A cincea secțiune decizia nr. 52288/13 Reinhard MAYER împotriva Liechtenstein Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiunea), care așezează la 23 februarie 2016 în calitate de comitet compus din: Khanlar Hajiyev, președinte, Faris Vehabović, Carlo Ranzoni, judecători și Milan Blaško, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 13 august 2013, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 27 octombrie 2015, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reinhard Mayer este un național german, născut în 1956 și locuiește în Monrovia (Liberia). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl F.J. Giesinger, un avocat practicant în Schaan. Guvernul Liechtenstein („Guvernul”) a fost reprezentat de dl Zwiefelhofer, vicepreședintele și de agentul lor, dl. Ospelt, Ambasadorul Extraordinar și Plenipotentiar, Reprezentant permanent al Liechtensteinului la Consiliu al Europei. Guvernul Germaniei, fiind informat de dreptul lor de a interveni în cadrul procedurii (art. 36 § 1 din Convenția și art. 44), nu a indicat că doresc să exercite acest drept. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurilor penale aduse împotriva acestuia în legătură cu o altercație între el și A. în Triesen la 14 iunie 2008. Cererea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA. Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii penale întâmpinate împotriva acestuia. El s-a bazat pe art. 6 din Convenția. După incapacitatea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 23 octombrie 2015, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cererea. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „În acest caz, Curtea a propus o soluționare prietenoasă, respinsă de reclamant cu scrisoarea din 21 septembrie 2015. Guvernul ar dori să recunoască – prin intermediul unei declarații unilaterale – că durata procedurii în cauză este incompatibilă cu cerințele de „tempă rațională” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. În cazul în care Curtea dezbate acest caz din lista sa, Guvernul este dispus să ofere compensații în valoare de 9 000 EUR (noi mii de euro). Această sumă, care va acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi convertită în franci elvețieni la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 26 noiembrie 2015, reclamantul a indicat că el nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale și a solicitat Curții să pronunțe o hotărâre în cazul său, având în vedere admiterea guvernului Liechtenstein, că a existat o încălcare a articolului 6 din convenție. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Reafirmă, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (emisiune preliminară) [GC], nr. 26307/95, §§§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Herman c. Țările de Jos (dec.), nr. 35965/14, §§ 15-18, 17 noiembrie 2015). Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele introduse împotriva Liechtensteinului, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, §§ 43 et seq., ECHR 2000-VII; și von Hoffen c. Liechtenstein , nr. 5010/04 , §§ 47 et seq., 27 iulie 2006). Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 alineatul (1) litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenele declarației guvernului contestat privind durata necorespunzătoare a procedurii în sensul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ 1 litera (c) din Convenția. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 martie 2016. Milan Blaško Khanlar Hajiyev Președintele adjunct al grefierului
Application no. 52288/13
Reinhard MAYER
against Liechtenstein
The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 23
February 2016 as a Committee composed of:
Khanlar Hajiyev,
President,
Faris Vehabović,
Carlo Ranzoni,
judges,
and Milan Blaško,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 13 August 2013,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 27 October 2015 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
The applicant, Mr Reinhard Mayer, is a German national, who was born in 1956 and lives in Monrovia (Liberia). He was represented before the Court by Mr
F.J. Giesinger, a lawyer practising in Schaan.
The Liechtenstein Government (“the Government”) were represented by Mr
T.
Zwiefelhofer, Deputy Prime Minister, and by their Agent, Mr
D.
Ospelt, Ambassador Extraordinary and Plenipotentiary, Permanent Representative of Liechtenstein to the Council of Europe. The Government of Germany, having been informed of their right to intervene in the proceedings (Article 36 § 1 of the Convention and Rule 44), did not indicate that they wished to exercise that right.
The applicant complained under Article 6 of the Convention about the length of criminal proceedings brought against him concerning an altercation between himself and A. in Triesen on 14 June 2008.
The application had been communicated to the Government
.
The applicant complained about the duration of the criminal proceedings instituted against him. He relied on Article 6 of the Convention.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter dated 23 October 2015 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“In this case the Court proposed a friendly settlement which was rejected by the Applicant with letter dated 21 September 2015.
The Government would wish to acknowledge – by way of a unilateral declaration – that the length of the proceedings at issue was incompatible with the “reasonable time” requirement within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention.
If the Court strikes this case from its list, the Government is willing to offer compensation in the amount of EUR 9,000 (nine thousand euros). This sum, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be converted into Swiss Francs at the rate applicable on the date of payment and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
By a letter of 26 November 2015, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration and requested the Court to deliver a judgment in his case in the light of the Liechtenstein Government’s admission that there had been a breach of Article 6 of the Convention.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued. To this end, the Court has examined the declaration carefully in the light of the principles emerging from its case
‑
law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary issue) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR
WAZA
Spółka z o.o. v. Poland
(dec.), no. 11602/02, 26
June
2007; and
Herman v. the Netherlands
(dec.), no. 35965/14, §§ 15-18, 17 November 2015).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Liechtenstein, its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time (see, for example,
Frydlender v.
France
[GC], no.
30979/96, §§ 43 et seq., ECHR 2000-VII; and
von
Hoffen v. Liechtenstein
, no. 5010/04, §§ 47 et seq., 27 July 2006).
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1
(c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration regarding the unreasonable length of the proceedings within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 17 March 2016.
Milan Blaško
Khanlar Hajiyev
Deputy Registrar
President