CASE OF MILENA FELICIA DUMITRESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF MILENA FELICIA DUMITRESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2015)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 24 martie 2015

În Cauza Milena Felicia Dumitrescu împotriva României

(Cererea nr. 28440/07)

Strasbou

rg

Definitivă la 24/06/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.

Aceasta poate suferi

modificări de formă.

În Cauza Milena Felicia Dumitrescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep

Casadevall, președinte

,

Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Johannes Silvis, Valeriu

Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători

,

și Marialena

T

s

irli, grefier adjunct de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 martie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDUR

A

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

28440/07 îndreptată împotriva României, prin care un

resortisant al acestui stat, doamna Milena Felicia Dumitrescu („reclamanta”), a sesizat Curtea la 14

iunie 2007, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale („Convenția”).

2.

Reclamanta a fost reprezentată de domnul L. Rosu, avocat în București. Guvernul român

(„Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului

Afacerilor Externe.

3.

Reclamanta s-a plâns de faptul că autoritățile interne nu au efectuat o anchetă promptă și

efectivă în privința acuzațiilor sale potrivit cărora fusese supusă violenței fizice.

4.

La 15 martie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5.

6.

Reclamanta s-a născut în 1939 și locuiește în București.

La 16 martie 1998, reclamanta a formulat o plângere penală împotriva lui I.L., acuzându-l de furt

calificat, viol și lipsire de libertate în mod ilegal. Aceasta a susținut că, în noaptea dintre 14 și 15

martie 1998, I.L. a intrat în locuința sa, a lovit-o repetat, a amenințat-o cu moartea dacă nu îi dădea

banii pe care îi datora și alte bunuri, și a violat-o. Aceasta a pretins că actele de violență și

amenințările au început la ora șapte și jumătate seara, în data de 14 martie 1998, și au durat până la

ora patru dimineața, ziua următoare. A susținut, de asemenea, că, la plecare, I.L. a luat 250 de mărci

germane (DM) și 100 de dolari americani (USD), o geantă de voiaj, două jachete din piele, precum și

documentele în original care atestau dreptul său de proprietate asupra unei clădiri.

7.

Ca dovadă a actelor de violență fizică la care fusese supusă, reclamanta a prezentat un

certificat medical emis, la 16 martie 1998, de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minoviciˮ.

Certificatul atesta că aceasta prezenta leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovirea cu un

obiect dur, precum și că acesteia îi erau necesare cel puțin 8-9 zile de îngrijiri medicale în vederea

recuperării. Certificatul nu conținea nicio mențiune cu privire la viol.

8.

La 17 martie 1998, reclamanta a dat o declarație scrisă. La 2 aprilie 1998, printr-o nouă

declarație, aceasta a suplimentat

plângerea penală inițială, formulând pretenții civile.

9.

Pe baza plângerii formulate împotriva lui I.L., la 8 aprilie 1998, procurorul a început urmărirea

penală pentru faptele de furt calificat și de lipsire

de libertate în mod ilegal.

10.

În aceeași zi, I.L. a fost reținut și a rămas în arest preventiv pentru 30 de

zile. La 4 mai 1998,

Tribunalul București a prelungit durata măsurii arestării preventive cu 30 de zile. La 6 iunie 1998,

instanța a decis să nu mai prelungească durata detenției lui I.L. și a dispus punerea sa în libertate.

11.

În urma percheziției efectuate la domiciliul lui I.L., anchetatorii au găsit doar documentele care

atestau dreptul de proprietate al reclamantei asupra clădirii.

12.

I.L. a fost audiat de procuror la 8 și 9 aprilie și 20 octombrie 1998. Acesta a declarat că, la 25

august 1996, o împrumutase pe reclamantă cu 17

000 USD, iar aceasta a refuzat să îi înapoieze

banii. A susținut că reclamanta formulase plângere penală astfel încât să nu îi mai poată cere

rambursarea împrumutului. În ceea ce privește documentele aparținând reclamantei care au fost

găsite la domiciliul său, a susținut că acestea îi fuseseră date chiar de către reclamantă.

13.

La 6 și 9 aprilie 1998, organele de urmărire penală au audiat un martor, D.B., prieten comun

atât al lui I.L., cât și al reclamantei. D.B. a declarat că împrumutase suma de 12 000 USD de la I.L. și,

în cursul anului 1997, pentru a-l determina să înapoieze banii, fusese de asemenea amenințat și

reținut împotriva voinței sale de către acesta din urmă.

14.

La 2, 6, 28 și 29 aprilie 1998, procurorul a ascultat mărturiile a șapte martori propuși de

reclamantă. Cei mai mulți dintre aceștia nu au fost prezenți la incident, însă văzuseră urmele actelor

de violență asupra reclamantei.

15.

La 28 mai 1998, D.

P

.

S., prietena lui I.L., a dat o declarație potrivit căreia I.L. își petrecuse

întreaga seară a zilei de 14 martie 1998 împreună cu ea. Mai mult, în jurul orei opt seara, au fost

vizitați de numitul R.C., iar în jurul orei zece și jumătate seara, I.L. a purtat o discuție telefonică cu

A.M.I.

16.

R.C. și A.M.I. au confirmat vizita și conversația telefonică cu I.L. în declarațiile date în fața

organelor de urmărire penală.

17.

La 15 mai, 9 iunie și 20 octombrie 1998, reclamantei i s-a propus să fie confruntată cu I.L.

Aceasta a refuzat, susținând că se temea de I.L.

18.

Reclamanta a dat o declarație la 28 mai 1998.

19.

La 5 august 1999, Serviciul Cercetări Penale din cadrul Direcției Generale de Poliție a

Municipiului București a considerat faza de urmărire penală finalizată. S-a formulat propunerea de

punere în mișcare a acțiunii penale împotriva lui I.L. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat,

prevăzută la art. 211 alin. (2) C. pen., și de încetare a urmăririi penale pentru infracțiunea de lipsire de

libertate în mod ilegal, prevăzută la art. 189 alin. (1) C. pen. S-a consemnat că reclamanta se

constituise ca parte civilă în procesul penal.

20.

La 24 aprilie 2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a respins propunerea organului

de cercetare penală și a restituit dosarul pentru completarea cercetării. S-a reținut că probatoriul era

insuficient deoarece ancheta nu fusese temeinică. S-a apreciat că era necesară reaudierea unui

martor și audierea altor doi noi martori. S-a mai arătat că procesele-verbale întocmite de organele de

cercetare penală la confruntări erau prea succinte.

21.

La 12 martie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a restituit dosarul cauzei

organelor de cercetare penală cu motivarea că acestea nu respectaseră instrucțiunile conținute în

ordonanța din 24 aprilie 2000.

22.

La 7 februarie 2003, organele de cercetare penală au înaintat dosarul cauzei procurorului, cu

propunerea de încetare a urmării penale față de I.L. S-a reținut, printre altele, că reclamanta declarase

că fusese violată de către I.L.

23.

La 17 martie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus încetarea urmării

penale față de I.L. S-a concluzionat că I.L. nu săvârșise infracțiunile respective în măsura în care

acuzațiile formulate de reclamantă nu erau susținute de probe. S-a reținut, de asemenea, că

reclamanta a susținut în declarația dată în fața procurorului că I.L. o violase.

24.

La 20 mai 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a desființat ordonanța

respectivă. A fost menținută decizia de încetare a urmăririi penale în privința acuzațiilor de lipsire de

libertate în mod ilegal, infracțiune prevăzută la art. 189 C. pen., și de furt calificat, infracțiune

prevăzută la art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen., dar s-a reținut că temeiul legal era greșit. S-a observat că

la dosar existau dovezi privind săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută la art. 180

alin. (2) C. pen. Prin urmare, dosarul a fost trimis la Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru

continuarea cercetărilor în această privință.

25.

În consecință, la 11 august 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a decis încetarea

urmăririi penale pentru infracțiunea de furt calificat. S-a decis continuarea cercetărilor cu privire la

acuzația de acte de violență fizică, încadrată ca infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută la

art. 180 alin. (2) C. pen., precum și cu privire la acuzația de amenințare, prevăzută la art. 193 C. pen.

26.

La o dată neprecizată în 2004, dosarul cauzei a fost transferat la Judecătoria București. Se

pare că primul termen în fața acestei instanțe a fost la 16 aprilie 2004. Reclamanta a fost asistată de

un avocat ales. Instanța a amânat judecata de mai multe ori ca urmare a neîndeplinirii procedurii de

citare a lui I.L. la termenele din 14 mai, 4 și 25 iunie, 17 septembrie, 8 și 29 octombrie 2004. La 21

ianuarie 2005, instanța a luat la cunoștință că I.L. a părăsit teritoriul țării, aflându-se în Statele Unite

ale Americii.

27.

La 22 aprilie 2005, reclamanta și-a reiterat intenția de a obține despăgubiri pentru prejudiciul

material și cel moral suferite și a formulat o cerere scrisă indicând suma pretinsă de la I.L.

28.

În aceeași zi, Judecătoria București a audiat-o pe reclamantă, care și-a menținut acuzațiile

anterioare. A declarat, de asemenea, că I.L. o violase și, prin urmare, acesta trebuia acuzat și de

săvârșirea acestei infracțiuni. Instanța a observat că Parchetul de pe lângă Tribunalul București a

emis ordonanța din 11 august 2003, prin care nu a examinat acuzațiile reclamantei privind infracțiunea

de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută la art. 189 C. pen. Prin urmare, instanța a trimis cauza

înapoi la parchet pentru cercetarea acuzațiilor reclamantei privind infracțiunile de lipsire de libertate în

mod ilegal și viol.

29.

La 31 ianuarie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria București a decis să înceteze

urmărirea penală cu privire la acuzația de viol pe motiv că nu existau probe care să susțină săvârșirea

infracțiunii. Dosarul a fost trimis la judecătorie pentru cercetarea plângerii penale de lovire sau alte

violențe. Parchetul de pe lângă Judecătoria București a mai arătat și că Parchetul de pe lângă

Tribunalul București examinase în fapt acuzațiile reclamantei de lipsire de libertate în mod ilegal.

30.

La termenele din 17 martie, 14 aprilie și 19 mai 2006, judecătoria a amânat cauza pentru

neîndeplinirea procedurii de citare a reclamantei.

31.

La 15 august 2006, avocatul lui I.L. prezentat o declarație scrisă a clientului său care invoca

lipsa de imparțialitate a instanței din cauza faptului că judecătorul L.G., care făcuse parte și din

completul cu judecător unic al Judecătoriei București care pronunțase hotărârea din 22 aprilie 2005,

era din nou însărcinat cu soluționarea cauzei. La 1 septembrie 2006, judecătorul a formulat cerere de

abținere în cauză. La 7 septembrie 2006, un complet cu judecător unic a examinat cererea și a decis

că L.G. putea examina cauza în continuare întrucât prin hotărârea sa anterioară nu examinase fondul

cauzei.

32.

La 6 octombrie 2006, Judecătoria București a invocat din oficiu prescripția răspunderii penale

față de infracțiunile de amenințare și de lovire sau alte violențe, termenul de prescripție împlinindu-se

la 15 septembrie 2002 și, respectiv, 15 septembrie 2005. Prin urmare, a respins plângerea

reclamantei. Instanța nu a examinat pretențiile civile ale reclamantei, reținând că aceasta nu

formulase pretenții civile în cadrul procesului penal.

33.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că termenul de prescripție

se împlinise din cauza ineficienței anchetei.

Aceasta a argumentat că formulase plângerea penală

imediat după comiterea infracțiunilor, dar că a fost nevoie de șase ani pentru ca dosarul cauzei să

ajungă în instanță.

După unsprezece termene, dosaruș a fost trimis înapoi la parchet. A mai susținut

că, după nenumărate cereri și plângeri privind examinarea cauzei sale, dosarul a fost înregistrat din

nou la grefa Judecătoriei București în martie 2006.

34.

Recursul a fost respins de Tribunalul București la 29 ianuarie 2007. Instanța a confirmat

împlinirea termenului de prescripție.

II. Dreptul intern relevant

35.

Dispozițiile Codului penal, astfel cum erau în vigoare la momentul comiterii pretinselor

infracțiuni, prin care erau definite lovirea sau alte violențe și amenințarea, precum și metoda de

stabilire a termenelor de prescripție la ambele infracțiuni, sunt formulate după cum urmează:

Art. 180

„[…]

(2) Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare

îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu

amendă.

[…]ˮ

Art. 193

„Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare

îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se

pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să

poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

[…]ˮ

Art. 122

„(1)

T

e

rmenele de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt:

[…]

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un

an, dar care nu depășește 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu

depășește un an sau amenda.

[...]

(2)

T

e

rmenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârșirii infracțiunii. […]ˮ

Art. 123

„(1) Cursul termenului prescripției prevăzute în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act

care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

[…]ˮ

Art. 124

„Prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de

prescripție prevăzut la art. 122 este depășit cu încă o dată.ˮ

Fragmentele relevante ale art. 278 și art. 278

1

din vechiul Cod de procedură penală român

privind plângerile contra actelor procurorului sunt prevăzute în hotărârea

Dumitru Popescu împotriva

României

(nr. 1) (nr. 49234/99, pct. 43-45, 26 aprilie 2007).

36.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

37.

Reclamanta se plânge de faptul că autoritățile nu au efectuat o anchetă efectivă asupra

circumstanțelor în care a fost supusă la rele tratamente. Aceasta a invocat art. 3 din Convenție,

redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Cu privire la admisibilitate

A.

38.

Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Aceasta nu s-a folosit de

posibilitatea, prevăzută la art. 278

1

C. proc. pen., de a formula o plângere împotriva actelor efectuate

de procuror, emise la 20 mai 2003, 11 august 2003 și 31 ianuarie 2006.

39.

Reclamanta nu este de acord cu argumentul Guvernului. Făcând referire la hotărârile

pronunțate de Tribunalul București și de Curtea de Apel București la 6 octombrie 2006 și, respectiv, 29

ianuarie 2009, aceasta susține că a epuizat toate căile de atac interne.

40.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne prevăzută la art. 35 § 1 din

Convenție impune reclamanților să folosească întâi căile de atac prevăzute de sistemele juridice

naționale, scutind astfel statele să răspundă în fața Curții pentru actele lor înainte de a fi avut

posibilitatea să remedieze situația prin intermediul propriului sistem juridic. Sarcina probei incumbă

Guvernului care susține neepuizarea căilor de atac pentru a convinge Curtea că o cale de atac

efectivă a fost disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul respectiv, și anume, că

respectiva cale de atac a fost accesibilă, de natură a oferi o reparație cu privire la pretențiile

reclamantei și a asigura perspective rezonabile de reușită [a se vedea

McFarlane împotriva Irlandei

(MC), nr. 31333/06, pct. 107, 10 septembrie 2010, și

T.

î

mpotriva Regatului Unit

(MC), nr. 24724/94,

16 decembrie 1999, pct. 55]. Aplicarea art. 35 este imperativă și pentru a reflecta realitățile practice

ale poziției reclamantei în scopul asigurării protecției efective a drepturilor și a libertăților garantate de

Convenție [a se vedea

Hilal împotriva Regatului Unit

(dec.), nr. 45276/99, 8 februarie 2000].

41.

În prezenta speță, Curtea observă că, în martie 1998, reclamanta a formulat împotriva lui I.L. o

plângere penală, care ulterior a fost completată cu pretenții civile, cu privire la faptele de furt calificat,

viol și lipsire de libertate în mod ilegal. S-a plâns că, în noaptea de 14 spre 15 martie 1998, I.L. a intrat

în locuința sa, a lovit-o în mod repetat și a amenințat-o cu moartea, lipsind-o de libertate timp de

aproximativ șapte ore.

Conform Guvernului, reclamanta nu a formulat plângere în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

42.

împotriva actelor procurorului de încetare a urmăririi penale pentru acuzațiile de furt calificat (supra,

pct. 23 și 24), lipsire ilegală de libertate (supra, pct. 23 și 28) și viol (supra, pct. 28). Cu toate acestea,

la 11 august 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a decis să continue ancheta sub

aspectul acuzațiilor de lovire sau alte violențe și amenințare (supra, pct. 24). Reclamanta s-a plâns

Curții, în esență, că autoritățile interne nu au efectuat o anchetă efectivă în privința acuzațiilor de acte

de violență la care a fost supusă de către I.L.

În consecință, Curtea consideră că reclamanta a dat autorităților interne posibilitatea suficientă și

adecvată de a examina și a oferi o soluționare corespunzătoare plângerii sale de acte de violență

fizică și nu avea motiv să formuleze plângere împotriva actelor procurorului emise la 20 mai 2003, 11

august 2003 și 31 ianuarie 2006.

43.

În acest context, pare a fi de la sine înțeles că,

în cazul în care ar fi fost soluționat cu succes,

procesul penal în cadrul căruia a fost exercitată acțiunea civilă ar fi putut, în principiu conduce la

stabilirea răspunderii presupusului făptuitor și, eventual, la acordarea unor despăgubiri adecvate.

În consecință, Curtea consideră că reclamanta a epuizat căile de atac interne, iar obiecția

Guvernului trebuie respinsă. De asemenea, capătul de cerere al reclamantei nu prezintă niciun alt

motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

B.

45.

Reclamanta susține că ancheta efectuată de autoritățile interne asupra acuzațiilor sale de rele

tratamente nu a fost efectivă în sensul Convenției. Procesul s-a desfășurat pe o durată excesiv de

lungă, iar acțiunea s-a prescris în cele din urmă.

46.

Guvernul nu a contestat că reclamanta a suferit vătămări, acestea fiind menționate în

certificatul medical. Cu toate acestea, a susținut că, pe baza probelor administrate în cauză,

autoritățile nu au putut stabili dacă I.L. a fost prezent la locuința reclamantei în noaptea de 14 spre 15

martie 1998.

47.

A susținut, de asemenea, că autoritățile au acționat cu promptitudine. I.L. a fost arestat și a

fost începută urmărirea penală împotriva sa. A fost efectuată o percheziție la domiciliul său pentru

găsirea bunurilor presupus furate și au fost luate declarații de la I.L., reclamantă și mai mulți martori.

48.

Guvernul a afirmat că declarațiile reclamantei au fost contradictorii. Atât timp cât nu a declarat

în fața organelor de cercetare penală că a fost și violată, nu a fost luată nicio măsură în această fază

a urmăririi penale. Abia la 22 aprilie 2005, în fața Tribunalului București, reclamanta a solicitat ca I.L.

să fie cercetat și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol.

49.

În opinia sa, urmărirea penală a fost promptă, amănunțită și s-a desfășurat cu celeritate, iar

simplul fapt că nu a dus la o condamnare nu înseamnă că a fost ineficientă.

a) Principii generale

50.

Obligația înaltelor părți contractante în temeiul art. 1 din Convenție de a asigura tuturor

persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborată cu art. 3,

impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt

supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice [a se vedea

A.

împotriva Regatului Unit

, 23 septembrie 1998, pct. 22,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-VI;

Z. și

alții împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 29392/95, pct. 73-75, CEDO 2001-V.,

E. și alții împotriva

Regatului Unit

, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002;

M.C. împotriva Bulgariei

, nr. 39272/98, pct. 151,

CEDO 2003-XII].

51.

Art. 3 din Convenție poate da naștere unei obligații pozitive de a efectua o anchetă oficială (a

se vedea

Assenov și alții împotriva Bulgariei

, 28 octombrie 1998, pct. 102,

Culegere

1998-VIII). O

astfel de obligație pozitivă nu poate fi considerată, în principiu, a fi limitată doar la cazurile de rele

tratamente administrate de către agenți ai statului (a se vedea

97 membri ai Congregației Martorilor lui

Iehova din Gldani și alte 4 persoane împotriva Georgiei

, nr. 71156/01, pct. 97, 3 mai 2007).

52.

Chiar dacă domeniul de aplicare a obligațiilor pozitive ale statului ar putea prezenta diferențe

între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenților statului și

cazurile în care violența este aplicată de persoane fizice, cerințele unei anchete oficiale sunt similare.

Pentru ca ancheta să fie considerată „efectivă” trebuie, în principiu, să fie de natură a conduce la

stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este

o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile ar fi trebuit să ia măsurile rezonabile disponibile

pentru a asigura strângerea probelor cu privire la incident, inclusiv, printre altele,

mărturiile martorilor

oculari, probele medico-legale și altele. Orice nereguli în desfășurarea anchetei care afectează

posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor răspunzătoare riscă să contravină

acestei norme, cerința privind promptitudinea și termenul rezonabil fiind implicită în acest context (a se

vedea

C.A.S. și C.S. împotriva României

, nr. 26692/05, pct. 70, 20 martie 2012)

53.

În cazurile prevăzute la art. 2 și art. 3 din Convenție în care eficiența anchetei oficiale a fost

pusă în discuție, Curtea a apreciat deseori dacă autoritățile au reacționat prompt la plângeri la

momentul relevant. S-a acordat atenție momentului începerii cercetărilor, întârzierilor în luarea

declarațiilor și duratei anchetei inițiale (a se vedea

Stoica împotriva României

, nr. 42722/02, pct. 67, 4

martie 2008;

Denis Vasilyev împotriva Rusiei

, nr. 32704/04, pct. 100, 17 decembrie 2009).

b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

54.

În cauza de față, viața reclamantei a fost pusă în pericol, aceasta a fost bătută și a suferit

multiple leziuni corporale grave. În conformitate cu certificatul medical eliberat la 16 martie 1998 de

Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minoviciˮ, prezenta leziuni traumatice ce puteau fi

cauzate prin lovirea cu un obiect dur și a avut nevoie de cel puțin 8-9 zile de îngrijiri medicale. Curtea

consideră că actele de violență la care a fost supusă reclamanta, care nu au fost contestate de

Guvern, au fost suficient de serioase încât să constituie o formă de rele tratamente în sensul art. 3.

Astfel, era necesar să intervină obligațiile pozitive ale statului.

55.

Curtea este sensibilă la natura subsidiară a rolului său și recunoaște că trebuie să fie prudentă

în asumarea rolului de instanță de prim grad de jurisdicție

de facto

, atunci când acest lucru nu devine

inevitabil având în vedere circumstanțele unei anumite cauze [a se vedea, de exemplu,

McKe

rr

împotriva Regatului Unit

(dec.), nr.

28883/95, 4 aprilie 2000]. Cu toate acestea, în cazul în care

acuzațiile făcute intră sub incidența art.

3 din Convenție, Curtea trebuie să efectueze un control

deosebit de riguros (a se vedea

Cobzaru împotriva României

, nr. 48254/99, pct. 65, 26 iulie 2007).

56.

În acest context, este necesar să se examineze dacă autoritățile interne au respectat normele

de procedură relevante și modalitatea prin care au fost aplicate mecanismele de drept penal în

prezenta cauză a fost defectuoasă, în sensul încălcării obligațiilor pozitive ale statului, conform art. 3

din Convenție.

57.

Curtea observă cu îngrijorare că, în ciuda gravității acuzațiilor, organele de urmărire penală au

avut nevoie de mai mult de șase ani pentru a completa ancheta în cauză.

Astfel, deși reclamanta a

formulat plângerea penală la 16 martie 1998, parchetul a emis prima ordonanță de abia la 17 martie

2003 (supra, pct. 23).

58.

Această întârziere pare să fi rezultat din coordonarea defectuoasă dintre parchet și organele de

cercetare penală. În special, parchetul a trimis dosarul cauzei înapoi la organele de cercetare penală

de două ori pentru cercetări suplimentare (supra, pct. 20 și 21).

59.

Pare să fi existat, de asemenea, o coordonare defectuoasă între diferitele structuri ale

parchetului, precum și între acestea din urmă și instanțele sesizate cu soluționarea cauzei, așa cum o

dovedește faptul că acuzațiile împotriva lui I.L. au fost în mod repetat reformulate (supra, pct. 24 și

28).

60.

În ceea ce privește procesul în fața Judecătoriei București, dosarul a fost amânat în mod

repetat din cauza neîndeplinirii procedurii de citare a inculpatului I.L. (supra, pct. 26), precum și a

reclamantei (supra, pct. 30).

61.

În general, autoritățile interne nu au dat dovadă de multă diligență în soluționarea cauzei. Cu

toate că reclamanta a susținut că a fost victima unui viol încă de la începutul anchetei (supra, pct. 6),

autoritățile nu au examinat aceste afirmații până în anul 2005, la șapte ani de la evenimente (supra,

pct. 28).

62.

La încheierea procesului penal, la aproape nouă ani de la data săvârșirii pretinsei infracțiuni,

acțiunea penală a fost respinsă ca prescrisă, iar răspunderea penală a acuzatului înlăturată. Având în

vedere că această cauză nu a prezentat aspecte complexe de drept sau de fapt, o asemenea durată

de timp este excesivă.

63.

În plus, o anchetă efectivă trebuie să fie în măsură să conducă la identificarea și pedepsirea

persoanelor răspunzătoare pentru rele tratamente. În cauza de față, instanțele interne nu au analizat

pe fond plângerea penală a reclamantei. În plus, acestea nu au examinat nici acțiunea civilă exercitată

în cadrul procesului penal, reținând că reclamanta nu formulase pretenții civile (supra, pct. 32).

Cu

toate acestea, faptul că formulase pretenții civile era menționat în propunerea organelor de cercetare

penală din 5 august 1999 (supra, pct. 19). La 22 aprilie 2005, reclamanta și-a reiterat cererea de a

obține despăgubiri în fața Judecătoriei București (supra, pct. 27).

64.

Având în vedere aceste deficiențe semnnificative, Curtea concluzionează că anchetarea

agresiunii la care a fost supusă reclamanta nu a fost efectivă și nici promptă, rapidă sau suficient de

aprofundată. În consecință, Curtea hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție, sub aspect

procedural.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

65.

Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă

dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor

acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Prejudic

iu

A.

66.

67.

68.

Reclamanta a solicitat 500 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Guvernul a considerat această pretenție excesivă.

Curtea observă că, în prezenta cauză, statul nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive, în temeiul art.

3 din Convenție, față de reclamantă. În aceste circumstanțe, Curtea îi acordă reclamantei 8 000 EUR

cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

Cheltuieli de judecată

B.

C.

69.

Reclamanta nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

Dobânzi moratorii

70.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de

împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 8 000 EUR (opt mii

euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata

de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie

majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal

practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu

trei puncte procentuale;

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 martie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și §

3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE

,

Grefier adjunct

JOSEP CASADEVALL

Marialena Tsirli