CASE OF ION CÂRSTEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF ION CÂRSTEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2014)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 28 octombrie 2014

În Cauza Ion Cârstea împotriva României

(Cererea nr. 20531/06)

Strasbou

rg

DEFINITIV

Ă

28/01/201

5

Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi

modificări de formă.

În Cauza Ion Cârstea împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep

Casadevall,

președinte,Alvin

a

Gyulumyan

,Ján

Šikuta,Drago

ljub

Popoviæ,Lui

s

López

Guerra,Johannes Silvis,Iulia Antoanella Motoc, judecătoriși Marialena

T

s

irli, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 octombrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCED

URA

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

20531/06 îndreptată împotriva României, prin care un

resortisant român, domnul Ion Cârstea („

reclamantu

l

”), a sesizat Curtea la 3 mai 2006, în temeiul

art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („

Convenția

”).

2.

Guvernul român (

Guvernu

l

) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din

cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Reclamantul a susținut, în special, că instanțele interne nu i-au protejat reputația în urma publicării

unui articol într-un cotidian local, fapt ce constituie o încălcare a dreptului său la respectarea vieții

private și de familie, garantat prin art. 8 din Convenție.

4.

La 14 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5.

Reclamantul s-a născut în 1949 și locuiește în Craiova. La momentul faptelor, acesta profesa ca

lector în cadrul Universității din Craiova.

A. Conținutul articolelor în litigiu

6.

La 8 septembrie 2001, cotidianul local

Republica Oltenia

a publicat un articol intitulat „

Poveste de

lung metraj cu un profesor de sex-șantaj

”. Articolul, scris de R.C., era ilustrat prin două fotografii care

înfățișau un bărbat și o femeie, complet dezbrăcați, întreținând relații sexuale. Fața bărbatului nu era

vizibilă. Pe fotografii erau scrise de mână cuvintele „[B]ărbatul din fotografii este Ion Cârstea, asistent

universitar la Facultatea de Electrotehnică”. Una dintre fotografii apărea și pe prima pagină a ziarului.

7.

Articolul debuta prin a menționa că bărbatul din fotografie era profesor universitar, o persoană

importantă în societate, implicată în fapte de luare de mită, șantaj, abuz sexual asupra unui minor și

comportament sexual deviant, oferindu-se mai multe detalii în conținutul acestuia.

8.

În continuare se afirma că, în 1992, studenții s-au plâns decanului universității că, pe durata

sesiunii, reclamantul avea o atitudine ostilă și obișnuia să le ceară bani. Acesta a fost caracterizat, de

asemenea, ca o persoană procesomană, având trei procese pe rolul instanțelor, două din ele fiind

inițiate pentru a contesta deciziile luate de persoanele din conducerea universității.

9.

În continuare, articolul conținea următoarele declarații:

„Pervers, infractor și șantajist

În 1982, o tânără care nu împlinise 18 ani, a rămas însărcinată. Avortul fiind ilegal, a decis să apeleze

la vărul acesteia de gradul al II-lea, asistent universitar la momentul respectiv, să o ajute să găsească

un doctor. Vărul a profitat de situația disperată a fetei. Ar fi amenințat-o că îi va spune totul mamei

sale dacă nu îl lasă să se «înfrupte» măcar o dată. Ambianța la acel moment poate fi dedusă din

fotografiile alb-negru atașate. Acestea au fost realizate [...] probabil chiar de către văr. Aparent, încă

de tânăr, Ion Cârstea a avut un comportament neortodox. După ce și-a satisfăcut dorințele, Cârstea

și-a amintit că în realitate nu își poate ajuta verișoara, și a sfătuit-o să vândă câteva bijuterii pentru a

face rost de bani pentru un doctor. Pentru developarea fotografiilor, Cârstea a apelat la un student ce

repeta anul, fotograf amator… «În anul 4 sau 5 vei avea examen cu mine și nu vei trece», ar fi spus

Cârstea, conform susținerilor fotografului. Studentul a cedat la șantaj, însă, după developare, i-a

înmânat lui Cârstea doar 24 de fotografii în loc de 36. O mișcare logică deoarece, în 1990, când

studentul respectiv era în anul 5, Cârstea a încercat să ridice miza, cerându-i un împrumut

nerambursabil de 130 mărci germane pentru a trece examenul. Studentul a fost revoltat și s-a adresat

procurorului. «În 1990, am formulat împotriva acestuia o plângere penală pentru șantaj. Am prezentat

dovezile relevante, respectiv primul set de fotografii, deoarece ulterior mi-a adus încă șase filme. Și

acestea erau pornografice. Domnul procuror a considerat că era vorba de un profesor universitar și că

ar trebui îngropat cazul, iar nu prezentat public.»

Ceară în urechi la decanat

De ce să fie îngropat cazul? O să vă spunem de ce: deoarece între Cârstea și M.I., decanul

universității, există o relație specială, care poate fi bazată pe șantaj. [...]

Se știe că M.I. i-a vândut lui

Cârstea un apartament, dar asta nu înseamnă mare lucru. Ar putea însemna un alt caz de șantaj,

deoarece am auzit că obsesia lui Cârstea pentru înregistrări audio video a rămas neschimbată. [...] În

ceea ce-i privește pe procurorii sesizați cu plângerea fotografului care fusese șantajat, aceștia nu s-au

grăbit să o audieze pe fata din fotografii. Dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi fost obligați să deschidă o

anchetă

ex officio

. În schimb, au trimis victima, respectiv pe studentul fotograf, să ia declarații. Acesta

a obținut o declarație semnată de mama fetei, în timp ce «actrița» din fotografii a scris pe acestea

«Bărbatul din fotografii este Ion Cârstea, asistent universitar la Facultatea de Electrotehnică».

Bună ziua, NUP!

Evident că o asemenea probă obținută în asemenea circumstanțe nu avea nicio valoare din punct de

vedere legal. Dosarul a fost închis, așa cum era normal, cu o cordială neîncepere a urmării penale.[...]

Fotograful nostru așteaptă cu nerăbdare să se facă dreptate și să-și termine studiile acum, la 12 ani

după ce a intrat în cel de-al cincilea an.”

B. Procesul penal pentru calomnie

10.

La 6 noiembrie 2001, în fața Judecătoriei Craiova s-a judecat plângerea penală formulată de

reclamant împotriva jurnalistului R.C. și a redactorului-șef al publicației B.B.O., pentru calomnie,

infracțiune prevăzută la art. 206 C. pen., în vigoare la momentul respectiv.

Reclamantul a susținut că

faptele descrise în articol nu corespundeau realității și, împreună cu fotografiile, i-au adus atingere

reputației. În acest context, reclamantul a solicitat de la cei doi inculpați un miliard lei (ROL) cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral și 500 000 000 ROL cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul

material. În ceea ce privește cererea de despăgubire pentru prejudiciul material, reclamantul a afirmat

că, din cauza articolului și a fotografiilor respective, nu a mai putut fi promovat într-o poziție superioară

în cadrul universității.

11.

R.C. și B.B.O., deși citați în mai multe rânduri, nu s-au prezentat în fața instanței.

12.

Au fost audiați doi martori propuși de reclamant. M.G. a declarat că, atât cât îl cunoștea pe

acesta, faptele descrise în articolul în litigiu nu erau adevărate.

P

.

T

. a

d

epus mărturie în susținerea

solicitărilor de despăgubire formulate de reclamant pentru prejudiciul material.

13.

La 27 iunie 2002, Judecătoria Craiova i-a achitat pe cei doi inculpați. Instanța a concluzionat că

aceștia nu au avut intenția de a-l calomnia pe reclamant, întrucât pur și simplu au adus în atenția

publicului anumite fapte menționate de alte persoane, persoane cu care reclamantul nu se afla în cele

mai bune relații. În ceea ce privește fotografiile, instanța reținut doar că: „[...] nu este clar dacă

persoana aflată în fotografii este sau nu partea vătămată [reclamantul]”.

Instanța a respins cererea de

acordare de despăgubiri formulată de reclamant, reținându-se că nu există legătură de cauzalitate

între acțiunile inculpaților și prejudiciul pretins.

14.

Recursul reclamantului împotriva acestei decizii a fost admis de Tribunalul Dolj la 31 octombrie

audiați de prima instanță.

15.

În urma cercetării realizate de poliție a reieșit că B.B.O. scrisese articolul în litigiu sub pseudonimul

R.C. Deși fusese citat B.B.O. nu s-a prezentat în fața instanței.

16.

La 8 aprilie 2005, Judecătoria Craiova l-a achitat pe B.B.O. și a respins cererea de acordare de

despăgubiri. Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene în materia libertății de exprimare,

Judecătoria Craiova a reținut că reclamantul era o persoană publică și, prin urmare, era expus la

critică. Instanța a mai reținut că inculpatul nu a avut intenția de a-l calomnia pe reclamant, publicând

informația primită de la alte persoane, cum ar fi studenți, profesori etc. A mai reținut:

„Publicarea fotografiilor compromițătoare însoțite de comentarii privind identitatea personajelor

reprezintă o modalitate șocantă de exercitare a libertății de exprimare garantate prin art. 10 din

Convenție și art. 30 din Constituția României. [...]

Restricționarea capacității de a publica documente deoarece [acestea] ar putea aduce atingere

demnității unei persoane nu reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică în care

sursele jurnaliștilor erau credibile.

Cu privire la infracțiunile împotriva demnității comise prin mass-media, investigația jurnalistică este

întotdeauna importantă și se bazează pe surse directe și indirecte, documente oficiale și obținute în

urma divulgării unor informații, declarații oficiale și neoficiale, unele din ele având caracter confidențial

și nu toate fiind lipsite de îndoială. Ceea ce trebuie probat dincolo de orice îndoială este reaua-

credință a jurnalistului, care, în prezenta speță, nu a fost dovedită.

Declarațiile martorilor M.G. și

P

.

T

.

, colegi și prieteni ai părții vătămate, sunt credibile cu privire la

personalitatea și reputația profesională, dar dovedesc numai percepția acestor persoane.”

Instanța a analizat cererea reclamantului de acordare de despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. și a

decis să respingă capătul de cerere privind prejudiciul moral, având în vedere că vinovăția inculpatului

nu a fost dovedită, și capătul de cerere privind prejudiciul material ca nefondat.

17.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând că inculpatul nu a fost citat la

adresa corectă și că, în absența sa, nu au putut fi stabilite în mod corect faptele ori dacă s-a acționat

cu bună sau cu rea-credință. În continuare, reclamantul a susținut că B.B.O. nu acționase cu bună-

credință. În primul rând, deoarece acesta nu îl contactase niciodată pentru a afla versiunea sa asupra

faptelor și, în al doilea rând, potrivit cazierului judiciar aflat la dosar, ziaristul fusese condamnat

anterior în mai multe rânduri pentru insultă și calomnie. Reclamantul a mai susținut că B.B.O. făcuse

acuzații care antrenau sancțiuni penale și, prin urmare, veridicitatea acestora ar fi putut și ar fi trebuit

să fie mai bine verificată de către instanțe.

18.

La 11 noiembrie 2005, Tribunalul Dolj a respins recursul reclamantului ca nefondat. Instanța a

reținut că, deși articolul în litigiu se poate să fi fost calomnios, având în vedere profesia reclamantului

și rolul mass-media într-o societate democratică, respectivul articol nu făcea decât să tragă un semnal

de alarmă cu privire la comportamentul unei persoane publice în exercitarea funcției sale. Instanța a

mai reținut că jurnalistul inculpat a dorit „să expună anumite jocuri de culise și interese într-o instituție

de educație superioară [...] cu scopul de a remedia situația și de a menține un bun proces

educațional”. Motivele speciale de recurs invocate de reclamant, precum neregularitatea citării,

omisiunea audierii inculpatului și a verificării veridicității susținerilor acestuia, nu au fost analizate de

către instanță.

II. Dreptul intern relevant

19.

Dispozițiile interne relevante din Codul civil și din Codul penal privind calomnia și răspunderea

civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor, cu modificările ulterioare din legislație, sunt descrise

în hotărârea

Timciuc împotriva României

[(dec.), nr. 28999/03, pct. 95-97, 12 octombrie 2010].

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

20.

Invocând art. 6 § 1 și § 2 și art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că publicarea articolelor

respective și a fotografiilor atașate i-a adus atingere reputației, o reputație pe care instanțele interne

nu au reușit să o protejeze. Curtea consideră că prezenta cerere trebuie examinată numai în cadrul

art. 8 din Convenție, care este astfel formulat:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a

corespondenței sale.

acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică,

este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea

ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și

libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

21.

Guvernul contestă admisibilitatea cererii, motivând că reclamantul a formulat acuzații grave și a

insultat instanțele interne, o atitudine care nu este conformă cu dreptul la petiționare în fața Curții.

22.

Guvernul a arătat, în special, că, în cadrul argumentelor prezentate Curții, reclamantul a menționat

că judecătorii care i-au soluționat cauza la nivel intern erau corupți, în mod deliberat au interpretat și

au aplicat greșit legea și au adoptat decizii nelegale.

23.

Curtea reiterează că o cerere poate fi respinsă ca abuzivă dacă aceasta se bazează cu bună

știință pe neadevăruri [a se vedea

Akdivar și alții împotriva Turciei

, 16 septembrie 1996, pct. 53-54,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-IV;

I.S. împotriva Bulgariei

(dec.), nr. 32438/96, 6 aprilie 2000; și

Varbanov împotriva Bulgariei,

nr. 31365/96, pct. 36, CEDO 2000-X]. În plus, folosirea repetată a unui

limbaj injurios sau provocator de către un reclamant poate fi considerată o exercitare abuzivă a

dreptului de petiționare, în sensul art. 35 § 3 din Convenție [a se vedea

Manoussos împotriva

Republicii Cehe și Germaniei

(dec.), nr.

46468/99, 9 iulie 2002;

Duringer și alții împotriva Franței

(dec.), nr.

61164/00 și 18589/02; și

Stamoulakatos împotriva Regatului Unit, nr. 27567/95,

Decizia

Comisiei din 9 aprilie 1997].

24.

Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că declarațiile reclamantului, astfel cum au fost citate

de Guvern, reflectă atitudinea emoțională a acestuia față de comportamentul autorităților în cazul său.

Într-adevăr, unele dintre afirmațiile reclamantului au fost provocatoare și inadecvate și, prin urmare,

regretabile, dar, în concluzie, Curtea constată că acestea nu au depășit nivelul caracterului ofensator

și frecvența care le-ar fi transformat într-o exercitare abuzivă a dreptului de petiționare [a se vedea

Omeroviæ împotriva Croației (nr. 2)

, nr. 22980/09, pct. 33, 5 decembrie 2013].

25.

Curtea remarcă, în continuare, că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibilă.

B. Cu privire la fond

26.

Reclamantul a declarat că, prin articolul din 8 septembrie 2001, au fost făcute afirmații false și

calomnioase despre viața sa privată, cum ar fi faptul că a fost implicat în abuzarea sexuală a unui

minor, afirmație care i-a adus atingere reputației atât la nivel personal, cât și profesional. În plus,

acesta a susținut că, în cadrul examinării plângerii sale,

instanțele interne nu au verificat veridicitatea

faptelor conținute în articol și nici nu au analizat afirmațiile sale.

27.

Făcând referire la decizia Curții în cauza

Pipi împotriva Turciei

[(dec.), nr. 4020/03, 12 mai 2009],

Guvernul a susținut că informațiile publicate în speța prezentă nu au privit doar detalii de natură pur

personală și nu au reprezentat o intruziune intolerabilă și continuă în viața reclamantului.

Chiar dacă

s-a adus atingere reputației acestuia, nu s-au depășit limitele dreptului jurnalistului la libertate de

exprimare

.

28.

Guvernul a afirmat că plângerea reclamantului a fost examinată în detaliu de către instanțele

naționale, care au aplicat față de circumstanțele particulare ale cauzei prevederile legale în vigoare la

momentul respectiv. Acesta subliniază faptul că, în hotărârea din 8 aprilie 2005, Judecătoria Craiova a

luat în considerare jurisprudența Curții în cadrul art. 10 din Convenție.

29.

Problema în prezenta cauză o constituie publicarea ce aduce atingere reputației reclamantului. În

această privință, Curtea reiterează că, prin jurisprudența sa, s-a stabilit că sensul conceptului „viață

privată” se extinde și la aspecte precum identitate personală și reputație (a se vedea

Pfeifer împotriva

Austrie

i

, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007;

Petrina împotriva României

, nr. 78060/01, pct. 27-

29 și 34-36, 14 octombrie 2008; și

Timci

uc

, citată anterior, pct. 143). În plus, Curtea a constatat că

publicarea fotografiei unei persoane intră în sfera viații private a acesteia, chiar dacă persoana în

cauză este o persoană publică (a se vedea

Von Hannover împotriva Germaniei

, nr. 59320/00, pct. 34,

24 iunie 2004). Prin urmare, art. 8 este aplicabil, aspect care nu este contestat de către părți.

30.

Curtea observă că reclamantul nu s-a plâns de nicio acțiune a statului, ci mai degrabă de faptul că

statul nu i-a protejat reputația împotriva ingerinței din partea terților. În acest context, Curtea

reiterează că, deși scopul art. 8 este, în esență, acela de a apăra persoanele particulare împotriva

ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează numai la a obliga statul să se

abțină de la asemenea ingerințe: pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligații

pozitive inerente respectării efective a vieții private și de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea

unor măsuri desemnate să asigure respectarea vieții private și de familie, chiar în sfera relațiilor dintre

indivizi [a se vedea

Odièvre împotriva Franței

(MC), nr. 42326/98, pct. 40, 13 februarie 2003, și

Dickson împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 44362/04, pct. 70, 4 decembrie 2007]. Curtea consideră că

prezenta cauză implică obligațiile pozitive ale statului în temeiul art. 8 de a asigura respectarea

efectivă a dreptului reclamantului la viață privată, în special dreptul la protejarea reputației sale.

31.

Principala problemă în prezenta cauză este dacă statul, în contextul obligațiilor sale pozitive în

temeiul art. 8, a reușit să asigure un just echilibru între dreptul reclamantului la protecția reputației

sale, care este o componentă a „vieții [sale] private”, și dreptul celeilalte părți la libertatea de

exprimare garantată prin art. 10 din Convenție (a se vedea

Von Hannover,

citată anterior, pct. 57, 24

iunie 2004, cu trimiterile suplimentare, și

Pfeif

er

, citată anterior, pct. 38).

32.

Curtea reiterează că, atunci când realizarea echilibrului a fost asumată de autoritățile naționale în

conformitate cu criteriile stabilite prin jurisprudența Curții, acesteia din urmă i-ar fi necesare motive

întemeiate pentru a substitui punctul de vedere al instanțelor naționale punctului său de vedere [a se

vedea

MGN Limited împotriva Regatului Unit

, nr. 39401/04, pct. 150 și 155, 18 ianuarie 2011, și

Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei

, (MC) nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06, 28964/06, pct. 57,

12 septembrie 2011, și

Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2)

(MC), nr. 40660/08 și 60641/08,

pct. 107, CEDO 2012]. În realizarea echilibrului dintre dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la

respectarea vieții private, în prezenta cauză, Curtea va lua în considerare următoarele criterii

relevante prevăzute în jurisprudența sa.

33.

Un criteriu inițial fundamental este contribuția adusă de articolele sau fotografiile publicate în presă

unei dezbateri de interes general, implicând chestiuni precum politică, infracționalitate, sport sau arta

spectacolului [a se vedea

Von Hannover

, citată anterior, pct. 60;

White împotriva Suediei

, nr.

42435/02, pct. 29, 19 septembrie 2006;

Axel Springer AG împotriva Germaniei

(MC), nr. 39954/08,

pct. 90, 7 februarie 2012, cu trimiterile suplimentare]. Zvonurile privind problemele conjugale ale unui

președinte al republicii sau problemele financiare ale unui cântăreț celebru nu trebuie să fie

considerate probleme de interes general [a se vedea

Standard Verlags GmbH împotriva Austriei

(nr

.

2), nr. 21277/05, pct. 52, 4 iunie 2009, și

Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franței

,

nr. 12268/03, pct. 43, 23 iulie 2009]. În plus, Curtea s-a pronunțat anterior că niciun interes public nu

justifică publicarea de informații privind starea de sănătate a unei persoane sau privind viața sexuală a

acesteia, aspecte care sunt considerate a avea un caracter strict privat și, astfel, a beneficia de

protecția art. 8 din Convenție (a se vedea

Biriuk împotriva Lituaniei

, nr. 23373/03, pct. 39-42, 25

noiembrie 2008).

34.

În prezenta cauză, articolul publicat la 8 septembrie 2001 în cotidianul

Republica Oltenia

descria

în detaliu un incident din viața sexuală a reclamantului petrecut în urmă cu nouăsprezece ani, precum

și infracțiuni pretins săvârșite de către acesta, în urmă cu nouă ani, în exercitarea funcției sale de

asistent universitar. Articolul includea fotografii ale reclamantului complet dezbrăcat și întreținând

relații sexuale. De asemenea, conținea acuzații grave împotriva acestuia, precum implicarea sa în

„mită, șantaj, abuz sexual asupra unui minor și comportament sexual deviant”. Autorul articolului a

formulat și afirmații de natură pamfletară în privința caracterului reclamantului, precum: „Pervers,

infractor și șantajist”. Curtea observă că instanțele interne nu au realizat o examinare serioasă pentru

a stabili dacă întregul material publicat a contribuit la o dezbatere de interes general și nici dacă ceea

ce s-a publicat era veridic. De exemplu, nu a fost analizat interesul public la momentul publicării unor

chestiuni care au avut loc cu nouă sau chiar cu nouăsprezece ani în urmă.

Mai mult, instanțele

interne nu au analizat deloc dacă fotografiile în sine conțineau informații referitoare la un eveniment al

societății contemporane ori dacă acestea contribuiau la o dezbatere de interes public.

35.

În această privință, Curtea consideră de asemenea că acțiunea de a formula astfel de acuzații

grave împotriva unei persoane identificate prin nume și ocupație, cum este reclamantul, implică

obligația în sarcina jurnalistului de a furniza un temei factual suficient în susținerea afirmațiilor sale (a

se vedea

Polanco Torres și Movilla Polanco împotriva Spaniei

, nr. 34147/06, pct. 47, 21 septembrie

2010). Curtea a acordat anterior o importanță semnificativă faptului dacă instanțele naționale au

analizat dacă jurnalistul respectiv a obținut în mod legal informațiile, dacă acestea au fost confirmate

de reclamanți înainte de a fi publicate, precum și dacă acestora le-a fost acordat dreptul la replică în

cadrul aceluiași articol (

ibidem

, pct. 50-52). Dimpotrivă, în prezenta cauză, nereușind să-l identifice și,

în consecință, să-l citeze corect pe jurnalistul care scrisese articolul, instanțele interne au considerat

în mod automat sursele acestuia ca fiind credibile și au presupus că acesta a acționat cu bună-

credință (a se vedea

supra

, pct. 13 și 16). În această privință, Curtea observă că, în cursul

procedurilor în fața instanțelor interne, nu au fost prezentate înscrisuri în susținerea afirmațiilor făcute

în articol și niciun martor nu a depus mărturie că reclamantul a fost implicat în activitățile descrise de

jurnalist (a se vedea

Lavric împotriva României

, nr. 22231/05, pct. 44, 14 ianuarie 2014).

36.

Rolul sau funcția persoanei în cauză și natura activităților care reprezentau subiectul articolului

constituie un alt criteriu important, în conexiune cu precedentul. În acea privință, Curtea a hotărât

anterior că trebuie făcută o distincție fundamentală între prezentarea unor probleme de fapt care pot

contribui la o dezbatere într-o societate democratică, precum cele referitoare la politicienii care

exercită funcțiile lor oficiale și prezentarea detaliilor privind viața privată a unui individ care nu exercită

asemenea funcții, cu singurul scop de a satisface curiozitatea publică (a se vedea

Von Hannover

,

citată anterior, pct. 63 și 65, și

Standard Verlags GmbH

, citată anterior, pct. 47 și 53). În cea din urmă

cauză, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă [a se vedea

Von Hannover

, citată

anterior, pct. 66, și

Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS),

citată anterior, pct. 40].

37.

Curtea observă că reclamantul în prezenta cauză era un profesor universitar necunoscut publicului

larg. Observă, de asemenea, că instanțele interne nu au realizat nicio examinare care ar fi putut

conduce la concluzia că era o persoană publică, ci doar au presupus că poziția sa de profesor

universitar îl făcea să fie mai expus criticilor.

38.

Nu există îndoială că articolul în litigiu și fotografiile atașate au prejudiciat grav onoarea și

reputația reclamantului și i-au vătămat integritatea psihologică și viața privată [a se vedea,

mutat

is

mutandi

s

,

A. împotriva Norvegiei

, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009,

Mikolajová împotriva Slovaciei

,

nr. 4479/03, pct. 55, 18 ianuarie 2011 și

Roberts și Roberts împotriva Regatului Unit

, (dec.), nr.

38681/08, pct. 40-41, 5 iulie 2011]. Prin urmare, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea

nu este convinsă de faptul că instanțele naționale au acordat importanța necesară aspectelor dacă

articolul a contribuit sau nu la o dezbatere de interes general și dacă reclamantul ar fi trebuit să fie

considerat persoană publică. Cu toate acestea, Curtea consideră că instanțele naționale nu au pus în

balanță cu atenție dreptul jurnalistului la libertatea de exprimare cu dreptul reclamantului la

respectarea vieții private.

39.

Prin urmare, considerațiile precedente sunt suficiente Curții pentru a-i permite să concluzioneze că

a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II. Cu

privire la aplicarea art. 41 din Convenție

40.

Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul

intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei

încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

41.

Reclamantul a pretins 40

000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material,

reprezentând foloase nerealizate ca urmare a faptului că articolul în litigiu l-a împiedicat să avanseze

profesional. A pretins, de asemenea, 100 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral,

susținând că publicarea articolului și a acuzațiilor grave cuprinse în acesta l-au expus, alături de

familia sa, oprobriului public.

42.

Guvernul a considerat că sumele pretinse erau excesive și nejustificate. A susținut că o constatare

a încălcării ar constitui o reparație echitabilă suficientă pentru reclamant în prezenta cauză.

43.

Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material

pretins; prin urmare, respinge această pretenție. Pe de altă parte, Curtea admite că omisiunea

protejării reputației reclamantului împotriva articolului calomnios trebuie să îi fi cauzat acestuia

suferință. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4 500 EUR cu titlu de despăgubire

pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

44.

De asemenea, reclamantul a solicitat 1 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții,

fără a depune documente justificative în acest sens.

45.

46.

Guvernul a solicitat Curții să respingă cererea reclamantului ca nejustificată.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată

numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta

cauză, ținând seama de lipsa documentelor relevante justificative pentru plata cheltuielilor solicitate,

și, în lumina principiilor ce reies din jurisprudența sa, Curtea respinge această cerere (a se vedea

Alkaya împotriva Turcie

i

, nr. 42811/06, pct. 48, 9 octombrie 2012).

C. Dobânzi moratorii

47.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de

împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci

sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data

plății, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de

impozit

;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate

cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de

Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte

procentuale;

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 28 octombrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 și §

3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDIN

TE,

Grefier adjunct,

JOSEP CASADEVALL

Marialena Tsirli