CASE OF KARÁCSONY AND OTHERS v. HUNGARY - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Karácsony și alții v. Ungaria [MC]

-

42461/13

și

44357/13

Hotărârea din 17.5.2016 [MC]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Mmenzi aplicate parlamentarilor din opoziție pentru afișarea de pancarte și folosirea unui megafon în timpul votului din Parlament:

încălcare

În fapt

– La data faptelor, cei șapte reclamanți erau membri ai opoziției din Parlamentul maghiar. La propunerea speaker-ului, aceștia au fost amendați cu sume cuprinse între 170 și 600 de euro pentru tulburarea gravă a procedurilor parlamentare, după ce au afișat pancarte și au folosit un megafon, acuzând guvernarea de comiterea unor fapte de corupție. Amenzile au fost aplicate de Parlament, în timpul sesiunii plenare, fără vreo dezbatere prealabilă.

În două hotărâri din 16 septembrie 2014 privitoare la cazurile

Karácsony și alții

(

42461/13

,

Nota informativă

177

) și

Szél și alții

(

44357/13

),

o Cameră a Curții a reținut, prin votul unanim al judecătorilor ei, că a fost încălcată libertatea de exprimare a reclamanților, libertate garantată de articolul 10 din Convenție.

Pe 16 februarie 2015, cazurile au fost trimise Marii Camere, la cererea Guvernului.

În drept

– articolul 10: Amenzile aplicate reclamanților au constituit o ingerință în dreptul lor la libertatea de exprimare. Exprimarea s-a manifestat în principal prin mijloace non-verbale de comunicare, atunci când au fost afișate pancarte și bannere. Măsurile contestate au fost impuse în baza unei prevederi (secțiunea 49(4) din Regulamentul Parlamentului) care, de rând cu legislația similară din multe alte state europene, avea un caracter neclar și făcea obiectul interpretării prin practica parlamentară. Totuși, dat fiind statutul lor profesional, reclamanții puteau prevedea, într-o măsură rezonabilă, consecințele pe care le-ar fi atras conduita lor, chiar și în lipsa oricărei aplicări anterioare a prevederii contestate. Prevederea a respectat, așadar, nivelul obligatoriu de precizie pentru o ingerință care se consideră prevăzută de lege. Ingerința a urmărit două scopuri legitime: prevenirea dezordinii și protecția drepturilor altora.

Cu privire la necesitatea ingerinței într-o societate democratică, Curtea a fost chemată, pentru prima dată, să verifice conformitatea unor măsuri disciplinare interne impuse membrilor Parlamentului pentru modul în care s-au exprimat în Parlament cu articolul 10 din Convenție.

Marea Cameră a reamintit principiile generale consacrate în jurisprudența sa, care guvernează libertatea de exprimare atât în general, cât și în Parlament, și care trebuiau puse în balanță în prezenta cauză.

(a)

Libertatea de exprimare

– Principiile generale referitoare la “necesitatea într-o societate democratică” a unei ingerințe în libertatea de exprimare sunt bine stabilite și au fost rezumate în

Animal Defenders International v. Regatul Unit

[MC] (

48876/08

, 22 aprilie 2013) și

Delfi AS v. Estonia

[MC] (

64569/09

, 16 iunie 2015,

Nota informativă

).

(b)

Garanțiile procedurale

– Caracterul echitabil al procedurilor și garanțiile procedurale acordate sunt factori de care se poate ține cont în anumite circumstanțe, atunci când se analizează proporționalitatea unei ingerințe în libertatea de exprimare (vezi

Association Ekin v. Franța

,

39288/98

, 17 iulie 2001;

Lombardi Vallauri v. Italia

,

39128/05

, 20 octombrie 2009,

Nota informativă

123

;

Cumhuriyet Vakfı și alții v. Turcia

,

28255/07

, 8 octombrie 2013,

Nota informativă

167

).

(c)

Libertatea de exprimare a membrilor parlamentului

– Curtea a subliniat în mod constant importanța libertății de exprimare pentru membrii Parlamentului, aceasta încadrându-se, prin excelență, în categoria discursului politic. Prin urmare, ingerința în libertatea de exprimare a unui membru al opoziției din Parlament impune cea mai strictă analiză din partea Curții (vezi

Castells v. Spain

,

11798/85

, 23 aprilie 1992).

(d)

Libertatea de exprimare în Parlament

– Discursul parlamentar se bucură de un grad sporit de protecție, reflectat prin regula imunității parlamentare. Garanțiile oferite de cele două tipuri de imunitate parlamentară (imposibilitatea de a fi tras la răspundere și inviolabilitatea) servesc pentru a se asigura independența Parlamentului în îndeplinirea sarcinilor sale. Protecția acordată libertății de exprimare în Parlament servește pentru protecția Parlamentului ca întreg și nu ar trebui înțeleasă ca o protecție acordată doar membrilor Parlamentului în parte. Totuși, libertatea dezbaterii parlamentare nu este absolută, iar statele o pot supune anumitor restricții sau sancțiuni, a căror compatibilitate cu libertatea de exprimare va fi evaluată apoi de către Curte. În acest context, este important să se distingă între conținutul unui discurs parlamentar și timpul, locul și modul în care este comunicat acesta. De vreme ce statele și Parlamentele ar trebui să reglementeze, în principiu, în mod aparte, timpul, locul și modul în care este exprimat discursul în Parlament – Curtea fiind limitată în analiza sa, ele beneficiază de o marjă restrânsă în reglementarea conținutului discursului parlamentar. Totuși, unele reglementări pot fi considerate necesare pentru a preveni formele de exprimare precum chemările directe sau indirecte la violență. Când verifică dacă libertatea de exprimare a rămas protejată, Curtea trebuie să efectueze, în acest context, o analiză mai strictă. Convenția stabilește o legătură strânsă între democrația politică efectivă și funcționarea efectivă a Parlamentului. În această privință, sarcina instanțelor naționale este să stabilească echilibrul corect dintre drepturile membrilor Parlamentului în parte și garantarea unei activități parlamentare efective, având în vedere faptul că trebuie să țină cont și de drepturile minorității parlamentare.

(e)

Autonomia Parlamentului

– Regulile pivind funcționarea internă a Parlamentului decurg din principiul constituțional al autonomiei parlamentare, potrivit căruia Parlamentul are prerogativa reglementării treburilor interne. Autonomia Parlamentului se extinde la competența sa de a pune în aplicare reguli gândite să asigure buna-desfășurare a activității parlamentare. În principiu, regulile referitoare la funcționarea internă a parlamentelor naționale intră în marja de apreciere a Statelor Contractante, marjă a cărei întindere depinde de un număr de factori. În particular, aceasta este definită de tipul exprimării în discuție. Având în vedere acest lucru, există un interes public prioritar pentru funcționarea efectivă a Parlamentului și îndeplinirea misiunii sale într-o societate democratică, cu respectarea condițiilor dezbaterii libere. Prin urmare, marja de apreciere care trebuie acordată în acest domeniu trebuie să fie una largă. Totuși, discreția națională, deși foarte importantă, nu este nelimitată și ar trebui să fie compatibilă cu conceptele de democrație politică efectivă și preeminența dreptului. Trebuie asigurat, în special, un echilibru care oferă un tratament echitabil și adecvat pentru membrii unor minorități și care evită abuzul de poziție dominantă. Prin urmare, nu trebuie să se abuzeze de autonomia parlamentară în scopul suprimării liberății de exprimare a membrilor Parlamentului. Ar fi incompatibil cu scopul și obiectul Convenției dacă Statele Contractante ar implementa un sistem special de autonomie parlamentară și ar fi absolvite de responsabilitatea lor în baza Convenției, cu privire la exercitarea libertății de exprimare în Parlament. În mod similar, regulile care vizează funcționarea internă a Parlamentului nu trebuie să constituie o bază a majorității pentru abuzul de poziție dominantă

vis-à-vis

de opoziție. Curtea dă importanță protecției minorității parlamentare în fața abuzului majorității. Ea va examina, așadar, cu o atenție deosebită, orice măsură care pare să opereze doar sau în principal în dezavantajul opoziției.

Întorcându-se la prezenta cauză, Curtea a admis că, prin afișarea unei pancarte și prin folosirea unui megafon, reclamanții au tulburat ordinea din Parlament, pentru a-i face pe membrii majorității să reacționeze la conduita lor. Mai mult, aceștia nu au fost sancționați pentru exprimarea viziunilor lor privind chestiunile dezbătute în Parlament, ci mai curând pentru timpul, locul și modul în care au făcut-o.

Cu referire la existența unor garanții efective și adecvate împotriva abuzului, care să însoțească restricționarea dreptului la libertatea de exprimare al reclamanților, Curtea a deosebit două situații. Prima ar exista în eventualitatea în care Parlamentul ar comite în mod clar un exces de putere, de o manieră arbitrară sau cu

mala fide

, prin impunerea unei sancțiuni neprevăzută de reguli sau vădit disproporționată raportat la pretinsa încălcare disciplinară. Într-un asemenea caz, Parlamentul nu ar putea să invoce propria sa autonomie în justificarea sancțiunii, sancțiune care ar fi supusă apoi analizei depline a Curții. A doua situație – relevantă în prezenta cauză – ar avea loc atunci când un membru al Parlamentului nu ar dispune de garanții procedurale de bază în cadrul procedurii parlamentare, pentru a putea contesta măsurile disciplinare aplicate. Curtea a recunoscut diferența dintre sancțiunile imediate, care au împiedicat instantaneu membrii Parlamentului să-și exprime opinia, și sancțiunile

ex post facto

, cum este amenda din prezenta cauză. Garanțiile pocedurale disponibile în asemenea circumstanțe trebuie să includă cel puțin dreptul parlamentarului vizat de a fi ascultat în cadrul unei proceduri parlamentare, înainte ca sancțiunea să fie aplicată. Acest drept s-a consolidat ca o regulă procedurală de bază în statele democratice, în afara procedurilor judiciare, așa cum o demonstrează,

inter alia

, articolul 41 § 2 (a) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Modul de implementare a acestui drept trebuie adaptat la contextul parlamentar, avându-se în vedere faptul că trebuie stabilit un echilibru care să asigure tratamentul echitabil și adecvat al minorității parlamentare, care să elimine abuzul de poziție dominant a majorității. În plus, dacă nu s-a putut considera că un parlamentar care a fost sancționat disciplinar are dreptul la un remediu pentru a contesta sancțiunea în afara Parlamentului, argumentul în favoarea garanțiilor procedurale în acest context a fost, totuși, deosebit de convingător, dat fiind intervalul de timp dintre manifestarea conduitei în discuție și aplicarea sancțiunii. Mai mult, orice decizie

ex post facto

care impune o sancțiune disciplinară trebuie să prevadă motivele de bază pentru a-i putea permite parlamentarului vizat să înțeleagă justificarea măsurii și să permită analizarea ei de către public.

La momentul faptelor, legislația națională nu prevedea nicio posibilitate pentru parlamentarii vizați de a lua parte la vreo procedură specială , în special de a fi ascultați. Nici deciziile de amendare a reclamanților nu conțineau vreun motiv relevant. Mai mult, niciun remediu sugerat de Guvern pentru contestarea măsurii în cauză, și anume adresarea în fața plenului Parlamentului, în fața Biroului permanent sau în fața Comisiei responsabile de interpretarea Regulamentului Parlamentului, nu le-a oferit reclamanților vreun mijloc efectiv de contestare a propunerii speakerului. Deși au fost reglementate, în 2014, posibilitatea identificării unui remediu și cea a exprimării poziției unui parlamentar amendat în fața unei comisii parlamentare, aceste modificări nomative nu au afectat situația reclamanților. Prin urmare, ingerința imputată în dreptul la libertatea de exprimare nu a fost proporțională cu scopurile legitime urmărite, pentru că nu a fost însoțită de garanții procedurale adecvate. Așadar, ingerința în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică.

Concluzie

: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: Daune cuprinse între 170 și 600 EUR cu privire la prejudiciul material; cu privire la prejudiciul moral, constatarea unei încălcări a constituit o satisfacție echitabilă suficientă.