CASE OF SAVOTCHKO v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr.

Reclamanta a fost reprezentată de către L. Talambuța, avocat ce practică în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agenții săi, inițial de dl. V. Grosu, ulterior de dl L. Apostol.

Reclamanta s-a plîns în particular, de violarea articolului 8 din Convenție.

La 9 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Fiind informat despre dreptul său de a participa la procedura (articolul 36 § 1 al Convenției și articolul 44 § 1 din Regulamentul Curții), Guvernul rus a declarat că nu intenționează să-l exercite în această cauză.

Reclamanta s-a născut în 1952 și locuiește în Chișinău.

Un litigiu succesoral apărut între reclamantă și mama sa; litigiul a fost examinat de către instanțele de judecată în procedură civilă.

Potrivit reclamantei, societatea M., operatorul national de telefonie fixă, al cărui acționar unic este statul, a furnizt mamei sale, precum și avocatului ei, O.M., mai multe interceptări telefonice lunare ce aparțineau reclamantei. Informațiile furnizate se refereau la peroada septembrie 2001 și februarie 2002, și includeau numere de telefon apelate, data, ora, durata și costul apelurilor efectuate de către reclamantă. În rezultat, mama reclamantei a prezentat informațiile respective în instanța de judecată în calitate de probe, fapt ce a servit temei pentru respingerea parțială a cererii înaintate de către reclamantă, cu privire la scutirea de la taxa de stat.

Prin scrisoarea din 5 august 2002, compania M. a furnizat dnei O.M., la cererea acesteia din urmă, informațiile privind plățile lunare efectuate de către reclamantă în perioada octombrie 2001 și iulie 2002.

La 22 august 2002, reclamanta a înaintat o acțiune împotriva societății M. cu privire la repararea prejudiciului moral cauzat prin presupusa divulgare a înregistrărilor sale telefonice. Ea a mai susținut că, urmare a acestui fapt i-a fost încălcat dreptul său la viață privată și că societatea M. a acționat ilegal.

Prin hotărîrea Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău din 02.04.2003 cererea reclamantei a fost respinsă. Potrivit hotărîrii menționate, în partea relevantă:

La 14 aprilie 2003, reclamanta a depus un apel împotriva acestei hotărârii.

Reclamanta a depus recurs împotriva acestei decizii. Ea a susținut că dezvăluirea informațiilor în cauză era contrară Legii telecomunicațiilor, care garanta confidențialitatea convorbirilor telefonice, precum și Legii privind accesul la informații.

Prevederile relevante prezentei cauze din Legea telecomunicațiilor din 24 noiembrie 1995, în vigoare la momentul producerii evenimentelor, au fost formulate după cum urmează:

Furnizorii de informații (...) sînt:

Informația cu caracter personal face parte din categoria informației oficiale cu accesibilitate limitată și constă din date referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă, a căror dezvăluire ar constitui o violare a vieții private, intime și familiale. În sensul prezentei legi, numai datele referitoare la identificarea persoanelor (date din documentele de identitate) nu sunt informații confidențiale.

Furnizorii de informații ce dețin informații cu caracter personal sînt obligați să asigure confidențialitatea persoanei la viața private.

Furnizorii de informații pot dezvălui orice informație cu caracter personal, necesare în conformitate cu prezenta lege, doar în cazul în care:

,, În cazul în care persoana la care se referă informațiile cu caracter personal nu consimte divulgarea lor, accesul la aceste informații poate fi permis doar prin hotărîrea instanței de judecată, care a stabilit că divulgarea va fi în interes public, adică se va referi la ocrotirea sănătății populației, securitatea publică, protecția mediului înconjurător”.

Articolul 15 din Legea cu privire la avocatură din 13 mai 1999 în vigoare la momentul respectiv, conținea prevederi privind garanțiile acordate avocaților în exercitarea profesiei lor și includea cinci alineate. Ea stabilea în special o serie de principii care garantează avocaților, printre altele, independența, respectarea confidențialității, interzicerea imixtiunii autorităților în activitatea lor, inviolabilitatea domiciliului și a biroului, precum și confidențialitatea corespondenței profesionale. Aceasta însă nu conținea nicio mențiune privind dreptul avocaților de a obține accesul la date cu caracter personal, a autorităților sau a persoanelor private.

Invocînd articolul 8 din Convenție, reclamanta a pretins că divulgarea înregistrărilor telefonice a constituit o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private și a corespondenței sale. Această normă prevede:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau moralei, a drepturilor și a libertăților acestora. ”

Curtea notează că părțile nu sunt de acord în ceea ce privește volumul și natura informațiilor dezvăluite de operatorul de telefonie fixă, societatea M.

Reclamanta susține că societatea a transmis presoanelor terțe înregistrările sale telefonice lunare, în decursul unei perioade de câteva luni, inclusiv numerele de telefon formate, data, ora, durata și costul apelulurilor.

Guvernul a susținut că societatea M. a furnizat informații dnei O.M. referitoare la plățile efectuate de către reclamantă, și nu cu privire la înregistrările telefonice detaliate ale acesteia.

Curtea notează că, în cadrul unui litigiu succesoral examinat de către instanțele de judecată naționale, mama reclamantei a furnizat instanței de judecată înregistrările telefonice detaliate ale reclamantei, (paragraful 8 de mai sus) – fapt ce nu a fost contestat de către părți în instanță. De asemenea, se constată că, ulterior, faptul transmiterii acestor declarații de către companie dnei O.M. a fost recunoscut de către instanțele naționale chemate să se pronunțe cu privire la acțiunea împotriva acestei societăți (a se vedea punctele 11 și 13 de mai sus). Curtea notează că nimic nu îi permite să se îndepărteze de la această constatare.

Curtea constată că înregistrările telefonice detaliate ale reclamantei au fost furnizate de către Societatea M. unei terțe persoane.

Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că aceasta nu are la bază niciun alt temei de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.

Argumentele părților

Reclamanta susține că înregistrările telefonice divulgate de către societatea M. conțineau date cu caracter personal și transmiterea acestora către un terț nu a fost nici legală și nici justificată de nicio necesitate de interes general.

Guvernul a susținut că nu a existat nici o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private, pe motiv că datele în cauză au fost furnizate nu la cererea unei autoritați de stat, ci la cererea unui avocat în vederea apărării intereselor unui client, iar acestea nu au fost făcute publice. El a mai menționat că, datele de mai sus au fost obținute în conformitate cu prevederile legii privind accesul la informație precum și alte legii ce reglementează domeniul telecomunicațiilor.

Curtea observă că divulgarea informațiilor în această cauză este atribuită unei companii private. Cu toate acestea, se constată că statul este unicul acționar al societății respective. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că acțiunile societății M. angajează răspunderea statului pârât conform Convenției, și observă, în acest sens, că acest punct nu a creat controverse între părți.

Curtea reiterează că apelurile telefonice primite în locațiile private sunt acoperite de noțiunile de „viață privată“ și „corespondență“, se face referire la articolul 8 § 1 al Convenției (

În acestă situație, Curtea consideră că divulgarea fără acordul reclamantei, a datelor cu caracter personal referitoare la serviciile de telefonie fixă furnizate și la utilizarea acestora împotriva ei în cadrul unui proces civil poate constitui o intervenție în exercitarea reclamantei la respectarea vieții sale private și a corespondenței, în sensul articolului 8 al Convenției (Copland, citată mai sus, § 44, și Heglas, de mai sus , § 61).

Prin urmare, este de competența Curții să stabilească dacă această ingerință a fost justificată în conformitate cu paragraful 2 al articolului 8 al Convenției, inclusiv dacă aceasta a fost „prevăzută de lege“.

Curtea notează că, în cadrul procesului intentat de reclamantă împotriva societății M., prima instanță și instanța de apel s-au limitat doar la faptul de a se expune că dezvăluirea informațiilor contestate a fost legală, fără a specifica un standard specific aplicabil în speță (punctele 11 și 13 de mai sus). Totodată ea menționează că, Curtea Supremă de Justiție a făcut trimitere la articolul 15 din Legea privind profesia de avocat în susținerea legalității acțiunilor dl OM și societatea M. (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Curtea observă totuși că potrivit aceastei dispoziții în vigoare la momentul respectiv, nu exista nicio mențiune ce ar fi reglementat relațiile dintre avocați și autoritățile statului de a cerere și obține acces la date personale cu caracter personal (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

În continuare, Curtea constată că, în observațiile sale, Guvernul a susținut că dezvăluirea informațiilor în cauză a fost în conformitate cu legea privind accesul la informație și legea telecomunicațiilor. În acest sens, se observă în primul rând că instanțele naționale nu au nici o mențiune cu privire la aceste standarde, ca bază legală pentru a justifica ingerința în cauză. Ea a subliniat faptul că, chiar dacă acesta ar fi existat, societatea M. n-a fost autorizată să divulge informații personale fără consimțământul reclamantei, în conformitate cu articolul 8 § 8 din Legea cu privire la accesul la informație (punctul 17 de mai sus), decît în prezența unei decizii judecătorești care să o oblige. Curtea poate observa doar că o astfel de decizie nu a fost adoptată în acest caz. De asemenea, se constată că, în conformitate cu articolul 4 din Legea privind telecomunicațiile, informații cu privire la serviciile de telefonie ar putea fi transmise persoanelor împuternicite în mod corespunzător de dreptul de a solicita divulgarea (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Cu toate acestea, nici autoritățile naționale și nici Guvernul nu a stabilit că dna O.M. a fost împuternicită în mod corespunzător cu acest drept.

În concluzie, Curtea constată că dispozițiile interne relevante în acest caz interzic, sub rezerva unor excepții, dezvăluirea informațiilor contestate. Se observă că nu pare că aceste excepții ar fi fost aplicabile în cazul reclamantei, în plus, guvernul nu a reușit să demonstreze contrariul.

Rezultă că imixtiunea observată nu a fost „prevăzută de lege“, în sensul celui de al doilea paragraf al articolului 8 al Convenției. În concluzie Curtea urmează să examineze problema existenței imixtiunii. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al Convenției în privința reclamantei.

Invocând articolul 6 din Convenție, reclamanta sa plîns de lipsa de imparțialitate a judecătorilor care au examinat în ordine de apel acțiunea sa împotriva companiei M.

Având în vedere constatarea unei violări a articolului 8 din Convenție (a se vedea paragraful 35 de mai sus), Curtea consideră că a examinat principala chestiune juridică ridicată în această cauză. Având în vedere toate circumstanțele cauzei și argumentele părților, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat celelalte plîngeri în temeiul articolelor 6, 10 și 13 din Convenție și articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție (a se vedea, pentru o abordare similară,

Articolul 41 din Convenție prevede:

Reclamanta a pretins 51 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciul material suferit. Aceasta a indicat că această sumă reprezintă echivalentul cotei-părți ce îi revine din imobilul care a constituit obiectul litigiului succesoral între ea și mama sa. La fel, ea a pretins că a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului impobil, după ce la examinarea cauzei înregistrările sale telefonice au fost utilizate în calitate de mijloc de probă.

Guvernul a contestat aceste pretenții.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 8 din Convenție și prejudiciul material pretins, astfel respinge această pretenție. Totuși, consideră că este necesar să acorde reclamantei suma de 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamanta a solicitat la fel și 200 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor naționale și 2 712 EUR pentru cheltuielile suportate în fața Curții. Ea a mai suportat cheltuieli de traducere a observațiilor sale la Curte în sumă totală de 232 EUR, precum și o declarație detaliată a orelor lucrate de către avocatul său la examinarea cauzei în fața Curții (douăzeci și opt de ore facturate,la tariful de 85 EUR per oră).

Guvernul a considerat că aceste pretenții sînt nejustificate.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor doar în cazul în care circumstanțele stabilesc necesitatea și caracterul rezonabil al acestor sume. În acest caz, în lipsa oricăror acte justificative, Curtea respinge pretenția privind ramburasarea costurilor și cheltuielilor de judecată suportate la nivel național. Totuși, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru examinarea cauzei în fața sa, și dispune achitarea acestei sume în beneficiul reclamantei.

Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adune trei procente.