ASTIKOS KAI PARATHERISTIKOS OIKODOMIKOS SYNETAIRISMOS AXIOMATIKON ET KARAGIORGOS c. GRÈCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
ASTIKOS KAI PARATHERISTIKOS OIKODOMIKOS SYNETAIRISMOS AXIOMATIKON ET KARAGIORGOS c. GRÈCE (CtEDO, 2017)
PRIMA SECȚIUNE
DECIZIE
Dosarele nr.
os
29382/16 și 489/17
ASTIKOS KAI PARATHERISTIKOS OIKODOMIKOS SYNETAIRISMOS AXIOMATIKON împotriva Greciei
și Panagiotis KARAGIORGOS împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 9 mai 2017 în camera compusă din
:
Kristina Pardalos,
președintă,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Aleš Pejchal,
Ksenija Turković,
Armen Harutyunyan,
Pauliine Koskelo,
Tim Eicke,
judecători,
și Abel Campos,
grefier de secțiune
,
Având în vedere dosarele menționate mai sus introduse la 13 mai și 20
decembrie 2016,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie
:
CONSIDERÂND FAPTELE
1.
Reclamanta din dosarul întâi (nr.
o
29382/16), Astikos Kai Paratheristikos Oikodomikos Synetairismos Axiomatikon («
reclamanta
»), este o cooperativă a ofițerilor de poliție. A fost reprezentată în fața Curții de către D.
I. Drosos, avocat la Atena.
2.
Reclamantul din dosarul doi (nr.
o
489/17), D. Panagiotis Karagiorgos («
reclamantul
»), este cetățean grec născut în 1937 și domiciliat la Ioannina. A fost reprezentat în fața Curții de către D.
D.
Tzouvalopoulou, avocat la Atena.
A.
Circumstanțele cauzei
3.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Dosarul nr.
o
29382/16
4.
În cursul anului 1994, reclamanta a procedat la achiziția unui teren larg cu scopul de a construi locuințe secundare pentru ofițeri și subofițeri de poliție. La 18 aprilie 1994, ministrul Mediului, Planificării Teritoriale și Lucrărilor Publice a recunoscut că acel teren era constructibil. Cu toate acestea, Consilul de Stat, în exercitarea competențelor sale reglementare, a emis un aviz nefavorabil construirii clădirilor în cauză cu motivul că terenul respectiv nu constituia o prelungire a unei aglomerări existente și că recunoașterea constructibilității acestuia se lovea de anumite texte legislative.
5.
La 17 iulie 2000, reclamanta a adresat o cerere tribunalului administrativ din Atena cu privire la daunele-interese împotriva Statului pe baza articolului 105 din legea de transpunere a codului civil. Considera că a suferit o pagubă pe care a cuantificat-o la 4
642
174,64 euro (EUR). Prin sentința nr.
o
8347/2001, tribunalul administrativ a respins cererea sa. Această sentință a fost confirmată prin hotărârea nr.
o
2769/2003 a curții administrative de apel. Cu toate acestea, prin hotărârea nr.
o
1422/2006, Consilul de Stat, pronunțând prin cale de recurs al reclamantei, a anulat hotărârea curții administrative de apel și a trimis cauza înapoi în fața acestei jurisdicții.
6.
Prin hotărârea nr.
o
974/2007, curtea administrativă de apel a respins din nou apelul reclamantei. Prin hotărârea nr.
o
1595/2010, Consilul de Stat, pronunțând prin cale de recurs al acesteia, a anulat hotărârea curții administrative de apel și a trimis cauza înapoi în fața acesteia.
7.
Prin hotărârea nr.
o
1981/2011, curtea administrativă de apel a respins reclamanta, care a făcut cale de recurs în casație în fața Consilului de Stat la 2
noiembrie 2011. În recursul sau, reclamanta susținea că hotărârea curții administrative de apel era contrară jurisprudenței Consilului de Stat și, în special, hotărârilor nr.
os
1422/2006 și 1595/2010, care, după spusele sale, arătau clar că avea dreptul de a fi despăgubită. Susținea de asemenea că aceste două hotărâri au transat ansamblul chestiunilor juridice ridicate în cauză și că aveau autoritatea unui lucru judecat. Din aceste motive, curtea administrativă de apel, prin respingerea sa, ar fi încălcat principiul autorității unui lucru judecat.
8.
La 16 noiembrie 2015, Consilul de Stat a respins recursul pentru inadmisibilitate în conformitate cu legea nr.
o
3900/2010 (hotărârea nr.
o
4016/2015). A considerat că motivul reclamantei potrivit căruia curtea administrativă de apel nu se conformase hotărârilor sale anterioare (nr.
os
1422/2006 și 1595/2010) se referea la fondul recursului și nu la admisibilitatea acestuia, și a constatat că reclamanta nu prezentase în actul introductiv de instanță nicio alegație specifică destinată să susțină admisibilitatea recursului său, așa cum ar fi cerut legea nr.
o
3900/2010.
9.
Pronunțând asupra excepției cu privire la art. 6 al Convenției, Consilul de Stat a subliniat că cerința legiuitorului de a încredința persoanei care face recurs sarcina de a susține admisibilitatea recursului în vederea accelerării tratării cauzei nu impunea acesteia o sarcină excesivă cu atât mai mult cu cât, în cauză, o perioadă lungă s-ar fi scurs între data intrării în vigoare a legii nr.
o
3900/2010 (1
ianuarie 2011) și introducerea recursului (2 noiembrie 2011). Conform Consilului de Stat, reclamanta nu fusese astfel luată pe nepregătite.
2.
Dosarul nr.
o
489/17
10.
Reclamantul era profesor temporar la departamentul de limbi străine, traducere și interpretare la Universitatea Ionică din Corfu («
universitatea
»). La 23 aprilie 2002, adunarea universității a hotărât să-l aleagă pe reclamant în funcția de profesor universitar. Printr-un act din 20
mai
2004, decanul universității l-a numit pe reclamant în funcția de profesor vacant. Dosarul nominalizării a ajuns la 21 mai 2004 la ministerul Educației Naționale pentru ca acesta să efectueze, în conformitate cu legea nr.
o
2083/1992, controlul legalității alegerii și nominalizării reclamantului. Termenul legal acordat ministerului pentru efectuarea acestui control a început să curgă de la acea dată.
11.
La 22 iulie 2004, reclamantul a scris ministerului pentru a semnala că, două luni după trimiterea dosarului, controlul precizat nu fusese efectuat. Atrăgea atenția ministerului asupra faptului că va atinge vârsta limită de pensionare, și anume 67
ani, pe 31 august
2004, și cerea transmiterea actului nominalizării sale la imprimeria națională pentru publicare în Jurnalul Oficial. Ministerul nu a răspuns și nu a procedat la controlul necesar, astfel că alegerea și nominalizarea reclamantului au fost anulate.
12.
La 31 august 2004, reclamantul s-a pensionat.
13.
La 30 august 2006, a adresat tribunalului administrativ din Atena o cerere împotriva Statului și împotriva universității. Reprosa ministerului Educației Naționale că nu exercitase controlul legalității alegerii și nominalizării sale în termenul legal și că astfel împiedicaseă ca acestea să fie publicate în Jurnalul Oficial înainte de data pensionării sale. Cerea 14
116 EUR pentru pierderi salariale și 40
000
EUR pentru daune morale.
14.
Prin sentința nr.
o
9650/2012, tribunalul administrativ a respins cererea reclamantului cu motivul că era incompatibilă
ratione personae
pe cât se referă la acțiunea împotriva Statului, și cu motivul că termenul legal de patru luni nu ajungese încă la termen pe 31 august 2004 pe cât se referă la acțiunea împotriva universității.
15.
Prin hotărârea nr.
o
2265/2014, curtea administrativă de apel din Atena a respins apelul depus de reclamant. A considerat că tribunalul administrativ aplicase corect art. 3 § 12 din legea
nr.
o
3255/2004 (care modificase termenul de la trei la patru luni acordat ministerului pentru efectuarea controlului legalității), precizând că, la data pensionării reclamantului, termenul de patru luni nu scursese.
16.
La 31 octombrie 2014, reclamantul a făcut cale de recurs în casație în fața Consilului de Stat. Susținea printre altele neconstituționalitatea articolului 3 §
12 din legea nr.
o
3255/2004, neaplicabilitatea acestuia în cauză și contrarietatea acestuia cu jurisprudența Curții a Uniunii Europene (CJUE). Cerea Consilului de Stat să pună la CJUE, pe baza articolului 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, următoarea întrebare preliminară
:
«
Aplicarea cu efect retroactiv a termenului de patru luni, introdusă de art. 3 § 12 din legea nr.
o
3255/2004, pentru controlul legalității actelor decanului privind alegerea și nominalizarea membrilor universității (...) este compatibilă cu dreptul, directivele și jurisprudența Uniunii Europene, în cazul în care controlul a început deja și este încă în curs, în conformitate cu termenul de trei luni în vigoare anterior (...)
? Nu ar fi mai conformă ordinii juridice aplicarea noului termen numai actelor emise după data intrării în vigoare a noii legi
?
»
17.
Prin hotărârea nr.
o
1407/2016, Consilul de Stat a respins recursul.
18.
În primul rând, a respins pentru inadmisibilitate motivul reclamantului referitor la neconstituționalitatea articolului 3 § 12 din legea nr.
o
3255/2004 cu motivul că se pronunțase deja în materie.
19.
În al doilea rând, a respins de asemenea pentru inadmisibilitate motivul referitor la necesitatea reconsiderării jurisprudenței privind data intrării în vigoare a articolului 3 § 12 din legea nr.
o
3255/2004 (care, potrivit reclamantului, nu era aplicabilă în cauză). A indicat că contestarea fondului unei jurisprudențe existente nu constituia un motiv de ridicare a restricției pentru invocarea unui motiv în casație în conformitate cu art. 12 § 1 din legea nr.
o
3900/2010.
20.
În al treilea rând, a respins de asemenea pentru inadmisibilitate motivul referitor la insuficiența motivării hotărârii atacate. Sub acest aspect, a indicat că, potrivit reclamantului
: a)
principiile bunei credințe, integrității administrative și statului de drept impuneau ca controlul legalității să fie efectuat înainte de pensionarea sa
; b)
decanul universității ar fi trebuit să dea un efect retroactiv actului nominalizării în cauză
; c)
administrația ar fi trebuit să efectueze controlul ținând cont de efectele juridice ale acestuia asupra drepturilor la pensia de pensionare. A mai indicat că reclamantul se referea la o jurisprudență contrară a Consilului de Stat privind punctele menționate mai sus. A estimat că motivul în cauză nu se referea la o chestiune de interpretare a legii, ci la chestiuni de motive, în privința cărora nu ar fi fost posibil să se invoceze existența unei jurisprudențe contrare a Consilului de Stat.
21.
În fine, nu a răspuns la cererea reclamantului ca el să pună o întrebare preliminară la CJUE.
B.
Dreptul și practica interne relevante
22.
Pentru dreptul și practica interne relevante în cauză privind legea
nr.
o
3900/2010, Curtea se referă în special la hotărârea sa
Papaïoannou c. Grecia
(nr.
o
18880/15, §§ 14-25, 2 iunie 2016).
23.
art. 12 din legea nr.
o
3900/2010 se citește astfel în părțile relevante în cauză
:
«
1.
Paragrafele 3 și 4 ale articolului 53 din decretul nr.
o
18/1989 (...) sunt înlocuite cu următoarele dispoziții
:
Recursul în casație este admis doar atunci când autorul acestuia susține, prin alegații concrete conținute în recurs, că nu există jurisprudență a Consilului de Stat în materie sau că hotărârea atacată este contrară jurisprudenței Consilului de Stat sau a altei curți supreme sau unei decizii definitive a unei jurisdicții administrative.
(...)
2.
La primul paragraf al articolului 58 din decretul nr.
o
18/1989 se adaugă următorul alineat
:
Apelul este admis doar atunci când autorul acestuia susține, prin alegații concrete conținute în recurs, că nu există jurisprudență a Consilului de Stat în materie sau că hotărârea atacată este contrară jurisprudenței Consilului de Stat sau a altei curți supreme sau unei decizii definitive a unei jurisdicții administrative.
»
24.
art. 6 § 9 din legea nr.
o
2083/1992 privind modernizarea învățământului superior dispune în părțile relevante în cauză
:
«
Nominalizarea și titularizarea unui membru al universității sunt efectuate prin [intermediul unui] act al decanului universității, publicat în Jurnalul Oficial. Actul în cauză și procesul-verbal al alegerii sau titularizării de către consiliul universității sunt transmise fără întârziere ministerului Educației Naționale (...). Actul decanului nu poate fi publicat sau pus în aplicare (...) fără controlul prealabil al legalității sale de către ministrul Educației Naționale. Acest control este efectuat într-un termen de trei luni de la primirea actului de către ministerul Educației Naționale (...).
»
25.
Părțile relevante în cauza ale articolului 3 § 12 din legea
nr.
o
3255/2004 prevăd următoarele
:
«
Termenul prevăzut în art. 6 § 9 din legea nr.
o
2083/1992 (...) pentru exercitarea controlului legalității actelor de nominalizare și titularizare a membrilor universității este stabilit la patru luni (...).
»
26.
Consilul de Stat a concluzionat asupra constituționalității dispozițiilor articolului 6 § 9 din legea nr.
o
2083/1992 precum și ale articolului 3 § 12 din legea nr.
o
3255/2004 în hotărârile sale nr.
o
1388/2006, nr.
o
613/2009 și nr.
o
2907/2009.
PLÂNGERILE
27.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, părțile reclamante se plâng de o încălcare a dreptului lor de acces la un tribunal.
Invocând art. 1 din Protocolul nr.
o
1 la Convenție, se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectul bunurilor lor.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de alte încălcări ale dreptului său la un proces echitabil.
ANALIZÂND JURIDIC
28.
Curtea constată că în ambele dosare reclamanții se plâng în esență de respingerea recursurilor lor în fața Consilului de Stat în conformitate cu art. 12 din legea nr.
o
3900/2010. De aceea, ținând cont de similaritatea dosarelor în privința chestiunii de fond pe care o ridică, decide ca acestea să fie conexate și examinate împreună într-o singură decizie.
I.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEASĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI (ACCESUL LA UN TRIBUNAL)
29.
Părțile reclamante se plâng că respingerea recursurilor lor în fața Consilului de Stat în conformitate cu art. 12 din legea nr.
o
3900/2010 așa cum a fost aplicată în cazul lor a comportat o încălcare a dreptului lor de acces la un tribunal. Susțin o încălcare a articolului 6 §
1 al Convenției, care, în părțile relevante în cauză, prevede
:
«
Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...).
»
30.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, «
dreptul la un tribunal
», din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în privința condițiilor de admisibilitate ale unei acțiuni, deoarece prin natura sa apelează la o reglementare de către Stat, care pe acest punct se bucură de o anumită libertate de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul la tribunal într-o măsură sau într-o manieră astfel încât dreptul persoanei la un tribunal să fie vătămat în substanța sa
; în fine, ele se armonizează cu art. 6 § 1 al Convenției doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (
Stamouli și alții c. Grecia
, nr.
o
1735/07, §
21, 28
mai 2009).
31.
Curtea notează că plângerile în cauză sunt similare cu cele pe care le-a examinat în hotărârea
Papaïoannou
precitată, care se referea de asemenea la compatibilitatea cu art. 6 § 1 al Convenției a articolului 12 din legea nr.
o
3900/2010, care introduce noi condiții de admisibilitate în materie de apel și recurs în casație în fața Consilului de Stat.
32.
Așa cum a indicat Curtea în hotărârea menționată mai sus, legea
nr.
o
3900/2010 vizează modificarea procedurilor în fața Consilului de Stat pentru a o accelera și pentru a decongestiona rolul acestuia. Scopul acestei legi este ca Consilul de Stat să pronunțe în termene scurte asupra cauzelor care ridică probleme de interes general pentru a crea rapid o linie jurisprudențială pe care jurisdicțiile administrative inferioare o pot urma în cauze similare. Curtea consideră că acestea sunt scopuri legitime care urmăresc promovarea unei bune administrări a justiției și permițând Consilului de Stat să-și exercite efectiv funcțiile judecătorești.
33.
art. 12 § 1 al legii precitate cere ca, de acum înainte, pentru ca o cale de recurs în fața Consilului de Stat să fie admisibilă, autorul acțiunii să demonstreze, într-o manieră precisă și detaliată, în actul introductiv de instanță că fiecare motiv al recursului ridică o chestiune juridică specifică determinantă pentru soluția litigiului și că această soluție este în contradicție cu jurisprudența bine stabilită a Consilului de Stat sau a altei jurisdicții supreme sau cu o decizie definitivă a tribunalelor administrative, sau că nu există nicio jurisprudență privind chestiunea juridică litigioasă. De aceea, articolul a fost subiectul unei jurisprudențe bogate a Consilului de Stat, care a precizat sensul acestuia. Din aceasta rezultă că formalitățile pentru introducerea unui recurs în fața Consilului de Stat sunt clare, previzibile și de natură să asigure principiul securității juridice, ceea ce constituie un scop legitim în sensul Convenției.
34.
În cauza de față, în cazul reclamantei, Curtea notează că Consilul de Stat a respins recursul pentru inadmisibilitate considerând că motivul potrivit căruia curtea administrativă de apel nu se conformase hotărârilor nr.
os
1422/2006 și 1595/2010 pronunțate de el se referea la fondul recursului și nu la admisibilitatea acestuia, și constatând că reclamanta nu prezentase în actul introductiv de instanță nicio alegație specifică destinată să susțină admisibilitatea recursului său, așa cum cereau prevederile legii nr.
o
3900/2010. În cazul reclamantului, Consilul de Stat a respins de asemenea pentru inadmisibilitate motivul referitor la necesitatea reconsiderării jurisprudenței privind data intrării în vigoare a articolului 3 § 12 din legea nr.
o
3255/2004 (care, potrivit reclamantului, nu era aplicabilă în cazul său). A indicat că contestarea fondului unei jurisprudențe existente nu constituia un motiv de ridicare a restricției pentru invocarea unui motiv în casație în conformitate cu articolul
12
din legea nr.
o
3900/2010.
35.
Având în vedere specificitatea rolului pe care Consilul de Stat îl joacă ca jurisdicție responsabilă pentru coerența jurisprudenței, se poate admite că procedura urmată în fața înaltei jurisdicții administrative să fie însoțită de mai multe condiții de admisibilitate (a se vedea, printre altele,
Khalfaoui c. Franța
, nr.
o
34791/97, § 37, CEDH 1999-IX,
Běleš și alții c.
Republica Cehă
, nr.
o
47273/99, § 62, 12 noiembrie 2002, și
Papaïoannou
, precitată, § 46). Pe de altă parte, faptul de a subordonii admisibilitatea unui recurs existenței unor circumstanțe obiective și justificării lor de către autorul recursului, care sunt criterii prevăzute de lege și interpretate de jurisprudența administrativă, nu este, în sine, despropor ționat în raport cu scopul urmărit de legislația litigioasă.
36.
Astfel, Curtea consideră că reclamanții nu au fost lipsiți de substanța dreptului lor de acces la un tribunal. În plus, limitările aplicate au urmărit un scop legitim. Aplicarea lor nu a prejudiciat caracterul rezonabil al raportului dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Din aceste motive, Curtea consideră că reclamanții nu au suferit o entravă disproporționată dreptului lor de acces la un tribunal garantat de articolul
6 §
1 al Convenției.
37.
Din aceasta rezultă că această parte a dosarelor este manifestă neîntemeiatâ și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
II.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEASĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR.
o
1 LA CONVENȚIE
38.
Părțile reclamante denunță de asemenea o încălcare a dreptului lor la respectul bunurilor lor
: reclamanta din cauza imposibilității în care susține că s-a găsit, ca urmare a hotărârii nr.
o
4016/2015 a Consilului de Stat, de a beneficia de dreptul său la indemnizare pe care aceeași jurisdicție ar fi recunoscut prin două hotărâri anterioare, și reclamantul din cauza respingerii pentru inadmisibilitate, de către Consilul de Stat, a motivului potrivit căruia, chiar și după pensionarea sa, ar fi păstrat un interes patrimonial ca să se pronunțe asupra legalității nominalizării sale ca profesor titular, ținând seama de consecințele unei asemenea decizii asupra pensiei sale de pensionare.
39.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.
o
1 la Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la «
bunurile
» sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de « bunuri » poate acoperi atât « bunuri actuale » cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, care au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o « speranță legitimă » de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (
Kopecký c.
Slovacia
[Marea Cameră], nr.
o
44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).
40.
În ceea ce privește reclamanta, Consilul de Stat având respins recursul pentru inadmisibilitate, Curtea consideră că aceasta nu poate invoca un drept la indemnizare și deci un « bun » în sensul articolului
1 din Protocolul nr.
o
1.
41.
Cât privește reclamantul, ea notează că, chiar și în ipoteza că ar fi epuizat căile de atac interne privind această plângere (ceea ce nu este evident din lectura motivului său în casație în fața Consilului de Stat), nu se poate considera că acesta avea un « bun » sau o « speranță legitimă » în sensul Convenției deoarece, potrivit dreptului intern (și în special articolului 6 § 9 din legea nr.
o
2083/1992), nominalizarea sa nu putea avea niciun efect cât timp ministrul Educației nu exercitase controlul legalității actului de nominalizare.
42.
Din aceasta rezultă că aceste părți ale dosarelor sunt incompatibile
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al acesteia.
III.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEASĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI (PROCES ECHITABIL)
43.
În fine, reclamantul (dosarul nr.
o
489/17) ridică alte plângeri pe baza articolului 6 § 1 al Convenției
: pe de o parte, se plânge de refuzul tăcut al Consilului de Stat de a pune o întrebare preliminară la CJUE
; pe de altă parte, susține că Consilul de Stat
: 1)
nu a declarat neconstituțională majorarea termenului de la trei la patru luni pentru exercitarea controlului legalității
; 2)
nu a constatat caracterul ilegal al aplicării retroactive a noului termen în cazul său
; 3)
a indicat că Statul nu putea avea, în cauza de față, calitatea de Stat pârât.
44.
Curtea reamintește că, în absența arbitrarului, nu este competentă să substituie propria sa interpretare a dreptului sau a faptelor și probelor cu cea a jurisdicțiilor interne. Nu poate valida pe cont propriu elementele de fapt care au condus o jurisdicție națională să adopte o decizie mai degrabă decât alta, altfel s-ar erija în judecător de a treia sau a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (a se vedea, printre multe altele,
Melich și Beck c.
Republica Cehă
, nr.
o
35450/04, § 48, 24 iulie 2008).
45.
În cazul de față, prin plângerile sale prezentate sub numerele 1, 2 și 3 în §43 mai sus, reclamantul contestă modul în care înalta jurisdicție a interpretat și aplicat dreptul intern relevant. Or, nu există nimic care să permită Curții să creadă că procedura, în cadrul căreia reclamantul a putut prezenta toate argumentele sale, nu a fost echitabilă. Curtea nu constată într-adevăr nicio dovadă de arbitrar în conducerea procesului nici de încălcare a drepturilor procedurale ale acestuia.
46.
Privitor la plângerea referitoare la refuzul tăcut al Consilului de Stat de a pune o întrebare preliminară la CJUE, Curtea reamintește că, atunci când o jurisdicție ale cărei decizii nu sunt susceptibile de căi de atac refuză să pună o întrebare preliminară, trebuie să ofere motivele de natură să permită să se stabilească dacă această întrebare a fost considerată nepertinentă, sau ca referitoare la o dispoziție clară sau deja interpretată de CJUE, sau dacă a fost pur și simplu ignorată (
Dhahbi c.
Italia
, nr.
o
17120/09, §
33, 8
aprilie
2014).
47.
În cauza de față, Curtea constată că Consilul de Stat nu a răspuns la cererea reclamantului ca el să pună o întrebare preliminară la CJUE. Cu toate acestea, consideră că cazul de față trebuie să se deosebească de dosarul
Dhahbi
(precitat), deoarece, în cauza de față, Consilul de Stat a declarat recursul inadmisibil pentru nerespectarea condițiilor de admisibilitate modificate de art. 12 § 1 din legea nr.
o
3900/2010. Observă că o întrebare preliminară nu ar fi schimbat concluzia Consilului de Stat privind inadmisibilitatea recursului.
48.
Din aceasta rezultă că această parte a dosarului este manifestă neîntemeiatâ și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Decide
să conexeze dosarele
;
Declară
dosarele inadmisibile.
Încheiat în franceză și transmis în scris la 1
iunie 2017.
Abel Campos
Kristina Pardalos
Grefier
Președintă