CASE OF IURII v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

www.agent.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

www.agent.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

www.agent.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIUNEA A DOUA

CAUZA

IURII c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 24446/09)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

13 decembrie 2016

Această hotărâre este definitivă, dar poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Iurii c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Doua), întrunită într-un Comitet compus din:

Stéphanie Mourou-Vikström,

Președinte,

Valeriu Grițco,

Georges Ravarani,

judecători,

și Hasan Bakırcı,

Grefier adjunct al Secțiunii,

Deliberând la 22 noiembrie 2016 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 24446/09) împotriva Republicii Moldova, depusă la Curte în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean moldovean, dl Boris Iurii („reclamantul”), la 23 aprilie 2009.

2.

Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Chiriac, avocat practicant în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl L. Apostol.

3.

La 23 iunie 2010 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

4.

Reclamantul s-a născut în anul 1967 și locuiește în Chișinău.

5.

La 2 octombrie 2008 Curtea de Apel Chișinău a adoptat o hotărâre, prin care a recunoscut dreptul reclamantului la pensia de dizabilitate. Din cauza lipsei unui recurs, hotărârea a devenit definitivă la 22 octombrie 2008.

6.

La 1 decembrie 2008 Ministerul Apărării a depus un recurs.

7.

La 4 februarie 2009 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul, a casat hotărârea din 2 octombrie 2008 și a remis cauza spre rejudecare în fond. După mai multe procese, la 2 martie 2011 Curtea Supremă de Justiție a recunoscut în sfârșit dreptul reclamantului la pensia de dizabilitate.

8.

Între timp, după comunicarea cauzei, Procurorul General, în urma sesizării de către Agentul guvernamental, a depus o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiție, solicitând redeschiderea procesului și repararea încălcării drepturilor reclamantului. În cadrul acestui proces, reclamantul a solicitat sumele de 29 069,17 lei moldovenești cu titlu de prejudiciu material, 25 000 lei cu titlu de prejudiciu moral, 29 784,60 lei cu titlu de cheltuieli pentru asistență juridică și 4 000 lei cu titlu de alte cheltuieli. La 23 iunie 2011 Curtea Supremă de Justiție a constatat încălcarea drepturilor reclamantului, ca rezultat al casării deciziei definitive pronunțate în favoarea lui. Curtea Supremă de Justiție a anulat decizia din 4 februarie 2009 și hotărârile ulterioare adoptate în cadrul redeschiderii procesului, și a decis menținerea deciziei definitive din 2 octombrie 2008, adoptate în favoarea reclamantului. În continuare, Curtea Supremă de Justiție a oferit reclamantului sumele de 15000 lei (echivalentul a 890 euro) cu titlu de prejudiciu moral, 15 000 lei cu titlu de cheltuieli pentru asistență juridică și 1 000 lei cu titlu de alte cheltuieli. Curtea Supremă de Justiție a respins pretențiile reclamantului în privința prejudiciului material, argumentând că acestea nu puteau fi examinate prin aplicarea directă a articolului 41 al Convenției.

ÎN DREPT

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 ALE CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR.1

9.

Reclamantul s-a plâns că faptul casării unei hotărâri definitive a Curții de Apel Chișinău, pronunțată în favoarea sa la 2 octombrie 2008, ca urmare a unui recurs depus în afara termenului legal, i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 al Convenției și articolul 1 din Protocolul nr.1, care prevăd următoarele:

Articolul 6 § 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil ... de către o instanță ... care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”

Articolul 1 din Protocolul nr.1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

10.

De asemenea, reclamantul a pretins că nu a beneficiat de un remediu național efectiv împotriva casării hotărârii din 2 octombrie 2008. Acesta a invocat articolul 13 al Convenției, care prevede următoarele:

Articolul

13

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

A.

Admisibilitate

11.

Guvernul a solicitat Curții să declare cererea inadmisibilă, deoarece reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă, după ce Curtea Supremă de Justiție a recunoscut, la 23 iunie 2011, încălcarea drepturilor sale, a restabilit hotărârea definitivă adoptată în favoarea lui, și i-a oferit compensații cu titlu de prejudiciu moral și costuri și cheltuieli. Guvernul a considerat că calcularea și repararea prejudiciului material a fost o chestiune de apreciere de către instanțele naționale.

12.

Reclamantul și-a exprimat dezacordul, argumentând că instanțele naționale nu i-au oferit compensații cu titlu de prejudiciu material și nu i-au satisfăcut pe deplin pretențiile sale referitoare la prejudiciul moral și costuri și cheltuieli, și că, din aceste motive, el nu și-a pierdut statutul de victimă.

13.

Curtea reiterează că o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă”, decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu,

Eckle c. Germaniei

, 15 iulie 1982, §

69 și următoarele, Seria A nr. 51;

Amuur c. Franței

, 25 iunie 1996, § 36,

Rapoartele hotărârilor și deciziilor

1996

‑

III;

Dalban c. României

[MC], nr. 28114/95, §

44, CEDO 1999

‑

VI; și

Jensen c. Danemarcei

(dec.), nr. 48470/99, CEDO

2001

‑

X).

14.

În cazul de față e adevărat că Curtea Supremă de Justiție a constatat existența unei încălcări a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 al Convenției, acordându-i niște compensații. Cu toate acestea, Curtea consideră că chestiunea calității de victimă a reclamantului în ce privește repararea încălcării drepturilor sale este în mod inseparabil legată de fondul plângerii. Prin urmare, consideră că aceste două aspecte trebuie să fie conexate și analizate împreună.

15.

În continuare, Curtea notează că plângerea în cauză nu este în mod vădit inadmisibilă, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de a fi declarată inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B.

Fond

16.

Reclamantul a susținut că faptul casării hotărârii definitive adoptate în favoarea lui a încălcat principiul securității raporturilor juridice, astfel fiindu-i încălcate drepturile garantate de articolul 6 § 1 al Convenției și de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Acesta s-a plâns că despăgubirile acordate de instanțele naționale au fost insuficiente.

17.

Guvernul a recunoscut că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Totuși, acesta a susținut că despăgubirile oferite de instanțele naționale au fost suficiente și corespunzătoare. Evaluarea prejudiciului material a fost o chestiune în primul rând de competența instanțelor naționale, iar reclamantul putea și trebuia să intenteze un proces civil separat, pentru a solicita repararea unui astfel de prejudiciu.

18.

În primul rând, Curtea reiterează că, în conformitate cu principiul subsidiarității, este mai întâi de competența autorităților naționale să repare orice încălcare a Convenției.

19.

Întrebarea dacă o persoană poate să se pretindă în continuare o victimă a unei pretinse încălcări a Convenției implică în esență o examinare

ex post facto

de către Curte, dacă repararea oferită la nivel național a fost corespunzătoare și suficientă, având în vedere satisfacția echitabilă prevăzută de articolul 41 al Convenției (a se vedea, printre multe altele,

Normann c. Danemarcei

(dec.), nr. 44704/98, 14 iunie 2001;

Jensen și

Rasmussen c. Danemarcei

(dec.), nr. 52620/99, 20 martie 2003; și

Nardone c.

Italiei

(dec.), nr. 34368/02, 25 noiembrie 2004).

20.

Curtea observă că Curtea Supremă de Justiție, în încheierea sa din 23 iunie 2011, a stabilit o încălcare a drepturilor reclamantului, rezultată din casarea hotărârii definitive pronunțate în favoarea lui. În afară de această constatare a încălcării, Curtea Supremă de Justiție a restabilit decizia adoptată în favoarea reclamantului, acordându-i acestuia echivalentul a 890 euro cu titlu de prejudiciu moral și echivalentul a 950 euro cu titlu de costuri de asistență juridică și alte cheltuieli. Curtea Supremă de Justiție nu i-a acordat nicio despăgubire materială, argumentând că astfel de pretenții nu pot fi examinate prin aplicarea directă a articolului 41 al Convenției.

21.

În lumina materialelor dosarului și având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea consideră că despăgubirile oferite la nivel național nu au reparat în mod efectiv și suficient starea de fapt contestată. În ce privește prima condiție a pierderii calității de victimă, Curtea notează că autoritățile au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului. În ce privește compensațiile bănești, Curtea observă că reclamantul a obținut 890 euro cu titlu de prejudiciu moral, dar nu a putut să obțină nicio compensație cu titlu de prejudiciu material. Reclamantul a prezentat instanței naționale un raport de expertiză, potrivit căruia o întârziere de trei ani în recunoașterea dreptului său la pensia de dizabilitate a rezultat în cauzarea unui prejudiciu material de 29 069,17 lei (echivalentul a 1 728 euro). Instanța națională a respins pretențiile reclamantului nu din motivul lipsei de temei, ci din motive procedurale neimputabile acestuia (spre deosebire de

Vladimir Kolobov c. Federației Ruse

(dec.), nr.

26528/03, 28 iunie 2011).

22.

În principiu, Curtea poate accepta o compensație mai mică oferită de autoritățile naționale, comparativ cu cea oferită de Curte însăși. Totuși, în cauza de față, Curtea consideră evident că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu material, ca rezultat al imposibilității sale de a obține o pensie de dizabilitate din anul 2008 până în 2011. Această pierdere a fost suferită în urma casării abuzive a hotărârii definitive pronunțate în favoarea lui. Prin urmare, lipsa oferirii de către instanțele naționale a unei compensații pe acest capăt de cerere este în mod vădit nerezonabilă, făcându-se referire la jurisprudența Curții.

23.

În aceste circumstanțe, din moment ce s-a adeverit că autoritățile naționale au recunoscut încălcările pretinse în cauza prezentă, reclamantul nu a putut să obțină o reparare corespunzătoare în privința casării abuzive a hotărârii definitive adoptate în favoarea lui. Prin urmare, acesta poate să se pretindă în continuare a fi victimă în sensul articolului 34 al Convenției. Astfel, Curtea respinge observația preliminară a Guvernului referitoare la calitatea de victimă a reclamantului.

24.

Din aceste motive și având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că în prezenta cauză casarea hotărârii prin care se recunoaște dreptul reclamantului la pensia de dizabilitate a fost incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice și i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 al Convenției și de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție (a se vedea

Popov c. Republicii Moldova (nr. 2)

, nr.

19960/04, §§

52-58, 6 decembrie 2005;

Oferta Plus SRL c. Republicii Moldova

, nr.

14385/04, §§

104-07 și 112-15, 19

decembrie 2006

;

Melnic c. Republicii

Moldova

, nr. 6923/03, §§ 38-44, 14 noiembrie 2006; și

Istrate c. Republicii

Moldova

, nr.

53773/00, §§ 46-61, 13

iunie 2006).

25.

Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la plângerea în baza articolului 13, deoarece articolul 6 § 1 este

lex specialis

în ceea ce privește această pretenție a reclamantului, iar cerințele articolului 13 în acest context sunt absorbite de cele din articolul 6 § 1 (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Popov c. Republicii Moldova (nr. 2)

, citat mai sus, § 55).

II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

26.

articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciul

27.

Reclamantul a solicitat sumele de 2 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și 1 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

28.

Guvernul a obiectat referitor la sumele pretinse, argumentând că evaluarea prejudiciului material este o chestiune în primul rând de competența instanțelor naționale, iar despăgubirile morale acordate de instanțele naționale au fost suficiente.

29.

Curtea notează că reclamantul nu a prezentat vreun raport de expertiză sau alt document care ar explica calculele sumei pretinse cu titlu de prejudiciu material, după cum a făcut-o în fața instanțelor naționale. Din acest motiv, Curtea respinge această pretenție. Pe de altă parte, hotărând în baze echitabile, Curtea acordă reclamantului suma de 1 500 euro cu titlu de prejudiciu moral.

B.

Costuri și cheltuieli

30.

Reclamantul nu a prezentat nicio solicitare cu titlu de costuri și cheltuieli.

C.

Dobânda

31.

Curtea consideră că este corespunzător ca rata dobânzii să fie calculată în conformitate cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Conexează

cu fondul observația preliminară a Guvernului referitoare la calitatea de victimă a reclamantului și o

respinge

,

2.

Declară

cererea admisibilă;

3.

Hotărăște

că a existat o încălcarea a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție;

4.

Hotărăște

că nu este necesar să examineze plângerea în baza articolului 13 al Convenției;

5.

Hotărăște

(a)

că Statul respondent trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, sumă convertită în lei moldovenești la rata aplicabilă la data executării;

(b)

că, de la data expirării celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează a fi plătită o dobândă la suma prevăzută mai sus, la o rată egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

6.

Respinge

restul pretențiilor reclamantului cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 13 decembrie 2016, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Hasan Bakırcı

Stéphanie Mourou-Vikström

Grefier adjunct

Președinte