exercită jurisdicția extrateritorială. O închisoare militară britanică, care funcționează în Irak cu consimțământul autorităților suverane irakiene și în care sunt deținuț suspecți, ar putea fi acoperită de această excepție cu sferă de aplicare foarte restrânsă. S-a discutat și despre faptul că Öcalan împotriva Turciei , nr. 46221/99, 12 martie 2003, ar intra în această categorie, din moment ce reclamantul a fost arestat într-un avion turc și a fost imediat transportat în Turcia. Totuși, Curtea Divizională nu a considerat că hotărârea Camerei în Öcalan ar trebui considerată “edificatoare”, din moment ce Turcia nu a ridicat nicio excepție cu privire la lipsa de competență teritorială cu ocazia examinării admisibilității cererii.

Așadar, decesele survenite ca urmare a operațiunilor militare, cum este cazul primilor patru reclamanți, nu intră sub jurisdicția Marii Britanii, în conformitate cu articolul 1 din convenție, dar decesul fiului celui de-al șaselea reclamant, într-o închisoare militară britanică intră în această sferă de competență. Curtea Divizională a arătat în continuare că scopul Actului Drepturilor Omului din 1998 este identic cu cel al Convenției în această privință.

Curtea a considerat că s-a încălcat obligația de efectuare a unei anchete, în temeiul articolelor 2 și 3 din convenție, în ceea ce-l privește pe fiul celui de-al șaselea reclamant, deoarece până în iulie 2004, la zece luni după deces, rezultatale anchetei nu se cunoșteau încă. Judecătorul a arătat următoarele: “329… Deși au existat dovezi generale cu privire la dificultățile întâmpinate cu ocazia efectuării unei anchete în Irak la momentul respectiv – probleme esențiale de securitate legate de deplasarea în casele irakienilor pentru a lua declarații, lipsa interpreților, diferențele culturale, probleme logistice, lipsa înregistrărilor, etc. – și fără vreo examinare a raportului [Brigăzii Speciale de Investigații], nu putem înțelege influența pe care ar putea-o avea elementele expuse mai sus în anchetarea unui deces care a survenit nu pe străzile sau autostrăzile din Irak, ci într-o închisoare sub controlul forțelor militare britanice… 330. Deși Capitanul Logan a susținut că procedurile de identificare au fost dificile din punct de vedere logistic, deținuții fiind mutați dintr-o locație în alta și unii martori militari se întorseseră în Marea Britanie, a spus, de asemenea, că aceste proceduri au doar au încetinit ancheta, dar nu au împiedicat-o în mod absolut, până la a deveni ‘nesatisfăcătoare’ … Nimic nu explică durata excesivă a anchetei: care poate fi comparată cu progresul și interesul public al altor anchete cu privire la infracțiuni comise în închisori sub controlul forțelor militare americane. Cât despre raportul în sine [al Brigăzii Speciale de Investigații] aflat la dispoziția noastră ... nu conține vreo decizie sau vreo concluzie asupra a ceea ce s-a întâmplat. 331. În aceste circumstanțe, nu putem admite susținerile [agentului Guvernului] spotrivit cărora ancheta a fost efectivă, în conformitate cu obligațiile procedurale ce derivă din articolul 2 din convenție. Chiar dacă o anchetă efectuată de Brigada Specială de Investigații este considerată independentă, pe motiv că aceasta [Brigada Specială de Investigații] este independentă din punct de vedere ierarhic și practic de unitățile militare anchetate, aspect asupra căruia avem oarecare dubii deoarece raportul [Brigăzii Speciale de Investigații] este transmis pe linia de comandă a unității înseși, este dificil să se considere că ancheta realizată a fost rapidă, transparentă sau efectivă.” Cu privire la celelalte cinci decese, judecătorul a considerat că, dacă s-ar înșela cu privire la jurisdicție și pretențiile s-ar încadra, totuși, în sfera de aplicare a Convenției, obligația de efectuare a unei anchete în temeiul articolului 2 nu a fost îndeplinită deoarece: “337… în toate aceste cazuri, ca și în cazul dlui Mousa, autoritățile Marii Britanii au procedat ca și cum Convenția nu s-ar fi aplicat. Astfel, au fost declanșate imediat anchete în fiecare dintre aceste cazuri, de către unitatea implicată: doar în al patrulea dintre cazuri, cel al dlui Waleed Muzban, a existat o implicare [din partea Brigăzii Speciale de Investigații], dar ancheta a fost suspendată până la o redeschidere (la un anume moment care nu se cunoaște) după o reexaminare a cazului în Marea Britanie. Ancheta nu a fost, așadar, independentă. Nu a fost nici efectivă, deoarece a constat, în principal, într-un exercițiu comparativ superficial, pe baza probelor aduse de soldații implicați, pe baza unui număr infim de declarații de martor, un exercițiu unilateral efectuat fără probe criminalistice, cum ar fi o expertiză balistică sau un examen medico-legal… 339. În legătură cu aceste cazuri, argumentul principal [al agentului Guvernului] a fost că, în situații extrem de dificile, atât în ceea ce privește situația operațiunilor de pe teren, cât și în ce privește ancheta ulterioară, armata și autoritățile au făcut ce le-a stat în putere. A subliniat, mai ales, următoarele probe: nu exista supremația dreptului în Irak; la începutul ocupației, nu exista poliție sau aceasta nu era adaptată nevoilor și era atacată în mod frecvent; deși aparatul judiciar irakian funcționa, era supus intimidărilor; nu exista un sistem operațional de anchetă civilă; sistemele de comunicații locale nu funcționau; nu existau morgi, nici un sistem pentru efectuarea de autopsii și nici medici legiști de încredere; insecuritatea soldaților era una extremă; existau lupte zilnice între triburi și bande criminale; numărul trupelor disponibile era redus și diferențele culturale accentuau toate aceste probleme. 340. Nu putem ignora aceste dificultăți, care, cumulate, reprezintă cu siguranță impedimente serioase pentru oricine ar încerca să efectueze o anchetă așa cum ar dori. Totuși, contrazicând argumentul [agentului Guvernului] extras din spețele turcești aceste probleme de securitate nu reprezintă o scuză pentru încălcarea obligației procedurale ce derivă din articolul 2 și ancheta în cazul de față nu a fost una efectivă. Nu a fost independentă; a fost părtinitoare și comandanții implicați nu au încercat să facă tot posibilul pentru a respecta exigențele articolului 2. 341. Nu putem spune, totuși, că în alte împrejurări, am ignora dificultățile strategice. Spețele turcești priveau toate decese survenite într-o parte a teritoriului propriu. În acest context, Curtea a fost îndreptățită să fie sceptică cu privire la dificultățile unei anchete, dar acest scepticism poate fi cu greu transpus într-un context extrateritorial… ” 2. Curtea de Apel

Primii patru reclamanți au formulat apel împotriva deciziei Curții Divizionale prin care se statua că decesele rudelor lor nu intrau sub jurisdicția Marii Britanii. Secretarul de Stat a formulat, de asemenea, apel în legătură cu decizia cu privire la decesul fiului celui de-al șaselea reclamant; deși a acceptat în fața Curții de Apel că un irakian aflat în custodia soldaților britanici într-un centru militar de detenție din Irak intră în sfera de competență teritorială a Marii Britanii în temeiul articolului 1 din convenție, a susținut că Actul Drepturilor omului nu are aplicare extrateritorială și că acțiunea celui de-al șaselea reclamant nu este admisibilă pe plan intern.

Pe data de 21 decembrie 2005, Curtea de Apel a respins cererile ([2005] EWCA Civ 1609). Luând în considerare jurisprudența Curții în materie de competență teritorială în temeiul articolului 1 din convenție, Brooke LJ, care a pronunțat hotărârea, a statuat că un Stat poate avea competență extrateritorială atunci când a exercitat un control și o autoritate asupra unei persoane (ceea ce a numit “Autoritate Statală”, expresie abreviată “SAA”) și când a deținut controlul efectiv al unei zone din afara granițelor sale (“control efectiv al unei zone” sau “ECA”), observând în paragraful § 80 că: “80. Aș fi, prin urmare, mai precaut decât Curtea Divizională în abordarea hotărârii Bankovic . Mi se pare că a lăsat deschisă posibilitatea unei competențe extrateritoriale atât în cazul ECA cât și a SAA, subliniind, în același timp, (în paragraful 60) că din cauza faptului că SAA ar putea reprezenta o încălcare a suveranității altui stat (de exemplu, când o persoană este răpită de agenți ai statului pe teritoriul altui stat, aflați acolo fără invitația sau consimțământul acestuia din urmă), această recunoaștere a competenței extrateritoriale în temeiul unui tratat internațional trebuie abordată cu precauție.” A analizat , printre altele, cauzele Öcalan împotriva Turciei [GC], nr. 46221/99, ECHR 2005-IV; Freda împotriva Italiei , (dec.), nr. 8916/80, decizia Comisiei din 7 octombrie 1980, Decizii și Rapoarte (DR) 21, p. 250; și Sánchez Ramirez împotriva Franței , (dec.), nr. 28780/95, decizia Comisiei din 24 iunie 1996, DR 86-A, p. 155 și a observat că aceste cauze nu aveau nicio legătură cu principiul de drept public internațional referitor la activitățile desfășurate într-o aeronavă înregistrată într-un stat și care survolează teritoriul unui alt stat. În aceste cauze, jurisdicția s-a întemeiat pe doctrina “autorității agentului statului”, aplicabilă atunci când o persoană aflată sub controlul și autoritatea agenților unui Stat Contractant, chiar și în afara spațiului juridic al Consiliului Europei și chiar dacă statul gazdă nu a consimțit la exercitarea controlului și autorității pe teritoriul său. Aplicând principiile relevante la faptele speței, a conchis că fiul celui de-al șaselea reclamant era sub controlul și autoritatea Marii Britanii și deci, în jurisdicția sa, din momentul arestării la hotel. Rudele celorlalți reclamanți nu se aflau sub controlul și autoritatea trupelor britanice în momentul în care au fost uciși și deci, nu erau în jurisdicția Marii Britanii. În această privință, a conchis că: “110… După părerea mea, este esențial să se stabilească reguli inteligibile. Dacă trupele militare au restricționat în mod deliberat și efectiv libertatea unei persoane, atunci aceasta se află sub controlul trupelor respective, ceea ce nu s-a întâmplat în niciunul dintre cele cinci cazuri.”

Apoi, a analizat dacă pe baza faptelor s-ar putea susține că trupele britanice dețineau controlul efectiv asupra orașului Basrah în perioada de referință într-o asemenea măsură încât să se atribuie Marii Britanii jurisdicția, în conformitate cu doctrina “controlului efectiv al unei zone”. Asupra acestui fapt, Brooke LJ a conchis astfel: “119. Orașul Basrah era în zona [Autorității Provizorii a Coaliției] numită ‘CPA Sud’. În timpul perioadei de ocupație militară responsabilitatea și autoritatea Marii Britanii în CPA Sud era semnificativă, deși trupele proveneau din cinci țări diferite și până la sfârșitul lunii iulie 2003, coordonatorul regional era un danez. Într-adevăr, doar una dintre cele patru echipe de guvernare din cadrul CPA Sud era condusă de un coordonator britanic. Totuși, deși linia de comandă în ceea ce privește prezența militară britanică în Irak ducea în cele din urmă la un general american, provinciile Al Basrah și Maysan erau în zona de responsabilitate directă a trupelor militare britanice. Așa cum am menționat deja ..., Secretarul de Stat acceptă că Marea Britanie a avut calitatea de putere ocupantă, în sensul articolului 42 din Regulamentele de la Haga ..., cel puțin în acele zone din sudul Irakului, și în special în orașul Basrah, unde trupele britanice au exercitat o autoritate suficientă în acest sens. 120. Dar oricare ar fi fost poziția în temeiul Regulamentelor de la Haga, întrebarea la care această curte trebuie să răsp