GATTO c. ITALIE

Reclamantul, D. Antonino Gatto, este cetățean italian născut în 1961 și locuind la Rende (Cosenza). A fost reprezentat înaintea Curții de D.V. Zeno-Zencovich și D.M. Carta, avocați la Roma. Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, D.E. Spatafora. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Urmăriri la adresa reclamantului

Reclamantul este asociat și administrator al mai multor societăți situat în Calabria. În 2003, procuratura din Catanzaro primise o scrisoare anonimă acuzând reclamantul și alte persoane de spălare a banilor provenind din activități mafiene. Investigații fuseseră deschise la adresa persoanelor în cauză. Ancheta fusese încredințată Direcției Naționale Anti-mafia (Direzione Nazionale Antimafia, în continuare, "DNA").

La 25 mai 2003, procuratura ceru judecătorului investigațiilor preliminare din Catanzaro să claseze urmăriri. Susținea că investigațiile nu putuseră detecta niciun element susceptibil să probar că banii gestionați de reclamant și/sau de alte persoane menționate în scrisoarea anonimă provenea din activități ilicite.

La 3 iulie 2006, judecătorul investigațiilor preliminare dădea cale cererii procuraturii și hotărî să claseze cauza. 2. Procedura înaintea comisiei parlamentare

La 4 decembrie 2007, comisia parlamentară încărcată cu ancheta asupra fenomenului crimei organizate mafiene și alte organizații criminale similare (commissione parlamentare d'inchiesta sul fenomeno della criminalità organizzata mafiosa o similare, în continuare indicată ca "comisia parlamentară") auditionă trei procurori ai DNA, inclusiv procurorul adjunct L.

Prima parte a ședinței din 4 decembrie 2007 era publică. Magistrații fuseseră auziți în special cu privire la o organizație criminală înrădăcinată în Calabria, 'ndrangheta. L. susținea că condusese, în 2003, investigații care permiteau să stabilească că o mare parte din bogăția calabreză era deținută de aproximativ 35 de societăți. Acestea era proprietare a mai mult de 2.700 de imobile și 2.200 de terenuri, și patrimoniile lor era gestionate de un singur cabinet de experți contabili situat la Cosenza. L. adăugă că investigațiile nu se finalizaseră și că nicio acuzație nu fusese formulată.

L. se angajează să informeze comisia parlamentară despre detaliile procedurii respective și să furnizeze numi și adrese ale persoanelor implicate în aceasta. Ceru ca ședința să se țină închisă pentru a conserva confidențialitatea informațiilor. Preciza că ignora dacă procedura în cauză se finalizase printr-o clasare a urmăriri sau dacă era încă în curs. Cererea lui L. fusese primită și, în măsura în care privea întrebarea evocată mai sus, restul ședinței din 4 decembrie 2007 se ținuse închis.

La 6 decembrie 2007, ziarul local Calabria Ora publia un articol intitulat "Antimafia, l'audition de la DNA fait émerger un sombre tableau de complicités tentaculaires". În părțile sale relevante, articolul se citea după cum urmează: "Sunt nume și adrese în declarațiile făcute de [L.], procuror al DNA, înaintea comisiei parlamentare. În partea acoperită de secret se vorbesc despre un cabinet de experți contabili din Cosenza foarte cunoscut și despre un antreprenor, de asemenea cunoscut, având interese în editură și în distribuție largă (...)."

La 8 decembrie 2007, ziarul local La Provincia Cosentina publia un articol intitulat "Capitaux obscurs, voici les noms. Projecteurs allumés sur le groupe Gatto". Articolul conținea pasajele următoare: "Este cabinetul Indrieri-Gatto, tandemul de experți contabili din Cosenza care a fost indicat de [L.] în raportul prezentat comisiei parlamentare. Un raport în care se sugera că cabinetul în cauză gestionase, deși într-un mod care trebuie încă verificat, fluxul financiar al 'ndrangheta. O acuzație grea care, deocamdată, nu fusese susținută de investigații formale. Unu dintre asociații cabinetului este S. Gatto, frate al Antonio Gatto, regele hipermarketurilor care fusese, acum câteva luni, subiect al unei serii de percheziții conduse în cadrul unei investigații DNA din Reggio di Calabria (...). Este oportun să reamintesc că nu fusese notificări de urmărire (avvisi di garanzia) privind aceste fapte și, deci, că sunt persoane având antecedente penale curată care ar risca o preț ridicat în privința imaginii dacă totul nu ar fi dovedit. Antonio Gatto este cel mai important om de afaceri calabrez (...). Deocamdată pe el cântăresc doar umbre. Magistrații trebuie să clarifice rolul lui Gatto. În propriul interes și în al calabrezilor".

La 9 ianuarie 2008, L. depune înaintea comisiei parlamentare un raport scris privind investigațiile duse de DNA la adresa reclamantului. În acest document, se preciza că procedura penală în cauză se finalizase la 3 iulie 2006 printr-o decizie de clasare pronunțată de judecătorul investigațiilor preliminare.

La 5 februarie 2008, o nouă ședință, dedicată auditării procurorilor secției regionale a DNA, se ține înaintea comisiei parlamentare. Unii deputați pun întrebări privind, între altele, raporturile existând în Calabria între distribuția largă și crima organizată. Potrivit reclamantului, referat al răspunsurilor magistraților pe aceste întrebări era acoperit de secret.

La 9 februarie 2008, ziarul Calabria Ora publia un articol intitulat "Cinq procureurs sur Gatto", privind existența mai multor investigații penale duse la adresa reclamantului pentru infracțiunile de finanțare ilegală a partidelor politice și spălare a banilor. Pentru a ilustra caracteristicile societăților gestionate de reclamant, articolul se baza, între altele, pe raportul pe care L. îl prezentase înaintea comisiei parlamentare.

La 19 februarie 2008, comisia parlamentară aprobă un raport de 200 de pagini asupra crimei organizate în Calabria intitulat "'Ndrangheta. Boss, lieux et affaires de la mafia la plus puissante du monde". Paginile 157 și 158 din acest raport conțin referințe la reclamant, într-un capitol intitulat "Un caz emblematic". Pasajele relevante sunt redactate după cum urmează: "Este util să se analizeze situația anumitor societăți beneficiare de subvenții publice, pe baza unei verificări autonome efectuate de DNA în 2004. Punctele relevante, potrivit DNA, sunt următoarele: - o bogăție calabreză constând în capitale enorme și patrimonii imobiliare importante (2.479 imobile și 2.260 terenuri), în contradicție evidentă cu nivelul veniturilor declarate de mulți din deținătorii unei asemenea bogății; - concentrarea bogăției respective în mâinile unor subiecți puțini. La această privință, este suficient să se observe că la cabinetul comercial al F.I.., aparținând grupului economic Gatto, (...) sunt domiciliate 43 de societăți; - rapiditatea acumulării bogăției: societatea lider a grupului, F., legată de familiile Gatto și C., care operează ca o adevărată holding financiară, a fost constituită la Roma în 1993 și, de la anul următor, nu încetase să se dezvolte, cu investiții în sectoare diverse, cum ar fi distribuția alimentară largă, textil, sector imobiliar, tratarea deșeurilor; - conexiunile reprezentanților grupurilor economice menționate cu societăți din care fac parte persoane notar legate de medii criminale. A.G., frate al P. G. (...), asasinat în 1992 într-un atac mafiot, este asociat (...) al [societății] E. (...), care fuzionase mai târziu cu [societatea] G., [deținută de] Antonino Gatto și alții. (...) În prezent Antonino Giuseppe Gatto este președintele comitetului directiv al [societății] D. I., și anume al organului care definește strategiile principale, opțiunile și politicile [societății] D. I. pe teritoriul național. (...)". 3. Actiunea civila în daunare a reclamantului

Înaintea Curții, și la cererea grefiei, la 13 ianuarie 2016 Guvernul a produs documente privind o procedură civilă în daunare inițiată de reclamant. Pe baza acestor documente, desfășurarea procedurii în cauză poate fi rezumată după cum urmează.

În 2008, reclamantul citează Senatul, Camera Deputaților, comisia parlamentară, ministrul Justiției și editorul și directorul ziarului Calabria Ora să comparaie înaintea tribunalului din Roma. Susținea că în cursul audiției sale înaintea comisiei parlamentare, L. dăduse informații false sau neconfirmate de elemente suficiente cu privire la presupusele legături pe care le mențineau întreprinderile reclamantului cu mafia. În pofida faptului că audiția lui L. ar fi fost în parte acoperită de secret, comisia parlamentară inserase mai târziu aceste informații în raportul ei, al cărui conținut fusese reluat de presă, și anume de ziarul Calabria Ora. Potrivit reclamantului, aceasta deteriorase reputația lui și a întreprinderilor sale, suspectate să spele bani ai organizațiilor criminale înrădăcinată în Calabria. De aceea, interesatul ceru repararea daunelor suferite, pe care le cifra la 200 de milioane de euro (EUR).

Printr-o sentință din 5 noiembrie 2012, al cărei text fusese depus la grefie la 13 noiembrie 2012, tribunalul respinge recursul reclamantului.

Tribunalul observă de la început că în sentința sa nr. 231 din 1975, Curtea Constituțională clarificase că comisiile parlamentare de anchetă era chemată nu să „judece" și/sau să stabilească existența infracțiunilor penale, dar să adune informații și date utile pentru exercitarea funcțiilor Parlamentului. Rapoartele comisiilor parlamentare nu produceau nicio modificare juridică și aveau o finalitate pur politică. Persoanele audiate de o comisie parlamentară nu aveau statut de „mărturie", și se limitau să relate informații, inclusiv pe care atingea stările lor de spirit și/sau opinii împărtășite (convincimenti diffusi). Atunci când deciziile sau activitățile unei comisii parlamentare realizau o ingerință în dreptul la apărare, garantat de art. 24 al Constituției, era necesar să se stabilească dacă dreptul acesta suferisse doar limitări necesare pentru protejarea altor interese sau dacă fusese comprimat la un punct în care substanța sa însăși era prejudiciată.

Tribunalul observă că Curtea de Casație (a se vedea, în special, sentința secțiunilor reunite din 12 martie 1983) spusese apoi că interesele țerților afectați de activitățile unei comisii parlamentare aveau o dimensiune juridică (rilievo giuridico). Orice control jurisdicțional (sindacato giurisdizionale) asupra actelor acestor comisii rămânea exclus, dar, în caz de ilegitimitate a acestor acte, era posibil a se invoca răspunderea, penală sau civilă, a membrilor comisiilor. Din opinia tribunalului, Curtea de Casație prevedea deci facultatea, pentru terți, de a introduce o acțiune în daunare. Această acțiune, totuși, trebuia să poarte pe modalitățile concrete, și presumat ilegale, a exercitării puterilor de anchetă ai comisiei parlamentare. În schimb, nicio răspundere nu putea fi imputată membrilor acesteia pentru voturile pe care le exprimaseră. Într-adevăr, potrivit articolului 68 §1 din Constituție, membrii Parlamentului nu puteau „fi chemați să răspundă de opinii și voturi exprimate de ei în exercitarea funcțiilor lor".

De aici rezulta că nu era permis reclamantului să ceară daunare din cauza conținutului raportului comisiei parlamentare, care nu putea fi cenzurat de juridiciile judiciare. Deliberările care conduceau la adoptarea acestui document era prevăzute de regulamentele parlamentare și făceau parte a uneia din activitățile tipice ale deputaților și senatorilor. Tribunalul adăuga că această interpretare era confirmată de sentința Curții Constituționale nr. 379 din 1996, din care citează lungii extrase.

Tribunalul estimă de asemenea că nu era competent să se pronunțe asupra eventualei divulgări a conținutului unei ședințe închise, decizia de abate de la regula publicității ședințelor parlamentare fiind de natură politică. Articolele apărute în ziarul Calabria Ora era doar o manifestare a dreptului de relatare: se limitau la a relata desfășurarea unei ședințe și o parte din raportul comisiei parlamentare. Aceste articole precizau de asemenea că era vorba despre „ipoteze necesitând verificare" (ipotesi tutte da verificare), și era fără îndoială un interes public în diseminarea informațiilor în cauză.

Tribunalul observă în final că audiția de o comisie parlamentară nu făcea parte din activitățile administrative a unui magistrat. De aceea, ministerul Justiției nu era responsabil de declarațiile făcute de L. înaintea comisiei parlamentare. Dacă estima că L. comisese acte ilegale, reclamantul trebuia să inițieze o acțiune direct împotriva magistratului în cauză.

Reclamantul apelează sentința din 5 noiembrie 2012. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern la 13 ianuarie 2016, ședința înaintea curții de apel din Roma fusese fixată pentru 13 noiembrie 2016. B. Dreptul intern relevant

Potrivit articolului 82 al Constituției, "Fiecare cameră [legislativă] poate ordona anchete asupra unor chestiuni de interes public. În acest scop, numește printre membri o comisie formată de o manieră de a respecta proporționalitatea între diferitele grupuri [parlamentare]. Comisia de anchetă duce investigații și examene cu aceleași puteri și aceleași limitări ale autorității judiciare." GRIEF

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de divulgarea informațiilor îl privind. PE DREPT

Reclamantul consideră că divulgarea conținutului referatelor ședințelor comisiei parlamentare din 4 decembrie 2007 și 5 februarie 2008 încălca dreptul la respect al vieții sale private și familiale, cum garantat de art. 8 din Convenție. Aceasta dispoziție se citește după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respect al vieții sale private și familiale, al locuinței și al corespondenței. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercițiul acestui drept cu excepția cazului în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei, sau protejarea drepturilor și libertăților altora."

Guvernul se opune acestei teze și invocă neepuizarea căilor de recurs interne. Observă că reclamantul a apelat sentința tribunalului din Roma din 13 noiembrie 2012 (paragrafele 17-22 mai sus), și că ședința înaintea curții de apel este fixată pentru 11 noiembrie 2016 (§23 mai sus). Procedura înaintea tribunalului din Roma privea o acțiune în justiție pe care reclamantul, în propriul nume și în calitate de reprezentant legal a două societăți anonime, inițiase, între altele, la adresa Camerei Deputaților, ministrului Justiției și editorul și directorului cotidianului Calabria Ora. În aceste circumstanțe, Guvernul estimează că grievul reclamantului este în orice caz prematur.

Reclamantul se opune excepției neepuizării Guvernului. Observă că acesta „nu produced nicio dovadă privind natura și conținutul procedurii în curs înaintea curții de apel din Roma". Or, ar cădea Guvernului care invocă neepuizarea să probar că reclamantul nu utilizase un remedy care era efectiv și accesibil. Dacă aceste dovezi fuseseră furnizate, s-ar putea „ușor demonstra" că cauza în curs înaintea curții de apel din Roma nu privește obiectul prezentei cereri. În specie, autoritățile nu deschisesera o procedură penală pentru apăra interesele reclamantului, ceea ce ar fi în sine constitutiv a unei violări a Convenției.

Ca procedură preliminară, Curtea observă că potrivit articolului 47 §7 al regulamentului, cade reclamantului s-o informeze despre „orice fapt relevant pentru examinarea cererii sale". Or, înainte de comunicarea cererii sale, reclamantul nu menționase nicicum procedura civilă inițiată înaintea tribunalului din Roma. La această privință, este cazul să se reamintească că la 29 aprilie 2008, grefa notificase reclamantului că îi aparțin să o informeze despre orice eveniment ulterior important referitor la cauza sa. În opinia Curții, nu face niciun dubiu că sentința tribunalului din Roma din 5 noiembrie 2012 și apelul înaintea acesteia era dezvoltări semnificative a cauzei, pe care reclamantul o notifica. Cu atât mai mult, când Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne, departe de a furniza precizări cu privire la recursul și apelul pe care le inițiase el însuși, reclamantul se limitase la observa că nicio dovadă fusese produsă cu privire la natura și conținutul cauzei în curs înaintea curții de apel din Roma. Aceste informații nu putuseră fi obținute de grefie decât prin adresare direct Guvernului și cerând să producă o copie a documentelor relevante. În lumina ce precede, Curtea rețin că reclamantul omisese știind să aducă la cunoștință fapte relevante pentru examinarea cererii sale, în neconformitate a obligației care i se impunea de articolele 44 C §1 și 47 §7 ale regulamentului, și de datoranța de a coopera cu Curtea în scopul unei bune administrări a justiției, enunțate de art. 44 A al regulamentului (a se vedea, mutatis mutandis, Cernescu și Manolache c. România (revizuire), nr. 28607/04, §13, 30 noiembrie 2010; Sc Placebo Consult Srl c. România (revizuire), nr. 28529/04, §20, 21 iunie 2011; Moșoiu și Păsărin c. România (revizuire), nr. 10245/02, §14, 28 iunie 2011; și Gardean și S.C. Grup 95 SA c. România (revizuire), nr. 25787/04, §20, 30 aprilie 2013).

Cu toate acestea, în circumstanțele cauzei, Curtea nu estimă necesar să se concentreze asupra întrebării dacă trebuie să tragă din comportamentul reclamantului concluzia că cererea sa este abuzivă, susținerile interesatului fiind în orice caz inadmisibile din următoarele motive.

Curtea amintește că potrivit articolului 35 §1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Finalitatea acestei reguli este de a acorda statelor contractante ocazia de a preveni sau de a redresa violări invocate împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea, printre altele, Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, §15, CEDO 2002-VIII).

Principiile generale referitoare la regula epuizării căilor de recurs interne se găsesc expuse în sentința Vučković și alții c. Serbia ([GC], nr. 17153/11 și altele, §§69-77, 25 martie 2014). Curtea amintește că art. 35 §1 din Convenție nu prescrie decât epuizarea recursurilor atât relative la violări incriminate, disponibile și adecvate. Un remedy este efectiv atunci când este disponibil atât în teorie cât și în practică la momentul faptelor, și anume atunci când este accesibil, susceptibil de a oferi reclamantului repararea grievelor și prezintă perspective rezonabile de succes (Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, §68, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, și Demopoulos și alții c. Turcia (dec.) [GC], nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, §70, CEDO 2010).

Cu privire la argumentul reclamantului, potrivit căruia cauza în curs înaintea curții de apel din Roma nu ar privi obiectul prezentei cereri (§28 mai sus), Curtea observă că în cadrul acțiunii sale civile în daunare, dirijate, între altele, la adresa comisiei parlamentare, Camerei Deputaților, Senatului și ziarului Calabria Ora, interesatul susținuse că informațiile date de L. în ședințele închise era false sau nu dovedit corespunzător, că conținutul acestor ședințe era acoperit de secret și că divulgarea informațiilor litigioase în raportul comisiei parlamentare și în presă deteriorase reputația lui și a întreprinderilor sale (§16 mai sus). Aceste susțineri coincid în mare măsură cu grievul ridicat înaintea Curții, privind pretinsa atentare pe care divulgarea în presă a referatelor ședințelor comisiei parlamentare din 4 decembrie 2007 și 5 februarie 2008 ar fi purtat-o la dreptul la respect al vieții private și familiale a reclamantului (§26 mai sus). La această privință, trebuie reamintit că dreptul la protecția reputației este un drept care intră, ca element al vieții private, sub art. 8 din Convenție (Polanco Torres și Movilla Polanco c. Spania, nr. 34147/06, §40, 21 septembrie 2010, și Axel Springer AG c. Germania [GC], nr. 39954/08, §83, 7 februarie 2012) În aceste circumstanțe, Curtea nu putea subscrie la argumentul interesatului vizând a evidenția o presupusă diferență între obiectele procedurilor interne și europene. Ajunge deci la concluzia că recursul înaintea tribunalului din Roma privea violări incriminate.

Curtea observă apoi că reclamantul sesizase autoritățile judiciare civile a unui recurs în daunare. În cadrul examinării acestui recurs, tribunalele italiene sunt chemata să determine dacă conduita comisiei parlamentare și/sau a ziarului Calabria Ora fusese ilegală și/sau fautivă, dacă prejudiciase drepturile reclamantului și dacă o reparare pecuniară se datoreza acestuia. Recursul încercat de interesatul este deci susceptibil de a oferi repararea grievelor. Prin mai mult, reclamantul, exercitând o acțiune în daunare, demonstra că estimase dispune a priori, contrariind susținerilor sale, a unui remedy efectiv.

Este adevărat că în sentința sa din 5 noiembrie 2012, tribunalul din Roma respinsese recursul reclamantului, estimând, în esență, că doar exercitarea ilegală, de către comisia parlamentară, a puterilor de anchetă era supusă controlului tribunalelor, care nu era în schimb competente să examineze conținutul acțiunilor politice ale organelor parlamentare (paragrafele 19-21 mai sus). Totuși rămâne că reclamantul apelase această sentință (§23 mai sus), și că va avea facultatea, înaintea curții de apel sau, eventual, înaintea Curții de Casație, de a prezenta argumente factice și juridice vizând a combate raționamentul urmat de tribunalul din Roma și concluziile. Putea de asemenea aduce elemente susținând teza - contestată de Guvern înaintea Curții - conform căreia informațiile divulgate în raportul comisiei parlamentare și în presă era acoperite de secret. Nimic nu permite gândesc că apelul și/sau eventualul curs în casație al reclamantului era sortit eșecului. La această privință, este cazul reamintire că simplul fapt de a nutri îndoieli privind perspectivele de succes a unui remedy dat care nu este de tot evident sortit eșecului nu constituie rațiune validă pentru a justifica neutilizarea remediilor interne (Sardinas Albo c. Italia (dec.), nr. 56271/00, CEDO 2004-I, și Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, §45, CEDO 2006-II). Doar refuz sistematic a juridiciilor interne și caracterizat de jurisprudență stabilită, de a ține seama de cererea de daunare putea scuti reclamantul de epuizarea căilor de recurs interne (Lienhardt c. Franța (dec.), nr. 12139/10, 13 septembrie 2011, și, mutatis mutandis, Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§136 și 145, CEDO 2006-V).

În lumina ce precede, Curtea estimă că reclamantul încercase, la nivel intern, un remedy care apare efectiv. Procedura referitoare la remedy este în prezent în curs de apel, unde, potrivit informațiilor furnizate de Guvern, ședința următoare fusese fixată pentru 13 noiembrie 2016 (§23 mai sus). Orice grief al reclamantului referitor la pretinsa atentare la reputație din cauza divulgării informațiilor conținute în referatul ședințelor comisiei parlamentare din 4 decembrie 2007 și 5 februarie 2008 este deci prematur.

De aici rezultă că cererea trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Fac în limba franceză apoi comunicat în scris la 31 martie 2016. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier adjunct Președintă

Le requérant, M. Antonino Gatto, est un ressortissant italien né en 1961 et résidant à Rende (Cosenza). Il a été représenté devant la Cour par M e V. Zeno-Zencovich et M e M. Carta, avocats à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Les poursuites à l’encontre du requérant

Le requérant est associé et administrateur de plusieurs sociétés sises en Calabre. En 2003, le parquet de Catanzaro reçut une lettre anonyme accusant le requérant et d’autres personnes de blanchir de l’argent provenant des activités de la mafia. Des investigations furent ouvertes à l’encontre des personnes concernées. L’enquête fut confiée à la Direction nationale contre la mafia ( Direzione Nazionale Antimafia , ci-après, la « DNA »).

Le 25 mai 2003, le parquet demanda au juge des investigations préliminaires de Catanzaro de classer les poursuites. Il affirma que les investigations n’avaient pas pu déceler aucun élément susceptible de prouver que l’argent géré par le requérant et/ou par les autres personnes mentionnées dans la lettre anonyme provenait d’activités illicites.

Le 3 juillet 2006, le juge des investigations préliminaires fit droit à la demande du parquet et décida de classer l’affaire sans suite. 2. La procédure devant la commission parlementaire

Le 4 décembre 2007, la commission parlementaire chargée d’enquêter sur le phénomène de la mafia et sur d’autres organisations criminelles similaires ( commissione parlamentare d’inchiesta sul fenomeno della criminalità organizzata mafiosa o similare, ci-après indiquée comme « la commission parlementaire ») auditionna trois procureurs de la DNA, dont le procureur adjoint L.

La première partie de la séance du 4 décembre 2007 était publique. Les magistrats furent entendus notamment au sujet d’une organisation criminelle enracinée en Calabre, la ‘ndrangheta . L. affirma avoir mené, en 2003, des investigations qui avaient permis d’établir qu’une grande partie de la richesse calabraise était détenue par 35 sociétés environ. Celles-ci étaient propriétaires de plus de 2 700 immeubles et 2 200 terrains, et leurs patrimoines étaient gérés par un seul cabinet d’experts comptables sis à Cosenza. L. ajouta que les investigations n’avaient pas abouti et qu’aucun chef d’accusation n’avait été formulé.

L. s’engagea à informer la commission parlementaire des détails de ladite procédure et à fournir les noms et les adresses des personnes impliquées dans celle-ci. Il demanda la tenue de la séance à huis clos afin de préserver la confidentialité des informations. Il précisa qu’il ignorait si la procédure en cause s’était soldée par un classement des poursuites ou si elle était toujours pendante. La demande de L. fut accueillie et, pour autant qu’elle portait sur la question évoquée ci-dessus, la suite de la séance du 4 décembre 2007 eut lieu à huis clos.

Le 6 décembre 2007, le journal local Calabria Ora publia un article intitulé « Antimafia, l’audition de la DNA fait émerger un sombre tableau de complicités tentaculaires ». Dans ses parties pertinentes, cet article se lisait ainsi : « Il y a des noms et des adresses dans les déclarations faites par [L.], procureur de la DNA, devant la commission parlementaire. Dans la partie couverte par le secret on parle d’un cabinet d’experts comptables de Cosenza très connu et d’un entrepreneur, également connu, ayant des intérêts dans l’édition et dans la grande distribution (...). »

Le 8 décembre 2007, le journal local La Provincia Cosentina publia un article intitulé « Capitaux obscurs, voici les noms. Projecteurs allumés sur le groupe Gatto ». Cet article contenait les passages suivants : « C’est le cabinet Indrieri-Gatto, le tandem d’experts comptables de Cosenza qui a été indiqué par [L.] dans le rapport présenté à la commission parlementaire. Un rapport dans lequel il était suggéré que le cabinet en question avait géré, bien que d’une manière qui doit encore être vérifiée, le flux financier de la ‘ ndrangheta . Une accusation lourde qui, pour le moment, n’a pas été étayée par des investigations formelles. L’un des associés du cabinet est S. Gatto, frère d’Antonio Gatto, le roi des hypermarchés qui a fait l’objet, il y a quelques mois, d’une série de perquisitions menées dans le cadre d’une enquête de la DNA de Reggio de Calabre (...). Il est opportun de rappeler qu’il n’y a pas eu de notifications de poursuites ( avvisi di garanzia ) concernant ces faits et, donc, qu’il s’agit de personnes ayant un casier judiciaire vierge qui risqueraient de payer un prix élevé en termes d’image si tout cela n’était pas prouvé. Antonio Gatto est le plus important homme d’affaires calabrais (...). Pour le moment sur lui pèsent seulement des ombres. Les magistrats doivent clarifier le rôle de Gatto. Dans son propre intérêt et dans celui des calabrais ».

Le 9 janvier 2008, L. déposa devant la commission parlementaire un rapport écrit concernant les investigations menées par la DNA à l’encontre du requérant. Dans ce document, il était précisé que la procédure pénale en question s’était soldée le 3 juillet 2006 par un non-lieu prononcé par le juge des investigations préliminaires.

Le 5 février 2008, une nouvelle séance, dédiée à l’audition des procureurs de la section régionale de la DNA, se tint devant la commission parlementaire. Certains députés posèrent des questions concernant, entre autres, les rapports existants en Calabre entre la grande distribution et la criminalité organisée. Selon le requérant, le compte-rendu des réponses des magistrats sur ces questions était couvert par le secret.

Les 9 février 2008, le journal Calabria Ora publia un article intitulé « Cinq procureurs sur Gatto », concernant l’existence de plusieurs enquêtes pénales menées à l’encontre du requérant pour les infractions de financement illégal des partis politiques et blanchiment d’argent. Afin d’illustrer les caractéristiques des sociétés gérées par le requérant, l’article s’appuyait, entre autres, sur le rapport que L. avait présenté devant la commission parlementaire.

Le 19 février 2008, la commission parlementaire approuva un rapport de 200 pages sur le crime organisé en Calabre intitulé « ’Ndrangheta. Boss, lieux et affaires de la mafia la plus puissante du monde ». Les pages 157 et 158 de ce rapport contiennent des références au requérant, dans un chapitre intitulé « Un cas emblématique ». Les passages pertinents sont ainsi rédigés : « Il est utile d’analyser la situation de certaines sociétés bénéficiaires de subventions publiques, sur la base d’une vérification autonome effectuée par la DNA en 2004. Les points pertinents, selon la DNA, sont les suivants : - une richesse calabraise consistant en d’énormes capitaux et d’importants patrimoines immobiliers (2479 immeubles et 2260 terrains), en contradiction évidente avec le niveau des revenus déclarés par beaucoup des détenteurs d’une telle richesse ; - la concentration de ladite richesse dans les mains de quelques sujets. À cet égard, il suffit de relever qu’auprès du cabinet commercial de F.I.., appartenant au groupe économique Gatto, (...) sont domiciliées 43 sociétés ; - la rapidité de l’accumulation de la richesse : la société leader du groupe, F., liée aux familles Gatto et C., qui opère comme une véritable holding financière, a été constituée à Rome en 1993 et, à partir de l’année suivante, n’a pas cessé de se développer, avec des investissements dans des secteurs les plus diversifiés, tels que la grande distribution alimentaire, le textile, le secteur immobilier, le traitement des déchets ; - les connexions des représentants des groupes économiques susmentionnés avec des sociétés dont font partie des personnes notoirement liées à des milieux criminels. A.G., frère de P. G. (...), assassiné en 1992 dans un attentat mafieux, est associé (...) de [la société] E. (...), qui a fusionné par la suite avec [la société] G., [possédée par] Antonino Gatto et autres. (...) Actuellement Antonino Giuseppe Gatto est le président du comité directif de [la société] D. I., à savoir de l’organe qui définit les principales stratégies, les choix et les politiques de [la société] D. I. sur le territoire national. (...) ». 3. L’action civile en dédommagement du requérant

Devant la Cour, et à la demande du greffe, le 13 janvier 2016 le Gouvernement a produit des documents concernant une procédure civile en dédommagement entamée par le requérant. Sur la base de ces documents, le déroulement de la procédure en question peut se résumer comme suit. 16 . En 2008, le requérant assigna le Sénat, la Chambre des députés, la commission parlementaire, le ministre de la Justice ainsi que l’éditeur et le directeur du journal Calabria Ora à comparaître devant le tribunal de Rome. Il allégua que lors de son audition devant la commission parlementaire, L. avait donné des informations fausses ou non corroborées par des éléments suffisants quant aux liens supposés que les entreprises du requérant entretenaient avec la mafia. En dépit du fait que l’audition de L. aurait été en partie couverte par le secret, la commission parlementaire avait ensuite inséré ces informations dans son rapport, dont le contenu avait été repris par la presse, et notamment par le journal Calabria Ora . Selon le requérant, ceci avait terni sa réputation et celle de ses entreprises, soupçonnées de blanchir l’argent des organisations criminelles enracinées en Calabre. Dès lors, l’intéressé demandait la réparation des dommages subis, qu’il chiffrait à hauteur de 200 million d’euros (EUR). 17 . Par un jugement du 5 novembre 2012, dont le texte fut déposé au greffe le 13 novembre 2012, le tribunal rejeta le recours du requérant. 18 . Le tribunal observa d’emblée que dans son jugement n o 231 de 1975, la Cour constitutionnelle avait précisé que les commissions parlementaires d’enquête étaient appelées non pas à « juger » et/ou à établir l’existence d’infractions pénales, mais à recueillir des informations et des données utiles pour l’exercice des fonctions du Parlement. Les rapports des commissions parlementaires ne produisaient aucune modification juridique et avaient une finalité purement politique. Les personnes interrogées par une commission parlementaire n’avaient pas le statut de « témoins », et se limitaient à relater des informations, y compris celles atteignant à leurs états d’âme et/ou à des opinions partagées ( convincimenti diffusi ). Lorsque les décisions ou les activités d’une commission parlementaire réalisaient une ingérence dans le droit à la défense, garanti par l’article 24 de la Constitution, il était nécessaire d’établir si ce droit avait simplement subi les limitations nécessaires à la protection d’autres intérêts ou bien s’il avait été comprimé à un point tel que sa substance même s’en trouvait atteinte. 19 . Le tribunal nota que la Cour de cassation (voir, notamment, l’arrêt des sections réunies du 12 mars 1983) avait ensuite dit que les intérêts des tiers touchés par les activités d’une commission parlementaire avaient une dimension juridique ( rilievo giuridico ). Tout contrôle juridictionnel ( sindacato giurisdizionale ) sur les actes desdites commissions restait exclu, mais, en cas d’illégitimité de ces actes, il était possible de faire valoir la responsabilité, pénale ou civile, des membres des commissions. De l’avis du tribunal, la Cour de cassation avait ainsi prévu la faculté, pour des tiers, d’introduire une action en dédommagement. Cette action, cependant, devait porter sur les modalités concrètes, et prétendument illégitimes, de l’exercice des pouvoirs d’enquête de la commission parlementaire. En revanche, aucune responsabilité ne pouvait être imputée aux membres de celle-ci pour les votes qu’ils avaient exprimés. En effet, aux termes de l’article 68 § 1 de la Constitution, les membres du Parlement ne pouvaient « être appelés à répondre des opinions et votes exprimés par eux dans l’exercice de leurs fonctions ». 20 . Il s’ensuivait qu’il n’était pas loisible au requérant de demander un dédommagement à cause du contenu du rapport de la commission parlementaire, qui ne pouvait pas être censuré par les juridictions judiciaires. Les délibérations qui avaient conduit à l’adoption de ce document étaient en effet prévues par les règlements parlementaires et faisaient partie de l’une des activités typiques des députés et des sénateurs. Le tribunal ajouta que cette interprétation était confirmée par l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o 379 de 1996, dont il cita des longs extraits. 21 . Le tribunal estima également qu’il n’était pas compétent à se prononcer sur l’éventuelle divulgation du contenu d’une séance à huis clos, la décision de déroger à la règle de la publicité des séances parlementaires étant de nature politique. Les articles parus sur le journal Calabria Ora n’étaient qu’une manifestation du droit de chronique : ils se bornaient à relater le déroulement d’une séance et une partie du rapport de la commission parlementaire. Ces articles précisaient en outre qu’il s’agissait d’« hypothèses nécessitant une vérification » ( ipotesi tutte da verificare ), et il y avait sans doute un intérêt public à la diffusion des informations en question. 22 . Le tribunal nota enfin que l’audition par une commission parlementaire ne faisait pas partie des activités administratives d’un magistrat. Dès lors, le ministère de la Justice n’était pas responsable des déclarations faites par L. devant la commission parlementaire. S’il estimait que L. avait commis des actes illégitimes, le requérant devait entamer une action directement contre le magistrat concerné. 23 . Le requérant interjeta appel du jugement du 5 novembre 2012. Selon les informations fournies par le Gouvernement le 13 janvier 2016, l’audience devant la cour d’appel de Rome fut fixée au 13 novembre 2016. B. Le droit interne pertinent 24. Aux termes de l’article 82 de la Constitution, « Chaque chambre [législative] peut ordonner des enquêtes sur des questions d’intérêt public. À cette fin, elle nomme parmi ses membres une commission formée de manière à respecter la proportionnalité entre les différents groupes [parlementaires]. La commission d’enquête mène les investigations et les examens avec les mêmes pouvoirs et les mêmes limites de l’autorité judiciaire. » GRIEF 25. Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la divulgation d’informations le concernant. EN DROIT 26 . Le requérant considère que la divulgation du contenu des comptes rendus des séances de la commission parlementaire des 4 décembre 2007 et 5 février 2008 a violé son droit au respect de sa vie privée et familiale, tel que garanti par l’article 8 de la Convention. Cette disposition se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » 27. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il observe que le requérant a interjeté appel contre le jugement du tribunal de Rome du 13 novembre 2012 (paragraphes 17-22 ci-dessus), et que l’audience devant la cour d’appel est fixée au 11 novembre 2016 (paragraphe 23 ci-dessus). La procédure devant le tribunal de Rome concernait une action en justice que le requérant, en son nom propre et en sa qualité de représentant légal de deux sociétés anonymes, avait entamée, entre autres, à l’encontre de la Chambre des Députés, du ministre de la Justice ainsi que de l’éditeur e du directeur du quotidien Calabria Ora . Dans ces circonstances, le Gouvernement estime que le grief du requérant est en tout cas prématuré. 28 . Le requérant s’oppose à l’exception de non-épuisement du Gouvernement. Il observe que ce dernier n’a « produit aucune preuve concernant la nature et le contenu de la procédure pendante devant la cour d’appel de Rome ». Or, il incomberait au Gouvernement qui excipe du non-épuisement de prouver que le requérant n’a pas fait usage d’un remède qui était effectif et accessible. Si ces preuves avaient été fournies, on pourrait « aisément démontrer » que l’affaire pendante devant la cour d’appel de Rome ne concerne pas l’objet de la présente requête. En l’espèce, les autorités n’ont pas ouvert une procédure pénale pour défendre les intérêts du requérant, ce qui serait en soi constitutif d’une violation de la Convention. 29. À titre liminaire, la Cour observe qu’en vertu de l’article 47 § 7 du règlement, il incombe au requérant de l’informer « de tout fait pertinent pour l’examen de sa requête ». Or, avant la communication de sa requête, le requérant n’a aucunement mentionné la procédure civile qu’il a introduite devant le tribunal de Rome. À cet égard, il convient de rappeler que le 29 avril 2008, le greffe a fait savoir au requérant qu’il lui appartenait de l’informer de tout événement ultérieur important relatif à son affaire. Aux yeux de la Cour, il ne fait aucun doute que le jugement du tribunal de Rome du 5 novembre 2012 et l’appel interjeté contre celui-ci étaient de développements significatifs de l’affaire, qu’il incombait au requérant de lui signaler. Qui plus est, lorsque le Gouvernement a excipé du non-épuisement des voies de recours internes, loin de fournir des précisions quant au recours et à l’appel qu’il avait lui-même introduits, le requérant s’est borné à observer qu’aucune preuve n’avait été produite quant à la nature et au contenu de l’affaire pendante devant la cour d’appel de Rome. Ces informations n’ont pu être obtenues par le greffe qu’en s’adressant directement au Gouvernement et en lui demandant de produire une copie des documents pertinents. À la lumière de ce qui précède, la Cour retient que le requérant a omis sciemment de porter à sa connaissance des faits pertinents pour l’examen de sa requête, en méconnaissance de l’obligation qui lui était faite par les articles 44 C § 1 et 47 § 7 du règlement, ainsi que de son devoir de coopérer avec la Cour dans le but d’une bonne administration de la justice, énoncé à l’article 44 A du règlement (voir, mutatis mutandis , Cernescu et Manolache c. Roumanie (révision), n o 28607/04, § 13, 30 novembre 2010 ; Sc Placebo Consult Srl c. Roumanie (révision), n o 28529/04, § 20, 21 juin 2011 ; Moșoiu et Păsărin c. Roumanie (révision), n o 10245/02, § 14, 28 juin 2011 ; et Gardean and S.C. Grup 95 SA c. Roumanie (révision), n o 25787/04, § 20, 30 avril 2013). 30. Cependant, dans les circonstances de l’espèce, la Cour n’estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si elle doit tirer du comportement du requérant la conclusion que sa requête est abusive, les allégations de l’intéressé étant de toute manière irrecevables pour les raisons suivantes. 31. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. La finalité de cette règle est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n’en soit saisie (voir, parmi d’autres, Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 15, CEDH 2002-VIII). 32. Les principes généraux relatifs à la règle de l’épuisement des voies de recours internes se trouvent exposés dans l’arrêt Vučković et autres c. Serbie ([GC], n os 17153/11 et autres, §§ 69-77, 25 mars 2014). La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrit que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Un recours est effectif lorsqu’il est disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire lorsqu’il est accessible, susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présente des perspectives raisonnables de succès ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 68, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, et Demopoulos et autres c. Turquie (déc.) [GC], n os 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 et 21819/04, § 70, CEDH 2010). 33. Pour ce qui est de l’argument du requérant, selon lequel l’affaire pendante devant la cour d’appel de Rome ne concernerait pas l’objet de la présente requête (paragraphe 28 ci-dessus), la Cour relève que dans le cadre de son action civile en dédommagement, dirigée, entre autres, à l’encontre de la commission parlementaire, de la Chambre des Députés, du Sénat et du journal Calabria Ora , l’intéressé a allégué que les informations données par L. lors des séances à huis clos étaient fausses ou non dûment prouvées, que le contenu de ces séances était couvert par le secret et que la divulgation des informations litigieuses dans le rapport de la commission parlementaire et sur la presse avait terni sa réputation et celle de ses entreprises (paragraphe 16 ci-dessus). Ces allégations coïncident en large partie avec le grief soulevé devant la Cour, concernant l’atteinte alléguée que la divulgation dans la presse des compte rendus des séances de la commission parlementaire des 4 décembre 2007 et 5 février 2008 aurait porté au droit au respect de la vie privée et familiale du requérant (paragraphe 26 ci-dessus). À cet égard, il convient de rappeler que le droit à la protection de la réputation est un droit qui relève, en tant qu’élément de la vie privée, de l’article 8 de la Convention ( Polanco Torres et Movilla Polanco c. Espagne , n o 34147/06, § 40, 21 septembre 2010, et Axel Springer AG c. Allemagne [GC], n o 39954/08, § 83, 7 février 2012) Dans ces circonstances, la Cour ne saurait souscrire à l’argument de l’intéressé visant à faire valoir une prétendue différence entre l’objet des procédures interne et européenne. Elle parvient donc à la conclusion que le recours devant le tribunal de Rome était relatif à la violation incriminée. 34. La Cour observe ensuite que le requérant a saisi les autorités judiciaires civiles d’un recours en dédommagement. Dans le cadre de leur examen de ce recours, les tribunaux italiens sont appelés à déterminer si la conduite de la commission parlementaire et/ou du journal Calabria Ora a été illégitime et/ou fautive, si elle a porté atteinte aux droits du requérant et si une réparation pécuniaire est due à ce dernier. Le recours tenté par l’intéressé est donc susceptible de lui offrir le redressement de ses griefs. Au demeurant, le requérant, en exerçant une action en dédommagement, démontre qu’il estimait disposer a priori, contrairement à ses allégations, d’un recours efficace. 35. Il est vrai que dans son jugement du 5 novembre 2012, le tribunal de Rome a rejeté le recours du requérant, estimant, pour l’essentiel, que seul l’exercice illégitime, par la commission parlementaire, de ses pouvoirs d’enquête était soumis au contrôle des tribunaux, qui n’étaient en revanche pas compétents à examiner le contenu des actes politiques des organes parlementaires (paragraphes 19-21 ci-dessus). Il n’en demeure pas moins que le requérant a interjeté appel de ce jugement (paragraphe 23 ci-dessus), et qu’il aura la faculté, devant la cour d’appel ou, le cas échéant, devant la Cour de cassation, de présenter des arguments factuels et juridiques visant à combattre le raisonnement suivi par le tribunal de Rome et ses conclusions. Il pourra également apporter des éléments à l’appui de sa thèse – contestée par le Gouvernement devant la Cour – selon laquelle les informations divulguées dans le rapport de la commission parlementaire et dans la presse étaient couvertes par le secret. Rien ne permet de penser que l’appel et/ou l’éventuel pourvoi en cassation du requérant sont voués à l’échec. À cet égard, il convient de rappeler que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes ( Sardinas Albo c. Italie (déc.), n o 56271/00, CEDH 2004-I, et Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 45, CEDH 2006-II). Seul un refus systématique des juridictions internes et caractérisé par une jurisprudence établie, de prendre en compte la demande de dédommagement pourrait dispenser le requérant d’épuiser les voies de recours internes ( Lienhardt c. France (déc.), n o 12139/10, 13 septembre 2011, et, mutatis mutandis , Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 136 et 145, CEDH 2006-V). 36. À la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant a tenté, au niveau interne, un recours qui apparait effectif. La procédure relative à ce recours est actuellement pendante en appel, où, selon les informations fournies par le Gouvernement, la prochaine audience a été fixée au 13 novembre 2016 (paragraphe 23 ci-dessus). Tout grief du requérant portant sur la prétendue atteinte à sa réputation à cause la divulgation des informations contenues dans le compte rendu des séances de la commission parlementaire des 4 décembre 2007 et 5 février 2008 est donc prématuré. 37. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 31 mars 2016. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier adjoint Présidente