CASE OF LAZU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

CASE OF LAZU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (CtEDO, 2016)

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

www.agent.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

www.agent.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

www.agent.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A DOUA

CAUZA

LAZU c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 46182/08)

HOTĂRÎRE

STRASBURG

5 July 2016

Această hotărîre a devenit definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

În cauza Lazu c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (”Curtea”), statuînd într-o Cameră compusă din:

Ișıl Karakaș,

Președinte,

Julia Laffranque,

Nebojša Vučinić,

Paul Lemmens,

Valeriu Grițco,

Ksenija Turković,

Georges Ravarani,

judecători,

și Stanley Naismith,

Grefierul Secției,

Deliberînd în secret la 7 iunie 2016,

Pronunță următoarea hotărîre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr. 46182/08 depusă împotriva Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (”Curtea”) potrivit articolului 34 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (“Convenția”) de către dl Anatolie Lazu (”reclamant”), la 10 septembrie 2008.

2.

Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Luca, avocat care practică în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul său, dl L.

Apostol.

3.

Reclamantul a pretins, în particular, violarea art. 6 § 1 din Convenție.

4.

La 21 februarie 2013 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în Chișinău. La momentul evenimentelor, acesta era șoferul unei mașini bancare blindate.

A.

Contextul cauzei

6.

În data de 12 august, la aproximativ ora 10.55 reclamantul conducea vehiculul blindat în apropierea unui autobuz parcat ilegal. În timp ce șoferul blindatei a finalizat manevra, autobuzul a început să se miște și, pentru a preveni un impact cu vehiculul blindat, șoferul autobuzului a frînat brusc. În urma frînării bruște, un pasager din autobuz, C., a căzut de pe scaun și a suferit leziuni de o gravitate medie.

7.

La 1 septembrie 2005 a fost pornită urmărirea penală. Procurorul a audiat reclamantul, victima C., șoferul autobuzlui D., un martor care se afla în mașina reclamantului și alți doi martori, pasageri în autobuz (S.

și V.).

Potrivit reclamantului, acesta a încheiat manevra în apropierea autobuzului care staționa și a selectat banda din fața acestuia după ce s-a asigurat că autobuzul încă staționa. Apoi, reclamantul a semnalat că virează la dreapta și a folosit semnalizatoarele pentru a avertiza șoferul în legătură cu intențiile sale de a vira. Potrivit lui D., mașina reclamantului a virat la dreapta, fără nici un avertisment și astfel el a fost forțat să se oprească brusc, pentru a preveni un accident.

10.

În aceeași zi procurorul a încetat urmărirea penală împotriva lui D. din lipsă de probe și l-a audiat în calitate de martor.

11.

La 21 octombrie 2005 reclamantul a fost acuzat de încălcarea regulilor de circulație, fapt care a rezultat cauzarea leziunilor lui C.

B.

Achitarea reclamantului

12.

În timpul procesului, în judecătoria Botanica au fost audiați aceeași martori care au fost audiați și de procuror. Instanța de judecată a examinat, de asemenea, un raport de investigație și o hartă schematică a scenei incidentului, ambele întocmite la 12 august 2005, la 12:20, doar în prezența lui D.

13.

Instanța a pus la îndoială depozițiile lui C. și a celor doi pasageri din autobuz. Ei au pretins că reclamantul a executat o manevră bruscă care l-a obligat pe D. să frîneze brusc. Instanța a considerat că nici unul dintre martori nu a văzut evenimentele personal și că impresia lor precum că reclamantul era vinovat a fost determinată de faptul că șoferul de autobuz l-a învinuit. De asemenea, instanța a pus la îndoială depozițiile lui D. deoarece aceleași acuzații i-au fost aduse acestuia și mai înainte. Instanța a mai notat că acuzațiile bazate pe depozițiile lui D. i-au fost aduse reclamantului puțin timp după ce urmărirea penală împotriva acestuia a fost întreruptă, fără a fi audiați ceilalți martori. Instanța a notat și că raportul de investigație și harta schematică a scenei accidentului nu a fost întocmită imediat după accident, că poliția a ajuns la locul faptei cîteva ore mai tîrziu și a fost contactată doar de D., că obiecțiile reclamantului nu au fost reflectate în documente și că harta schematică a accidentului nu coincidea cu declarațiile date de martori puțin timp după accident.

14.

Prin hotărîrea din 27 martie 2006 Judecătoria sectorului Botanica a achitat reclamantul pentru motivele expuse mai sus. Aceasta a concluzionat că organul de urmărire penală nu a furnizat dovezi fiabile în sprijinul afirmației că acțiunile reclamantului l-ar fi obligat D. să oprească brusc autobuzul. Procurorul a depus apel.

C.

Condamnarea reclamantului

15.

La 23 mai 2006 Curtea de Apel Chișinău a respins apelul declarat de procuror și a menținut hotărîrea primei instanțe. Aceasta a notat că instanța de fond a examinat probele corect și a motivat constatările cu privire la lipsa de fiabilitate a declarațiilor martorilor, referindu-se la mărturia celor doi pasageri. Procurorul a declarat recurs cu privire la chestiuni de drept.

16.

La 17 octombrie 2006 la Curtea Supremă de Justiție a avut loc o ședință unde au fost audiați reclamantul, reprezentantul său și procurorul.

Instanța a admis recursul procurorului, a casat hotărîrea Curții de Appel și a dispus rejudecarea cauzei în conformitate cu prevederile art.436 din Codul de Procedură Penală, specificînd că orice examinare ar trebui să fie în conformitate cu normele aplicabile în cadrul unei proceduri în fața primei instanțe. Curtea Supremă de Justiție a constatat că instanța de apel nu a precizat în detaliu poziția sa cu privire la examinarea depozițiilor făcute de C., D. și cei doi pasageri, dar s-a bazat numai pe elemente de probă în favoarea reclamantului.

17.

După reexaminarea cazului, la 28 decembrie 2006 Curtea de Apel Chișinău a respins apelul procurorului și a menținut hotărîrea primei instanțe. Curtea de Apel a analizat depozițiile martorilor, raportul de investigație și harta schematică a accidentului și a motivat de ce dovezile sunt nesigure. Procurorul a declarat recurs.

18.

La 26 iunie 2007 la Curtea Supremă de Justiție, a avut loc o ședință la care au fost prezenți reclamantul, reprezentantul său și procurorii. Instanța a admis apelul procurorului și a dispus rejudecarea cauzei. Instanța a menținut acceași motivare ca și în hotărârea sa din 17 octombrie 2006.

19.

În conformitate cu procesul-verbal al ședinței de apel din 25 octombrie 2007, reclamantul și avocatul său nu au fost împotrivă ca instanța să continue să examineze cazul fără audierea repetată a victimei și a martorilor. În aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul procurorului, a casat hotărîrea Judecătoriei Botanica din 27 martie 2006, a declarat reclamantul vinovat și i-a ordonat să plătească o amendă administrativă de 3.000 de lei moldovenești (MDL - aproximativ 194 euro (EUR)) și daune lui C. în valoare de 2.500 de lei (aproximativ 162 de euro). Instanța a făcut trimitere la un șir de probe, inclusiv declarațiile contestate ale lui C., D. și ale celor doi martori, fără a prezenta motive suplimentare.

20.

Reclamantul a declarat recurs și a subliniat, printre altele, discrepanțele dintre declarațiile martorilor, care au fost înregistrate de către prima instanță după audierea acestora și care nu au fost clarificate de către instanța de apel. La 13 februarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul reclamantului în lipsa părților și l-a declarat inadmisibil.

21.

Această hotărîre i-a fost adusă la cunoștință reclamatului la 24 mai 2008.

II.

PRACTICA JUDICIARĂ ȘI DREPTUL INTERN RELEVANT

22.

Articolele 413 (6), 419 și 436 din Codul de Procedură Penală prevăd că procedura de rejudecare a unei cauze după ce o hotărîre a instanței de apel este anulată de instanța de recurs trebuie să respecte regulile generale de examinare a unei cauze penale în primă instanță și impune ca probele examinate de către instanța de apel să fie expuse în procesul-verbal al ședinței.

23.

Articolul 464

1

din Codul de Procedură Penală prevede posibilitatea redeschiderii procedurilor naționale în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantului și în cazul în care consecințele încălcării persistă și pot fi înlăturate doar printr-o revizuire a hotărîrii definitive.

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE

24.

Reclamantul s-a plîns că procesul penal împotriva lui a fost nedrept întrucît Curtea de Apel Chișinău, prin casarea hotărîrii instanței de fond prin care a fost achitat, nu a reușit să audieze martorii a căror depoziții au fost folosite pentru a-l găsi vinovat. Articolul 6 § 1 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele:

“În determinarea ... oricărei acuzații penale împotriva sa, oricine are dreptul la o audiere ... corectă ... de către [o] ... instanță...”

A.

Admisibilitatea

1.

Termenul limită de 6 luni

25.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a depus cererea în termen de șase luni de la data "deciziei finale", în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Mai precis, el a depus cererea la 10 septembrie 2008, în timp ce Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărîrea sa definitivă la data de 13 februarie 2008.

27.

Curtea observă că decizia finală în sensul articolului 35 § 1 a fost adoptată la data de 13 februarie 2008 și comunicată reclamantului la data de 24 mai 2008. În consecință, avînd în vedere faptul că termenul de șase luni a început să curgă la data de 25 mai 2008, a doua zi după ce reclamantul a primit decizia Curții Supreme (a se vedea de asemenea,

Worm c. Austriei

din 29 august 1997 § 33,

Culegere de hotărâri și decizii

1997- V), și că acesta a depus cererea la 10 septembrie 2007, obiecția Guvernului trebuie să fie respinsă.

2.

Neepuizarea căilor de atac interne

28.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a menționat în mod expres articolul 6 § 1 din Convenție în recursul său privind chestiunile de drept, iar cînd a fost întrebat, nu a solicitat Curții de Apel Chișinău audierea repetată a martorilor. Astfel, el a renunțat la dreptul său de reexaminare a depozițiilor martorilor.

29.

Curtea consideră că această chestiune este strîns legată de fondul plîngerii. În consecință, se alătură problema pe fond.

B.

În fapt

31.

Reclamantul s-a plîns că procedurile judiciare în fața Curții de Apel Chișinău au fost nedrepte, pentru că l-ar fi condamnat pentru prima dată fără audierea martorilor acuzării. El a susținut că era obligația acuzării să solicite instanței să audieze repetat martorii, în scopul de a anula achitarea lui de către prima instanță.

32.

Guvernul nu a fost de acord și a susținut că reclamantul nu a solicitat Curții de Apel Chișinău să audieze repetat martorii și că, acceptînd ca instanța să continue examinarea cauzei în acest fel, el a renunțat la dreptul de a-i fi audiați martorii repetat.

33.

Curtea reiterează că modalitatea de aplicare a articolului 6 în procedurile judiciare în fața curților de apel depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză; trebuie să se țină seama de totalitatea procedurilor în ordinea juridică internă și a rolului instanței de apel în aceasta (a se vedea

Botten c. Norvegiei

19 februarie 1996, și § 39, Culegere 1996 I, și

Hermi c. Italiei

[GC] , nr. 18114/02, § 60, CEDO 2006 XII).

34.

În timp ce articolul 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu stabilește reguli cu privire la admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui să fie examinate fiind, în primul rînd, aspecte de reglementare ce țin de dreptul intern și de instanțele naționale (a se vedea

García Ruiz c. Spaniei

[GC], nr. 30544/96, § 28 CEDO 1999 I). Mai mult decît atît, deși în mod normal instanțele naționale decid dacă este necesar sau recomandabil să audieze un martor, circumstanțe excepționale ar putea să determine Curtea să concluzioneze că refuzul de a audia o persoană în calitate de martor a fost incompatibil cu articolul 6 (a se vedea

Bricmont c . Belgiei

, 07 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158).

35.

Curtea reiterează că nici litera, nici spiritul articolului 6 al Convenției nu împiedică o persoană să renunțe prin propria voință, în mod expres sau tacit, la garanțiile unui proces echitabil (a se

vedea Kwiatkowska c. Italiei

(dese. ), nr. 52868/99, 30 Noiembrie 2000). Cu toate acestea, pentru ca să fie efectivă în sensul Convenției, o astfel de renunțare trebuie să fie exprimată într-un mod neechivoc și să fie urmată de măsuri minime de protecție proporționale cu importanța acestuia (a se vedea

Poitrimol c. Franței

23 noiembrie 1993 § 35, seria A nr . 277 A). În plus, nu trebuie să contravină vreunui interes public important (a se vedea

Håkansson și Sturesson c. Suediei

, 21 februarie 1990, § 66, seria A nr. 171 A;

Hermi c. Italiei

, [GC], citată anterior, § 73 , CEDO 2006 XII; și

Sejdovic c. Italiei

[GC], nr. 56581/00, § 86, CEDO 2006 II).

36.

Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea notează că principala probă împotriva reclamantului au fost declarațiile martorilor în sensul că el a efectuat manevre ilegale cu vehiculul său și astfel a determinat șoferul autobuzului să oprească brusc. Nu a existat nici o altă dovadă care ar putea contribui pe cont propriu la condamnarea reclamantului (punctele 12 și 13 de mai sus). Prin urmare, declarațiile martorilor și importanța acordată lor a avut un impact decisiv asupra determinării cauzei.

37.

Prima instanță a achitat reclamantul întrucît nu a manifestat încredere față de depozițiile martorilor, după ce i-a audiat în persoană. La reexaminarea cauzei, Curtea de Apel Chișinău nu a fost de acord cu prima instanță cu privire la credibilitatea depozițiilor martorilor, fără să-i fi audiat măcar. Drept rezultat, reclamantul a fost găsit vinovat.

38.

În primul rînd, Curtea notează că Curtea de Apel Chișinău a încălcat prevederile art. 436 din Codul de Procedură Penală (vezi paragraful 22 de mai sus) și nu a ținut cont de instrucțiunile Curții Supreme de Justiție ( vezi paragrafele 16 și 18 de mai sus) să se pronunțe asupra fondului cauzei, după o nouă examinare a probelor și nu a prezentat nicio motivare pentru felul în care a procedat (

Gaitanaru c. României

, nr. 26082/05, §§ 33-35, 26 iunie 2012).

39.

În al doilea rînd, Curtea de Apel Chișinău nu a furnizat nici un fel de motive de ce aceasta a ajuns la o concluzie diferită de cea a instanței de fond. Pur și simplu, se face referire la un rezumat al depozițiilor martorului, fără a aborda discrepanțele din și dintre declarațiile martorilor (în contrast cu

Schatschaschwili c. Germaniei

[GC], nr. 9154/10, § 150, CEDO 2015).

40.

În cele din urmă, Curtea, avînd în vedere interesul reclamantului, nu este convinsă că problemele care au fost stabilite de Curtea de Apel, atunci cînd l-a condamnat pe reclamant - și, luînd această decizie a casat sentința de achitare a acestuia adoptată de instanța de fond- ar fi putut fi examinate în mod corespunzător fără o examinare directă a probelor furnizate de către martorii acuzării. Curtea consideră că cei care sunt responsabili de stabilirea vinovăției sau nevinovăției unui acuzat ar trebui, în principiu, să fie disponibili să audieze martorii în persoană și să evalueze credibilitatea lor. Stabilirea credibilității unui martor este o sarcină complexă care, de regulă, nu poate fi îndeplinită printr-o simplă citire sau ascultare a înregistrărilor mărturiilor. Desigur, sunt cazuri cînd este imposibilă asculatarea martorilor în proces în persoană, spre exemplu atunci cînd a decedat sau cu scopul de a nu admite ca martorul să se învinovățească pe sine însuși (a se

vedea Craxi c. Italiei

(nr. 1), nr. 34896/97, § 86, la 5 decembrie 2002 și

Dan c. Moldovei

, nr. 8999/07, § 33, la 5 iulie 2011). Cu toate acestea, în această speță nu pare să fi fost cazul.

41.

Mai mult decît atît, în ceea ce privește afirmația Guvernului că reclamantul și reprezentantul său au fost de acord ca procesul să continue fără audierea martorilor, Curtea notează că procesul-verbal al ședinței din 25 octombrie 2007 nu conține nicio referință la faptul că reclamantul ar fi renunțat la dreptul său de a-i fi audiați martorii, cu excepția victimei. Înregistrările nu conțin nicio referință la faptul dacă martorii au fost citați și ce probe au fost examinate de către Curtea de Apel înainte de a fi ajuns la concluzia sa cu privire la vinovăția reclamantului. Mai mult decît atît, după ce a fost achitat în primă instanță și fiind conștient de faptul că pentru o condamnare instanța de apel a trebuit să reexamineze în mod direct probele din dosar, reclamantul nu a avut nici un motiv special, să solicite audierea martorilor (a se vedea

Igual Coll c. Spaniei

, nr. 37496/04, § 32, 10 martie 2009).

Botten c . Norvegiei

, citată mai sus, § 53;

Dan c. Moldovei

, citată mai sus, § 26;

Serrano Contreras c. Spaniei

, nr. 49183/08, § 40, 20 martie 2012 și

Flueraș c. României

, nr. 17520/04, § 60, 09 aprilie 2013). Mai mult decît atît, în recursul său cu privire la chestiuni de drept reclamantul a ridicat problema eșecului Curții de Apel de a clarifica discrepanțele din declarațiile martorilor. Astfel, Curtea respinge obiecția preliminară a Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne.

43.

În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului fără audierea repetată a tuturor martorilor, după ce a fost achitat de prima instanță, a fost contrară garanțiilor unui process echitabil în sensul art.

6 § 1 din Convenție.

44.

Prin urmare, a existat o violare a art. 6 § 1 din Convenție.

II.

ALTE PRETINSE VIOLĂRI ALE CONVENȚIEI

45.

Reclamantul s-a plîns în baza art.1 Protocolul nr.1 la Convenție că din cauza condamnării sale ilegale a fost obligat să plătească o amendă și despăgubiri victimei. Curtea nu poate specula dacă procedurile judiciare în cauza reclamantului au fost examinate în deplină conformitate cu prevederile art. 6 din Convenție. Din aceste motive, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție.

III.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

46.

Articolul 41 din Convenție prevede:

“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciu material

47.

Reclamantul a pretins suma de 356 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, cuprinzînd amenda și despăgubirile plătite victimei.

48.

Guvernul nu a fost de accord.

49.

În circumstanțele descrise mai sus (vezi paragraful 45), Curtea nu a identificat nicio legătură între încălcarea stabilită și prejudiciul material pretins. Prin urmare, respinge această pretenție.

B.

Prejudiciul moral

50.

Reclamantul a pretins suma de 15.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru suferința și umilința suferite ca urmare a condamnării ilegale pentru o infracțiune pe care nu a comis-o.

51.

Guvernul nu este de acord și a solicitat Curții să respingă această afirmație ca nefondată.

52.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit stres și frustrare ca rezultat al încălcării dreptului său la un proces echitabil. Pentru a face o evaluare pe baze echitabile, Curtea acordă reclamantului EUR 2,000 pentru prejudiciul moral.

53.

În plus, Curtea reiterează că în cazul în care o persoană, la fel ca în cazul de față, este condamnată în cadrul unei proceduri interne care nu a respectat cerințele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurilor interne, la cererea persoanei interesate, reprezintă o modalitate adecvată de a redresa încălcarea (a se vedea

Gençel c. Turciei

, nr. 53431/99, § 27, Octombrie 23 2003 și

Tahir Duran c. Turciei

, nr. 40997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). În această privință, se observă că articolul 464¹ din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova prevede posibilitatea rejudecării sau redeschiderii procedurilor interne în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale unui reclamant (a se vedea

Flueraș c. României

, citată mai sus, § 70, 09 aprilie 2013 și

Hanu c. României

, nr. 10890/04, § 50, 4 iunie 2013).

C.

Costuri și cheltuieli

54.

Reclamantul a pretins, de asemenea, 5,600 lei (echivalentul a 323.71 EUR la data la care cererea a fost formulată) pentru costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor naționale. El a prezentat chitanțe pentru o sumă totală de 5.100 lei (echivalentul a 294.81 EUR).

55.

Guvernul nu este de acord.

56.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost necesare și suportate de fapt și sunt rezonabile ca cuantum. Or, în speță, ținînd cont de documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde 300 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în procedurile la nivel național.

D.

Penalități

57.

Curtea consideră necesar ca penalitatea să fie calculată în conformitate cu rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.

Se alătură

, cu o majoritate de voturi la obiecția preliminară a Guvernului cu privire la fondul cauzei în partea ce ține de neepuizarea căilor de recurs interne și

respinge

acest capăt de cerere;

2.

Declară

, cu o majoritate de voturi, capătul de cerere referitor la articolul 6 din Convenție admisibil;

3.

Declară,

în unanimitate, restul cererii inadmisibil;

4.

Hotărăște

, cu șase voturi la unu, că a avut loc o violare a articolului 6 al Convenției;

5.

Hotărăște

, cu șase voturi la unu,

(a)

că statul pîrît urmează să achite reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărîrea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenției, următoarele sume, care vor fi convertite în valuta națională a statului pîrît la rata aplicabilă la data executării hotărîrii:

(i)

EUR 2,000 (două mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;

(ii)

EUR 300 (trei sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, în ceea ce privește costurile și cheltuielile;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;;

6.

Respinge

restul capetelor de plîngere a reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și notificată în scris la 5 iulie 2016, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Stanley Naismith

Ișıl Karakaș

Grefier

Președinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a judecătorului Lemmens este anexată la prezenta hotărâre.

A.I.K.

S.H.N.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LEMMENS

Spre regretul meu, nu pot fi de acord cu decizia majorității de a declara plîngerea referitoare la articolul 6 din Convenție admisibilă.

După părerea mea, ar trebui să fie declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne.

2.

Scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este de a permite autorităților naționale (în primul rînd autorităților judiciare) să abordeze o acuzație de încălcare a unui drept din Convenție și, dacă este cazul, să acorde despăgubiri înainte ca această cauză să fie prezentată Curții (a se vedea

Azinas c. Cipru

[GC], nr. 56679/00, § 37, CEDO 2004 III). În cazul în care o cerere este, totuși, introdusă ulterior la Strasbourg, aceasta permite Curții să cunoască punctele de vedere ale instanțelor naționale, ele fiind în contact direct și continuu cu forțele țărilor lor (a se vedea

Burden c. Regatului Unit

[GC ], nr. 13378/05, § 42, CEDO 2008).

Pe lîngă faptul că articolul 35 § 1 din Convenție trebuie să fie aplicat cu un anumit grad de flexibilitate și fără un formalism excesiv, acesta implică, de asemenea, ca cererile să fie depuse la instanțele naționale corespunzătoare, precum și utilizarea căilor de atac eficiente menite să schimbe deciziile deja pronunțate. În mod normal, este necesar ca plîngerile care urmează să fie ulterior prezentate Curții să fie făcute la aceleași instanțe, cel puțin în esență și în conformitate cu cerințele formale și termenele stabilite în dreptul intern (a se vedea, printre altele,

Cardot c. Franței

19 martie 1991 § 34, seria a nr. 200;

Akdivar și alții c. Turciei

, 16 Septembrie 1996 § 66, Culegere de hotărâri și decizii 1996 IV;

Fressoz și Roire c. Franței

[GC], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I;

Azinas

, citată mai sus, § 38;

Gäfgen c. Germaniei

[GC], nr 22978/05, § 142, CEDO 2010; și

Vučković și alții c. Serbiei

(obiecția preliminară ) [GC], nr. 17153/11 și 29 alții, § 72, 25 martie 2014).

Dacă în mod explicit sau în substanță, plîngerea prezentată Curții nu a fost examinată la nivel național, dar ar fi putut fi contestată în baza unei căi de atac la discreția reclamantului, ordinea juridică națională nu a avut posibilitatea de a examina încălcarea Convenției, posibilitate în care și constă scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne. Nu este suficient ca reclamantul să fi exercitat fără succes o altă cale de atac, care ar fi putut modifica măsura contestată pe alte motive care nu au legătură cu plîngerea de încălcare a unui drept din Convenție. Încălcarea din Convenție trebuie să fi fost examinată la nivel național, pentru că acolo s-ar fi produs epuizarea "căilor de atac eficiente". Ar fi contrar caracterului subsidiar al mecanismului Convenției cazul în care un reclamant, ignorînd un posibil raționament din Convenție, ar putea să se bazeze pe alte temeiuri în fața autorităților naționale pentru contestarea unei măsuri deja contestate, iar apoi să depună o cerere la Curte (a se vedea

Azinas

, citată mai sus, § 38;

Vučković și alții

, citată anterior, § 75, și

Nicklinson și Lamb c. Regatului Unit

(dec), nr. 2478/15 și 1787/15, § 90, 23 iunie 2015).

3.

În speță, în recursul său la Curtea Supremă de Justiție împotriva hotărîrii Curții de Apel din 27 octombrie 2007 de Chișinău, reclamantul "a subliniat, printre altele, discrepanțele din declarațiile martorilor, care au fost identificate de către prima instanță după ascultarea lor și care nu au fost clarificate de către instanța de apel "(a se vedea punctul 20 din hotărîre). Astfel, el pur și simplu a susținut că Curtea de Apel a apreciat în mod greșit

proba martorilor

conținută în dosar, sau cel puțin nu ar fi explicat suficient de ce a apreciat probele în mod diferit față de prima instanță.

În observațiile sale, Guvernul indică faptul că reclamantul nu a depus nicio plîngere la Curtea Supremă de Justiție cu privire la caracterul abuziv al procedurilor în fața Curții de Apel și nu a invocat o încălcare a articolului 6 al Convenției. În opinia Guvernului, el nici măcar nu se plînge că Curtea de Apel a soluționat cauza fără audierea martorilor. Reclamantul nu respinge aceste afirmații și nu există nimic în dosar care să sugereze că declarațiile Guvernului cu privire la acest punct sunt lipsite de orice temei de fapt.

Prin urmare, consider că reclamantul nu a ridicat la Curtea Supremă de Justiție problema dacă Curtea de Apel ar putea să-l condamne pe baza unor declarații ale martorilor

fără audierea acestor martori

. Cu alte cuvinte, el nu a ridicat obiecția că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de către Curtea de Apel prin faptul că nu a audiat martorii a căror mărturie a stat la baza condamnării sale.

Cu toate acestea, această plîngere este acum în fața Curții (a se vedea punctul 24 din hotărîre).

4.

Comparînd plîngerile formulate la adresa Curții Supreme de Justiție și Curții, mă simt obligat să concluzionez că reclamantul, prin faptul că nu a evidențiat încălcarea Curții de Apel de a nu fi audiat martorii, acesta nu a acordat instanțelor moldovenești posibilitatea, care este, în principiu, menită să fie acordată unui stat contractant, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, de a aborda și, prin aceasta de a preveni sau de a îndrepta încălcarea Convenției presupusă împotriva acestuia, și anume (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Cardot

, citată anterior , § 36;

Azinas

, citată mai sus, § 41;

Gherghinei c. României

[GC] (dec.), nr 42219/07, § 115, 09 iulie 2015;

Păun c. Regatului Unit

(dec.), nr. 52335/12, § 40, 05 ianuarie 2016,

R.A. c. Regatul Unit

(dec.), nr. 73521/12, § 58, 03 mai 2016, și pentru un caz cu fapte similare, în speță,

Condé c. Franței

(dec.), nr. 52878/99, 29 ianuarie 2002). Prin faptul că reclamantul nu a contestat încălcarea Convenției la Curtea Supremă de Justiție, în mod explicit sau în esență, acesta a privat, de asemenea, Curtea de avantajul de a cunoaște poziția Curții Supreme de Justiție cu privire la compatibilitatea procedurilor de apel cu Convenția.

Majoritatea respinge excepția privind neepuizarea căilor de recurs interne pentru simplul motiv că, "în recursul său reclamantul a invocat eșecul Curții de Apel de a clarifica discrepanțele din mărturii" (a se vedea punctul 42 din hotărîre). Din motivele expuse mai sus, și cu tot respectul, mi se pare o motivare insuficientă.

5.

Obiecția precum că reclamantul nu a epuizat căile de recurs la nivel național ar trebui, în opinia mea, să fie declarată bine întemeiată.

Prin urmare, cererea ar trebui să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție.