CASE OF HOALGĂ AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF HOALGĂ AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

Hotărârea

din 15 martie 2016

În cauza Hoalgă și alții împotriva României

(Cererea nr.

76672/12)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.

44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Hoalgă și alții împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, președinte

,

Vincent A. De Gaetano, Boštjan M. Zupanèiè, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători

,

și Françoise Elens-Passos, grefier de secție.

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 23 februarie 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

76672/12 îndreptată împotriva României, prin care trei resortisanți ai acestui stat, domnii Adrian

Hoalgă, Adrian Cornel Leleșan și Rusalin Viorel Săcârcea („reclamanții”),

au sesizat Curtea la 14 noiembrie 2012, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamanții au fost reprezentați de I.C. Prunaru, avocat în Brașov. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamanții susțin în special că au fost supuși unor rele tratamente de către jandarmii care i-au interpelat și condus la un post de jandarmerie și care, ulterior, i-ar fi agresat. În plus, aceștia afirmă că au fost lipsiți de libertate fără niciun temei legal, timp de opt ore, cu aceeași ocazie. Aceștia invocă art.

3, art.

5

și art.

6 § 1, 2 și 3 din Convenție.

4

. La 19 iunie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

5

. În urma abținerii doamnei Iulia Antoanella Motoc, judecător ales să reprezinte România (art.

28 din Regulamentul Curții), domnul Krzysztof

Wojtyczek a fost desemnat în calitate de judecător

ad-hoc

(art.

26 § 4 din Convenție și art.

29 § 1 din Regulament).

ÎN

FAPT

I. Circumstanțele cauzei

6

. Reclamanții s-au născut în 1978, 1976 și, respectiv, 1979 și locuiesc în Petroș și Hațeg.

A. Evenimentele din 1 ianuarie 2011 din stațiunea montană „Parâng”

7

. În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 2011, a avut loc o altercație între cei trei reclamanți și cei patru jandarmi din stațiunea montană Parâng („stațiunea”), ca urmare a interpelării de către un jandarm a lui E.O.N., un prieten de-al reclamanților, care ar fi folosit sania pe o pârtie de schi. Cei trei reclamanți au fost imobilizați, încătușați și conduși la postul de jandarmerie din stațiune.

8

. În jurul orelor 16, la sediul postului, un jandarm a întocmit un proces-verbal de contravenție cu privire la E.O.N.

9

. La orele 16.16, ceilalți trei jandarmi au întocmit rapoarte cu privire la circumstanțele utilizării forței și mijloacele de care dispuneau împotriva reclamanților. Rapoartele menționau că reclamanții erau sub influența alcoolului și că au avut un comportament violent.

10

. În jurul orelor 16.20, cei trei reclamanții au fost supuși unei percheziții corporale.

11

. La o oră neprecizată, jandarmii au redactat rapoarte privind evenimentele din cursul după-amiezii.

12

. La orele 20, jandarmii au întocmit un proces-verbal cu același subiect. În esență, faptele erau relatate după cum urmează:

– Jandarmii stațiunii fuseseră repartizați în două patrule de câte doi jandarmi. Una din aceste patrule l-au interpelat pe numitul E.O.N., care coborâse cu o sanie pe una din pârtiile de schi, și l-au condus la postul de jandarmerie, în vederea întocmirii unui proces-verbal de contravenție. Trei bărbați din grupul care îl însoțea pe E.O.N. au sosit rapid la postul de jandarmerie, cu intenția de a-l scoate pe acesta de acolo. Doi dintre acești bărbați au intrat în postul de jandarmerie, unde l-au agresat și l-au insultat pe jandarmul I.A. Jandarmul B.M., care se așezase în fața ușii, încercând să îi împiedice să intre, a fost doborât la pământ de un bărbat din grup, care l-a lovit cu pumnul în față. Cei trei bărbați au încercat să fugă, dar au fost prinși de cei doi jandarmi cu ajutorul unor salvatori montani prezenți la sediu și al jandarmilor din a doua patrulă, care fuseseră chemați între timp ca întăriri. Cei trei bărbați au avut un comportament agresiv și i-au insultat pe jandarmi atunci când aceștia i-au condus la postul de jandarmerie. În consecință, jandarmii au utilizat forța împotriva acestora și i-au încătușat. În cursul evenimentelor, jandarmii au fost supuși unor agresiuni de ordin fizic, psihic și verbal din partea soțiilor celor trei bărbați.

13

. În continuare, procesul-verbal preciza următoarele:

– Jandarmii au făcut demersuri în vederea identificării celor trei bărbați (reclamanții din prezenta cerere), care nu se aflau în posesia cărților lor de identitate. Aceștia din urmă au făcut declarații scrise. Reclamantul Hoalgă a declarat că ceilalți doi reclamanți au intrat în postul de jandarmerie pentru a interveni în vederea eliberării lui E.O.N. și că aceștia l-au îmbrâncit pe unul din jandarmi. Acesta a precizat că, în cursul acestei busculade, al doilea jandarm a primit un pumn în față. Ceilalți doi reclamanți au declarat că interveniseră în vederea eliberării lui E.O.N.

14

. În procesul-verbal erau incluse și declarațiile a șase martori oculari, inclusiv E.O.N., care au confirmat versiunea faptelor prezentată de jandarmi. E.O.N. a recunoscut, la rândul său, că cei trei reclamanți i-au îmbrâncit pe jandarmi și că reclamantul Hoalgă i-a dat un pumn în față unuia din ei.

15

. În cele din urmă, procesul-verbal menționa că reclamanții Hoalgă și Săcârcea au susținut că declarațiile lor fuseseră făcute sub presiune. Toți trei reclamanții au refuzat să semneze procesul-verbal. În aceste condiții, acestora li s-a citit procesul-verbal în întregime, în prezența unui martor.

16

. La 1 ianuarie 2011, la o oră neprecizată, inspectoratul de jandarmi județean a informat Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroțani cu privire la evenimente și la persoanele implicate.

17

. La 2 ianuarie 2011, au fost întocmite procese-verbale de contravenție împotriva reclamanților Săcârcea și Leleșan pentru intrarea ilegală în postul de jandarmerie din stațiunea montană Parâng și pentru refuzul de a respecta ordinul agenților statului atunci când aceștia le-au cerut să iasă. Conform informațiilor furnizate de Guvern, contestațiile formulate de cei doi reclamanți împotriva acestor procese-verbale au fost respinse prin hotărârile definitive ale instanțelor naționale din 22

iunie

2011 și, respectiv, 14 martie 2013.

B. Examenele medicale

18

. Conform certificatului medico-legal din 4 ianuarie 2011, astfel cum a fost completat la 11 și 24 ianuarie și la 8 februarie 2011, reclamantul Hoalgă prezenta mai multe excoriații la nivelul frunții și ochiului drept și două hematoame la nivel frontal și temporal, precum și echimoze și excoriații la nivelul spatelui, șoldului, picioarelor, brațului drept și la degetele de la ambele mâini, care au necesitat între 35 și 36 de zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni au fost provocate prin lovituri repetate cu un obiect contondent.

19

. Conform certificatului medico-legal din 4 ianuarie 2011, astfel cum a fost completat la 12 ianuarie 2011, reclamantul Leleșan prezenta un politraumatism toracic, cu o fractură la nivelul unei coaste, precum și multiple echimoze și excoriații la nivelul ambelor picioare și umărului stâng, care au necesitat între 21 și 22 de zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni au fost provocate prin lovituri repetate cu un obiect contondent.

20

. Conform certificatului medico-legal din 4 ianuarie 2011, astfel cum a fost completat la 11 și 24 ianuarie și la 8 februarie 2011, reclamantul Săcârcea prezenta echimoze și excoriații la nivelul frunții, nasului, capului, brațelor și picioarelor, care au necesitat între 35 și 36 de zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni au fost provocate prin lovituri repetate cu un obiect contondent.

21

. Conform certificatului medico-legal din 6 ianuarie 2011, astfel cum a fost completat la 20 ianuarie 2011, jandarmul B.M. prezenta un traumatism cranio-facial, o excoriație la mâna stângă, ușoare echimoze la nivelul pleoapelor, o excoriație la nivelul genunchiului stâng și o contuzie în regiunea scapulară stângă, care au necesitat între 23 și 24 de zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni au fost provocate prin lovituri cu un obiect contondent.

C. Ancheta disciplinară împotriva jandarmilor

22

. La 3 ianuarie 2011, reclamantul Leleșan a depus o plângere la Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, denunțând relele tratamente la care ar fi fost supus de către jandarmii din stațiunea montană Parâng, cu două zile înainte.

23

. În aceeași zi, soția reclamantului Leleșan și E.O.N., care era însoțit de tatăl său, au solicitat să fie audiați de către inspectorul-șef al inspectoratului de jandarmi, care i-a primit în aceeași zi. E.O.N. a declarat că nu a fost lovit de jandarmi, dar că declarația lui din 1 ianuarie 2011 a fost făcută sub presiune. Soția reclamantului Leleșan a declarat că jandarmii i-ar fi amenințat cu un pistol.

24

. În aceeași zi, o comisie de anchetă internă a fost înființată în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române și însărcinată cu verificarea acuzațiilor menționate anterior. În perioada 4-24 ianuarie 2011, comisia a făcut mai multe demersuri: a analizat documentele referitoare la misiunea de protejare a ordinii publice, desfășurată de jandarmii implicați în evenimente, rapoartele acestora privind evenimentele, întocmite la 1 ianuarie 2011, precum și rapoartele acestora privind utilizarea forței, întocmite în aceeași zi, noile rapoarte întocmite la 4 ianuarie 2011, la cererea comisiei de anchetă, și declarațiile făcute de reclamanți cu această ocazie; aceasta a audiat șapte martori oculari, pe care i-a identificat, și a consemnat conținutul discuțiilor cu alți trei martori oculari și cu reclamantul Leleșan, care a refuzat să indice alți martori oculari. Comisia i-a contactat telefonic pe reclamantul Săcârcea și pe E.O.N., dar ambii au refuzat să se întâlnească cu membrii comisiei. Reclamantul Hoalgă nu a putut fi contactat telefonic.

25

. În raportul său din 24 ianuarie 2011, comisia de anchetă a precizat, în esență, următoarele:

– Acuzațiile reclamantului Leleșan, ale soției acestuia și ale lui E.O.N., referitoare la folosirea nejustificată a forței de către cei patru jandarmi, erau contrazise de rapoartele jandarmilor și de depozițiile martorilor oculari, care au declarat că jandarmii au fost nevoiți să folosească forța doar pentru a-i imobiliza pe cei trei reclamanți, care deveniseră agresivi, unul dintre aceștia chiar doborându-l la pământ și lovindu-l pe unul din jandarmi. Acuzațiile reclamantului Leleșan referitoare la agresarea sa și a celorlalți reclamanți, potrivit cărora aceștia ar fi rămas în interiorul postului de jandarmerie timp de aproximativ o oră, perioadă care ar fi fost marcată de urlete de durere, erau infirmate de declarațiile mai multor martori oculari, care se aflau în acel moment la sediul Serviciului Salvamont, care avea un perete comun cu postul de jandarmerie și care permitea să se audă cu ușurință ce se petrecea de cealaltă parte. Acești martori au negat că au auzit țipete sau alte zgomote din postul de jandarmerie. Alți martori au declarat că, în niciun moment, jandarmii nu au făcut uz de armele din dotare, deși persoanele care asistau la evenimente i-au încurajat în acest sens.

Comisia de anchetă a concluzionat că pregătirea misiunii jandarmilor respectase prevederile legale, că aceștia beneficiaseră de o formare corespunzătoare în materie și că aplicaseră procedurile prevăzute pentru acest tip de situație, astfel încât nu li se putea imputa nicio abatere disciplinară. Comisia a subliniat, de asemenea, că plângerea reclamantului era similară unei plângeri penale pentru purtare abuzivă și a evidențiat că, de altfel, parchetul militar fusese deja sesizat cu o astfel de plângere penală.

D. Ancheta penală desfășurată de autorități cu privire la plângerea penală a reclamanților

26

. În ianuarie 2011, cei trei reclamanți au depus plângeri penale împotriva celor patru jandarmi din stațiunea montană Parâng, denunțând relele tratamente pe care le-ar fi suferit din partea acestora la 1 ianuarie 2011. Aceștia au completat ulterior plângerile, precizând următoarele acuzații: purtare abuzivă [art.

250 din Codul penal (C. pen.)], vătămare corporală (art.

181 C. pen.), abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.

246 C. pen.), fals intelectual (art.

289 C. pen.) și lipsire de libertate în mod ilegal (art.

189 C. pen.). Aceste plângeri au fost depuse la Poliția Municipiului Petroșani, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani și la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Timișoara (denumit în continuare „parchetul militar”), Reclamanții s-au constituit părți civile și au fost reprezentați de un avocat pe parcursul întregii proceduri.

27

. În plângerile și explicațiile ulterioare ale celor trei reclamanți, aceștia au prezentat versiunea lor asupra faptelor, care poate fi rezumată după cum urmează:

– La 1 ianuarie 2011, aceștia se aflau pe o pârtie de schi a stațiunii Parâng împreună cu familiile lor și cu mai mulți prieteni. În jurul orelor 15.30, un jandarm l-a interpelat pe E.O.N., un prieten de-al reclamanților, și l-a invitat să îl urmeze la postul de jandarmerie al stațiunii. Având în vedere refuzul acestuia de a da curs acestei invitații, jandarmul l-a apucat de gulerul vestei și l-a împins în direcția postului. Reclamantul Leleșan a intervenit, solicitând să i se comunice motivele reținerii prietenului său. Jandarmul s-a întors spre el, l-a prins de haine și l-a împins în direcția postului de jandarmerie.

– Ceilalți doi reclamanți, care, între timp, ajunseseră în fața postului, au solicitat eliberarea prietenului lor. Aceștia au fost loviți și apoi au fost imobilizați la pământ și încătușați de alți trei jandarmi. Sub amenințarea unui pistol, ulterior, aceștia au fost conduși, pe rând, în interiorul postului.

– Timp de patru ore, jandarmii i-au lovit de mai multe ori cu pumnii și picioarele pe cei trei reclamanți, care aveau cătușe. În plus, aceștia au fost loviți cu obiecte contondente (baston, mânerul unei mături) sau chiar au fost loviți cu capul de perete. Reclamantul Săcârcea și-a pierdut cunoștința și jandarmii au trebuit să îl stropească cu apă pentru a-și recăpăta cunoștința. Jandarmii au obligat reclamanții să spele podeaua și pereții murdari de sânge.

– Apoi, reclamanții au fost obligați să dea depoziții conforme cu voința jandarmilor.

– În jurul orelor 23.30, după sosirea superiorilor jandarmilor și a unui ofițer de poliție judiciară din cadrul jandarmeriei, reclamanților li s-a permis să părăsească postul de jandarmerie.

– Reclamanții nu au avut un comportament agresiv și nu au amenințat sau insultat jandarmii în niciun moment al zilei.

– În ziua următoare, aceștia s-au prezentat la Spitalul Municipal Hunedoara, unde s-a hotărât spitalizarea lor până la 7 ianuarie 2011. Reclamantul Hoalgă a fost spitalizat din nou în perioada 12-19 ianuarie; acesta a fost diagnosticat cu un traumatism toraco-abdominal și o hemoragie subconjunctivală.

28

. Reclamanții au depus la dosar certificate medico-legale (

supra

, pct. 18-20) și fotografii realizate înainte de incident, pentru a arăta că nu prezentau nicio urmă de agresiune, și fotografiile realizate după reținerea lor la postul de jandarmerie, arătând urmele de violență vizibile pe diverse părți ale corpului acestora. Aceștia au depus la dosar și o înregistrare video în care mai mulți jandarmi încercau să oblige o persoană să intre în postul de jandarmerie, în timp ce această persoană se opunea ferm, agățându-se de ușa de la intrare, precum și alte trei înregistrări în care aceștia denunțau relele tratamente la care ar fi fost supuși de către jandarmi.

29

. Au mai fost depuse la dosar și alte fotografii care prezentau postul de jandarmerie din stațiunea montană Parâng, precum și un jandarm a cărui proteză dentară se desprinsese.

30

. Cauza a fost trimisă în fața parchetului militar.

31

. Prin rezoluția din 28 martie 2011, parchetul militar a dispus începerea urmăririi penale împotriva jandarmilor.

32

. La 29 martie 2011, parchetul militar i-a audiat pe reclamanți, care au confirmat și au completat versiunea asupra faptelor prezentată în plângerile lor.

Reclamantul Leleșan a precizat că nu a refuzat să intre în sediul jandarmeriei la cererea agenților statului, dar că ceilalți doi reclamanți au opus o oarecare rezistență, fără însă a riposta cu violență. Acesta a menționat pentru prima dată că jandarmii ar fi revopsit o parte din pereții murdăriți de sânge. Reclamanții Hoalgă și Săcârcea au adăugat că șeful de post, care ajunsese după-amiază la fața locului și care era foarte nervos că a trebuit să se deplaseze, le-ar fi aplicat lovituri la nivelul picioarelor și lovituri de pumn la nivelul capului. Reclamantul Hoalgă a afirmat că, de teamă, a refuzat să intre în sediul jandarmeriei, la cererea jandarmilor; că, după ce asistase la imobilizarea violentă a reclamantului Săcârcea, a încercat să fugă, dar fără succes; și că, după ce a intrat în postul de jandarmerie, reclamantul Săcârcea a fost lovit în spate și în cap cu mânerul unei mături. Reclamantul Săcârcea a menționat că le spusese jandarmilor că refuză să intre în postul de jandarmerie și că este gata să le prezinte actul de identitate, dacă era necesară adoptarea unor măsuri împotriva sa. Toți reclamanții au declarat că nu se aflau sub influența băuturilor alcoolice la data de 1 ianuarie 2011 și că, de altfel, religia de care aparțin interzice consumul de alcool.

33

. La 29 martie 2011, parchetul militar a audiat șase martori oculari propuși de reclamanți, martori care făceau parte din grupul care îi însoțea în ziua incidentului. Acești martori au confirmat versiunea reclamanților asupra faptelor și majoritatea dintre ei au menționat că reclamanții ieșiseră din postul de jandarmerie „în jurul orelor 23.30”

sau „după [o perioadă de] aproximativ opt ore”.

34

. La 13 aprilie 2011, parchetul i-a audiat și pe cei patru jandarmi implicați în incident. Versiunea acestora poate fi rezumată după cum urmează:

– Unul din ei l-a interpelat pe E.O.N., pentru a-l conduce la postul de jandarmerie și pentru a întocmi un proces-verbal de contravenție, pe motiv că acesta a folosit sania ilegal pe o pârtie de schi. Doi dintre reclamanți au intrat în postul de jandarmerie și au împins un jandarm. Reclamantul Hoalgă i-a dat un pumn în față altui jandarm și l-a trântit. Atunci, ceilalți jandarmi au intervenit pentru a-i conduce pe toți reclamanții în interiorul postului. În acest scop, a fost necesar ca aceștia să folosească forța (imobilizarea brațelor prin flexare, utilizarea de cătușe și imobilizarea la pământ), din cauza opoziției violente a reclamanților.

Jandarmul I.A. a precizat că, în cursul imobilizării reclamantului Săcârcea, care devenise foarte violent, acesta căzuse la pământ, pe burtă, și că, atunci, i-a pus un genunchi în spate pentru a-i fixa cătușele; și că, odată ajunși în interiorul postului, după zece minute, jandarmii le-au scos cătușele reclamanților și au procedat la identificarea lor, la percheziția lor corporală și alte măsuri preventive, necesare pentru deschiderea unei proceduri pentru ultraj. Jandarmii au negat că i-au agresat, amenințat sau insultat în vreun fel pe reclamanți. Unul din jandarmi a afirmat că formalitățile s-au încheiat în jurul orelor 22 sau 23, cu prezentarea procesului-verbal de constatare a infracțiunii de ultraj și consemnarea mențiunilor dorite de reclamanți.

35

. La 27 aprilie 2011, parchetul militar a audiat șase martori oculari propuși de jandarmi, dintre care unele persoane îi ajutaseră să îi imobilizeze pe reclamanți. Acești martori au confirmat versiunea jandarmilor asupra faptelor.

36

. La 26 aprilie 2011, parchetul militar a dispus realizarea unei expertize medico-legale în privința jandarmului care depusese un certificat medical care atesta faptul că acesta prezenta leziuni, inclusiv traumatisme dentare, care au necesitat mai multe zile de îngrijiri medicale (supra, pct. 21).

37

. Din expertiza medico-legală realizată la 12 mai 2011 reieșea:

– că jandarmul prezenta mai multe leziuni, care au necesitat între șapte și opt zile de îngrijiri medicale;

– că nu se putea stabili o legătură de cauzalitate între leziunile menționate anterior și problemele care au fost identificate în cadrul unui control dentar (proteză dentară desprinsă), cu atât mai mult cu cât nu a fost identificat niciun traumatism în zona buco-dentară.

38

. Prin rezoluția din 17 mai 2011, parchetul militar a respins cererea jandarmilor având ca obiect realizarea unor expertize medico-legale în privința reclamanților.

39

. La 30 iunie 2011, parchetul militar l-au audiat pe M.P, un ofițer al jandarmeriei care se deplasase la data de 1 ianuarie 2011 la postul de jandarmerie din stațiunea montană Parâng. Aceasta a declarat, în principal, cele ce urmează:

– Acesta nu a observat urme de violență asupra reclamanților, nici sânge pe pereți, astfel cum afirmă aceștia, nici mobilier distrus sau alte pagube și nici vreun element care să indice că pereții ar fi fost revopsiți proaspăt. Acesta a rămas la fața locului până la sosirea lui S.B., ofițer de poliție judiciară din cadrul jandarmeriei.

40

. În aceeași zi, parchetul militar l-a audiat pe S.B. care a făcut, în esență, următoarele precizări:

– Acesta a ajuns la postul de jandarmerie din stațiunea Parâng în jurul orelor 23 și a stat acolo aproximativ 30 de minute. Sarcina acestuia era să verifice documentele prealabile întocmite de jandarmi și să le transmită unui procuror. Acesta nu a remarcat urme de violență asupra reclamanților; în schimb, un jandarm i-a arătat o proteză dentară care îi căzuse ca urmare a agresiunilor suferite din partea reclamanților.

41

. La 22 iulie 2011, parchetul militar a dispus efectuarea unui test poligraf în privința jandarmilor. Întrebările priveau eventuale rele tratamente aplicate de aceștia sau acțiuni de ștergere a urmelor de rele tratamente.

42

. La 4 august 2011, jandarmii au fost supuși unui test poligraf la Inspectoratul de Poliție Județean Timiș. Aceștia au negat că au aplicat reclamanților vreun tip de rele tratamente, fără ca testul să arate semne ale minciunii sau ale simulării. Reclamanții sau reprezentanții lor nu au putut nici să asiste la acest test, nici să propună în prealabil întrebări care să fie adresate persoanelor în cauză.

43

. La 14 noiembrie 2011, parchetul militar l-au audiat pe V.S., șeful postului de jandarmerie din stațiunea montană Parâng. Acesta a declarat că a ajuns la post în jurul orelor 18 și a rămas acolo până la orele 22.

44

. Raportul comisiei de anchetă internă din cadrul jandarmeriei, referitor la evenimentele din 1 ianuarie 2011 (

supra

, pct. 25), precum și rapoartele de evaluare internă a celor patru jandarmi au fost depuse la dosar.

45

. La o dată neprecizată, Departamentul de Informații și Protecție Internă („DIPI”) din cadrul Ministerului de Interne a trimis un răspuns la cererea parchetului militar cu privire la informațiile de care dispunea în legătură cu evenimentele din 1 ianuarie 2011. Informațiile obținute de DIPI pot fi rezumate astfel:

– Atunci când jandarmii din stațiunea montană Parâng l-au interpelat și condus pe E.O.N. la postul de jandarmerie în vederea aplicării unei sancțiuni contravenționale, a izbucnit o altercație verbală între jandarmi și prietenii lui E.O.N. și jandarmii au fost insultați. Având în vedere că E.O.N. și prietenii acestuia au devenit recalcitranți, situația a degenerat, jandarmul B.M. fiind agresat fizic și trântit la pământ.

46

. Prin rezoluția din 28 noiembrie 2011, parchetul militar a dispus încetarea urmăririi penale inițiate împotriva celor patru jandarmi.

În motivarea sa, parchetul a eliminat, în primul rând, singurele probe directe în cauză, și anume declarațiile martorilor acuzării și ale martorilor apărării, pe care le-a considerat subiective, deoarece acestea au fost făcute de prietenii reclamantului, pe de o parte, și de jandarmi, pe de altă parte. În ceea ce privește restul probelor obținute, parchetul a subliniat că puteau fi luate în considerare doar fotografiile cu reclamanții înainte de incident, în care aceștia nu prezentau nicio urmă de violență, deoarece acestea erau datate 1 ianuarie 2011. În schimb, fotografiile în care apăreau urme de violență vizibile pe diverse părți ale corpului reclamanților și fotografia în care apărea un jandarm care prezenta o proteză dentară desprinsă nu erau datate și, prin urmare, nu puteau fi luate în considerare. Aceasta era și situația înregistrărilor video depuse la dosar de către reclamanți, înregistrări în care, de altfel, nu apărea niciun act de agresiune împotriva lor. Au fost eliminate, de asemenea, depozițiile superiorului ierarhic al jandarmilor și ale ofițerului de poliție judiciară din cadrul jandarmeriei, din cauza faptului că aceștia făceau parte din aceeași structură militară ca și jandarmii.

Parchetul a subliniat, de asemenea, că răspunsul DIPI și rezultatele testării la poligraf confirmau versiunea jandarmilor asupra faptelor. Acesta a luat act și de evaluările pozitive obținute de jandarmi în exercitarea atribuțiilor lor. Parchetul a citat, de asemenea, raportul anchetei interne a jandarmeriei, invocat de jandarmi în sprijinul argumentelor acestora.

Având în vedere toate elementele astfel reținute, parchetul a considerat:

– că jandarmii au acționat în conformitate cu dispozițiile art. 19 și 29 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, care autorizează jandarmii să restabilească ordinea și să utilizeze forța și mijloacele din dotare în acest scop, în cazul unor acte de violență: în speță, comportamentul reclamanților a făcut necesară acțiunea de imobilizare din partea jandarmilor;

– că, în consecință, jandarmii nu era vinovați de purtare abuzivă, având în vedere lipsa elementului intenționat;

– că jandarmii nu i-au lipsit pe reclamanți de libertate în mod ilegal: reclamanții au fost conduși la postul de jandarmerie în scopul deschiderii unei proceduri penale pentru ultraj și era necesar un anumit interval de timp pentru efectuarea percheziției corporale, obținerea declarațiilor scrise ale acestora și redactarea unor procese-verbale de contravenție.

În ceea ce îl privește pe șeful jandarmilor – despre care, după începerea urmăririi penale, reclamanții Hoalgă și Săcârcea au afirmat că, după ce a ajuns la fața locului în după-amiaza respectivă, le-a aplicat lovituri la nivelul picioarelor și lovituri de pumn la nivelul capului –, în lumina concluziilor prezentate anterior, parchetul militar a pronunþat, de asemenea, neînceperea urmăririi penale.

47

. Reclamanții au contestat rezoluția parchetului în fața prim-procurorului parchetului și, ulterior, în fața Tribunalului Militar Timișoara. Aceștia au susținut:

– că parchetul a refuzat în mod eronat să conexeze cauza cu procedura distinctă referitoare la suspiciunea săvârșirii infracțiunii de ultraj pretinse de jandarmi (

infra

, pct. 50);

– că parchetul a încălcat principiul egalității armelor, bazându-se pe un raport al unei anchete disciplinare interne efectuate de jandarmerie, precum și pe rezultatele unui testări poligraf realizate în afara procedurii penale, fără ca reclamanții sau reprezentanții acestora să fi avut posibilitatea de a formula în prealabil întrebări care să fie adresate persoanelor în cauză;

– că parchetul nu a procedat la organizarea unor confruntări între martori sau la examinarea încrucișată a fotografiilor, documentelor medicale sau a declarațiilor martorilor;

– că parchetul a examinat faptele numai din perspectiva acuzației de purtare abuzivă, nepronunțându-se asupra infracțiunii de vătămare corporală;

– că lipsirea lor de libertate nu era compatibilă cu dispozițiile art. 143 C. proc. pen., care reglementează reținerea, și cu art. 5 § 1 și 3 din Convenție;

– că parchetul a neglijat să verifice dacă timpul petrecut efectiv de aceștia în sediul jandarmeriei era într-adevăr necesar pentru obținerea declarațiilor scrise ale acestora sau pentru întocmirea unor procese-verbale.

48

. Prin rezoluția din 4 ianuarie 2012, prim-procurorul parchetului militar a confirmat rezoluția din 28 noiembrie 2011.

În ceea ce priveºte criticile de natură procedurală, acesta a considerat:

– că parchetul militar era competent să examineze plângerile reclamanților îndreptate împotriva jandarmilor și că nu se impunea conexarea procedurii cu aceea referitoare la infracțiunea de ultraj;

– că argumentele reclamanților erau mai degrabă similare unor critici privind interpretarea probelor instrumentate în dosar;

– că, deși testarea poligraf dispusă de procurorul militar nu constituia un mijloc de probă prevăzut de Codul român de procedură penală, aceasta reprezenta totuși o metodă științifică general acceptată la nivel european și internațional și un procedeu sigur de detectare a comportamentelor simulate; că, ținând seama de condițiile specifice în care s-a desfășurat testarea, nu poate fi asigurat principiul contradictorialității și că, în orice caz, în speță, testarea poligraf a constituit doar un element, coroborat cu alte probe instrumentate în dosar;

– în ceea ce privește raportul anchetei interne a jandarmeriei, conform căruia concluziile parchetului militar s-au bazat pe probele instrumentate chiar de acesta și nu pe raportul respectiv; că, totuși, raportul în cauză era un act al autorității naționale pentru care lucrau inculpații, raport care privea aceleași evenimente ca și acelea care făceau obiectul urmăririi penale, și că, prin urmare, parchetul militar nu putea să nu țină seama de acest raport.

Având în vedere aceste considerente, prim-procurorul a concluzionat că principiul egalității armelor nu a fost încălcat în speță, cu atât mai mult cu cât parchetul a instrumentat toate probele relevante, a comunicat părților măsurile de cercetare adoptate, și-a asumat un rol activ și avocații aleși de părți au avut posibilitatea de a participa la diversele acte de urmărire penală.

În ceea ce priveºte fondul, ținând seama de documentele de la dosar, prim-procurorul a concluzionat:

– că, în fața reacțiilor vehemente și a refuzului violent al suspecților de a se conforma ordinelor justificate ale jandarmilor, riposta acestora din urmă prin recurgerea la forță era legitimă;

– că reclamanții au fost reținuți în postul de jandarmerie doar pentru realizarea unor operațiuni procedurale regulamentare; și că, prin urmare, aceștia nu au suferit o lipsire de libertate în mod ilegal, în sensul art. 189 C. pen. și al art. 5 din Convenție.

49

. Această rezoluție a fost confirmată în ultimă instanță de Tribunalul Militar Timișoara, la 16 mai 2012, după audierea reclamanților și a celor patru jandarmi implicați în evenimente. Tribunalul a citat art. 27 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.

E.

Procedura penală privind infracțiunea de ultraj

50

. La 3 ianuarie 2011, Inspectoratul de Jandarmi Judeþean Hunedoara a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani cu o plângere penală împotriva reclamanților pentru ultraj (art. 239 C. pen.) și pentru ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice [art. 321 alin. (1) C. pen.] în ceea ce privește evenimentele din 1 ianuarie 2011, pentru pretinsa agresare a doi jandarmi.

51

. La 10 aprilie 2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani a pronunțat o nouă rezoluție în ceea ce privește această plângere.

În ceea ce privește stabilirea vinovăției, parchetul a declarat că din declarațiile jandarmilor și ale celor opt martori ai acuzării rezulta că reclamantul Hoalgă l-a trântit la pământ pe un jandarm și l-a lovit cu pumnul și că reclamanții Leleșan și Săcârcea au lovit un alt jandarm; și că probele instrumentate în speță au permis să se stabilească faptul că, după ce au fost imobilizați de jandarmi, reclamanții au rămas la sediul jandarmeriei pentru a face declarații până în jurul orelor 22.

Ajungând astfel la concluzia că reclamanții erau într-adevăr vinovați de faptele imputate, parchetul a apreciat totuși că acțiunile acestora nu prezentau un pericol social ridicat, care să necesite o condamnare penală: conform documentelor medicale depuse la dosar, unul din jandarmi nu a avut nevoie de îngrijiri și al doilea a avut nevoie doar de câteva zile.

În consecință, parchetul a decis încetarea urmăririi penale inițiate împotriva reclamanților și, în schimb, să le aplice acestora amenzi administrative, și anume, reclamanților Leleșan și Săcârcea o amendă de 800 lei românești (ROL) și reclamantului Hoalgă o amendă de 1

000 ROL.

II

. Dreptul intern relevant

52

. Dispozițiile relevante ale dreptului intern, referitoare la măsurile preventive din cadrul unui proces penal, în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza

Creangă împotriva României

(MC) (nr. 29226/03, pct.

58, 23

februarie

2012).

53

. În temeiul Legii nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, jandarmeria este o structură militară din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Jandarmii au statutul de militari. Urmărirea penală împotriva acestora pentru fapte interzise de legea penală ține, în temeiul statutului lor de militari activi, de competența parchetelor și instanțelor militare.

Articolele relevante din lege sunt redactate astfel:

Art. 19

„(1) Jandarmeria Română, prin structurile sale specializate, are următoarele atribuþii:

a) apără, prin mijloacele ºi metodele prevăzute de lege, viaþa, integritatea corporală ºi libertatea persoanei, proprietatea publică ºi privată, interesele legitime ale cetăþenilor, ale comunităþii ºi ale statului [...]

c) execută misiuni de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acþiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare [...]

e) execută [...] misiuni de menþinere a ordinii publice pentru prevenirea ºi descoperirea infracþiunilor în staþiuni montane [...]

q) constată contravenþii ºi aplică sancþiuni contravenþionale, potrivit legii;

r) efectuează, în condiþiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale pentru infracþiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice, potrivit prevederilor art. 214 din Codul de procedură penală [...]”

Art. 27

„(1) În realizarea atribuþiilor ce îi revin, potrivit legii, personalul militar al Jandarmeriei Române este învestit cu exerciþiul autorităþii publice.

(2) În exercitarea atribuþiilor ce îi revin, personalul prevăzut la alin. (1) are următoarele drepturi ºi obligaþii:

[...]

b) să legitimeze orice persoană când există indicii temeinice că a săvârºit, săvârºeºte sau se pregăteºte să săvârºească o faptă ce constituie infracþiune ori contravenþie, precum ºi persoanele care solicită intrarea într-un perimetru legal restricþionat. [...]”

Art. 29

„În îndeplinirea atribuþiilor de serviciu, personalul militar al Jandarmeriei Române foloseºte [...] cătuºe [...] în următoarele situaþii:

a) pentru împiedicarea ºi neutralizarea acþiunilor agresive ale persoanelor care tulbură grav ordinea publică, acþiuni ce nu au putut fi înlăturate sau anihilate prin utilizarea altor mijloace legale;

b) împotriva celor care pătrund fără drept în sediile autorităþilor publice sau ale altor instituþii de interes public ori privat ºi care, avertizaþi ºi somaþi, au refuzat să părăsească de îndată aceste sedii, precum ºi împotriva grupurilor organizate care împiedică desfăºurarea normală a activităþii pe căile de comunicaþii, în locurile publice ºi în alte obiective importante;

c) pentru imobilizarea persoanelor sau a grupurilor de persoane care provoacă dezordine ºi întreprind acþiuni ce pun în pericol viaþa, integritatea corporală sau sănătatea persoanelor, proprietatea publică sau privată, ultragiază forþele de ordine sau alte persoane învestite cu funcþii ce implică exerciþiul autorităþii publice ori tulbură grav ordinea publică, prin acte de violenþă.”

Art. 33

„Folosirea mijloacelor prevăzute la art. 29 se face în mod gradual ºi nu trebuie să depăºească nevoile reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau agresive ori pentru neutralizarea acþiunilor ilegale ºi va înceta de îndată ce scopul misiunii a fost realizat.”

54

. Dispoziþiile relevante ale Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

Art. 214

Actele încheiate de unele organe

de constatare

„Sunt obligate să procedeze la luarea de declaraþii de la făptuitor ºi de la martorii care au fost de faþă la săvârºirea unei infracþiuni ºi să întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârºirii acesteia:

[

[...]

c) ofiþerii ºi subofiþerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracþiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice [...]

Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracþiune, afară de cazul când legea dispune altfel.

În caz de infracþiuni flagrante, aceleaºi organe au obligaþia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate ºi cu mijloacele materiale de probă.

Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

55

. Reclamanții susțin că au suferit rele tratamente, prin folosirea forței, în opinia lor, nejustificată și disproporționată, de către jandarmi la 1 ianuarie 2011. Aceștia se plâng, în plus, de faptul că nu au beneficiat de un proces echitabil, în mai multe privințe. Aceștia invocă art. 3 și art. 6 § 1, 2 și 3 din Convenție.

Curtea consideră că este necesar ca aceste capete de cerere să fie examinate numai din perspectiva art.

3 din Convenție, sub aspect material și procedural, care este redactat astfel:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.

Cu privire la admisibilitate

56

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art.

35 §

3 lit. a) din Convenție. În plus, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

a) Argumentele părților

57

. Reclamanții susțin că au fost victimele unor rele tratamente din partea jandarmilor, cu ocazia interpelării lor din 1 ianuarie 2011. Aceștia fac referire la declarațiile martorilor, la certificatele medico-legale care au constatat existența unor leziuni cauzate de lovituri repetate cu obiecte contondente, precum și la fotografiile care arată că aceºtia nu aveau leziuni înainte de a fi interpelaþi.

În această privință, ei reamintesc jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia, în cazul în care o persoană este rănită atunci când se află în întregime sub controlul agenților statului, orice vătămare suferită în cursul acestei perioade dă naștere unor puternice prezumții de fapt [

Salman împotriva Turciei

(MC), nr. 21986/93, pct.

100, CEDO 2000-VII]. Aceștia reamintesc, citând în special cauza

Selmouni împotriva Franței

(MC) (nr. 25803/94, pct.

87, CEDO

1999

‑

V), că, într-un astfel de caz, Guvernului îi revine obligația de a furniza o explicație plauzibilă în ceea ce privește originea acestor vătămări și de a prezenta probe care să stabilească fapte de natură să pună la îndoială acuzațiile victimei, în special dacă acestea sunt susținute de documente medicale.

58

. În opinia reclamanților, Guvernul nu

a prezentat nicio dovadă privind necesitatea recurgerii la forță împotriva lor.

Aceștia consideră că orice argument contrar este infirmat de rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroșani din 10 aprilie 2012, pronunțată în cadrul urmăririi penale pentru ultraj, care a arătat că acțiunile reclamanților nu prezentau un pericol social ridicat, care să fi necesitat o condamnare penală.

În opinia lor, chiar presupunând că ar fi avut un comportament care impunea imobilizarea, nimic nu putea să justifice acte de violență atât de grave.

59

. Reclamanții susțin că intensitatea loviturilor primite de la jandarmi, care a cauzat multiple traumatisme și care este reflectată de numărul mare de zile de îngrijiri medicale acordate, precum și de durata aplicării relelor tratamente, adică mai multe ore într-un mediu închis, permit să se concluzioneze că tratamentele la care au fost supuși au un caracter inuman și degradant în sensul art. 3 din Convenție.

60

. Guvernul afirmă că reclamanții nu au suferit rele tratamente și, în acest sens, face trimitere la declarațiile martorilor, obținute de parchetul militar. Acesta susține că leziunile reclamanților au fost cauzate în timpul unei intervenții legitime a jandarmilor, care fuseseră insultați și agresați, și că, în cursul imobilizării, reclamanții au continuat să fie extrem de agresivi, în pofida eforturilor depuse de jandarmi pentru a-i calma.

Guvernul admite că reclamanții au făcut obiectul unui tratament dur. Dar, în opinia acestuia, riposta jandarmilor a fost impusă de comportamentul foarte agresiv al reclamanților. Acest lucru este demonstrat de imposibilitatea jandarmilor din prima patrulă de a gestiona situația, aceștia fiind nevoiți să apeleze la a doua patrulă pentru a restabili ordinea și pentru a lua măsurile legale care se impuneau împotriva persoanelor care îi agresaseră.

61

. Guvernul consideră că este imposibil ca, pornind de la probele prezentate în fața sa, Curtea să stabilească dacă reclamanții au suferit rele tratamente contrare art. 3 din Convenție atunci când se aflau în custodia jandarmilor. În orice caz, acesta apreciază că nu este sarcina Curții să stabilească faptele, asemenea unei instanțe de prim grad, instanțele naționale fiind mai în măsură să facă acest lucru.

b) Motivarea Curții

62

. Curtea reamintește că relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a intra sub incidența art. 3. Aprecierea acestui prag minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul datelor cauzei și, în special, de durata tratamentelor, de efectele fizice sau psihice ale acestora, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [

Jalloh împotriva Germaniei

(MC), nr. 54810/00, pct.

67, CEDO

2006

‑

IX].

În speță, Curtea subliniază, cu titlu introductiv, că nu este contestat faptul că leziunile reclamanților sunt suficient de grave pentru a intra în sfera de aplicare a art. 3 din Convenție.

63

. În continuare, Curtea reamintește că, în ceea ce privește folosirea forței în timpul unei interpelări, aceasta trebuie să cerceteze dacă forța folosită era strict necesară și proporțională și dacă statul trebuie să fie considerat responsabil pentru leziunile suferite (

Berliñski împotriva Poloniei

, nr.

27715/95 și 30209/96, pct.

64, 20 iunie

2002). Pentru a soluționa această chestiune, Curtea trebuie să țină seama de vătămarea cauzată și de circumstanțele în care a avut loc aceasta (

R.L. și M.-J.D. împotriva Franței

, nr.

44568/98, pct.

68, 19 mai 2004). În plus, de regulă, Guvernului îi revine obligația să aducă dovezi relevante care să demonstreze că folosirea forței a fost proporționată și totodată necesară (

Ribitsch împotriva Austriei

, 4

decembrie

1995, pct.

34, seria A nr. 336,

Rehbock împotriva Sloveniei

, nr. 29462/95, pct. 72-76, CEDO

2000

‑

XII,

Altay împotriva Turciei

, nr.

22279/93, pct. 54, 22 mai 2001, și

Ivan Vassilev împotriva Bulgariei

, nr. 48130/99, pct. 79, 12 aprilie 2007).

64

. Curtea subliniază, de asemenea, că, în cazul acuzațiilor întemeiate pe art. 3 din Convenție, aceasta trebuie să efectueze o examinare deosebit de aprofundată (

Vladimir Romanov împotriva Rusiei

, nr. 41461/02, pct.

59, 24

iulie 2008). În cazul în care a existat o procedură internă, nu intră totuși în atribuțiile Curții să substituie propria viziune asupra lucrurilor celei a instanțelor interne, cărora le revine, în principiu, obligația aprecierii informațiilor obținute de acestea (

Jasar

împotriva

Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei

, nr. 69908/01, pct. 49, 15

februarie 2007). Deși constatările instanțelor interne nu obligă Curtea, aceasta are nevoie totuși de elemente convingătoare pentru a putea să se abată de la constatările la care au ajuns acestea.

65

. Pentru a aprecia elementele care îi permit să afirme dacă a existat o încălcare a art. 3, Curtea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o astfel de probă poate rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumții irefragabile, suficient de puternice, clare și concordante [

Jalloh

, citată anterior, pct. 67,

Ramirez Sanchez

împotrvia Franței

(MC), nr. 59450/00, pct. 117, CEDO 2006

‑

IX].

66

. În speță, Curtea subliniază că, deși circumstanțele exacte în care au fost vătămați reclamanții fac obiectul unor dezbateri aprinse între părți, Guvernul recunoaște că leziunile persoanelor respective au fost cauzate în timpul unei intervenții legitime a jandarmilor, agenți ai statului. Așadar, Curtea consideră stabilit faptul că leziunile identificate au apărut pe corpul persoanelor în cauză în cursul evenimentelor din 1 ianuarie 2011.

67

. Astfel, Curtea are sarcina de a cerceta dacă forþa utilizată în speþă era necesară ºi proporþionată.

68

. În această privință, Curtea subliniază în primul rând că, la originea evenimentelor se află încercarea jandarmilor de a-l aduce pe E.O.N., un prieten de-al reclamanților, la postul de jandarmerie, pentru a-i verifica identitatea și pentru a-i aplica o sancțiune contravențională; arestarea în urma căreia cei trei reclamanți au încercat să intervină în sprijinul prietenului lor.

69

. Guvernul susține că, în aceste condiții, recurgerea la forță era necesară pentru a face față agresiunii fizice a reclamanților împotriva jandarmilor.

Deși versiunile părților diferă în ceea ce privește desfășurarea faptelor după interpelarea lui E.O.N., Curtea subliniază totuși că reclamanții nu au negat faptul că au opus o anumită rezistență jandarmilor, atunci când aceștia din urmă i-au invitat să intre în postul de jandarmerie (

supra

, pct. 32).

70

. În aceste condiții, Curtea admite necesitatea exercitării unei forme de constrângere, pentru a evita eventuale excese și pentru a-i împiedica pe reclamanți să devină violenți (

Sarigiannis împotriva

Italiei

, nr.

14569/05, pct. 61, 5 aprilie 2011, și,

a contrario

,

Darraj împotriva Franței

, nr.

34588/07, pct. 43, 4 noiembrie 2010). Cu toate acestea, chiar presupunând că această constrângere a fost „necesară”, într-o oarecare măsură, din cauza comportamentului agresiv al reclamanților, starea dosarului nu permite să se stabilească dacă constrângerea exercitată a rămas la un nivel „proporționat”.

71

. Curtea subliniază că patru jandarmi erau prezenți pentru a-i stăpâni pe cei trei reclamanți. În plus, forțele de ordine au beneficiat de ajutorul salvamontiștilor prezenți. În acest context, nici autoritățile judiciare naționale, nici Guvernul, nu au explicat originea numeroaselor răni grave suferite de reclamanți (

supra

, pct. 18-20). În această privință, se pare că autoritățile judiciare naționale nu au făcut demersuri serioase pentru a verifica dacă reacția forțelor de ordine în speță a avut un caracter proporțional (

Sarigiannis

,

citată anterior, pct. 62, și

Petkov și Parnarov

împotriva Bulgariei

, nr.

59273/10, pct. 47-48, 19 mai 2015), aspect pe care aceasta îl va examina în continuare (

infra

, pct. 77 și următoarele). În concluzie, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat, în circumstanțele speței, că folosirea forței împotriva reclamanților a fost proporționată.

72

. Curtea apreciază că această situație era de natură să le cauzeze reclamanților o suferință fizică și psihică, ceea ce o determină să considere că tratamentele aplicate reclamanților au avut un caracter inuman și degradant.

73

. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material.

a) Argumentele părților

74

. În formularul de cerere, reclamanþii s-au plâns de următoarele aspecte:

– în primul rând, de caracterul inechitabil, în opinia lor, al procedurii penale inițiate în urma plângerilor lor penale, în măsura în care autoritățile judiciare au ținut seama de un raport al unei anchete interne efectuate de jandarmerie, adică de actele de cercetare efectuate de persoane care provin din aceeași structură militară județeană ca și suspecții;

– în al doilea rând, de refuzul Tribunalului Militar Timișoara de a clarifica faptele imputate jandarmilor și de a examina probele instrumentate de parchet, precum și de caracterul lapidar al motivării hotărârii definitive a acestuia din 16 mai 2012.

75

. În observațiile scrise, reclamanții susțin că ancheta desfășurată în speță nu a fost efectivă în sensul art. 3 din Convenție. Aceștia critică în special:

– alegerea autorităților judiciare naționale de a elimina în întregime depozițiile martorilor acuzării și ale martorilor apărării, pe motiv că acestea erau subiective, fără să încerce să analizeze relevanța acestora sau să le confrunte cu alte probe instrumentate în dosar;

– refuzul autorităților de a conexa, în pofida conexității lor evidente, procedura deschisă în urma plângerilor penale ale acestora și procedura inițiată împotriva lor pentru ultraj, chiar dacă acestea au fost examinate de parchete diferite: prima, de parchetul militar, și a doua, de un parchet de drept comun, imparțialitatea organelor militare însărcinate cu efectuarea anchetei putând fi în mod rezonabil pusă la îndoială.

76

. Guvernul susține că autoritățile naționale au efectuat o anchetă serioasă și efectivă în ceea ce privește acuzațiile reclamanților: în opinia sa, acestea au luat toate măsurile necesare pentru a clarifica acuzațiile lor, instrumentând în special multiple probe care au justificat deciziile adoptate în speță.

b) Motivarea Curții

77

. Curtea reamintește că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea poliției sau a altor autorități similare, tratamente contrare art.

3 din Convenție, această dispoziție, coroborată cu obligația generală impusă statului prin art.

1 din Convenție, de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție, necesită, implicit, declanșarea unei anchete oficiale efective. Este necesar ca această anchetă să poată conduce la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile [

Labita împotriva Italiei

(MC), nr. 26772/95, pct. 131, CEDO 2000

‑

IV] și să fie inițiată din oficiu de către autorități.

78

. Ancheta care se impune în cazul unor acuzații grave de rele tratamente trebuie să fie rapidă și totodată temeinică, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi considerabile pentru a descoperi ce s-a întâmplat și că acestea nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheia ancheta sau pentru a-și întemeia decizia (

Assenov și alții împotriva Bulgariei

, 28 octombrie 1998, pct. 103,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

VIII, și

Batý ți alții împotriva Turciei

, nr. 33097/96 și 57834/00, pct.

136, CEDO

2004-IV). Autoritățile trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probele legate de incidentul în cauză, inclusiv, printre altele, declarațiile martorilor oculari și expertizele criminalistice [

Tanrýkulu împotriva Turciei

(MC), nr.

23763/94, pct.

104, CEDO 1999

‑

IV, și

Gül împotriva Turciei

, nr. 22676/93, pct.

89, 14

decembrie

2000]. Orice deficiență a anchetei, care diminuează capacitatea de a stabili cauzele prejudiciului sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să conducă la concluzia că aceasta nu respectă standardul de eficiență necesar (

Boicenco împotriva Moldovei

, nr. 41088/05, pct. 123, 11 iulie 2006).

79

. Curtea constată că, într-adevăr, a fost efectuată o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligența cu care aceasta a fost realizată și caracterul său „efectiv”.

80

. Așadar, trebuie să se constate în primul rând că, în pofida declarațiilor contradictorii ale persoanelor audiate (

supra

, pct.

32-35, 39-40 și 43), autoritățile nu au făcut suficiente eforturi pentru a clarifica circumstanțele de fapt ale cauzei, procedând, de exemplu, la confruntări (

ªercău împotriva României

, nr.

41775/06, pct. 86, 5 iunie 2012, și,

mutatis mutandis

,

Bucureșteanu împotriva României

, nr.

20558/04, pct. 55, 16 aprilie 2013). În schimb, autoritățile au ales să elimine toate depozițiile martorilor oculari ai evenimentelor, motivând că acestea erau subiective, pentru ca, în final, să confirme versiunea agenților statului.

81

. În plus, Curtea constată că autoritățile naționale nu au dispus efectuarea unei expertize medicale, măsură care ar fi permis totuși clarificarea posibilelor cauze ale leziunilor suferite de reclamanți. O astfel de expertiză ar fi conferit o anumită importanță eventualelor concluzii ale acestora cu privire la caracterul proporțional al reacției forțelor de ordine (a se vedea

mutatis mutandis

,

Petru Roșca împotriva Moldovei

, nr. 2638/05, pct. 47, 6 octombrie 2009). De altfel, se pare că autoritățile judiciare nu au considerat, în niciun moment, că ar fi util să analizeze acest aspect (

Petkov și Parnarov

, citată anterior, pct. 54).

82

. În cele din urmă, Curtea apreciază că raportul comisiei de anchetă internă, înființată în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române (supra, pct. 24-25), care face parte din aceeași structură ca și jandarmii incriminați de reclamanți, este de natură să dea naștere unor îndoieli serioase în ceea ce privește caracterul echitabil al cercetării [

Ümit Gül împotriva Turciei

, nr. 7880/02, pct. 53-57, 29 septembrie 2009, și

Saçýlýk ți alții împotriva Turciei

(acordarea unei reparații echitabile parțiale), nr. 43044/05 și 45001/05, pct.

98, 5

iulie 2011].

83

. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că autoritățile naționale nu au desfășurat o anchetă efectivă, care să poată permite clarificarea problemei dacă folosirea forței de către agenții statului împotriva reclamanților a fost proporționată.

84

. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural.

II

. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 din Convenție

85

. Reclamanții susțin că, în data de 1 ianuarie 2011, între orele 15.30 și 23.30, au fost lipsiți de libertate fără niciun temei legal, având în vedere că nicio măsură privativă de libertate nu a fost adoptată împotriva lor. În formularul lor de cerere, reclamanții și-au întemeiat capătul de cerere pe art. 5 § 1 lit. c) și art. 5 § 3 și art. 5 § 4 din Convenție.

Ținând seama de argumentele reclamanților, Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie să fie examinat numai din perspectiva art. 5

§

1 din Convenție, ale cărui părți relevante sunt formulate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

(...)

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

(...)”

A. Cu privire la admisibilitate

86

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art.

35 §

3 lit. a) din Convenție. În plus, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

87

. Făcând referire la cauza

Creangă împotriva României

(MC) (nr. 29226/03, 23 februarie 2012), reclamanții afirmă că au fost lipsiți de libertate în mod ilegal timp de mai multe ore. Imputându-i Guvernului faptul că a încercat să minimizeze durata reținerii lor, care trebuie luată în considerare de Curte, aceștia subliniază că și în rezoluția de încetare a urmăririi penale, pronunțată în cadrul procedurii pentru ultraj (

supra

, pct. 51), s-a reținut faptul că aceștia rămăseseră la sediul jandarmeriei până la orele 22.

88

. Reclamanții contestă afirmația Guvernului potrivit căreia aceștia nu au fost împiedicați să iasă din postul de jandarmerie, afirmație contrazisă, în opinia lor, de celelalte elemente ale dosarului.

89

. În continuare, reclamanții denunță lipsa legitimității unei astfel de lipsiri de libertate. Aceștia subliniază că nu exista nicio acuzație formală împotriva lor și că nu au beneficiat de nicio garanție procedurală. În această privință, au precizat că nu au fost informați cu privire la nicio acuzație formulată împotriva lor și că nu li s-a permis să ia legătura cu familia lor sau cu un avocat.

În plus, potrivit acestora, legislația națională prevedea numai două măsuri preventive privative de libertate: reținerea și arestarea preventivă; or, în speță, niciuna din aceste măsuri nu fusese adoptată împotriva lor.

90

. În cele din urmă, reclamanții consideră că lipsa unui mandat de arestare, lipsa formulării unei acuzații formale în primele momente ale interpelării lor și actele de violență la care au fost supuși constituie o serie de indicii care demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție.

91

. Guvernul consideră că reclamanți nu au făcut obiectul unei lipsiri de libertate contrare art. 5 din Convenție. Citând art. 5

§

1

lit. b), acesta afirmă că reclamanții au rămas în interiorul postului de jandarmerie din stațiunea montană Parâng de la orele 16 până la orele 21 și că nu li s-a interzis să părăsească postul. Potrivit acestuia, reclamanții au acceptat să dea declarații și să asiste la ascultarea martorilor oculari ai evenimentelor. Acesta afirmă că, spre deosebire de reclamantul din cauza

Creangă

, citată anterior, care fusese citat să compară în fața parchetului „pentru a da o declarație” – fără alte precizări –, reclamanții din prezenta cauză au intrat ei înșiși cu forța în sediul jandarmeriei și au agresat jandarmii.

92

. Făcând referire la faptele relatate la punctele 8-17 de mai sus, Guvernul declară că, în perioada petrecută de reclamanți în interiorul postului de jandarmerie, jandarmii au efectuat mai multe acte procedurale, într-un interval de timp rezonabil.

93

. În plus, Guvernul susþine:

– că reclamanþii au părăsit postul de jandarmerie la orele 21;

– că, înainte de această oră, aceºtia nu au solicitat în niciun moment să li se permită să plece.

94

. Făcând referire la cauzele

Iliya Stefanov împotriva Bulgariei

(nr.

65755/01, 22

mai

2008) și,

a contrario

,

Osypenko împotriva Ucrainei

(nr.

4634/04, 9

noiembrie

2010), Guvernul afirmă că, în prezenta cerere, jandarmii nu au intenționat să îi lipsească pe reclamanți de libertate în sensul art. 5 § 1 lit. c), ci pur și simplu să strângă probe pentru o eventuală urmărire penală pentru ultraj și să aplice amenzi. Potrivit acestuia, abia mai târziu – în februarie 2011 – reclamanții au fost audiați pentru prima dată în cadrul procedurii penale pentru ultraj, de către procurorul însărcinat cu anchetarea cazului.

95

. Guvernul consideră că trebuie să se țină seama de circumstanțele speciale ale cauzei: evenimentele au avut loc într-o stațiune pentru practicarea sporturilor de iarnă izolată și era foarte important ca, pentru o aplicare corespunzătoare a legii, declarațiile părților și ale martorilor oculari să poată fi obținute imediat.

96

. Curtea reamintește că art.

5 din Convenție consacră un drept fundamental, protejarea oricărei persoane împotriva atingerilor arbitrare aduse de către stat libertății sale. Prin proclamarea „dreptului la libertate”, art.

5 §

1 se referă la libertatea fizică a persoanei; scopul acestuia este să garanteze că nimeni nu este privat de acest drept în mod arbitrar. Acesta nu vizează simplele restricții privind libertatea de circulație, care intră sub incidența art.

2 din Protocolul nr.

5 §

1 precizează în mod explicit că garanțiile pe care le consacră se aplică „oricărei persoane” (printre alte hotărâri, a se vedea

Creangă

, citată anterior, pct. 84).

a) Cu privire la perioada care trebuie luată în considerare

97

. Curtea subliniază că părțile nu sunt de acord în ceea ce privește perioada care trebuie luată în considerare în scopul examinării prezentului capăt de cerere și că este necesară o examinare mai atentă a acestui aspect.

98

. În această privință, observă că reclamanții precizează că au fost lipsiți de libertate la data de 1 ianuarie 2011, între orele 15.30 ºi 23.30. La rândul său, Guvernul afirmă că reclamanții au rămas în interiorul postului de jandarmerie între orele 16

ºi 21.

99

. În ceea ce privește ora de începere a perioadei care trebuie luată în considerare, Curtea subliniază că, în conformitate cu documentele anchetei penale interne, documente prezentate în fața sa, în jurul orelor 16, unul din jandarmii care a participat la mobilizarea reclamanților redacta un proces-verbal de contravenție (

supra

, pct. 8). Rezultă că reclamanții se aflau deja în custodia jandarmilor la acea oră. În ceea ce privește sfârșitul acestei perioade, Curtea ia act de declarația ofițerului din Jandarmerie S.B., făcută în fața parchetului militar, conform căreia acesta sosise la postul de jandarmerie din stațiunea montană Parâng în jurul orelor 23

și rămăsese acolo aproximativ treizeci de minute (

supra

, pct. 40). În aceste condiții, Curtea acceptă versiunea reclamanților, potrivit căreia perioada care trebuie să fie luată în considerare a început la orele 15.30 și s-a încheiat la orele 23.30.

b) Cu privire la lipsirea de libertate

100

. Curtea reamintește că, pentru a stabili dacă o persoană este „lipsită de libertate” în sensul art.

5, trebuie să se plece de la situația concretă și se ia în considerare o serie de criterii, precum tipul, durata, efectele și modalitățile de executare ale măsurii în cauză [

Guzzardi împotriva Italiei

, 6

noiembrie 1980, pct.

92, seria

A. nr.

39 și

Mogoș împotriva României

(decizie), nr.

20420/02, 6

mai 2004]. Fără îndoială, pentru a se pronunța asupra existenței unei încălcări a drepturilor protejate de Convenție, adesea este necesar să se consacre în a discerne realitatea dincolo de aparențe și de vocabularul folosit. Încadrarea sau absența încadrării de către stat a unei situații de fapt nu

poate avea o influență decisivă asupra concluziei Curții privind existența unei lipsiri de libertate (

Creangă

, citată anterior, pct. 91-92). Pe de altă parte, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia art.

5 §

1 se aplică, de asemenea, unei lipsiri de libertate de scurtă durată (

Foka împotriva Turciei

, nr.

28940/95, pct.

75, 24

iunie 2008).

101

. În speță, versiunea susținută de Guvern este aceea că jandarmii nu le-au interzis reclamanților să plece de la postul de jandarmerie, dar că, după ce au intrat ei înșiși cu forța în sediul jandarmeriei și au agresat jandarmii, reclamanții au acceptat să dea declarații și să asiste la ascultarea martorilor oculari ai evenimentelor. În orice caz, reclamanții nu ar fi solicitat, în niciun moment, să li se permită să părăsească postul de jandarmerie și nu s-ar fi plâns că au suferit o lipsire de libertate în această perioadă.

La rândul lor, reclamanții contestă afirmația Guvernului potrivit căreia aceștia nu au fost împiedicați să iasă din postul de jandarmerie.

102

. Ținând seama de circumstanțele interpelării reclamanților, de faptul că aceștia au fost conduși în interiorul postului de jandarmerie după ce au fost imobilizați și încătușați, că au rămas acolo în cadrul unor măsuri prealabile unei urmăriri penale pentru infracțiunea de ultraj, precum și de faptul că aceștia nu au putut să ia legătura cu membrii familiei lor, care se aflau în afara postului, Curtea apreciază că ar fi nerealist să se considere că reclamanții erau liberi să părăsească postul, dacă doreau (a se vedea,

mutatis mutandis

,

I.I. împotriva Bulgariei

, nr. 44082/98, pct. 87, 9 iunie 2005;

Salayev împotriva Azerbaidjanului

, nr. 40900/05, pct. 42, 9 noiembrie 2010, și

Osypenko

, citată anterior, pct.

49). Rezultă că trebuie să se considere că reclamanții au fost lipsiți de libertate.

c) Cu privire la compatibilitatea lipsirii de libertate a reclamanților cu art. 5 § 1 din Convenție

103

. Curtea subliniază că lit. a)-f) ale art.

5 §

1 conțin o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate; o asemenea măsură nu este legală dacă nu corespunde unuia dintre aceste motive [a se vedea, printre multe altele,

Al-Jedda împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 27021/08, pct. 99, CEDO 2011]. De altfel, doar o interpretare strictă a acestei liste este conformă cu scopul acestei dispoziții, acela de a garanta că nicio persoană nu este lipsită de libertate în mod arbitrar (

Shimovolos împotriva Rusiei

, nr. 30194/09, pct. 51, 21 iunie 2011). În ceea ce privește „legalitatea” unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură, din legislația națională. Deși le revine, în primul rând, autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a

interpreta și de a aplica legislația internă, situația este diferită atunci când nerespectarea acestei legislații poate determina o încălcare a Convenției. Aceasta este situația, în special, a cauzelor al căror obiect îl constituie art.

5 §

1 din Convenție, iar Curtea trebuie astfel să exercite un anumit control, pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost respectat (

Baranowski împotriva Poloniei

, nr.

28358/95, pct.

50, CEDO 2000-III). Mai exact, în materie de lipsire de libertate, este esențial ca dreptul intern să definească în mod clar condițiile de detenție și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa (

Zervudacki împotriva Franței

, nr.

73947/01, pct.

43, 27

iulie 2006).

104

. Cu toate acestea, respectarea dreptului național nu este suficientă: art.

5 §

1 impune, în plus, conformitatea oricărei lipsiri de libertate cu scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului. Există un principiu fundamental potrivit căruia nicio o detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1 și noțiunea de „arbitrar” la care face referire art. 5 § 1 se extinde dincolo de lipsa de conformitate cu dreptul național, astfel încât o lipsire de libertate poate fi legală în conformitate cu legislația internă, fiind în același timp arbitrară, și, prin urmare, contrară Convenției (

Creangă

, citată anterior, pct. 84).

105

. În ceea ce privește motivele care justifică o lipsire de libertate în sensul art. 5

§

1 din Convenție, Curtea observă că părțile citează litere diferite ale acestei dispoziții. Astfel, reclamanții citează art. 5

§

1 lit. c) din Convenție în sprijinul argumentelor lor. În ceea ce îl privește, Guvernul apreciază că acțiunile jandarmilor erau justificate din perspectiva literei b) a art. 5 § 1. Acesta subliniază în special că, în speță, jandarmii nu au intenționat să îi lipsească pe reclamanți de libertate în sensul art. 5 § 1 lit. c), ci pur și simplu să strângă probe pentru formularea unei eventuale acuzații de ultraj și să aplice amenzi. În acest sens, Guvernul subliniază că, în cadrul procedurii penale propriu-zise pentru ultraj, reclamanții au fost audiați pentru prima dată abia în februarie 2011, de către procurorul însărcinat cu examinarea cauzei.

106

. Curtea evidențiază, în primul rând, că Guvernul nu precizează temeiul legal precis, prevăzut de legislația internă, care autoriza reținerea reclamanților în postul de jandarmerie. În rezoluția de încetare a urmăririi penale din 28 noiembrie 2011, nici parchetul militar nu a precizat temeiul legal intern, dar a menționat că reclamanții fuseseră conduși la postul de jandarmerie cu scopul luării măsurilor necesare pentru a deschide o procedură penală pentru ultraj. În aceste condiții, Curtea nu poate să facă speculații cu privire la temeiul legal care ar fi autorizat lipsirea de libertate a reclamanților din perspectiva literei b) a art.

5

§

1 din Convenție, invocată de Guvern.

107

. În continuare, trebuie să se constate că, în momentul în care reclamanții au fost conduși în interiorul postului de jandarmerie, potrivit jandarmilor, existau motive plauzibile pentru a suspecta că reclamanții săvârșiseră o infracțiune în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenție. Curtea observă că, deși reclamanții nu aveau calitatea oficială de suspecți în momentul în care au fost invitați să facă declarații, imediat ce au intrat în sediul jandarmeriei, aceasta poate admite că ei aveau, cel puțin, statutul de suspecți

de facto

(a se vedea,

a contrario

,

Osypenko

, citată anterior, pct. 53-54). Această concluzie nu poate fi infirmată de faptul că reclamanților li s-a permis, în cele din urmă, să plece în jurul orelor 23.30, după sosirea ofițerului de poliție judiciară din cadrul jandarmeriei, a cărui unică sarcină era, de altfel, să verifice documentele prealabile întocmite de jandarmi și să le transmită unui procuror (

supra

, pct. 40). Astfel, măsurile jandarmilor au fost luate într-un context de natură penală și, prin urmare, lipsirea de libertate a reclamanților intra sub incidența art.

5 § 1 c) din Convenție.

108

. Cu toate acestea, Curtea reamintește că, la momentul faptelor, în dreptul român existau numai două măsuri preventive privative de libertate:

reținerea și arestarea preventivă (

Creangă

, citată anterior, pct. 107).

Pentru a decide aplicarea uneia sau alteia din aceste măsuri, era necesar să existe probe sau indicii temeinice că fapta interzisă a fost săvârșită, adică date din care să rezulte în mod legitim presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit faptele imputate (

Creangă

, citată anterior, pct. 58). Or, deși autoritățile judiciare au fost sesizate atunci (

supra

, pct. 16), niciuna dintre aceste măsuri nu a fost adoptată împotriva reclamanților în momentul lipsirii lor de libertate, la 1 ianuarie 2011.

109

. Prin urmare, Curtea consideră că lipsirea de libertate ale cărei victime au fost reclamanții la 1 ianuarie 2011, între orele 15.30 și 23.30, nu avea temei legal în dreptul intern. Așadar, a existat o încălcare a art. 5

§

1 din Convenție.

III

. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

110

. În temeiul art.

41 din Convenție,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

111

. Reclamanþii solicită suma de 15 000 de euro (EUR) fiecare, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care aceºtia l-ar fi suferit în cursul evenimentelor din 1 ianuarie 2011. Potrivit acestora, evenimentele în cauză au avut asupra lor un impact emoþional cu atât mai puternic cu cât toþi trei sunt persoane cu o probitate morală incontestabilă ºi nu au mai făcut niciodată obiectul unei anchete penale.

112

. Guvernul consideră că, în speþă, prejudiciul moral este compensat suficient prin constatarea încălcării ºi că, în orice caz, având în vedere jurisprudenþa Curþii în materie, suma solicitată este speculativă, excesivă ºi nejustificată.

113

. Curtea consideră că trebuie să se acorde fiecărui reclamant suma de 11 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

114

. Reclamanþii nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faþa instanþelor naþionale sau în faþa Curþii.

C. Dobânzi moratorii

115

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA,

în unanimitate,

5 §

1 din Convenție;

a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 11 500

EUR (unsprezece mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 martie 2016, în temeiul art. 77

András Sajó,

Françoise Elens-Passos

PREȘEDINTE

Grefier