Astikos Kai Paratheristikos Oikodomikos Synetairismos Axiomatikon și Karagiorgos împotriva Greciei

Reclamantul din dosarul doi (nr. o 489/17), D. Panagiotis Karagiorgos (« reclamantul »), este cetățean grec născut în 1937 și domiciliat la Ioannina. A fost reprezentat în fața Curții de către D. D. Tzouvalopoulou, avocat la Atena. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Dosarul nr. o 29382/16

În cursul anului 1994, reclamanta a procedat la achiziția unui teren larg cu scopul de a construi locuințe secundare pentru ofițeri și subofițeri de poliție. La 18 aprilie 1994, ministrul Mediului, Planificării Teritoriale și Lucrărilor Publice a recunoscut că acel teren era constructibil. Cu toate acestea, Consilul de Stat, în exercitarea competențelor sale reglementare, a emis un aviz nefavorabil construirii clădirilor în cauză cu motivul că terenul respectiv nu constituia o prelungire a unei aglomerări existente și că recunoașterea constructibilității acestuia se lovea de anumite texte legislative.

La 17 iulie 2000, reclamanta a adresat o cerere tribunalului administrativ din Atena cu privire la daunele-interese împotriva Statului pe baza articolului 105 din legea de transpunere a codului civil. Considera că a suferit o pagubă pe care a cuantificat-o la 4 642 174,64 euro (EUR). Prin sentința nr. o 8347/2001, tribunalul administrativ a respins cererea sa. Această sentință a fost confirmată prin hotărârea nr. o 2769/2003 a curții administrative de apel. Cu toate acestea, prin hotărârea nr. o 1422/2006, Consilul de Stat, pronunțând prin cale de recurs al reclamantei, a anulat hotărârea curții administrative de apel și a trimis cauza înapoi în fața acestei jurisdicții.

Prin hotărârea nr. o 974/2007, curtea administrativă de apel a respins din nou apelul reclamantei. Prin hotărârea nr. o 1595/2010, Consilul de Stat, pronunțând prin cale de recurs al acesteia, a anulat hotărârea curții administrative de apel și a trimis cauza înapoi în fața acesteia.

Prin hotărârea nr. o 1981/2011, curtea administrativă de apel a respins reclamanta, care a făcut cale de recurs în casație în fața Consilului de Stat la 2 noiembrie 2011. În recursul sau, reclamanta susținea că hotărârea curții administrative de apel era contrară jurisprudenței Consilului de Stat și, în special, hotărârilor nr. os 1422/2006 și 1595/2010, care, după spusele sale, arătau clar că avea dreptul de a fi despăgubită. Susținea de asemenea că aceste două hotărâri au transat ansamblul chestiunilor juridice ridicate în cauză și că aveau autoritatea unui lucru judecat. Din aceste motive, curtea administrativă de apel, prin respingerea sa, ar fi încălcat principiul autorității unui lucru judecat.

La 16 noiembrie 2015, Consilul de Stat a respins recursul pentru inadmisibilitate în conformitate cu legea nr. o 3900/2010 (hotărârea nr. o 4016/2015). A considerat că motivul reclamantei potrivit căruia curtea administrativă de apel nu se conformase hotărârilor sale anterioare (nr. os 1422/2006 și 1595/2010) se referea la fondul recursului și nu la admisibilitatea acestuia, și a constatat că reclamanta nu prezentase în actul introductiv de instanță nicio alegație specifică destinată să susțină admisibilitatea recursului său, așa cum ar fi cerut legea nr. o 3900/2010.

Pronunțând asupra excepției cu privire la art. 6 al Convenției, Consilul de Stat a subliniat că cerința legiuitorului de a încredința persoanei care face recurs sarcina de a susține admisibilitatea recursului în vederea accelerării tratării cauzei nu impunea acesteia o sarcină excesivă cu atât mai mult cu cât, în cauză, o perioadă lungă s-ar fi scurs între data intrării în vigoare a legii nr. o 3900/2010 (1 ianuarie 2011) și introducerea recursului (2 noiembrie 2011). Conform Consilului de Stat, reclamanta nu fusese astfel luată pe nepregătite. 2. Dosarul nr. o 489/17

Reclamantul era profesor temporar la departamentul de limbi străine, traducere și interpretare la Universitatea Ionică din Corfu (« universitatea »). La 23 aprilie 2002, adunarea universității a hotărât să-l aleagă pe reclamant în funcția de profesor universitar. Printr-un act din 20 mai 2004, decanul universității l-a numit pe reclamant în funcția de profesor vacant. Dosarul nominalizării a ajuns la 21 mai 2004 la ministerul Educației Naționale pentru ca acesta să efectueze, în conformitate cu legea nr. o 2083/1992, controlul legalității alegerii și nominalizării reclamantului. Termenul legal acordat ministerului pentru efectuarea acestui control a început să curgă de la acea dată.

La 22 iulie 2004, reclamantul a scris ministerului pentru a semnala că, două luni după trimiterea dosarului, controlul precizat nu fusese efectuat. Atrăgea atenția ministerului asupra faptului că va atinge vârsta limită de pensionare, și anume 67 ani, pe 31 august 2004, și cerea transmiterea actului nominalizării sale la imprimeria națională pentru publicare în Jurnalul Oficial. Ministerul nu a răspuns și nu a procedat la controlul necesar, astfel că alegerea și nominalizarea reclamantului au fost anulate.

La 31 august 2004, reclamantul s-a pensionat.

La 30 august 2006, a adresat tribunalului administrativ din Atena o cerere împotriva Statului și împotriva universității. Reprosa ministerului Educației Naționale că nu exercitase controlul legalității alegerii și nominalizării sale în termenul legal și că astfel împiedicaseă ca acestea să fie publicate în Jurnalul Oficial înainte de data pensionării sale. Cerea 14 116 EUR pentru pierderi salariale și 40 000 EUR pentru daune morale.

Prin sentința nr. o 9650/2012, tribunalul administrativ a respins cererea reclamantului cu motivul că era incompatibilă ratione personae pe cât se referă la acțiunea împotriva Statului, și cu motivul că termenul legal de patru luni nu ajungese încă la termen pe 31 august 2004 pe cât se referă la acțiunea împotriva universității.

Prin hotărârea nr. o 2265/2014, curtea administrativă de apel din Atena a respins apelul depus de reclamant. A considerat că tribunalul administrativ aplicase corect art. 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004 (care modificase termenul de la trei la patru luni acordat ministerului pentru efectuarea controlului legalității), precizând că, la data pensionării reclamantului, termenul de patru luni nu scursese.

La 31 octombrie 2014, reclamantul a făcut cale de recurs în casație în fața Consilului de Stat. Susținea printre altele neconstituționalitatea articolului 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004, neaplicabilitatea acestuia în cauză și contrarietatea acestuia cu jurisprudența Curții a Uniunii Europene (CJUE). Cerea Consilului de Stat să pună la CJUE, pe baza articolului 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, următoarea întrebare preliminară : « Aplicarea cu efect retroactiv a termenului de patru luni, introdusă de art. 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004, pentru controlul legalității actelor decanului privind alegerea și nominalizarea membrilor universității (...) este compatibilă cu dreptul, directivele și jurisprudența Uniunii Europene, în cazul în care controlul a început deja și este încă în curs, în conformitate cu termenul de trei luni în vigoare anterior (...) ? Nu ar fi mai conformă ordinii juridice aplicarea noului termen numai actelor emise după data intrării în vigoare a noii legi ? »

Prin hotărârea nr. o 1407/2016, Consilul de Stat a respins recursul.

În primul rând, a respins pentru inadmisibilitate motivul reclamantului referitor la neconstituționalitatea articolului 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004 cu motivul că se pronunțase deja în materie.

În al doilea rând, a respins de asemenea pentru inadmisibilitate motivul referitor la necesitatea reconsiderării jurisprudenței privind data intrării în vigoare a articolului 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004 (care, potrivit reclamantului, nu era aplicabilă în cauză). A indicat că contestarea fondului unei jurisprudențe existente nu constituia un motiv de ridicare a restricției pentru invocarea unui motiv în casație în conformitate cu art. 12 § 1 din legea nr. o 3900/2010.

În al treilea rând, a respins de asemenea pentru inadmisibilitate motivul referitor la insuficiența motivării hotărârii atacate. Sub acest aspect, a indicat că, potrivit reclamantului : a) principiile bunei credințe, integrității administrative și statului de drept impuneau ca controlul legalității să fie efectuat înainte de pensionarea sa ; b) decanul universității ar fi trebuit să dea un efect retroactiv actului nominalizării în cauză ; c) administrația ar fi trebuit să efectueze controlul ținând cont de efectele juridice ale acestuia asupra drepturilor la pensia de pensionare. A mai indicat că reclamantul se referea la o jurisprudență contrară a Consilului de Stat privind punctele menționate mai sus. A estimat că motivul în cauză nu se referea la o chestiune de interpretare a legii, ci la chestiuni de motive, în privința cărora nu ar fi fost posibil să se invoceze existența unei jurisprudențe contrare a Consilului de Stat.

În fine, nu a răspuns la cererea reclamantului ca el să pună o întrebare preliminară la CJUE. B. Dreptul și practica interne relevante

Pentru dreptul și practica interne relevante în cauză privind legea nr. o 3900/2010, Curtea se referă în special la hotărârea sa Papaïoannou c. Grecia (nr. o 18880/15, §§ 14-25, 2 iunie 2016). 23. art. 12 din legea nr. o 3900/2010 se citește astfel în părțile relevante în cauză : « 1. Paragrafele 3 și 4 ale articolului 53 din decretul nr. o 18/1989 (...) sunt înlocuite cu următoarele dispoziții : Recursul în casație este admis doar atunci când autorul acestuia susține, prin alegații concrete conținute în recurs, că nu există jurisprudență a Consilului de Stat în materie sau că hotărârea atacată este contrară jurisprudenței Consilului de Stat sau a altei curți supreme sau unei decizii definitive a unei jurisdicții administrative. (...) 2. La primul paragraf al articolului 58 din decretul nr. o 18/1989 se adaugă următorul alineat : Apelul este admis doar atunci când autorul acestuia susține, prin alegații concrete conținute în recurs, că nu există jurisprudență a Consilului de Stat în materie sau că hotărârea atacată este contrară jurisprudenței Consilului de Stat sau a altei curți supreme sau unei decizii definitive a unei jurisdicții administrative. » 24. art. 6 § 9 din legea nr. o 2083/1992 privind modernizarea învățământului superior dispune în părțile relevante în cauză : « Nominalizarea și titularizarea unui membru al universității sunt efectuate prin [intermediul unui] act al decanului universității, publicat în Jurnalul Oficial. Actul în cauză și procesul-verbal al alegerii sau titularizării de către consiliul universității sunt transmise fără întârziere ministerului Educației Naționale (...). Actul decanului nu poate fi publicat sau pus în aplicare (...) fără controlul prealabil al legalității sale de către ministrul Educației Naționale. Acest control este efectuat într-un termen de trei luni de la primirea actului de către ministerul Educației Naționale (...). »

Părțile relevante în cauza ale articolului 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004 prevăd următoarele : « Termenul prevăzut în art. 6 § 9 din legea nr. o 2083/1992 (...) pentru exercitarea controlului legalității actelor de nominalizare și titularizare a membrilor universității este stabilit la patru luni (...). »

Consilul de Stat a concluzionat asupra constituționalității dispozițiilor articolului 6 § 9 din legea nr. o 2083/1992 precum și ale articolului 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004 în hotărârile sale nr. o 1388/2006, nr. o 613/2009 și nr. o 2907/2009. PLÂNGERILE

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, părțile reclamante se plâng de o încălcare a dreptului lor de acces la un tribunal. Invocând art. 1 din Protocolul nr. o 1 la Convenție, se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectul bunurilor lor. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de alte încălcări ale dreptului său la un proces echitabil.

Părțile reclamante se plâng că respingerea recursurilor lor în fața Consilului de Stat în conformitate cu art. 12 din legea nr. o 3900/2010 așa cum a fost aplicată în cazul lor a comportat o încălcare a dreptului lor de acces la un tribunal. Susțin o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, care, în părțile relevante în cauză, prevede : « Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...). »

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, « dreptul la un tribunal », din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în privința condițiilor de admisibilitate ale unei acțiuni, deoarece prin natura sa apelează la o reglementare de către Stat, care pe acest punct se bucură de o anumită libertate de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul la tribunal într-o măsură sau într-o manieră astfel încât dreptul persoanei la un tribunal să fie vătămat în substanța sa ; în fine, ele se armonizează cu art. 6 § 1 al Convenției doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit ( Stamouli și alții c. Grecia , nr. o 1735/07, § 21, 28 mai 2009).

Curtea notează că plângerile în cauză sunt similare cu cele pe care le-a examinat în hotărârea Papaïoannou precitată, care se referea de asemenea la compatibilitatea cu art. 6 § 1 al Convenției a articolului 12 din legea nr. o 3900/2010, care introduce noi condiții de admisibilitate în materie de apel și recurs în casație în fața Consilului de Stat.

Așa cum a indicat Curtea în hotărârea menționată mai sus, legea nr. o 3900/2010 vizează modificarea procedurilor în fața Consilului de Stat pentru a o accelera și pentru a decongestiona rolul acestuia. Scopul acestei legi este ca Consilul de Stat să pronunțe în termene scurte asupra cauzelor care ridică probleme de interes general pentru a crea rapid o linie jurisprudențială pe care jurisdicțiile administrative inferioare o pot urma în cauze similare. Curtea consideră că acestea sunt scopuri legitime care urmăresc promovarea unei bune administrări a justiției și permițând Consilului de Stat să-și exercite efectiv funcțiile judecătorești. 33. art. 12 § 1 al legii precitate cere ca, de acum înainte, pentru ca o cale de recurs în fața Consilului de Stat să fie admisibilă, autorul acțiunii să demonstreze, într-o manieră precisă și detaliată, în actul introductiv de instanță că fiecare motiv al recursului ridică o chestiune juridică specifică determinantă pentru soluția litigiului și că această soluție este în contradicție cu jurisprudența bine stabilită a Consilului de Stat sau a altei jurisdicții supreme sau cu o decizie definitivă a tribunalelor administrative, sau că nu există nicio jurisprudență privind chestiunea juridică litigioasă. De aceea, articolul a fost subiectul unei jurisprudențe bogate a Consilului de Stat, care a precizat sensul acestuia. Din aceasta rezultă că formalitățile pentru introducerea unui recurs în fața Consilului de Stat sunt clare, previzibile și de natură să asigure principiul securității juridice, ceea ce constituie un scop legitim în sensul Convenției.

În cauza de față, în cazul reclamantei, Curtea notează că Consilul de Stat a respins recursul pentru inadmisibilitate considerând că motivul potrivit căruia curtea administrativă de apel nu se conformase hotărârilor nr. os 1422/2006 și 1595/2010 pronunțate de el se referea la fondul recursului și nu la admisibilitatea acestuia, și constatând că reclamanta nu prezentase în actul introductiv de instanță nicio alegație specifică destinată să susțină admisibilitatea recursului său, așa cum cereau prevederile legii nr. o 3900/2010. În cazul reclamantului, Consilul de Stat a respins de asemenea pentru inadmisibilitate motivul referitor la necesitatea reconsiderării jurisprudenței privind data intrării în vigoare a articolului 3 § 12 din legea nr. o 3255/2004 (care, potrivit reclamantului, nu era aplicabilă în cazul său). A indicat că contestarea fondului unei jurisprudențe existente nu constituia un motiv de ridicare a restricției pentru invocarea unui motiv în casație în conformitate cu articolul 12 § 1 din legea nr. o 3900/2010.

Având în vedere specificitatea rolului pe care Consilul de Stat îl joacă ca jurisdicție responsabilă pentru coerența jurisprudenței, se poate admite că procedura urmată în fața înaltei jurisdicții administrative să fie însoțită de mai multe condiții de admisibilitate (a se vedea, printre altele, Khalfaoui c. Franța , nr. o 34791/97, § 37, CEDH 1999-IX, Běleš și alții c. Republica Cehă , nr. o 47273/99, § 62, 12 noiembrie 2002, și Papaïoannou , precitată, § 46). Pe de altă parte, faptul de a subordonii admisibilitatea unui recurs existenței unor circumstanțe obiective și justificării lor de către autorul recursului, care sunt criterii prevăzute de lege și interpretate de jurisprudența administrativă, nu este, în sine, despropor ționat în raport cu scopul urmărit de legislația litigioasă.

Astfel, Curtea consideră că reclamanții nu au fost lipsiți de substanța dreptului lor de acces la un tribunal. În plus, limitările aplicate au urmărit un scop legitim. Aplicarea lor nu a prejudiciat caracterul rezonabil al raportului dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamanții nu au suferit o entravă disproporționată dreptului lor de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 al Convenției.

Din aceasta rezultă că această parte a dosarelor este manifestă neîntemeiatâ și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. o 1 la Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la « bunurile » sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de « bunuri » poate acoperi atât « bunuri actuale » cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, care au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o « speranță legitimă » de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate ( Kopecký c. Slovacia [Marea Cameră], nr. o 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).

În ceea ce privește reclamanta, Consilul de Stat având respins recursul pentru inadmisibilitate, Curtea consideră că aceasta nu poate invoca un drept la indemnizare și deci un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. o 1.

Cât privește reclamantul, ea notează că, chiar și în ipoteza că ar fi epuizat căile de atac interne privind această plângere (ceea ce nu este evident din lectura motivului său în casație în fața Consilului de Stat), nu se poate considera că acesta avea un « bun » sau o « speranță legitimă » în sensul Convenției deoarece, potrivit dreptului intern (și în special articolului 6 § 9 din legea nr. o 2083/1992), nominalizarea sa nu putea avea niciun efect cât timp ministrul Educației nu exercitase controlul legalității actului de nominalizare.

Din aceasta rezultă că aceste părți ale dosarelor sunt incompatibile ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al acesteia. III.

Curtea reamintește că, în absența arbitrarului, nu este competentă să substituie propria sa interpretare a dreptului sau a faptelor și probelor cu cea a jurisdicțiilor interne. Nu poate valida pe cont propriu elementele de fapt care au condus o jurisdicție națională să adopte o decizie mai degrabă decât alta, altfel s-ar erija în judecător de a treia sau a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea, printre multe altele, Melich și Beck c. Republica Cehă , nr. o 35450/04, § 48, 24 iulie 2008).

În cazul de față, prin plângerile sale prezentate sub numerele 1, 2 și 3 în §43 mai sus, reclamantul contestă modul în care înalta jurisdicție a interpretat și aplicat dreptul intern relevant. Or, nu există nimic care să permită Curții să creadă că procedura, în cadrul căreia reclamantul a putut prezenta toate argumentele sale, nu a fost echitabilă. Curtea nu constată într-adevăr nicio dovadă de arbitrar în conducerea procesului nici de încălcare a drepturilor procedurale ale acestuia.

Privitor la plângerea referitoare la refuzul tăcut al Consilului de Stat de a pune o întrebare preliminară la CJUE, Curtea reamintește că, atunci când o jurisdicție ale cărei decizii nu sunt susceptibile de căi de atac refuză să pună o întrebare preliminară, trebuie să ofere motivele de natură să permită să se stabilească dacă această întrebare a fost considerată nepertinentă, sau ca referitoare la o dispoziție clară sau deja interpretată de CJUE, sau dacă a fost pur și simplu ignorată ( Dhahbi c. Italia , nr. o 17120/09, § 33, 8 aprilie 2014).

În cauza de față, Curtea constată că Consilul de Stat nu a răspuns la cererea reclamantului ca el să pună o întrebare preliminară la CJUE. Cu toate acestea, consideră că cazul de față trebuie să se deosebească de dosarul Dhahbi (precitat), deoarece, în cauza de față, Consilul de Stat a declarat recursul inadmisibil pentru nerespectarea condițiilor de admisibilitate modificate de art. 12 § 1 din legea nr. o 3900/2010. Observă că o întrebare preliminară nu ar fi schimbat concluzia Consilului de Stat privind inadmisibilitatea recursului.

Din aceasta rezultă că această parte a dosarului este manifestă neîntemeiatâ și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să conexeze dosarele ; Declară dosarele inadmisibile. Încheiat în franceză și transmis în scris la 1 iunie 2017. Abel Campos Kristina Pardalos Grefier Președintă

La requérante de la première requête (n o 29382/16), Astikos Kai Paratheristikos Oikodomikos Synetairismos Axiomatikon (« la requérante »), est une coopérative des officiers de la police. Elle a été représentée devant la Cour par M e I. Drosos, avocat à Athènes.

Le requérant de la deuxième requête (n o 489/17), M. Panagiotis Karagiorgos (« le requérant »), est un ressortissant grec né en 1937 et résidant à Ioannina. Il a été représenté devant la Cour par M e D. Tzouvalopoulou, avocate à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. 1. La requête n o 29382/16

Au courant de l’année 1994, la requérante procéda à l’achat d’un grand terrain dans le but d’y construire des résidences secondaires pour des officiers et des sous-officiers de la police. Le 18 avril 1994, le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics reconnut que ce terrain était constructible. Toutefois, le Conseil d’État, dans le cadre de ses compétences réglementaires, émit un avis défavorable à la construction des bâtiments en question au motif que le terrain en cause ne constituait pas le prolongement d’une agglomération existante et que la reconnaissance de sa constructibilité se heurtait à certains textes législatifs.

Le 17 juillet 2000, la requérante saisit le tribunal administratif d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’État sur le fondement de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil. Elle estimait avoir subi un préjudice qu’elle chiffra à 4 642 174,64 euros (EUR). Par le jugement n o 8347/2001, le tribunal administratif la débouta de sa demande. Ce jugement fut confirmé par l’arrêt n o 2769/2003 de la cour administrative d’appel. Toutefois, par l’arrêt n o 1422/2006, le Conseil d’État, statuant sur pourvoi de la requérante, infirma l’arrêt de la cour administrative d’appel et renvoya l’affaire devant cette même juridiction.

Par l’arrêt n o 974/2007, la cour administrative d’appel rejeta de nouveau l’appel de la requérante. Par l’arrêt n o 1595/2010, le Conseil d’État, statuant sur pourvoi de cette dernière, infirma l’arrêt de la cour administrative d’appel et renvoya l’affaire devant celle-ci.

Par l’arrêt n o 1981/2011, la cour administrative d’appel débouta la requérante, qui se pourvut en cassation devant le Conseil d’État le 2 novembre 2011. Dans son pourvoi, la requérante soutenait que l’arrêt de la cour administrative d’appel était contraire à la jurisprudence du Conseil d’État et, en particulier, aux arrêts n os 1422/2006 et 1595/2010, qui, selon elle, indiquaient clairement qu’elle avait un droit à être indemnisée. Elle arguait aussi que ces deux arrêts avaient tranché l’ensemble des questions juridiques soulevées en l’espèce et qu’ils avaient acquis force de chose jugée. Dès lors, la cour administrative d’appel, en la déboutant, aurait méconnu le principe de la force de chose jugée.

Le 16 novembre 2015, le Conseil d’État rejeta le pourvoi pour irrecevabilité en application de la loi n o 3900/2010 (arrêt n o 4016/2015). Il considéra que le moyen de la requérante selon lequel la cour administrative d’appel ne s’était pas conformée à ses arrêts antérieurs (n os 1422/2006 et 1595/2010) se rapportait au bien-fondé du pourvoi et non à sa recevabilité, et il constata que la requérante n’avait présenté dans son acte introductif d’instance aucune allégation spécifique tendant à étayer la recevabilité de son pourvoi, comme l’aurait exigé la loi n o 3900/2010.

Statuant sur le grief relatif à l’article 6 de la Convention, le Conseil d’État souligna que l’exigence du législateur de confier à celui qui se pourvoit le soin d’étayer la recevabilité de son pourvoi afin d’accélérer le traitement de l’affaire n’imposait pas à l’intéressé une charge exorbitante d’autant plus que, en l’espèce, une longue période se serait écoulée entre l’entrée en vigueur de la loi n o 3900/2010 (le 1 er janvier 2011) et l’introduction du pourvoi (le 2 novembre 2011). Selon le Conseil d’État, la requérante n’avait donc pas été prise au dépourvu. 2. La requête n o 489/17

Le requérant était professeur vacataire au département de langues étrangères, traduction et interprétation à l’université ionienne de Corfou (« l’université »). Le 23 avril 2002, l’assemblée de l’université décida d’élire le requérant au poste de professeur d’université. Par un acte du 20 mai 2004, le doyen de l’université nomma le requérant à un poste de professeur vacant. Le dossier de la nomination parvint le 21 mai 2004 au ministère de l’Éducation nationale afin que celui exerçât, conformément à la loi n o 2083/1992, le contrôle de la légalité de l’élection et de la nomination du requérant. Le délai légal imparti au ministère pour effectuer ce contrôle commença à courir à cette date.

Le 22 juillet 2004, le requérant écrivit au ministère pour signaler que, deux mois après l’envoi du dossier, le contrôle précité n’avait pas été effectué. Il attirait l’attention du ministère sur le fait qu’il atteindrait l’âge limite de départ à la retraite, à savoir 67 ans, le 31 août 2004, et il demandait la transmission à l’imprimerie nationale de l’acte de sa nomination pour parution au Journal officiel. Le ministère ne répondit pas et ne procéda pas au contrôle requis, de sorte que l’élection et la nomination du requérant furent annulées.

Le 31 août 2004, le requérant prit sa retraite.

Le 30 août 2006, il saisit le tribunal administratif d’Athènes d’une action contre l’État et contre l’université. Il reprochait au ministère de l’Éducation nationale de ne pas avoir exercé le contrôle de la légalité de son élection et de sa nomination dans le délai légal et d’avoir ainsi empêché que celle-ci fût publiée dans le Journal officiel avant la date de son départ en retraite. Il demandait 14 116 EUR pour perte de salaires et 40 000 EUR pour dommage moral.

Par le jugement n o 9650/2012, le tribunal administratif rejeta l’action du requérant, au motif qu’elle était incompatible ratione personae pour autant qu’elle était dirigée contre l’État, et au motif que le délai légal de quatre mois n’était pas encore arrivé à son terme le 31 août 2004 pour autant qu’elle était dirigée contre l’université.

Par l’arrêt n o 2265/2014, la cour administrative d’appel d’Athènes rejeta l’appel formé par le requérant. Elle considéra que le tribunal administratif avait correctement appliqué l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004 (qui avait fait passer de trois à quatre mois le délai imparti au ministère pour effectuer le contrôle de légalité), précisant que, à la date du départ en retraite du requérant, le délai de quatre mois n’était pas échu.

Le 31 octobre 2014, le requérant se pourvut en cassation devant le Conseil d’État. Il arguait notamment de l’inconstitutionnalité de l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004, de son inapplicabilité en l’espèce et de sa contrariété avec la jurisprudence de la Cour de justice de l’Union européenne (CJUE). Il demandait au Conseil d’État de poser à la CJUE, sur le fondement de l’article 267 du traité de l’Union européenne, la question préjudicielle suivante : « L’application rétroactive du délai de quatre mois, introduit par l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004, pour le contrôle de la légalité des actes du doyen relatifs à l’élection et la nomination des membres de l’université (...) est-elle compatible avec le droit, les directives et la jurisprudence de l’Union européenne, dans le cas où le contrôle a déjà commencé et est encore pendant, conformément au délai de trois mois en vigueur antérieurement (...) ? N’est-il pas plus conforme à l’ordre juridique que le nouveau délai s’applique seulement aux actes émis après l’entrée en vigueur de la nouvelle loi ? »

Par l’arrêt n o 1407/2016, le Conseil d’État rejeta le pourvoi.

En premier lieu, il rejeta pour irrecevabilité le moyen du requérant tiré de l’inconstitutionnalité de l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004 au motif qu’il s’était déjà prononcé en la matière.

En deuxième lieu, il rejeta aussi pour irrecevabilité le moyen tiré de la nécessité de reconsidérer la jurisprudence relative à l’entrée en vigueur de l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004 (laquelle, selon le requérant, n’était pas applicable en l’espèce). Il indiqua que la contestation du bien-fondé d’une jurisprudence existante ne constituait pas un motif de levée de la restriction pour soulever un moyen en cassation conformément à l’article 12 § 1 de la loi n o 3900/2010.

En troisième lieu, il rejeta également pour irrecevabilité le moyen tiré de l’insuffisance de la motivation de l’arrêt attaqué. À cet égard, il indiqua que, selon le requérant : a) les principes de la bonne foi, de la probité administrative et de l’État de droit imposaient que le contrôle de légalité fût fait avant son départ en retraite ; b) le doyen de l’université aurait dû accorder un effet rétroactif à l’acte de nomination en question ; c) l’administration aurait dû effectuer le contrôle eu égard aux effets juridiques de celui-ci sur ses droits à la pension de retraite. Il indiqua encore que le requérant se référait à une jurisprudence contraire du Conseil d’État concernant les points susmentionnés. Il estima que le moyen en question ne concernait pas une question d’interprétation de la loi, mais des questions de motifs, au regard desquels il n’aurait pas été possible d’invoquer l’existence d’une jurisprudence contraire du Conseil d’État.

Enfin, il ne répondit pas à la demande du requérant qui le priait de poser une question préjudicielle à la CJUE. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Pour le droit et la pratique internes pertinents en l’espèce concernant la loi n o 3900/2010, la Cour renvoie notamment à son arrêt Papaïoannou c. Grèce (n o 18880/15, §§ 14-25, 2 juin 2016).

L’article 12 de la loi n o 3900/2010 se lit ainsi en ses parties pertinentes en l’espèce : « 1. Les paragraphes 3 et 4 de l’article 53 du décret n o 18/1989 (...) sont remplacés par les dispositions suivantes : Le pourvoi est permis seulement lorsque son auteur soutient, par des allégations concrètes contenues dans le pourvoi, qu’il n’existe pas de jurisprudence du Conseil d’État en la matière ou que l’arrêt attaqué est contraire à la jurisprudence du Conseil d’État ou d’une autre cour suprême ou à une décision définitive d’une juridiction administrative. (...) 2. Au premier paragraphe de l’article 58 du décret n o 18/1989 est ajouté l’alinéa suivant : L’appel est permis seulement lorsque son auteur soutient, par des allégations concrètes contenues dans le pourvoi, qu’il n’existe pas de jurisprudence du Conseil d’État en la matière ou que l’arrêt attaqué est contraire à la jurisprudence du Conseil d’État ou d’une autre cour suprême ou à une décision définitive d’une juridiction administrative. »

L’article 6 § 9 de la loi n o 2083/1992 relative à la modernisation de l’enseignement supérieur dispose en ses parties pertinentes en l’espèce : « La nomination et la titularisation d’un membre de l’université sont effectuées par [le biais d’un] acte du doyen de l’université, publié au Journal officiel. L’acte en question et le compte rendu de l’élection ou de la titularisation par le conseil de l’université sont transmis sans délai au ministre de l’Éducation nationale (...). L’acte du doyen ne peut pas être publié ou mis en œuvre (...) sans le contrôle préalable de sa légalité par le ministre de l’Éducation nationale. Ce contrôle est effectué dans un délai de trois mois à compter de la réception de l’acte par le ministère de l’Éducation nationale (...). »

Les parties pertinentes en l’espèce de l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004 prévoient ce qui suit : « Le délai prévu à l’article 6 § 9 de la loi n o 2083/1992 (...) pour l’exercice du contrôle de légalité des actes de nomination et de titularisation des membres de l’université est fixé à quatre mois (...). »

Le Conseil d’État a conclu à la constitutionnalité des dispositions de l’article 6 § 9 de la loi n o 2083/1992 ainsi que de l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004 dans ses arrêts n o 1388/2006, n o 613/2009 et n o 2907/2009. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les parties requérantes se plaignent d’une violation de leur droit d’accès à un tribunal. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, elles se plaignent d’une violation de leur droit au respect de leurs biens. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’autres violations de son droit à un procès équitable. EN DROIT

La Cour constate que dans les deux requêtes les requérants se plaignent pour l’essentiel du rejet de leurs pourvois devant le Conseil d’Etat en application de l’article 12 de la loi n o 3900/2010. Partant, compte tenu de la similitude des requêtes quant à la question de fond qu’elles posent, elle décide de les joindre et de les examiner conjointement dans une seule décision. I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION (ACCÈS À UN TRIBUNAL)

Les parties requérantes se plaignent que le rejet de leurs pourvois devant le Conseil d’État en application de l’article 12 de la loi n o 3900/2010 tel qu’il a été mis en œuvre dans leur cas a emporté violation de leur droit d’accès à un tribunal. Elles allèguent une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes en l’espèce, dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). »

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et qu’il se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 de la Convention que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Stamouli et autres c. Grèce , n o 1735/07, § 21, 28 mai 2009).

La Cour note que les griefs en question sont similaires à ceux qu’elle a eu à examiner dans l’arrêt Papaïoannou précité, lequel concernait aussi la compatibilité avec l’article 6 § 1 de la Convention de l’article 12 de la loi n o 3900/2010, qui introduisait de nouvelles conditions de recevabilité en matière d’appel et de pourvoi en cassation devant le Conseil d’État.

Comme la Cour l’a indiqué dans l’arrêt susmentionné, la loi n o 3900/2010 vise à modifier la procédure devant le Conseil d’État afin de l’accélérer et de désengorger son rôle. Le but de cette loi est que le Conseil d’État puisse juger dans des délais brefs des affaires qui posent des problèmes d’intérêt général afin de créer rapidement une ligne jurisprudentielle que les juridictions administratives inférieures pourront suivre dans des affaires similaires. La Cour estime qu’il s’agit de buts légitimes qui visent à favoriser une bonne administration de la justice et à permettre au Conseil d’État d’exercer efficacement ses fonctions judiciaires.

L’article 12 § 1 de la loi précitée exige que, désormais, pour qu’une voie de recours devant le Conseil d’État soit recevable, le demandeur démontre, de manière précise et circonstanciée, dans l’acte introductif d’instance que chacun des moyens du pourvoi soulève une question juridique spécifique déterminante pour la solution du litige et que cette solution est en contradiction avec la jurisprudence bien établie du Conseil d’État ou d’une autre juridiction suprême ou avec une décision définitive des tribunaux administratifs, ou bien qu’il n’existe aucune jurisprudence relative à la question juridique litigieuse. Aussi cet article a-t-il fait l’objet d’une jurisprudence abondante du Conseil d’État, qui en a précisé le sens. Il en ressort que les formalités pour introduire un pourvoi devant le Conseil d’État sont claires, prévisibles et de nature à assurer le principe de sécurité juridique, ce qui constitue un but légitime au sens de la Convention.

En l’espèce, dans le cas de la requérante, la Cour note que le Conseil d’État a rejeté le pourvoi pour irrecevabilité en considérant que le moyen selon lequel la cour administrative d’appel ne s’était pas conformée aux arrêts n os 1422/2006 et 1595/2010 rendus par lui se rapportait au bien-fondé du pourvoi et non à sa recevabilité, et en constatant que la requérante n’avait présenté dans son acte introductif d’instance aucune allégation spécifique tendant à étayer la recevabilité de son pourvoi, comme l’exigeait la loi n o 3900/2010. Dans le cas du requérant, le Conseil d’État a aussi rejeté pour irrecevabilité le moyen tiré de la nécessité de reconsidérer la jurisprudence relative à l’entrée en vigueur de l’article 3 § 12 de la loi n o 3255/2004 (qui, selon le requérant, n’était pas applicable dans son cas). Il a indiqué que la contestation du bien-fondé d’une jurisprudence existante ne constituait pas un motif de levée de la restriction pour soulever un moyen en cassation conformément à l’article 12 § 1 de la loi n o 3900/2010.

Eu égard à la spécificité du rôle que joue le Conseil d’État en tant que juridiction chargée de la cohérence de la jurisprudence, l’on peut admettre que la procédure suivie devant la haute juridiction administrative soit assortie de davantage de conditions de recevabilité (voir, entre autres, Khalfaoui c. France , n o 34791/97, § 37, CEDH 1999-IX, Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 62, 12 novembre 2002, et Papaïoannou , précité, § 46). Par ailleurs, le fait de subordonner la recevabilité d’un pourvoi à l’existence de circonstances objectives et à leur justification par l’auteur du pourvoi, qui sont des critères prévus par la loi et interprétés par la jurisprudence administrative, n’est pas, en tant que tel, disproportionné par rapport au but poursuivi par la législation litigieuse.

Ainsi, la Cour estime que les requérants n’ont pas été privés de la substance de leur droit d’accès à un tribunal. En outre, les limitations appliquées poursuivaient un but légitime. Leur application n’a pas porté atteinte au caractère raisonnable du rapport entre les moyens employés et le but visé. Pour ces raisons, la Cour juge que les requérants n’ont pas subi d’entrave disproportionnée à leur droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie des requêtes est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE l’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, qui ont une base suffisante en droit interne et en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).

En ce qui concerne la requérante, le Conseil d’État ayant rejeté le pourvoi pour irrecevabilité, la Cour estime que l’intéressée ne peut pas se prévaloir d’un droit à indemnisation et donc d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

Quant au requérant, elle note que, à supposer même qu’il ait épuisé les voies de recours internes concernant ce grief (ce qui n’est pas évident à la lecture de son moyen en cassation devant le Conseil d’État), on ne saurait considérer que l’intéressé disposait d’un « bien » ou d’une « espérance légitime » au sens de la Convention car, selon le droit interne (et notamment l’article 6 § 9 de la loi n o 2083/1992), sa nomination ne pouvait avoir aucun effet tant que le ministre de l’Éducation n’avait pas exercé de contrôle de légalité de l’acte de nomination.

Il s’ensuit que ces parties des requêtes sont incompatibles ratione materiae avec les dispositions de la Convention et qu’elles doivent être rejetées, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de celle-ci. III.

La Cour rappelle que, en l’absence d’arbitraire, elle n’est pas compétente pour substituer sa propre interprétation du droit ou des faits et des preuves à celles des juridictions internes. Elle ne peut en effet apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt qu’une autre, sinon, elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (voir, parmi beaucoup d’autres, Melich et Beck c. République tchèque , n o 35450/04, § 48, 24 juillet 2008).

En l’occurrence, par ses griefs présentés sous les numéros 1, 2 et 3 au paragraphe 43 ci-dessus, le requérant met en cause la façon dont la haute juridiction a interprété et appliqué le droit interne pertinent. Or rien ne permet à la Cour de penser que la procédure, au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable. La Cour ne décèle en effet aucun indice d’arbitraire dans la conduite du procès ni de violation des droits procéduraux de l’intéressé.

Quant au grief relatif au refus tacite du Conseil d’État de poser une question préjudicielle à la CJUE, la Cour rappelle que, lorsqu’une juridiction dont les décisions sont insusceptibles de voies de recours refuse de poser une question préjudicielle, elle doit donner des motifs de nature à permettre d’établir si cette question a été considérée comme non pertinente, ou comme relative à une disposition claire ou déjà interprétée par la CJUE, ou bien si elle a été simplement ignorée ( Dhahbi c. Italie , n o 17120/09, § 33, 8 avril 2014).

En l’espèce, la Cour constate que le Conseil d’État n’a pas répondu à la demande du requérant qui le priait de poser une question préjudicielle à la CJUE. Toutefois, elle estime que le cas présent doit être distingué de l’affaire Dhahbi (précitée), car, en l’espèce, le Conseil d’État a déclaré le pourvoi irrecevable pour non-respect des conditions de recevabilité modifiées par l’article 12 § 1 de la loi n o 3900/2010. Elle observe qu’une question préjudicielle n’aurait pas changé la conclusion du Conseil d’État quant à l’irrecevabilité du pourvoi.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. Fait en français puis communiqué par écrit le 1 er juin 2017. Abel Campos Kristina Pardalos Greffier Présidente